1

5. Rolul grupurilor în perceperea realităŃii sociale

5.1. Teoria socială a atribuirii

ImplicaŃiile sociale ale fenomenului atribuirii au determinat o reorientare a interesului

cercetătorilor fenomenului atribuirii de la o perspectivă iniŃială ce viza relaŃiile între
elementele – persoane (Andronic, 2006, 26-40), la o orientare a acestora “... bazată pe
convingerea că relaŃiile interindividuale sunt în realitate o relaŃie între grupuri, “cel
puŃin la nivel simbolic”... ceea ce înseamnă că indivizii sunt surse şi Ńinte ale atribuirii în
calitate de membri în grupuri determinate (Radu, IluŃ şi Matei,1994, 59).
Această perspectivă trimite în mod nemijlocit la problematica vizând categorizarea
socială. PrezenŃa grupului, “cel puŃin la nivel simbolic”, constă în fapt în utilizarea de
către individ a anumitor categorii prin care se ordonează, se clasifică elementele
realităŃii sociale.

Această reorientare a perspectivei de abordare a fenomenului percepŃiei sociale a

dus la constituirea unei teorii aparte, mai mult sau mai puŃin articulată – teoria atribuirii
sociale - care vizează, spre deosebire de teoriile “clasice“ ale atribuirii “ ... abordarea
proceselor inferenŃiale de înŃelegere şi explicare a lumii în contextul relaŃiilor
intergrupale, în particular evidenŃierea factorilor de ordin cultural“, opŃiune teoretică
sprijinită de o serie de date experimentale care probează faptul că atribuirile se fac pornind
mai degrabă de la categoria în care este inclusă persoana: “În perspectiva teoriei sociale,
atribuirea nu este un proces individual şi interpersonal, ci un proces de prelucrare a
informaŃiei care are ca element central categorizarea socială (s.n)“ (Radu, IluŃ şi Matei,
1994, 60).
 2

5.2. InterferenŃe în perceperea grupului

În domeniul percepŃiei grupurilor pot fi enumerate trei categorii de surse de

interferenŃă (Crider, Goethals, Kavanought şi Solomon, 1985, 420) care pot acŃiona
atunci când are loc perceperea unui grup:

- stereotipul (“set de convingeri despre caracteristicile persoanei ce aparŃine unui

grup, convingere care este generalizată la aproape toŃi membrii acestuia“);

- prejudecata (“atitudine faŃă de o persoană sau o evaluare negativă a acesteia

doar pe baza apartenenŃei acesteia la un grup“);

- discriminarea (“expresia prejudecăŃii în comportament“) sau, într-o formulare mai

completă “orice comportament orientat asupra unor persoane datorită faptului că
acestea sunt identificate ca fiind membrii unui grup“ (Brehm şi Kassin, 1990).

I. Stereotipurile

a. Originea stereotipurilor

Originea stereotipurilor poate fi urmărită din mai multe puncte de vedere :

- istoric (căutându-se un eveniment istoric care să le fundamenteze existenŃa);

- politico – economic (căutându-se motivele pentru care cei care deŃin puterea “oferă“
şi întreŃin diferitele stereotipuri );

- socio – cultural (căutând originea acestora în diferenŃele existente între variatele

categorii sociale, căutând, aşadar, “sâmburele de adevăr“ al acestor modalităŃi grosiere şi
unilaterale de percepere a grupurilor ).

Toate aceste perspective de abordare a stereotipurilor aduc cu ele elemente viabile în

identificarea genezei stereotipurilor, dar fiind abordări la nivel sociologic nu reuşesc să
explice modalităŃile în care sterotipurile, odată produse la acest nivel (într-un context
 3

cultural anume) acŃionează la nivelul persoanei.

Sarcina explicării complete a fenomenului de producere şi perpetuare a stereotipurilor a

fost asumată de către psihologia socială, care explică apariŃia unui stereotip prin două
procese interrelaŃionate: categorizarea socială şi efectul omogenităŃii out-group –
ului.

1. Categorizarea socială

Constând în tendinŃa de a selecta obiectele din câmpul perceptiv în grupuri,

mai curând decât a le considera pe fiecare în parte ca fiind un unicat, categorizarea apare
în mod natural în actul percepŃiei, iar în cazul percepŃiei persoanelor ia forma
categorizării sociale - clasificarea persoanelor în grupuri pe baza atributelor lor
comune .

Categorizarea socială este un moment adaptativ şi necesar al procesului

percepŃiei sociale, oferind posibilitatea persoanei în cauză de a-şi forma o impresie rapidă (
în timp real ) şi de a folosi experienŃa anterioară pentru a se călăuzi în noile interacŃiuni
interpersonale.

2. Efectul omogenităŃii out – group – ului

Pe lângă avantajele enumerate mai sus, categorizarea socială are un dezavantaj

major, cel de a conduce la supraestimarea diferenŃelor dintre diferitele grupuri
sociale şi a asemănărilor din interiorul acestora (între persoanele ce îl compun). Cel
de-al doilea fenomen psihosocial care promovează stereotipurile este tocmai acest efect
de omogenitate al grupurilor obŃinut în urma categorizării sociale.

Categorizarea socială făcându-se pe baza experienŃei personale, este puternic

condiŃionată de manifestările acesteia în cadrul grupului de apartenenŃă, grup în care
persoana îşi regăseşte cel puŃin o parte din atributele individuale (“in – group“). Efectul
omogenităŃii out–group - ului constă în “tendinŃa de a presupune că există o mai
 4

mare omogenitate între membrii out–group – ului decât între membrii in–group - ului
“ (Brehm şi Kassin,1990).

Această tendinŃă afectează relaŃiile dintre diferite grupuri ale căror membri au
caracteristici ce se pot distinge clar şi care se delimitează unii de alŃii cu uşurinŃă pe
baza acestora (de tipul relaŃiilor între grupurile de tineri şi bătrâni, conservatori şi liberali,
femei şi bărbaŃi).

ApariŃia acestui bias
în percepŃia grupurilor poate fi explicat şi prin puŃinătatea

contactelor cu “out – group“ – ul, contacte care au loc într-un număr limitat de
situaŃii şi cu un număr limitat de membri ai out – group – ului.

b.SupravieŃuirea stereotipurilor

În ceea ce priveşte modalităŃile în care stereotipurile se perpetuează, au fost

emise o serie de explicaŃii de ordin teoretic, care vizează:

i. CorelaŃiile iluzorii

O primă explicaŃie a supravieŃuirii stereotipurilor este cea oferită de corelaŃiile

iluzorii care constau în supraestimări ale asociaŃiilor între variabile care sunt doar în
mod slab corelate sau nu se corelează de loc.

ii. Subcategorizările
Stereotipurile rezistă (supravieŃuiesc) uneori şi dacă sunt neconfirmate în mod
constant de către cele percepute în legătură cu obiectul stereotipului, fapt care a pus o
serie de întrebări cu privire la explicaŃia acestora doar cu ajutorul corelaŃiilor iluzorii.

Spre deosebire de viziunea clasică asupra strereotipurilor, care identifica

obiectul unui stereotip cu o categorie largă de persoane (de tipul “ tineri “, “ femei “

Termenul de „bias” poate fi tradus din engleză ad litteram ca „tendinŃă” sau „părtinire”. În
psihologia socială, termenul este întrebuinŃat pentru a descrie „un mod specific al indivizilor, o
tendinŃă a acestora de a selecta anumite informaŃii şi de a oculta alte informaŃii, precum şi o
modalitate de prelucrare a informaŃiilor, care conduce la rezultate discrepante faŃă de
raŃionamentele ştiinŃifice” (Chelcea şi IluŃ, 2003,60).
 5

etc. ), în prezent se cunoaşte faptul că multe strereotipuri se referă la grupuri de persoane

mai limitate din punct de vedere numeric şi cu o serie de caracteristici mai specifice, la
subcategorii de persoane (vorbindu-se, de exemplu, de stereotipuri la adresa femeilor
cu referire la femeia ca soŃie, la femeia cu o carieră profesională proprie, la femeia sportiv,
la femeia ca obiect sexual, la femeia cu orientare feministă).

Concluzia principală a acestei explicaŃii a existenŃei stereotipurilor ar fi aceea că,

pentru a înŃelege mai bine caracteristicile unui stereotip, trebuie să cunoaştem , în mod cât
mai exact, natura grupului la care se referă acesta, proces de cunoaştere în care
identificarea exactă a diferitelor subcategorii ce pot apărea este un element necesar.

II. Prejudecata

a. Personalitatea autoritariană
Cu privire la originea prejudecăŃilor, există un curent important de cercetare care
tratează prejudecata ca fiind o problemă care apare la nivelul personalităŃii, abordare
care se bazează pe faptul (observabil şi în mod empiric) că unele persoane manifestă – în
mod constant, chiar invariabil - mai multe prejudecăŃi decât altele.
Ar putea fi citat aici un studiu efectuat pe un grup de studenŃi de naŃionalitate
americană (Hortley, 1946, apud Brehm şi Kassin, 1990) cu privire la prejudecăŃile acestora
faŃă de grupurile de studenŃi străini din S.U.A, care arăta că subiecŃii care aveau prejudecăŃi
faŃă de studenŃii aparŃinând unui anumit grup etnic sunt cei care, în general, manifestă
prejudecăŃi şi faŃă de alte grupuri de studenŃi străini (inclusiv faŃă de grupuri etnice de studenŃi
străini inventate sau fără reprezentare în mediul universitar american).

Studiile lui Theodore W. Adorno (1903-1969) despre persoanele care prezintă

prejudecăŃi antisemite sau rasiste au dus la delimitarea conceptuală a personalităŃii
autoritariene (Chelcea, 2002, 75), caracterizată prin: rigiditate, supunere faŃă de
autoritate şi prejudecăŃi manifestate faŃă de cei care îi sunt diferiŃi.
Studierea dezvoltării individuale a celor care aparŃinând acestui tip de personalitate
au arătat faptul că, în general, au fost crescuŃi prin folosirea unor metode aspre de
disciplinare.

b. DeterminanŃii sociali

Concluziile lui Adorno au fost supuse unor studii transculturale, cum ar fi cel al lui
 6

Pettigrew (apud Brehm şi Kassin, 1990) care arăta faptul că în regiunile în care se
manifestă puternic prejudecăŃile persoanele nu sunt mai autoritariene (în sensul dat
de Adorno ) decât în cele în care prejudecăŃile au o manifestare mai limitată.
Acest fapt a atras atenŃia asupra provenienŃei culturale (a determinanŃei sociale) a
prejudecăŃilor.

III. Discriminarea

Cum manifestările discriminatorii (“transpunerea în practică “ a prejudecăŃii) pot crea

probleme sociale majore (de tipul conflictele interetnice de stradă din FranŃa anului 2005
sau a mineriadelor), atenŃia cercetătorilor s-a îndreptat spre problematica acestora,
concretizându-se într-o serie de abordări:

1. Caracterul real al conflictului

O serie de experimente – devenite clasice – au fost derulate de Muzafel Sherif

(1954, “Robbers Cave State Park”), prin care Sherif şi colaboratorii săi au pus două
grupuri de copii să se confrunte (generându-se un adevărat “război“ în miniatură între
aceştia), după care cercetătorii au încercat “stingerea“ conflictului (descoperind că singura
soluŃie sigură este cea a scopurilor supraordonate, cele care pot fi atinse doar prin
reunirea eforturilor membrilor celor două grupuri).
În urma acestei serii de experimente a apărut o teorie privitoare la natura
prejudecăŃii, cea a caracterului real al conflictului, conform căreia ostilitatea (şi
prejudecăŃile generate de aceasta) dintre diferitele grupuri sunt cauzate de
competiŃia directă a acestora pentru resurse valoroase, dar limitate. De la aceste
prejudecăŃi şi până la manifestările discriminatorii nu mai trebuie făcut decât un mic pas,
care a fost parcurs de către copiii din experimentele lui Sherif.
Teoria caracterului real al conflictului are o aplicabilitate limitată, neputând explica,
de exemplu, manifestarea similară a prejudecăŃilor rasiale la persoane care au contact
direct cu reprezentanŃi ai celeilalte rase comparativ cu a celor care trăiesc într-o comunitate
formată exclusiv din indivizi similari rasial.
 7

2. Privarea relativă

Abordare teoretică care sugerează faptul că oamenii se manifestă discriminatoriu

nu atunci când sunt privaŃi şi deposedaŃi în mod obiectiv, ci atunci când se simt privaŃi în
comparaŃie cu alte persoane, grupuri sau situaŃii, teoria privării relative ia în
considerare, în mod obişnuit, două tipuri de privare relativă : “egoistă“ ( atunci când are
loc pe baza unui interes personal ) şi “fraternă“ (atunci când în joc se află interesele
grupului).
În domeniul percepŃiei grupurilor, teoria privării relative explică o serie de
fenomene de ostilitate generate nu atât din cauze personale (câştiguri sau pierderi ale
celui care percepe grupul), cât din teama de a pierde teren în faŃa unui grup, considerat
rival.

3. Teoria identităŃii sociale

Această abordare teoretică ce îşi are geneza în abordările grupurilor minimale

(formate din persoane caracterizate prin similarităŃi de o minimă importanŃă minimă sau
alese în mod arbitrar), abordări care au arătat că şi în situaŃia acestui tip de grup se
manifestă favoritismul grupal (tendinŃa de a discrimina “out–group”- ul în favoarea “in –
group” -ului), tendinŃă observabilă în cazul tuturor grupurilor:
Pentru a explica acest efect, a fost propusă teoria identităŃii sociale, dezvoltată de
către psihologul britanic Henri Tajfel (1912 – 1982). Tajfel argumentează faptul că
apartenenŃa la un grup este suficientă pentru a produce prejudecăŃi la adresa altor
grupuri (out-group – uri). El sugerează că gândirea umană operează în mod natural cu
categorizări, atât în ceea ce priveşte lumea socială, cât şi în cea non-socială.
Conceptul de sine al oamenilor include prezumŃii referitoare la apartenenŃa lor la
anumite categorii sociale sau grupuri, cum ar fi rasa sau vârsta, prezumŃii care
constituie identitatea socială a acestora. Pentru a-şi menŃine stima de sine, oamenii au
tendinŃa de a considera categoriile de grupuri de care aparŃin ca fiind mai bune decât
cele din care nu fac parte. Multe date empirice susŃin această teorie, dar experimentele
efectuate sunt contradictorii în ceea ce priveşte predicŃia efectelor sale.
 8

Originea acestei teorii trebuie căutată în teoria lui Leon Festinger asupra
comparaŃiei sociale. Deosebirea faŃă de teoria lui Festinger este dată de faptul că, în
cazul lui Tajfel, comparaŃia socială nu este un fapt interindividual, ci un proces
intergrupal, teoria identităŃii sociale referindu-se la comparaŃii între categorii sociale.
Persoanele nu se limitează, în viziunea autorului britanic, la o evaluare a bilanŃului
acestei comparaŃii, ci încercă să facă respectivul bilanŃ pozitiv (stabilind distanŃări
pozitive faŃă de un alt grup şi făcându-şi pozitivă categoria de apartenenŃă în temeiul unei /
unor dimensiuni evaluative pertinente în situaŃia în care are loc compararea cu acesta.

Cercetările anilor ’70 şi ’80 au condus la o reevaluare a abordărilor teoretice iniŃiale

ale teoriei identităŃii sociale, în sensul că s-a introdus pe lângă explicarea fenomenelor de
menŃinere a prejudecăŃilor şi a manifestărilor de discriminare intergrupală prin factori ce Ńin
de motivaŃia membrilor grupului de a îşi căuta o distinctivitate personală (pozitiv evaluată)
prezentă anterior - o distincŃie între comportamentele şi reprezentările interindividuale
şi intergrupuri, care sunt opuse pe un continuum cu doi poli :

- Primul pol, Eul sau variabilitatea, este cel în care individul ar acŃiona pe baza
caracteristicilor proprii (identitate personală );

- Cel de-al doilea pol, grupul sau uniformitatea, este cel în care individul al acŃiona
exclusiv pe baza caracteristicilor comune (identitate socială).

Teoria identităŃii sociale pune, deci, accentul pe apartenenŃa de grup în

procesul definirii personale, într-o viziune care promovează separarea
comportamentelor individuale şi intergrupuri:

“ dacă individul, prin identificare cu grupul, accede la o identitate pozitivă, el

stabileşte o diferenŃă între grupuri, dar nu mai are tendinŃa de a stabili o diferenŃiere faŃă de
ceilalŃi membrii ai grupului său, iar dacă individul are posibilitatea de a se diferenŃia direct
faŃă de celălalt (şi, prin aceasta, poate accede la o evaluare pozitivă de sine), el nu va mai
stabili o diferenŃiere între diferitele grupuri din anturajul său.
Plecând de la această dihotomie clară între comportamentele individuale şi
intergrupuri, cu cât identitatea socială este mai puternică, cu atât identitatea personală
este mai puŃin importantă şi cu cât identitatea personală este mai salientă, cu atât
individul are mai puŃin nevoie de o identitate socială, de vreme ce identitatea socială,
la fel ca şi identitatea personală, satisfac aceeaşi nevoie de imagine pozitivă de
sine (s.n.)” (Bourhis şi Leyens, 1997).