MENINGITA MENINGOCOCICA

Meningita meningococică este un tip de infecție meningococică produsă de bacteria numită

Neisseria meningitidis sau meningococ. Această bacterie infestează membranele de protecție care
acoperă creierul și măduva spinării și conduc la inflamație. Neisseria meningitidis, coc Gram negativ, gen
Neisseria, familia Neisseriaceae; este fragil în mediul extern, distrus de frig, căldură, uscăciune.
Clasificare: 12 serogrupuri, mai frecvente fiind A, B, C, Y, W135.

Meningita provocată de bacteria Neisseria meningitidis (cunoscută sub denumirea de

„meningită meningococică”) poate fi deosebită de alte forme de meningită prin faptul că poate debuta
cu purpură, cu evoluție rapidă. Purpura este o erupție de pete roșii, mici, neregulate, hemoragice în
zona toracelui, pe membrele inferioare, membranele mucoase, conjunctivă și (ocazional) pe palme sau
pe tălpi. Leziunile nu își schimbă culoarea, roșeața nedispărând prin apăsare cu degetul sau cu un pahar
din sticlă. Deși purpura nu este neapărat prezentă în cazul meningitei meningococice, simptomul este
caracteristic acestei boli; totuși, poate apărea în cazul meningitei provocate de alte bacterii.

In cazul meningitei meningococice, simptomele cele mai uzuale pot fi: febră ridicată, gât
înțepenit, dureri de cap puternice, greață, varsaturi, sensibilitate la lumină, stare de confuzie mentală,
convulsii slabiciune, dureri musculare, senzatii de furnicaturi sau slabiciune in intregul
corp, sensibilitatea ochilor si fotofobie, ameteala.

Meningita este o boală contagioasă iar germenii care au cauzat-o pot fi uşor transmişi de la o
persoană la alta prin tuse, strănut sau sărut. Transmiterea poate fi aeriană, prin picături sau prin obiecte
contaminate.

În ultimii ani s-a observat un nivel relativ constant al morbidităţii prin meningită bacteriană,
incidenţa la 100.000 locuitori, în ţara noastră, în ultimii ani, fiind în jur de 1 caz la 100.000 locuitori.
Evoluţia bolii este sporadică, cu apariţia de focare epidemice mai ales în colectivităţi de copii preşcolari
sau şcolari. Prezintă periodicitate sezonieră de iarnă-primăvară şi multianuală, cu epidemii la 5-10 ani.
Grupa de vârstă cea mai afectată este de 0-10 ani , sexul masculin, dar şi adolescenţii. Cel mai frecvent
epidemiile sunt produse de grupul A.

            Pot apare succesiv, rapid la acelaşi bolnav, faringita, meningita, septicemia. Meningita
meningococică este precedată de o faringită şi însoţită de bacteriemie. Incubaţia, în medie 2-3 zile,
poate varia între 1 şi 5 zile.  Debutul este brusc, cu frison, febră, cefalee, vărsături; la copii pot fi
prezente convulsiile, de asemenea debutul se poate face cu comă.  Perioada de stare este caracterizată
prin febră înaltă, cefalee, vărsături, fotofobie, hiperestezie cutanată. Poate fi prezentă poziţia
caracteristică în "cocoş de puşcă" dată de sindromul de contractură. Bombarea fontanelei este un semn
important, dar absenţa lui nu infirmă diagnosticul. Frecvent se întâlneşte herpesul labial, care se poate
extinde peribucal şi la nivelul feţei. Afectarea sistemului nervos se  face în grade variabile, cu delir,
agitaţie psihomotorie, somnolenţă, chiar comă, pareze şi paralizii nesistematizate, incontinenţă vezicală
sau glob vezical, convulsii.  Evoluţia în absenţa tratamentului se face spre deces în 80-90% din cazuri,
restul prezentând sechele grave.

            Septicemia meningococică este o formă acută (15-20% e formă meningoencefalitică),

cu debut brusc, cu febră, frison, mialgii, artralgii sau chiar artrite supurate, delir şi comă.

            Meningococemia fulminantă sau sindrom Waterhouse-Friderichsen, cu debut brutal şi cu deces

posibil în mai puţin de 10 ore. E caracterizat prin: purpură intensă, cu hemoragii; hipotensiune arterială
şi vasoconstricţie cu evoluţie spre stare de şoc; febră sau hipotermie; CID cu hemoragii cutanate şi
gastro-intestinale; tablou de miocardită cu plămân de şoc. Decesul este frecvent în 24-36 de ore de
unde importanţa unei antibioterapii precoce.

           Diagnostic bacteriologic constă în evidenţierea meningococului în sânge şi LCR. Produse

patologice: se recoltează în primul rând LCR, înainte de a se administra antibiotice şi se transportă rapid
la laborator, ferit de variaţiile de temperatură şi lumină. Se recomandă, de asemenea, recoltarea
sângelui pentru hemocultură şi a exudatului nazofaringian. Diagnostic serologic constă în decelarea în
sânge a  antigenelor specifice. Teste de laborator nespecifice sindrom inflamator: VSH mult crescut,
leucocitoză, neutrofilie.

Tratamentul etiologic: Penicilina G şi Ampicilina, sunt eficiente datorită marii sensibilităţi a

meningococului la aceste antibiotice. Sunt foarte active pe majoritatea tulpinilor de meningococ.
Terapia patogenică se instituie concomitent cu cea etiologică: antiedematoase cerebrale (Manitol 10-
20%, glucoză hipertonă, Furosemid şi Dexametazonă); combaterea colapsului prin utilizarea de plasmă,
sânge, albumină sau soluţii macromoleculare (dextrani); combaterea coagularii intravasculare
diseminate administrând heparină; combaterea acidozei metabolice cu soluţii de bicarbonat de sodiu;
combaterea insuficienţei respiratorii – oxigenpterapie, aspirarea secreţiilor faringiene.

Tratamentul simptomatic combate febra, vărsăturile, constipaţia.

Tratamentul igieno-dietetic: răspunsul la pat se menţine până la normalizarea clinică a LCR;

alimentaţia se va prescrie în funcţie de gravitatea formei clinice.

Tratamentul profilactic: contacţii din focarul familial ca şi cei din colectivităţile de copii şi
purtătorii nasofaringieni de meningococ vor fi supuşi antibioprofilaxiei, cu Rifampicina 5 zile. Sterilizarea
preventivă a purtatorilor cu Rifampicină sau Spiramicină este indicată în colectivități închise, când apar
cazuri noi de meningită. Vaccinarea (vaccin purificat care conține polizaharid capsular) este utilizată doar
pentru serogrupele A, C, Y și W135. Nu există un vaccin eficient împotriva serogrupului B.