Percepția asupra ecumenismului în cadrul bisericilor din România

Precum majoritatea ideilor noi cu privire la fiecare aspect al vieții moderne, ecumenismul
și-a definit existența după al Doilea Război Mondial, mai precis în 1948, odată cu prima adunare
generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). Ambiguitatea sloganului ”Aceasta este o
asociație frățească a Bisericilor care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și
Mântuitor”1 arăta o sinceră acceptare a subiectivității religioase lăsând deoparte diferențele
dogmatice. Acțiunile și inițiativele mișcărilor religioase de acest fel au fost din acel moment în
favoarea unității creștinilor conform cu necesitățile diferite ale Bisericilor și după împrejurări.

Efortul pentru a crea această unitate bisericească a fost inițiat de cercurile protestante.
Rolul protestanților de lideri ai mișcării poate părea surprinzătoare, având în vedere că
majoritatea adepților religioși sunt catolici și ortodocși, însă ei au stat la baza celor mai mari
schimbări religioase din istorie.

Mișcarea ecumenică se bazează pe trei dimensiuni fundamentale ale ecumenismului:

ecumenismul teologic, laic și spiritual. Dacă ultimele două dimensiuni, laică și spirituală nu pot
crea decât apropiere, acceptare și consolidare a bisericilor și a adepților acesteia, ecumenismul
teologic tergiversează apariția unor puncte comune acceptate. Existența dialogului, bazat pe un
parteneriat ecumenic, voința de reconciliere și unitate în adevăr, aprinde speranța celor care
privesc spre planul de înfăptuire a unei Biserici universale. Totuși, doar pe baza inițiativelor
precedente ale Bisericii, se poate forma un punct de vedere pesimistic cu privire la acest plan.

Dacă unitatea bisericească poate parea imposibilă din punct de vedere dogmatic, aceasta
se poate pronunța pe baza ideilor moderne cu privire la rolul bisericii, care în vestul Europei nu
reprezintă pentru majoritatea ”credincioșilor” decât modul prin care pot pune în aplicare anumite
ritualuri rămase populare precum botezul, nunta și înmormântarea.

Scăderea popularității bisericii, care și astăzi reușește a lua decizii revoltătoare 2, poate fi
una din cauzele încercărilor de uniune, menite să mențină religia în conștiința umană pentru o
vreme cât mai îndelungată.

1
Petru I. David, Ecumenismul- factor de stabilitate în lumea de astăzi, Bucureşti, Edit. Gnosis, 1998, p. 54.
2
Cu referire la scandalurile în care a fost implicate Biserica Catolică cu privire la încercarea de mușamalizare a cazurilor în care
anumiți reprezentanți ai bisericii au fost acuzați de abuzuri sexuale împotriva unor minori.
 Atât Biserica Ortodoxă Universală cât și cea Română nu au fost implicate în această
inițiativă încă de la început, arătând că privesc cu reticență o schimbare de acest gen. Pr. Prof.
Ioan Coman a fost primul român care și-a expus punctul de vedere asupra ecumenismului
sugerând modul în care Biserica Ortodoxă trebuie sa joace pe viitor un rol mai important în
mișcarea ecumenică.3

Patriarhul Anthenagora a dat primul semnal în 1950, când îndemna printr-o encilică,
participarea cu prudență la lucrările Consiliului Ecumenic. Totuși, poziția Bisericii Ortodoxe nu
a fost schimbată până în anul 1961, cu prilejul Conferinței Panortodoxe de la Rodhos. În cadrul
acestei Conferințe mai multe Biserici Ortodoxe și-au exprimat dorința de a intra în CMB
afirmând ca ”Ortodoxia nu mai poate adăuga ceva esențial la ceea ce are deja, ci pentru a arăta și
celorlalți creștini adevărata cale către unitate și deasemenea, că Biserica Ortodoxă este singura
adevărată Biserică”4. O asemenea afirmație poate ridica semne de întrebare cu privire la modul în
care se vrea a fi purtat dialogul dintre biserici. Afirmarea comună a realității fundamentale
treimice a creștinismului5 a reprezentat punctul de început al dialogului Bisericilor creștine care,
spre sfârșitul anului 1961 s-au întâlnit în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor organizat la
New Delhi între 15 noiembrie și 5 decembrie. România a fost prezentă și reprezentată la acest
eveniment de către mitropolitul de la acea vreme, Iustin Moisescu.

În perioada comunistă, participarea României la Consiliile Ecumenice a avut mai mult un

rol politic decât religios, datorită greutății desfășurării vieții bisericești cauzată de politica ateistă
a regimului comunist. La întrunirea Comitetului Central CEB de la Moscova din iulie 1989,
Biserica Ortodoxă Română a acuzat consiliul că a practicat o ”diplomație a tăcerii” prin faptul că
nu a amintit violarea drepturilor umane din România.6

Căderea regimului comunist din decembrie 1989 a necesitat unele reglementări politice,
juridice și administratice cu privire la garantarea drepturilor și libertăților religioase pentru a
descuraja disputele interconfesionale. 7

3
Idem, Ecumenismul - factor de stabilitate în lumea de astăzi, p. 68.
4
Thimoty Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, Edit. Aldo Press, Bucureşti, 1999, p. 186.
5
Alina Isac, Mihai Albu, Journal for the Study of Religions and Ideologies (JSRI), No. 6 ian. 2003, p. 133
6
Petru I. David, op.cit., p. 127
7
Idem, Journal for the Study of Religions and Ideologies (JSRI), No. 6 ian. 2003, p. 134
 Pe baza temeiului teologic a unirii bisericii s-a pornit în România o serie de Conferințe
teologice interconfesionale cu misiunea de reduce diferențele dogmatice și de a diminua șansele
de conflict între culte. Opiniile credincioșilor români cu privire la ecumenism au fost împărțite
încă de la începutul curentului. Dacă susținătorii abordează cu optimism ideea de unitate a
bisericii, oponenții ecumenismului, și în special cei ortodocși nu admit nici o ”altă Taină
săvârșită în afara Bisericii ortodoxe ca fiind purtătoare a harului Duhului Sfânt, servind mântuirii
celui ce o primește.”8 Problema pe care încearcă să o scoată la vedere unii preoți ortodocși, ține
de faptul că limbajul actual a fost corupt și contaminat cu termeni legați de ecumenism. Printre
noile formulări intrate deja în vocabularul bisericesc al ecumeniștilor putem aminti de: biserica
văzută și nevăzută, liturghie ecumenică, reconciliere, liturghie după liturghie, biserici surori etc.

Există teologi precum Ion Bria care își susține opinia pentru ecumenism printr-o
argumentare dogmatică contrară adevărului de credință. În lucrarea s-a ”Ortodoxia în Europa.
Locul spiritualității române” afirmă ”Curentul ortodoxist, care suprasolicită eclesiologia
polemică din secolele 18-19 pe baza vechilor canoane împotriva ereticilor, cu pretenția că apără
o ortodoxie ideală, nu trebuie să fie încurajat în defavoarea celor care caută punți de unitate între
creștini”. El susține și o compatibilitate evidentă între ecumenism și Ortodoxie, însă este de
părere că fiecare Biserică locală trebuie să-și păstreze identitatea ei etnică și culturală. 9 Acesta
îndemna în mod constant ca Biserica Ortodoxă să practice un ecumensim local, sprijinit de o
cooperare misionară și marturie comună a Evangheliei.10

Un alt teolog de marcă, preotul prof. Dumitru Popescu susține o pleadorie ecumenistă în
prefața cărții preotului Petru I. David, Ecumenismul - factor de stabilitate în lumea de astăzi:
”Cu toate diferenţele doctrinare intervenite între Bisericile creştine acestea rămân însă unite în
Hristos, dincolo de barierele confesionale”.11 Întâlnim totodată termeni ecumenişti dintre cei
amintiţi mai înainte: ”Unul dintre temeiurile fundamentale ale ecumenismului contemporan
urmăreşte ca unitatea spirituală şi nevăzută a Bisericilor creştine în Mântuitorul să devină o
unitate vizibilă”.12

8
IDEM, Journal for the Study of Religions and Ideologies (JSRI), p. 137
9
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, 1995, p. 153
10
Ibidem, p. 39
11
Petru I. David, op. cit., p. 20 de la prefaţă.
12
Ibidem, p. 21 de la prefaţă.
 În studiul său, preotul Petru I. David pledează pentru redescoperirea şi afirmarea vocaţiei
ecumenice a Ortodoxiei. Caracterizate prin prudenţă şi realism, dincolo de unele concesii făcute
ideilor promovate de instituţiile ecumeniste, afirmaţiile părintelui David sunt uneori foarte dure
atunci când evaluează roadele participării Ortodoxiei la Adunările generale ale CEB, precum şi
ale celorlalte confesiuni. El nu se sfieşte să-i numească pe unii membri ai CEB eretici pentru că
nu respectă nici măcar un minim doctrinar.13 Aceşti membri protestanţi şi neoprotestanţi socotesc
acţiunea Sfântului Duh în afara Bisericii, iar comuniunea euharistică este neînţeleasă şi refuzată.
În acest sens concluzia trasă de Ortodoxie în urma Adunării generale a CEB de la Canberra a fost
aceea că nu se percepe nici un avans spre unitate.

La Thessalonic, între 29 aprilie şi 2 mai 1998, din nou delegaţiile Bisericilor Ortodoxe au
evaluat critic activitatea ecumenistă ortodoxă. Astfel, în documentul final s-a arătat că după un
secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenistă, Bisericile Ortodoxe nu văd şi nu constată
un progres suficient în cadrul discuţiilor teologice multilaterale între creştini, ba, dimpotrivă, se
adânceşte prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi pe măsură ce aceştia din urmă se îndepărtează
tot mai mult de învăţătura Bisericii lui Hristos prin practica intercomuniunii indiferent de
mărturisirea credinţei, prin limbajul inclusiv prin care se relativizează nepermis teologia, prin
practica hirotonirii femeilor, prin afirmarea drepturilor minorităţilor sexuale şi prin tendinţe de
sincretism religios. S-a hotărât aici că Ortodoxia nu are dreptul să se retragă din misiunea
încredinţată nouă de Domnul nostru Iisus Hristos, misiunea mărturisirii Adevărului înaintea
lumii non-ortodoxe.14 Tot atunci s-a stabilit ca la Adunarea generală a CEB din decembrie ,de la
Hararre, Biserica Ortodoxă să adopte următoarele atitudini: preoţii ortodocşi nu vor participa la
slujbele ecumeniste, la rugăciunile comune, nu vor vota în plenul lucrărilor decât atunci când
problemele vor fi legate de Biserica Ortodoxă, criticând în sesiuni plenare sau în grupurile de
lucru aspectele deviante ale problematicii ecumenice.

Dintre teologii români care au avut o atitudine reticentă nu faţă de vocaţia ecumenică a
Ortodoxiei, ci de participarea acesteia la ecumenism am putea aminti aici mai intâi pe părinte-
profesor Dumitru Stăniloae. În diferite ocazii marele teolog şi-a prezentat punctul de vedere într-
un mod clar, argumentat atât pe o solidă cunoaştere a realităţilor Bisericii Ortodoxe, cât şi pe o
trăire smerită, dar în acelaşi timp profundă, a adevărurilor de credinţă ortodoxă.
13
Idem, Ecumenismul - factor de stabilitate în lumea de astăzi, p. 96.
14
“Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 10/1998, p. 5.
 Părintele Stăniloae este cel care a numit ecumenismul, acord cu teologii greci, ca fiind
pan-erezia secolului nostru. Cităm câteva dintre ideile sale: ”Ecumenismul este produsul
masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. De ce să mai stau de vorbă cu ei, care au
făcut femei preoţi, sunt de acord cu homosexualii…”. 15 Tot Dumitru Stăniloae este cel care ne-a
luminat şi asupra expresiei de sorginte ecumenistă “Biserici surori”, foarte des folosită astăzi:
”Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur
Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este improprie”.16

Un mare duhovnic al românilor, părintele Cleopa ne-a vorbit şi el despre ecumenism şi

despre modul de realizare a unităţii creştine. Acesta atrăgea atenţia asupra faptului că unirea
tuturor creştinilor nu va fi posibilă fără post, rugăciune, smerenie, fără a cere luminarea minţilor
şi îmbunarea inimilor noastre de către puterea Sfintei Treimi.17

Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, un slujitor devotat al altarului străbun, silit încă din
1984 să părăsească ţara datorită demascării făcute caracterului inuman al regimului comunist,
fapt pentru care a şi fost închis, nu ezită să prezinte în articolele, interviurile şi conferinţele sale
pericolul pe care îl reprezintă ecumenismul pentru credinţa noastră ortodoxă. În cadrul unei
conferinţe organizate de către ASCOR în 1998, părintele Calciu spunea următoarele:
”Totalitarismul se exprimă tot mai mult şi în viaţa Bisericii prin organizaţii internaţionale pretins
ecumenice, care impun de fapt o nouă religie, o nouă liturghie fără nici o sacralitate, fără taine şi
fără ritual, desacralizare la care, din nefericire, se pretează şi unii reprezentanţi ai clerului
ortodox, aşa cum este cazul broşurii Reconcilierea - dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă
nouă, editată la Iaşi în 1995. Această lucrare este, în porţiunea ei liturgică, un atentat la sfinţenia
liturghiei ortodoxe şi o negare a valorii ei de taină”.18

Realitatea că ecumenismul a dus deja la devieri ale credinţei ortodoxe a determinat reacţii
vehemente şi din partea teologilor ortodocşi străini. În general, ei ne atenţionează asupra faptului
că ecumenismul reprezintă una din multiplele faţete a fenomenului de apostazie, astăzi aflat în
etapa realizării ultimelor obiective din programul său - anume eliminarea rezistenţei opusă de

15
“Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997, p. 8.
16
Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Edit. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 93
17
Arhm. Ilie Cleopa, Lumina şi faptele credinţei, Edit. M.M.B., Iaşi, 1994, p. 241.
18
Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Edit. Scara, 1999, p. 76.
credinţa ortodoxă în calea unei noi ameninţări la adresa libertăţii şi demnităţii persoanei umane:
globalizarea.

Moloce Abel

Bibliografie

1. Petru I. David, Ecumenismul- factor de stabilitate în lumea de astăzi, Bucureşti, Edit. Gnosis, 1998

2. Thimoty Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, Edit. Aldo Press, Bucureşti, 1999

3. Alina Isac, Mihai Albu, Journal for the Study of Religions and Ideologies (JSRI), No. 6 ian. 2003

4. Pr. Prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, 1995

5. “Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 10/1998

6. “Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997

7. Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Edit. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

8. Arhm. Ilie Cleopa, Lumina şi faptele credinţei, Edit. M.M.B., Iaşi, 1994

9. Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Edit. Scara, 1999