Adevarul despre Transnistria

Emanuel Badescu

De vreo trei secole, romanii se confrunta cu o agresiune ce imbina siretenia vanatorului din
Siberia cu brutalitatea animalica a varegului Ruric. Este agresiunea de tip rusesc,
nedescifrata de occidentali, dar care aici, in spatiul carpato-dunarean, este banuita pana si in
adierea zorilor. De trei secole rusii cauta, prin toate mijloacele imaginabile, sa stearga de pe
fata pamantului o natiune vinovata de latinitate, care-i impiedica sa ajunga la Stramtori si sa-
si imbratiseze fratii slavi din Balcani. Poate ca acest razboi lung si sangeros nu ar fi inceput
atat de timpuriu, prin tratatul ruso-moldav de la Lutk, daca savantul Dimitrie Cantemir s-ar fi
priceput la politica externa cat mai modestul intelectual Constantin Brancoveanu. Desi
consecintele au fost nefaste, romanii, prin boieri, au ales calea indicata de Cantemir... Le-a
venit „in ajutor“, cu o promptitudine ce ar fi trebuit sa-i puna pe ganduri, chemarea rusilor la
asa-numita lupta pentru „eliberarea popoarelor ortodoxe de sub jugul otoman“. Nu era lupta
lor. Principatele nu erau provincii otomane, turcii neavand nici drept de rezidenta, nici drept
de a detine aici moschei. Era o capcana siberiana. Au realizat acest crunt adevar abia in anul
1812, cand Moldova a pierdut tinutul dintre Prut si Nistru. Moldova fusese tratata ca o
provincie otomana, iar partea alipita Imperiului rus, declarata „eliberata“! I s-a dat si un nume
„separatist“: Basarabia. I s-a fabricat la repezeala un „trecut rusesc“ si s-a trecut urgent la
rusificare, exact ca in Transnistria de astazi, anexata in 1792. Foarte important de semnalat
pentru intelegerea „maretului“ spirit imperial de la Rasarit si a talcului existentei Transnistriei
este ca politica imperialista a Rusiei se axeaza pe crearea „precedentului“, primul pas
obligatoriu inaintea unei agresiuni sau a unei anexari teritoriale. In anul 1775, de exemplu,
rusii au dat o mana de ajutor Austriei sa rupa din trupul Moldovei partea de nord, istorica,
botezata in scop separatist Bucovina („tara fagilor“ in limba... ruteana!), iar in 1812 au creat
precedentul „raptului rusesc“. Dupa precedent urmeaza potopul. In cazul de fata, un razboi
bizar ce penduleaza intre atac si retragare, cu intervale de la cativa ani la cateva decenii.
Prima ocazie s-a ivit in 1821. Cunoscand Harta Greciei Mari intocmita de Rigas, care
cuprindea intreaga Peninsula Balcanica plus Principatele romane, rusii s-au gandit ca, daca
vor sustine militar Eteria, vor aduce sub sceptrul tarului tot acest mult ravnit teritoriu. Ratand
insa interventia, din cauza laudaroseniei generalului Ipsilanti chiar in momentul cand tarul
obtinuse „unda verde“ din partea decrepitilor occidentali, rusii s-au vazut obligati sa inventeze,
in 1828, conflictul ce a condus la Pacea de la Adrianopole. In acel an, Principatele au fost
ocupate cu gandul de a fi definitiv „eliberate de sub jugul otoman“, adica inglobate Imperiului
rus. In mod perfid. „Actul osabit pentru printipaturile Moldova si Tara Romaneasca“ din
Tratatul de la Adrianopole, incheiat intre Rusia si Imperiul otoman, parea pe de-a intregul
favorabil romanilor, care, de exemplu, recuperau dupa multe secole Turnu Magurele, Giurgiu
si Braila. Dar tot acolo se mentiona ca administratia rusa in Principate va dura pana la plata
despagubirilor de razboi de catre Poarta, fixate la suma exorbitanta de 11 500 000 de ducati!
Rezulta ca recuperarea celor trei orase urma linia interesului strategic al imperialismului rus,
tarul calculand ca pana la plata despagubirilor - spera sa aibe loc cat mai tarziu - Principatele
romane vor fi transformate in gubernii rusesti... A pus guvernator peste Principate, a ordonat
sa se treaca in regim de urgenta - ca in Transnistria de azi - la rusificarea termenilor
administrativi, militari, culturali, cetatenesti etc., a poruncit redactarea Regulamentului
Organic, adaugand cu de la sine putere un articol ce stipula drepturile Rusiei de putere
„protectoare“ - „osanda de moarte a nationalitatii noastre“, in opinia lui Cezar Bolliac si a
colegilor lui de generatie. Din fericire pentru destinul romanismului si spre dezamagirea
rusilor, sultanul Mahmud al II-lea, binecuvantata fie-i memoria, a reusit sa plateasca repede
suma pretinsa la Adrianopole. Rusii au plecat, dar a ramas articolul aditional... Dorinta
eliminarii lui a dus la revolutia de la 1848 si, ulterior, la razboiul Crimeii, in urma caruia
romanii au scapat de aceasta „osanda de moarte“. Ridicarea dintre fiii boierilor inselati a marii
generatii pasoptiste a incurcat enorm calculele rusilor. In aceste conditii neasteptate, daca nu
s-ar fi bizuit pe „strategia rabdarii“, ei ar fi renuntat cu siguranta la obiectivul desfiintarii
natiunii romane. Insa rusii au avut si vor avea rabdare. Razboiul de la 1877-1878 a insemnat
o noua incercare de a-i supune pe romani si pe ortodocsii din Balcani, dar marii pasoptisti
inca vegheau si au intervenit in sensul acestui razboi, obtinand de la sultanul Abdul Hamid al
II-lea mult visata neatarnare, adica renuntarea la suzeranitate. Grea lovitura: Rusia nu a
obtinut decat „retrocedarea“ celor trei judete pierdute in Razboiul Crimeii. Proclamarea
Regatului Roman, act sinonim cu obtinerea Independentei, intrucat suveranul roman era egal
in rang cu suveranii Marilor Puteri, si inrudirea familiei domnitoare romane cu familia tarista
prin principesa Maria au adus pe aceste meleaguri patru decenii de pace infloritoare. Apoi
pendulul s-a pus din nou in miscare, izbucnirea revolutiei comuniste readucand ideea
incorporarii Romaniei in Imperiul rus, acum republican si sovietic. Capcana ideologica facand
apel la sustinerea maselor proletare, deci la oameni fara pregatire militara si diplomatica,
parea implacabila si fatala pentru orice stat, inclusiv pentru cel roman. Destinul a decis
altceva. Romania s-a reintregit exclusiv in urma razboiului anticomunist din anii 1918-1919!
Moscova a inghitit in sec si a asteptat doua decenii, cand, alaturandu-se „fascistilor“ hitleristi,
a ocupat „Basarabia“ si „Bucovina de Nord“ si a sustinut revendicarile teritoriale ale ungurilor
si bulgarilor. Ce spectacol trebuie sa fi fost in Piata Rosie, unde steagurile naziste fluturau
intre cele comuniste! Dar scopul era atins: Romania era aruncata intr-un foarte firesc razboi
de reintregire. Prin acest joc subtil Moscova putea sa-si justifice mai tarziu raptul teritorial. Era
o manevra logica, care, speculand necunoasterea subtilitatilor imperialiste rusesti de catre
occidentali, ii va aduce mari satisfactii pe arii de interes vaste. Cum se astepta, Conferinta de
Pace de la Paris a consfintit imposibilul. Ea, Rusia „antihitlerista“, ramanea stapana peste
ceea ce smulsese Romaniei in cardasie cu „fascistii“ hitleristi, plus o jumatate din Europa! In
spiritul „pacii rusesti“, vizibila de 12 ani si in Transnistria, a urmat o crancena prigoana
antiromaneasca, dirijata de comisarii sovietici, de politruci si de inspectorii de cadre (evrei,
unguri, tigani si slavi), careia i s-a pus capat prin plecarea Armatei Rosii din Romania si prin
pozitia adoptata de Dej in cazul „Planului Valev“. Se vede ca moartea lui Stalin nu numai ca
salvase Romania (redusa de la un stat monarhic national la o republica nenorocita) de la
decesul in cadrul imperiului rosu, ci permisese noilor conducatori sa romanizeze partidul si -
prin aceasta - sa faca fata chiar presiunilor sefilor de la Kremlin. Defectiunea lui Ceausescu
din august 1968 a umplut paharul. Probabil ca ea l-a adus in fata plutonului de executie: sunt
fapte si atitudini care nu se uita si nu se iarta. Este in afara oricarui dubiu ca prabusirea lui s-a
produs din ordinul si cu ajutorul cel putin diplomatic, daca nu si logistic, al Moscovei, puterea
suzerana asupra oricarui regim comunist, exceptand China si Albania. Nu s-au grabit noii
conducatori de la Bucuresti sa informeze Moscova „cine sunt si ce vor“? S-a pus chiar
problema unei interventii armate rusesti, dar, intampinand refuzul generalului Guse, bun
cunoscator al antecedentelor ruso-romane, Kremlinul a renuntat, demonstrand inca o data ca
stie sa astepte. Ca din intamplare, peste doar trei ani va crea un „cap de pod“ in Transnistria,
pe fondul unui „razboi local“ produs cu scopul readucerii la putere a „comunistilor“ (a se citi:
oamenilor de incredere) si pentru a reinfesta cu „spiritul kaghebist“ structurile noii democratii
din Republica „Moldova“ (de ce nu Republica Basarabia? A pus iarasi ochii pe toata
Moldova?). Dupa anii de pace necesari acestei manevre, iata ca Moscova trimite la Bucuresti
un emisar „independent“ cu propunerea „alipirii Basarabiei la Romania in schimbul
independentei Transnistriei“, care urma sa fie apoi lipita Rusiei. Ucraina ar fi fost prinsa intre
doua focuri, iar asupra Romaniei s-ar fi indreptat tunurile Armatei a 14-a ruse, care ar fi
obtinut automat drept de stationare permanenta, ca „armata de pacificare“... Cum istoria mai
are un cuvant de spus - a se vedea precedentele - si amenintarile generarului Lebed, fostul
comandant al acestei armate, tiuiau inca in urechile intelighentiei si ale oamenilor politici din
Romania, „generoasa“ oferta a fost respinsa. Tovarasul Igor Smirnov, adus tocmai de la
Vladivostok sa asigure puterea ruseasca la Tiraspol, se infurie - la ordin! - si recurge la
represaliile specifice imperialismului rus. Inchide scolile romanesti, inlatura „blestemata“ grafie
latina si, ignorand fertila alianta nazisto-comunista din anii 1939-1941, ii declara pe romani
„fascisti“. Este doar inceputul, ne avertizeaza istoria, deja Rusia isi etaleaza capacitatea de
jucator concomitent cu abilitatea de arbitru, singurul aspect amuzant al acestei demonstratii
de forta. Cunoscand naivitatea baietilor din vest, care nici pana astazi nu s-au dumirit ca
Transnistria inseamna puterea Armatei a 14-a, o armata de ocupatie (ocupa Transnistria!) si
totodata o putere care le poate ameninta si lor securitatea, lucrurile se pot complica. Dupa
socul schimbarii de sistem, Rusia da semne - interne si externe - ca vrea sa „reinvie“ sub
forma unei democratii autocratice, visate candva de tarii Alexandru al II-lea si Nicolae al II-lea.
Romanii nu-i vor face jocul, in cel mai rau caz se vor preface in „marionete“, ca in atatea
randuri de-a lungul istoriei recente, dar ceilalti, occidentalii, care, desi nu le erau stapani, i-au
vandut ca pe niste vite la o incruntare a „tatucului Stalin“? Ei cum vor reactiona? De curand,
Gleb Pavlovski a propus in gura mare - banuind ca nu deranjeaza pe nimeni - o schema de
revenire in forta a puterii rusesti...