Suport Curs Id Parte Generala 2019

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ
SUPORT CURS ID
Conf. univ. dr. Cornelia Munteanu
2019
Drept civil. Partea generală
___________________________________________________________________________________________________
CUPRINS:
Ghid de utilizare a manualului
Unitatea de studiu 1. Consideraţii generale privind dreptul civil: definire, domeniu,

principii, norme imperative şi dispozitive
Unitatea de studiu 2. Izvoarele dreptului civil, aplicarea legii civile în timp, în spaţiu
asupra persoanelor, interpretarea legii civile
Unitatea de studiu 3. Raportul juridic civil: faptele juridice, noţiunea de raport juridic
civil, structură, subiecte, drepturile subiective
Unitatea de studiu 4. Raportul juridic civil: obligaţiile civile, obiect, bunurile
Unitatea de studiu 5. Actul juridic civil: noţiune şi clasificare
Unitatea de studiu 6. Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil: capacitate, con-
simţământ, vicii de consimţământ: eroarea
Unitatea de studiu 7. Viciile de consimţământ: dolul, violenţa, leziunea
Unitatea de studiu 8. Obiectul, cauza şi forma actului juridic civil
Unitatea de studiu 9. Modalităţile actului juridic civil
Unitatea de studiu 10. Efectele actului juridic civil
Unitatea de studiu 11. Nulitatea actului juridic civil: definire, funcţii, delimitare, cla-
sificare
Unitatea de studiu 12. Nulitatea actului juridic civil: cauze, efecte, menţinerea efectelor
Unitatea de studiu 13. Prescripţia extinctivă: definire, funcţii, natură juridică, caractere,
efecte, invocarea şi renunţarea la prescripţie, domeniul de aplicare
Unitatea de studiu 14. Prescripţia extinctivă: termenele, începutul cursului prescripţiei

extinctive, suspendarea, întreruperea ţi repunerea în termenul de prescripţie, decăderea
Răspunsuri corecte la testele grilă de autoevaluare
Bibliografie
2
___________________________________________________________________________________________________
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
1.Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept
civil - Partea generală şi un ghid pentru modul în care trebuie parcursă şi însuşită această
disciplină care este comună învăţămâtului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie
un instrument util pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei Drept civil- Partea
generală.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în
învăţământul naţional şi internaţional care se adresează învăţării individuale pe baze inte-
ractive. Parcurgerea manualului pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea infor-
maţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor do-
bândite la rezolvarea unor probleme specializate; el stimulează de asemenea studentul,
prin bibliografia recomandată la sfârşitul fiecărei teme, în aprofundarea disciplinei Drept
civil. Partea generală; de asemenea manualul deschide direcţii de cercetare ştiinţifică în
această materie.
Manualul este structurat pe unităţi de studiu. Unitatea de studiu reprezintă o parte
omogenă din conţinutul manualului, caracterizată de un număr de termeni de referinţă
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un effort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
temei de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de
autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exi-genţelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe re-zultatele
aşteptate doar cu condiţia respectării procedurii de parcurgere a mo-dulelor de studiu,
procedură care este prezentată în cele ce urmează.
2.Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de
autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a
programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:
a) Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar
în cazul în care studentul apreciază că ar putea să nu parcurgă o unitate şi că ar putea să
înţeleagă celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de „înlănţuire” a temelor de studiu sunt
prezentate la fiecare temă de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea
nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire.
b) Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru acasă pe
care studentul trebuie să le realizeze cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii
înţelegerii fenomenelor şi instituţiilor descrise sau prezentate în tema de studiu.
c) Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de
perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru.
3
___________________________________________________________________________________________________
d) Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

- se citesc obiectivele şi competenţele unităţii de studiu – identificabile şi cu
ajutorul următoarei pictograme:

- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie) – identificabili şi cu ajutorul
următoarei pictograme:
- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat – identificabil
şi cu ajutorul următoarei pictograme:

- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de studiu – identifi-cabile şi cu
ajutorul următoarelor pictograme: sau

- se parcurge bibliografia recomandată – identificabilă şi cu ajutorul următoarei
pictograme:
- se răspunde la întrebările recapitulative - identificabile şi cu ajutorul următoarei
pictograme:
- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică corectitudinea răspunsurilor
prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul manua-lului – identificabil şi
cu ajutorul următoarei pictograme:

- se efectuează testul de evaluare sau/şi tema pentru acasă sau de control (după
caz) - identificabil şi cu ajutorul următoarelor pictograme: sau
Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o

pauză de 30 de min. sau de o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.
e) Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru a nu se
periclita însuşirea temeinică şi structurală a temei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale unui student, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai multe
zile deddicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.
Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru
fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei, Rezolvarea ei se poate face în
aproximativ 1-2 ore.
Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter
integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate
4
___________________________________________________________________________________________________
anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei

necesită un effort mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare,
precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe
parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
3. Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

Manualul de studiu „Drept civil. Partea generală” reprezintă o sinteză realizată în
manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ de zi.
La baza acestui manual a stat, în primu rând, o concepţie didactică.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie exhaustivă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.
3.1.Obiectul manualului „Drept civil. Partea generală”

Obiectul manualului îl reprezintă o introducere în dreptul civil, o vedere de
ansamblu asupra principiilor şi instituţiilor dreptului civil. Astfel, sunt prezentate normele
juridice civile, raportul juridic civil, actul juridic civil, nulitatea actului juridic civil,
prescripţia extinctivă şi subiecţii dreptului civil, respectiv persoana fizică şi persoana
juridică.
3.2.Obiectivele disciplinei
Manualul de „Drept civil. Partea generală” îşi propune ca obiectiv general
cunoaşterea şi înţelegerea de către studenţii anului I a conceptelor, normelor şi
instituţiilor dreptului civil, studiu fără de care nu se pot înţelege celelalte ramuri ale
dreptului privat, având în vedere şi rolul dreptului civil de drept comun în materia
dreptului privat.
Obiective principale:
▪ iniţierea în dreptul civil prin însuşirea noţiunilor, conceptelor şi instituţiilor
dreptului civil român;
▪ capacitatea studenţilor de a aplica cunoştinţele teoretice de drept civil şi textele
legale la situaţii concrete de fapt;
▪ formarea unui vocabular juridic civilist precum şi formarea unei laturi a
spiritului pe care numai dreptul civil îl poate da unui jurist, şi anume spiritul
juridic.
4.Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) şi este sitematizat în unităţi de studiu. Structura fiecărei unităţi de studiu
este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)
II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)
IV. Durata de parcurgere a unității de studiu
V. Structura temei de studiu
VI. Rezumatul ideilor principale
5
___________________________________________________________________________________________________
VII. Conţinutul dezvoltat de idei al unității de studiu

VIII. Bibliografia recomandată
IX. Întrebări recapitulative
X. Teste de autoevaluare
XI. Teste de evaluare
XII. Teme de casă
6
___________________________________________________________________________________________________
Unitatea de studiu 1
Consideraţii generale privind dreptul civil:
definire, domeniu, principii, norme imperative şi dispozitive
I. Obiectivele specifice temei

✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice privind definirea, domeniul şi principiile
dreptului civil
✓ înţelegerea fenomenului juridic civil şi a principiilor care stau la baza
dreptului civil
✓ înţelegerea modului în care se lucrează cu Codul civil şi în special cu
legile civile
II. Competenţe specifice dobândite de student

✓ formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele dreptului civil (codul,
legile civile etc.)
✓ dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
✓ utilizarea corectă a limbajului juridic
III. Cuvinte cheie:

✓ drept obiectiv, drept subiectiv, drept substanţial, drept sancţionator,
egalitate juridică, libertate juridică, instituţii de drept civil
IV. Structura unităţii de studiu

1. Terminologia şi definirea dreptului civil
2. Domeniul dreptului civil
3. Principiile dreptului civil
4. Normele dispozitive şi imperative
V.Rezumat
Dreptul civil ca disciplină de drept studiază raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale (personal-nepatrimoniale sau extra-patri-
moniale) care se se stabilesc între subiecţii de drept civil (persoane fizice şi
juridice) şi care au la bază libertatea şi egalitatea juri-dică.
Raportul patrimonial înglobează raporturile reale şi raporturile obli-
gaţionale. Raportul nepatrimonial se referă la orice relaţie socială regle-
mentată de normele de drept civil care nu are un conţinut economic,
evaluabil în bani (dreptul la nume, la onoare, raporturi izvorâte din relaţiile
7
___________________________________________________________________________________________________
de familie etc). Dreptul civil este cea mai importantă ramură a dreptului
privat şi are ca domeniu actele pe care le poate face orice cetă-ţean
indiferent de profesiunea sa.
VI.Conţinutul unităţii de studiu 1
1. Terminologie şi definirea dreptului civil

Expresia „drept civil" poate fi înţeleasă în trei sensuri şi anume:
Mai întâi ea desemnează ramura de drept civil a sistemului de
drept românesc, adică totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest
domeniu. Cu valoare de echivalenţă doctrina a numit acest înţeles drept
obiectiv sau drept pozitiv. Vom putea spune deci: drept civil român, drept
civil francez, drept civil german etc.
Într-un al doilea sens, expresia „drept civil" evocă acea posibilitate
sau prerogativă recunoscută de legea civilă titularului dreptului civil -
subiect activ - în virtutea căruia acesta poate cere o conduită corespunzătoare
dreptului său de la subiectul pasiv, iar în caz de nevoie poate apela la forţa
coercitivă a statului pentru protecţia dreptului său.
Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au

celelalte persoane de a respecta uzul şi folosinţa exclusivă pe care o are
proprietarul asupra lucrului; sau, într-un alt exemplu, dreptul de creanţă nu
se poate concepe altfel decât prin obligaţia impusă debitorului de a
îndeplini o anumită prestaţie în folosul creditorului.
În sfârşit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemnează o

ramură a ştiinţei juridice, ştiinţă ce are ca obiect dreptul civil; disciplina de
învăţământ.
În acest ultim sens definim dreptul civil român ca acea ramură care
reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale sta-bilite între
persoane fizice şi persoane juridice care au la bază li-bertatea şi egalitatea
juridică.
Codul civil, deşi nu dă o definiţie a dreptului civil, ne furnizează prin-
cipalele elemente stabilind obiectul şi conţinutul Codului civil.
Art. 2 Cod civil: „Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile

patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept
civil. Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie
dreptul comun pentru toate dome-niile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale”.
8
___________________________________________________________________________________________________
2. Domeniul dreptului civil

Dreptul civil este o ramură a sistemului de drept românesc, o totalitate
de norme juridice.
Dar, normele dreptului civil sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi
care, laolaltă, constituie izvoarele dreptului civil.
Normele dreptului civil sunt rânduite în instituţiile dreptului civil; in-
stituţiile constituie grupe de norme de drept civil care reglementează
anumite subdiviziuni ale obiectului dreptului civil.
Instituţiile dreptului civil sunt: raportul juridic civil (care cu-prinde
normele privitoare la părţile, conţinutul şi obiectul acestui raport), bunurile,
izvoarele raportului juridic civil (adică actele şi faptele juridice), actul
juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil (persoana
fizică şi persoana juridică), drepturile reale principale (dreptul de
proprietate cu dezmembrămintele sale – superficia, uzufructul, uzul, abitaţia,
servitutea, administrarea, cesiunea ori folosinţa), obligaţiile civile,
contractele civile speciale (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat, de societate, de cont
curent etc.), dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi de
inventator), succe-siunile.
În al doilea rând, obiectul dreptului civil este format din raporturi
patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale stabilite între per-soanele fizice
ori persoanele juridice.
Prin raport patrimonial înţelegem – aşa cum am arătat – acel raport al
cărui conţinut poate fi evaluat în bani (de exemplu, raportul născut prin
încheierea unui contract de vânzare-cumpărare). Dim-potrivă, prin raport
nepatrimonial sau personal nepatrimonial (ori extrapatrimonial) înţelegem
acel raport al cărui con ţinut nu poate fi evaluat în bani (de pildă, raportul
care se naşte cu privire la domiciliul unei persoane fizice sau sediul unei
persoane juridice).
Trebuie spus că nu toate raporturile patrimoniale şi nepa-trimoniale
sunt reglementate de dreptul civil. Bunăoară, dreptul fa-miliei, dreptul
comercial, dreptul financiar, dreptul internaţional privat etc., au în obiectul
lor raporturi patrimoniale şi raporturi per-sonal nepatrimoniale.
O analiză in globo a obiectului dreptului civil presupune o sub-
diviziune a raporturilor patrimoniale, pe de o parte, şi a raporturilor
nepatrimoniale, pe de altă parte.
Astfel, componentele raporturilor patrimoniale civile sunt:
a. - raporturile reale care au în conţinutul lor drepturile reale precum
dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale;
b. - raporturile obligaţionale care au în conţinutul lor drepturile de creanţă,
indiferent de izvorul lor: drepturile care se nasc dintr-un raport de obligaţie
sunt denumite drepturi de creanţă.
9
___________________________________________________________________________________________________
Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt alcătuite din:

a. - raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept
civil; ele au în conţinutul lor drepturi personal nepatrimoniale cum ar fi:
dreptul la viaţă, sănătate, reputaţie;
b. - raporturi de identificare care au în conţinutul lor drepturile cu care se
individualizează subiectele de drept civil: dreptul la nume, la domiciliu,
reşedinţă etc.;
c. - raporturile de creaţie intelectuală; acestea au în conţinutul lor dreptu-
rile personal nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică
sau invenţia.
În fine, o altă trăsătură ne relevă poziţia de egalitate şi liber-tatea
juridică a subiectelor raporturilor de drept civil; adică o parte nu se
sobordonează celeilalte şi autonomia de voinţă.
3. Principiile dreptului civil

După structura sa interioară dreptul constă din principii de drept şi din
norme juridice. Cuvântul „principiu” evocă întotdeauna o regulă generală
mai importantă decât altele.
În dreptul civil, după părerea noastră, deosebim două categorii de
principii şi anume:
1) - principiile fundamentale ale dreptului român care au incidenţă şi
în dreptul civil;
2) - principiile generale ale dreptului civil român.
Sunt principii fundamentale ale dreptului român şi îşi au apli-caţiune
în întreaga legislaţie a României: principiul democraţiei, principiul egalităţii
în faţa legii, principiul legalităţii şi principiul se-paraţiei puterilor în stat.
Aceste principii sunt înscrise în Constituţie şi în alte legi şi sunt studiate în
cadrul disciplinei „Introducere în studiul dreptului".
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare, de bază,
aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil. Ele constituie temeiul de
apreciere şi evaluare al normelor juridice civile. Cele mai importante sunt: a)
principiul apărării şi garantării drepturilor su-biective civile; b) principiul
egalităţii de statut civil al persoanelor; c) principiul ocrotirii intereselor
legitime ale participanţilor la raportul juridic civil; d) principiul exercitării
libere a drepturilor civile; e) principiul bunei-credinţe şi încrederii
reciproce. Aceste principii le găsim formulate în legea civilă lato sensu.
Este adevărat că din legislaţia civilă se mai desprinde o ca-tegorie de
idei de bază aplicabile uneia sau mai multor instituţii de drept civil. Dintre
ele exemplificăm:
- principiul consensualismului privitor la forma actului juridic;
- principiul îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii;
- principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii privind efec-tele
actului juridic;
10
___________________________________________________________________________________________________
- principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt ser-vanda,

adică convenţiile trebuie respectate) etc.;
3.1. Principiul garantării şi apărării drepturilor subiective civile

Acest principiu priveşte atât drepturile extrapatrimoniale, cât şi
drepturile patrimoniale. Nu este oportun să distingem, sub aspectul analizat,
garantarea şi apărarea dreptului de proprietate de ga-rantarea şi apărarea
altor drepturi civile subiective, aşa cum s-a făcut uneori (proprietatea
ridicându-se la rangul de principiu); ierarhizarea lor într-o asemenea
abordare ar fi subiectivă. Acest principiu de drept civil se „alimentează” din
principiul general de drept al echităţii şi al justiţiei.
Garantarea şi apărarea drepturilor subiective civile sunt re-glementate
în mai multe acte normative şi, evident, în Constituţie.
Astfel, în materia drepturilor extrapatrimoniale, legea noastră

fundamentală statuează în art. 22: ,,Dreptul la viaţă ,,precum şi dreptul la
integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”; apoi, art. 26 alin.
(1) dispune: ,,Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială
şi privată”; art. 30 alin.
(6): ,,Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Codul civil, în art. 26, stabileşte că drep-turile civile şi libertăţ ile civile ale
persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de
lege, iar art. 61 alin. (1) statuează că viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi
psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal.
Există, desigur, şi alte reglementări care garantează şi apără

exercitarea drepturilor nepatrimoniale, inclusiv internaţionale; bunăoară,
Convenţia europeană a drepturilor omului .
Drepturile patrimoniale sunt şi ele garantate şi apărate în nu-meroase
reglementări naţionale şi internaţionale.
Art. 555 alin. (1) din Codul civil statuează conţinutul dreptului de
proprietate privată: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a
poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în
limitele stabilite de lege”. De altă parte, art. 12 C. civ. stabileşte: „Oricine
poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres
altfel”.
Constituţia revizuită statuează în art. 44 alin. (1): ,,Dreptul de
proprietate ,,precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul
şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”, alin. (2): ,,Proprietatea
privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”;
11
___________________________________________________________________________________________________
Alte legi dezvoltă prevederile constituţionale, cum ar fi cazul Legii

fondului funciar nr. 18/1991 (republicată), etc.
În sfârşit, Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (1952) în art. 1 statuează:
,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la res-pectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional”.
3.2. Principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor

Acest principiu este specific dreptului civil; de aceea definiţia
dreptului civil pe care am propus-o surprinde egalitatea şi libertatea juridică
a participanţilor la raportul juridic civil. Acest principiu se poate spune că
este de esenţa dreptului civil. El constituie totodată un principiu general al
dreptului.
Egalitatea în dreptul civil semnifică faptul că persoanelor (fizice sau
juridice) le revin în mod egal drepturile subiective civile.
Egalitatea, în acest sens, presupune că la exercitarea libertăţii de
acţiune legea impune aceleaşi reguli şi aceleaşi limite pentru toţi
participanţii la raportul juridic civil. Reglementarea acestei reguli o aflăm în
art. 30 din Codul civil care stabileşte:
,,Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,

vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie
defavorizată, averea, originea social ă, gradul de cultură, precum şi orice
altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.
Persoanele juridice se supun şi ele acestui principiu în felul următor:

pentru persoanele juridice dintr-o anumită categorie se aplică, în mod egal,
legile civile edictate pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de
drept civil.
Libertatea juridică în dreptul civil are ca «sâmbure» libertatea
contractuală care include şi libertatea de a dobândi şi a dispune de orice
bunuri care se află în circuitul civil.
Dar această libertate nu este nemărginită, ci suferă, de la caz la caz,
limitări. În acest sens art. 11 C. civ. stabileşte:
,,Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la

legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
12
___________________________________________________________________________________________________
3.3.Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor

Participanţilor la raporturile juridice civile li se asigură posi-bilitatea
de a avea drepturi şi obligaţii în vederea satisfacerii inte-reselor legitime şi
exercitării libere a drepturilor civile subiective, în acord cu interesul general.
De altfel acest principiu este înscris şi în Constituţie [art. 1 alin. (3),
art. 18] ,precum şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
ale omului la care ţara noastră a aderat în 1974.
O expresie a acestui principiu este statuată şi în art. 13 C. civ. care
stabileşte că: „Renunţarea la un drept nu se prezumă”.
De altă parte, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia
europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legat de
protecţia dreptului de proprietate, dispune:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori altor contribuţii ori amenzilor”.
3.4.Principiul bunei-credinţe
Actualmente art. 14 alin. (1) C. civ. stabileşte:
„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să î şi exercite

drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu
ordinea publică şi bunele moravuri”. Prezumţia bunei-credinţe este stabilită
în alin. (2) al aceluiaşi articol: „Buna-credinţă se prezumă până la proba
contrară”.
Acest principiu implică nu numai executarea convenţiilor, ci şi

încheierea lor. În Codul civil sunt numeroase texte care fac referire la
prezumţia bunei-credinţe, cum ar fi de pildă, art. 931 în materie de uzu-
capiune, art. 1170 în materie de contracte etc.
Principiul bunei-credinţe are şi o valoare constituţională deoa-rece art.
57 din Constituţie statuează că drepturile constituţionale tre-buie exercitate
cu bună-credinţă; or, cu atât mai mult celelalte drep-turi trebuie exercitate cu
bună-credinţă.
Principiul bunei-credinţe presupune că părţile unui raport juridic civil
trebuie să se comporte cu onestitate, să fie animate de o intenţie sinceră şi
loială; buna-credinţă se prezumă (bona fides praesumitur).
Antonimul bunei-credinţe este reaua-credinţă.
Acest principiu constă în a nu înşela încrederea pe care ţi-a oferit-o
cealaltă parte a contractului pentru că previzibilitatea este „inima” con-
13
___________________________________________________________________________________________________
tractului. Antonimul loialităţii este duplicitatea care distruge previzibilitatea

în încheierea şi executarea contractelor. În procedura civilă anglo-saxonă
loialitatea se numeşte estoppel şi evocă principiul conform căruia o parte a
procesului nu poate formula în detrimentul alteia cereri contrarii celor
formulate anterior; o parte nu se poate contrazice.
3.5.Importanţa practică a principiilor enumerate rezidă în:

- interpretarea normelor dreptului civil, atunci când legea civilă este
obscură sau primitoare de mai multe sensuri. În astfel de cazuri organul de
jurisdicţie trebuie să interpreteze legea în consens cu principiile dreptului
civil şi nu împotriva acestora;
- suplinirea lacunelor care pot apărea în legislaţia civilă. Legea civilă
ca orice lege nu poate fi perfectă; ea nu poate acoperi întot-deauna toate
relaţiile sociale la care se referă, oricât de amănunţită ar fi ea. Or în astfel de
cazuri, judecătorul care este chemat să aplice legea civilă nu poate refuza
judecarea cauzei sub motivul că nu există o prevedere expresă decât cu
riscul de a fi culpabil de denegare de dreptate. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2)
C. civ.:
„În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa

acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.
4. Norme imperative şi dispozitive

În mod sintetic arătăm că norma de drept civil este o regulă abstractă
şi generală care evocă obligativitatea unei anumite conduite pentru
subiectele dreptului civil.
Principala clasificare care are în vedere caracterul normelor distinge
între normele dispozitive şi normele imperative.
4.1. Normele dispozitive (interpretative sau declarative)

Aceste norme înlesnesc libertatea părţilor, fie suplinindu-le voinţa
neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-le drep-turile sau
interesele în privinţa cărora are a decide însuşi titularul dreptului. În
consecinţă, normele dispozitive sunt acelea de la care părţile se pot abate,
fără ca prin aceasta ele să fie sancţionate, sau care se aplică în lipsa unui
acord de voinţă stabilit în prealabil de părţi.
Acestea se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei

acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o
urma din mai multe variante posibile indicate de lege.
14
___________________________________________________________________________________________________
Pentru a exemplifica, este o normă permisivă dispoziţia cuprinsă în

art. 1108 alin. (1) C. civ. care în materie de moştenire statuează:
„Acceptarea poate fi expresă sau tacită”. Ea va fi expresă dacă

succesibilul stabileşte acest lucru într-un înscris autentic sau sub semnătură
privată ori va putea fi o acceptare tacită când el „face un act sau fapt pe
care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor”.
sau art. 1688 C. civ. în materie de vânzare:
„Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială,

fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru
care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment”.
Pentru a recunoaşte normele permisive un criteriu ajutător (nu

singurul) este limbajul legiuitorului care adesea foloseşte expresii precum:
,,poate” ,,,vor putea” ,,,pot” etc.
Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite

situaţii permit ca persoanele singure să-şi aleagă conduita de urmat şi numai
în situaţia în care nu şi-au ales singure această con-duită se vor aplica
prevederile normei. Aşadar, normele supletive constituie norme obligatorii
numai în măsura în care părţile, în pre-alabil, nu le-au îndepărtat; ele sunt de
o utilitate practică incon-testabilă. În acest fel norma va suplini lipsa de
manifestare a voinţei părţilor.
De pildă, art. 1666 C. civ.:
„În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea con-

tractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”.
Ori art. 1689 C. civ. care statuează tot în materie de vânzare:
„Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul

încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în
lipsa acesteia, din uzanţe”.
Aceste dispoziţii suplinesc (completează) pe acelea pe care părţile

contractante le-ar fi putut adopta; de aici derivă şi numele lor de norme
supletive.
4.2. Normele imperative

Sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduită uni-vocă
şi strict determinată de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate
15
___________________________________________________________________________________________________
abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege. În alte cuvinte,

părţile nu pot deroga de la astfel de dispoziţiuni, nu le pot înlătură, nu le pot
ignora. Motivele care au contribuit la edictarea lor sunt mai importante decât
acelea pe care se întemeiază autonomia de voinţă.
Normele onerative sunt cele care prevăd obligaţia de a săvârşi
anumite acţiuni, care, deci, ordonă sau impun o anumită conduită.
Normă onerativă este, de pildă, art. 1747 C. civ.:
„Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei

moşteniri se încheie în formă autentică”.
Sau art. 1011 alin. (1) C. civ. care prevede:
„Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii

absolute cu excepţiile din alin. (2), (3), (4)”.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni.

De pildă, art. 277 alin. (1) C. civ.:
„Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex”.
Sau art. 1902 alin. (5) C. civ. care dispune:
„Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea

beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă”.
În cazul normelor prohibitive legiuitorul foloseşte expresii cum ar fi:

,,este interzis” ,,,este oprit”.
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a 2-a
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 10-47; Gh.
Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2006, p. 25-40; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală, ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1-24; I.
Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, București, 2013, p. 1-37; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală.,
vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 1-173.
Timpul necesar studiului: 2 ore

16
___________________________________________________________________________________________________
VIII. Întrebări recapitulative:

1. Definiţi dreptul civil şi funcţiile dreptului civil?
2. Ce cuprinde domeniul dreptului civil?
3. Care sunt principiile dreptului civil?
4. Care sunt raporturile patrimoniale şi cele personal nepatri-moniale

reglementate de dreptul civil?
5. Cum se clasifică normele juridice şi care este subdiviziunea fiecărei

categorii enunţate?
IX. Teste de Autoevaluare:

1. Dreptul civil este:
a) o ramură a dreptului privat;
b) o ramură a dreptului public;
c) o disciplină de drept;
2. Dreptul obiectiv :
a) cuprinde ansamblul normelor juridice;
b) este o ramură de drept;
c) este o ramură a ştiinţei juridice;
3. Raporturile juridice patrimoniale reprezintă:

a) raporturi juridice care au un conţinut economic;
b) raporturi izvorâte din creaţia intelectuală;
c) raporturi care privesc drepturile personalităţii;
4. Sunt principii ale dreptului civil:

a) principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor;
b) principiul bunei credinţe;
c) principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile;
5. Sunt norme:
a) dispozitive acele norme care înlesnesc libertatea părţilor;
b) supletive acele norme care nici nu impun şi nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni;
17
___________________________________________________________________________________________________
c) imperative acele norme care stabilesc o conduită univocă şi

strict determinată de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate
abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege;
X. Teste de evaluare
1. Dreptul subiectiv civil este:
a) o prerogativă recunoscută de lege;
b) un ansamblu de norme juridice;
c) o obligaţie impusă prin lege;
2. Dreptul subiectiv civil conferă titularului său:

a) posibilitatea de a pretinde o anumită conduită subiectului pasiv;
b) posibilitatea de a recurge la forţa coercitivă a statului;
c) posibilitatea de a avea o anumită conduită;
3. Drept material este sinonim cu drept nesubstanţial:

a) adevărat
b) fals
4. Sunt norme onerative următoarele dispoziţii legale :

a) „Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei
moşteniri se încheie în formă autentică”;
b) „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute (…)”;
c) „Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex”;
5. Libertatea juridică a părţilor unui raport juridic civil se

referă la:
a) poziţia subiectelor de drept în faţa legii civile;
b) capacitatea civilă a părţilor;
c) autonomia de voinţă a părţilor;
XI. Temă pentru acasă:

Locul şi rolul dreptului civil între celelalte ramuri de drept.
Izvoarele dreptului civil, aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi
asupra persoanelor, interpretarea legii civile
18
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective specifice:
✓ însuşirea noţiunilor specifice acestor instituţii
✓ studenţii să înţeleagă diferenţele dintre normele imperative şi
dispozitive, dintre normele onerative şi prohibitive, dintre normele
supletive şi permisive
✓ să înţeleagă cum se rezolvă un conflict de legi în timp şi în spaţiu
✓ studentul ă cunoască să cunoască şi să înţeleagă formele
interpretării
✓ să înţeleagă importanţa interpretării corecte a legii civile
II. Competenţe specifice dobândite de studenţi:

✓ identificarea legii aplicabile unei situaţii juridice în caz de
succesiune a unor legi în timp
✓ deprinderea de a lucra cu Codul civil
✓ identificarea izvorului dreptului civil
✓ să fie capabil să interpreteze unele dispoziţii legale din Codul civil
sau din alte legi civile
✓ să fie capabil să îmbine metodele de interpretare a legii civile în
vederea unei corecte aplicări a legii civile
III. Cuvinte cheie:

✓ izvor de drept civil, conflict de legi, norme conflictuale, per a
contrario, a pari, a fortiori, reductio ad absurdum, ab eodem, neretro-
activitatea legii noi, imediatitatea legii noi, supravieţuirea legii vechi
IV. Structura unităţii de studiu:

1. Izvoarele dreptului civil
2. Aplicarea legii în timp, în spaţiu, asupra persoanelor
3. Interpretarea legii civile
V. Rezumat:
În general, prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de
exprimare a normelor de drept civil.
Atât legile, cât şi situaţiile juridice cărora ele le dau naştere sau pe
care le guvernează sunt determinate şi încadrate, pe de o parte, în timp, iar
pe de altă parte, în spaţiu. Când vorbim de aplicarea legii civile în timp şi
spaţiu ne referim la sensul larg al noţiunii de „lege”, deci avem în vedere nu
19
___________________________________________________________________________________________________
numai legile propriu-zise, dar şi hotărârile şi ordonanţele Guvernului,

precum şi orice alte acte normative cu-prinzând norme de drept civil.
Necesitatea interpretării legii rezultă din faptul că situaţiile din viaţa
socială sunt foarte diversificate, aşa încât o situaţie concretă nu se încadrează
perfect în prevederile unei reguli de drept; de altă parte uneori înşişi termenii
folosiţi de legiuitor sun ambigui sau neclar; de asemenea, legea poate fi
lacunară. Judecătorul nu poate refuza să judece o cauză pe motivul lipsei
unui text legal de lege fiind pasibil de denegare de dreptate. Din aceste
motive se apelează la interpretare care poate fi oficială sau neoficială,
literală, extensivă, restrictivă. Indiferent de organul care face interpretarea ea
se poate face după mai multe metode: interpretare gramaticală, logică, sis-
tematică, istorică, teleologică, structuralistă
VI. Conţinutul unităţii de studiu 2
1. Izvoarele dreptului civil

1.1. Noţiune. Definire. Clasificare
În general, prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de
exprimare a normelor de drept civil; norma de drept civil poate fi definită ca
fiind regula generală şi abstractă care reglementează con-duita subiectelor în
raporturile juridice civile.
Deosebit de sensul formal al noţiunii „izvor de drept civil” această
expresie este aptă de a primi şi un al doilea înţeles. Astfel, în sens material
prin izvor al dreptului civil se desemnează condiţiile materiale de existenţă
care generează normele acestei ramuri de drept, adică condiţiile economice,
politice, sociale care determină evoluţia dreptului, precum şi ansamblul
factorilor umani (nevoi, aspiraţii, opinii, situaţii, evenimente etc.) pe care
legiuitorul le ia în considerare pentru a edicta norma juridică.
De regulă, singurele izvoare formale ale dreptului civil erau actele
normative, adică actele care emană de la cele trei puteri constituite în stat.
Celelalte izvoare denumite neformale sau reale (cutuma sau uzanţele ori
obiceiul, practica judiciară sau jurispruden- ţa, doctrina) implicau discuţii
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi au fost în general
controversate.
O clasificare importantă este aceea care are la bază o ierarhie a
izvoarelor: legea, pe de o parte, cutuma şi jurisprudenţa, de altă parte.
Cod civil stabileşte în chiar art. 1 izvoarele dreptului civil:
„(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile

generale ale dreptului. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică
20
___________________________________________________________________________________________________
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii

asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale
ale dreptului”.
Deci, sunt înscrise în rândul izvoarelor formale uzanţele (cutuma) şi

principiile generale ale dreptului şi se omologhează analogia legii în anumite
condiţii; aşadar, izvoarele propriu-zise ale dreptului civil sunt: legea,
uzanţele şi principiile generale ale drep-tului.
Mai distingem între izvoare interne şi izvoare internaţionale.
1.2. Izvoarele propriu-zise. Izvoarele interne
1.2.1. Legea
Legile (în sens restrâns), adică actele normative adoptate de or-ganul
legiuitor al statului (Parlamentul). La rândul lor legile pot fi clasificate în trei
categorii: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare. Menţionăm că în
sens larg sunt legi şi decretele, hotărârile, ordonanţele de urgenţă, ordinele
miniştrilor, ale prefecţilor, etc.
În categoria legilor constituţionale intră în primul rând însăşi
Constituţia ţării, legea fundamentală care consacră principiile care stau la
baza organizării de stat, drepturile şi îndatoririle funda-mentale ale
cetăţenilor, ca şi obligaţiile lor etc. Constituţia cuprinde şi unele norme
generale referitoare la instituţiile cele mai importante ale dreptului civil:
persoanele fizice şi juridice, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire,
drepturile personalităţii etc.
Legile organice (reglementate de art. 73 din Constituţie) dezvoltă şi
detaliază principiile cuprinse în Constituţie. Legile organice au un obiect de
reglementare expres determinat de Constituţie; există potrivit legii
fundamentale 51 de materii în care reglementarea se poate face prin
intermediul unei legi organice. Din punctul de vedere al dreptului civil
trebuie reţinut că, potrivit Constituţiei, tot prin legi organice se
reglementează şi „regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii” [art.
73 lit. m) din Constituţie].
În sfârşit, în categoria legilor ordinare se încadrează toate cele-lalte
legi adoptate de Parlamentul ţării şi promulgate (prin decret) de către
preşedintele României. Practic, legile ordinare pot reglementa orice domeniu
al relaţiilor sociale, mai puţin cel rezervat de legea fundamentală legilor
constituţionale sau organice ori regulamentelor parlamentare
Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile (de
exemplu: Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul muncii, Codul
vamal etc.) care grupează şi sistematizează într-un singur corp toate (sau cât
mai multe dintre) reglementările aplicabile unui anumit domeniu de
activitate (indicat de regulă prin chiar denumirea codului). Codul civil
21
___________________________________________________________________________________________________
(Legea nr. 287/2009, republicată) reprezintă principalul izvor al dreptului

civil; el este legea civilă fundamentală.
În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă;
bunăoară, OUG nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele
de identitate ale cetăţenilor români; OUG nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică etc.
Alte acte normative subordonate legii care pot constitui izvoare
formale ale dreptului civil (în măsura în care conţin norme juridice de
domeniul acestei ramuri a dreptului) sunt, pe de o parte, actele emise de
diferite organe centrale ale administraţiei publice (ordine, instrucţiuni,
regulamente etc.) , precum şi actele emise de autorităţile administraţiei
publice locale (hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine
ale prefecţilor etc.).
Există apoi acte normative care, deşi sunt legi (în sens larg), au
denumiri speciale, precum: statut, regulament, contract-tip, contract-cadru,
norme standard.
1.2.2. Uzanţele
Uzanţele (cutuma sau obiceiul) constituie regula de conduită
statornicită de-a lungul vremii în practica vieţii sociale şi care tinde uneori
a deveni regulă de drept. Ea se manifestă sub o formă in-stinctivă şi
inconştientă. Cutuma (uzanţa) este o regulă de conduită nescrisă care emană
de la corpul social ai cărui membri se con-formează acestei reguli pe care o
consideră obligatorie.
Uzanţa, pentru a fi definită astfel, trebuie să reunească două elemente:
a) un element material, adică un comportament de o anumită frecvenţă,
obişnuinţă (repetiţie); b) un element psihologic ca-re presupune un
comportament perceput ca obligatoriu de opinia pu-blică (opinio iuris sau
necessitatis).
De altă parte, ea prezintă caractere asemănătoare legii: este exprimată
într -o formă generală şi impersonală, are o anumită notorietate şi, de la caz
la caz, se bucură de obligativitate. De aceea cutumei trebuie să i se
recunoască calitatea de izvor de drept; dar nu de unul principal, ci de izvor
de drept secundar şi accesoriu în raport cu legea care rămâne, fără
îndoială, izvorul esenţial. De altfel legea – pentru motive de oportunitate –
poate oricând să suprime o cutumă pe care o consideră rău stabilită.
Uzurile profesionale sunt practici izvorâte din exercitarea unei profesii
sau activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii.
Sintetizând, o uzanţă va fi considerată izvor de drept civil dacă
îndeplineşte două condiţii:
✓ anumită materie să nu fie reglementată de lege sau atunci când
există o asemenea reglementare să existe un text de lege care trimite în mod
expres la uzanţă;
22
___________________________________________________________________________________________________
✓ uzanţa să existe, iar conţinutul său să fie dovedit dacă ea nu a fost

publicată de organismele autorizate, situaţie în care existenţa ei este
prezumată până la proba contrară.
Bineînţeles, uzanţa trebuie să fie conformă ordinii publice şi bunelor
moravuri
1.2.3. Principiile generale ale dreptului

Acestea dobândesc după intrarea în vigoare a noului Cod civil o
importanţă deosebită în condiţiile în care potrivit art. 1 alin. (2) C. civ. ele
vor fi izvor de drept dacă legea sau uzanţele nu reglementează unele situaţii
şi nu există dispoziţii legale asemănătoare (analogia legis); ele au aşadar un
caracter subsidiar.
Faţă de consideraţiile deja expuse în secţiunea „Principiile dreptului
civil” este necesar să subliniem că principiile generale nu se identifică cu
normele juridice în vigoare; ele se delimitează de nor-mele pozitive ale
dreptului. Aşa cum s-a arătat, principiile generale au o valoare explicativă şi
conţin temeiurile existenţei dreptului şi ale fenomenului juridic. Aşa fiind,
normele juridice şi nici chiar prin-cipiile specifice diferitelor ramuri ale
dreptului nu pot accede la statutul de principii generale ale dreptului deşi
credem că uneori pot exista coincidenţe (bunăoară principiul echităţii). În
orice caz trebuie să asimilăm în rândul principiilor generale de drept
principiile recunoscute de dreptul comunitar.
1.2.4. Izvoare indirecte

Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil ju-risprudenţa
(practica judiciară) şi doctrina (ştiinţa dreptului) care nu au competenţa de a
stabili norme obligatorii, dar care pot pronunţa soluţii ori enunţa idei care se
impun prin puterea lor de convingere şi a căror încălcare sau nesocotire
poate atrage, de pildă, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa
superioară pentru „greşita aplicare a legii”.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor cuprinse în
hotărârile instanţelor judecătoreşti. Jurisprudenţa, la fel ca şi cutuma (dar nu
în aceeaşi măsură) se caracterizează prin repetiţie. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că jurispruden ţa constituie un izvor de drept derivat,
interpretativ şi în parte creator.
Doctrina reprezintă lucrările scrise de autori de specialitate care
explică, comentează şi interpretează normele de drept. Reţinem că, deşi
doctrina nu constituie un izvor de drept propriu-zis, ea este aceea care
elaborează metodele de interpretare ale dreptului; ea este aceea care creează
adesea vocabularul şi noţiunile de drept; se întâmplă chiar ca ea să
influenţeze legiuitorul însuşi, acesta preluând pur şi simplu în legi tendinţele
exprimate în doctrină. Ea are astăzi un rol cu atât mai important cu cât ea
23
___________________________________________________________________________________________________
formulează principiile generale ale dreptului (care în concepţia Codului civil

sunt izvoare ale dreptului civil).
1.3.Izvoarele internaţionale
Sunt izvoare ale dreptului pozitiv tratatele şi convenţiile inter-
naţionale, dreptul comunitar, deciziile organismelor interna-ţionale care
rezolvă litigii. Precizăm că acestea au valoare de izvoare ale dreptului civil
numai dacă ţara noastră este parte la ele, adică dacă le-a ratificat sau a aderat
la actul respectiv.
În acest sens art. 11 alin. (2) şi alin. (3) din Constituţie statuează:
,,Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul

intern”. ,,În cazul în care un tratat la care România urmează să devină
parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei”.
În acelaşi registru, art. 4 C. civ. statuează:
„(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind

drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”.
Aşadar, înseamnă că normele dreptului Uniunii Europene fac parte din

dreptul nostru naţional şi se aplică direct, imediat şi cu prioritate în raport cu
natura, sursa şi obiectul lor de reglementare.
Există două izvoare ale dreptului comunitar şi anume regu-lamentele
şi directivele care constituie dreptul derivat, în opoziţie cu dreptul care
rezultă din tratate, şi Convenţia europeană a drepturilor omului (pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-mentale).
2. Aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

2.1. Aplicarea legii civile În timp
Legile au o viaţă a lor delimitată între momentul intrării lor în vigoare
şi momentul ieşirii lor din vigoare, iar situaţiile juridice se înscriu în timp
prin data constituirii şi data stingerii lor.
Intrarea în vigoare a legii civile are loc fie la data publicării ei în
Monitorul Oficial, fie la data menţionată în cuprinsul ei, dacă legea stabileşte
24
___________________________________________________________________________________________________
expres o anumită dată. Prin intrarea ei în vigoare ea devine obligatorie şi

intră în funcţiune celebra maximă nemo censetur legem ignorare care
exprimă principiul că "nimeni nu este considerat a nu cunoaşte legea"; este o
prezumţie de cunoaştere a legii care se aplică asupra tuturor persoanelor,
indiferent de cetăţenie. Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivă a
legii: nimeni nu se poate sustrage aplicării legii sub motivul necunoaşterii ei.
Ieşirea din vigoare a legii are loc prin abrogare. Abrogarea poate fi de
două feluri: abrogare expresă şi abrogare tacită. Abrogarea expresă are loc
atunci când legea nouă declară în mod expres că se abrogă dispoziţiile legii
anterioare (de regulă, se specifică acest lucru în partea finală a legii).
Abrogarea tacită este incidentă când legea n-ouă este incompatibilă cu
dispoziţiunile legii vechi. O astfel de abro-gare operează numai în măsura
strictului necesar.
Există trei principiile fundamentale în această materie: principiul
neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi.
Principiul neretroactivităţii este formulat în art. 6 alin. (1) al Codului

civil potrivit căruia:
„Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are
putere retroactivă”.
Cu alte cuvinte, o lege nouă se poate aplica numai situaţiilor juridice

ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor
juridice petrecute anterior (facta praeterita); putem spune: trecutul scapă
legii civile noi.
În aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se consideră, în
mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se
constituie sau se sting situaţii juridice, nici asupra efectelor acestor situaţii,
care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi.
Prin urmare, validitatea unui act juridic se apreciază în raport cu legea
în vigoare în momentul încheierii lui; modificarea ulterioară a legii nu poate
antrena nulitatea actului. Această regulă se exprimă prin adagiul latin tempus
regit actum (actul este reglementat de legea valabilă în momentul încheierii
acestuia).
Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea
nouă să se aplice de îndată tuturor situaţiilor juridice şi efec-telor lor ivite
după intrarea ei în vigoare ,,precum şi celor viitoare; aceasta deoarece tot ce
se petrece sub legea nouă trebuie să i se su-pună. Aşadar, prin acest principiu
se exclude aplicarea legii vechi.
Acest principiu este consacrat în art. 6 alin. (5) C. civ. care prevede:
25
___________________________________________________________________________________________________
„Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate

sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi
situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Dispoziţiile legii noi
sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor,
din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea
în vigoare a legii noi”.
Principiul supraviețuirii legii vechi

Aceasta înseamnă că legea veche se va aplica unor acte, fapte sau
situaţii şi după intrarea în vigoare a legii noi.
Acest principiu este prevăzut de art. 6 alin. (2), (3), (4) C.civ.
2.2. Aplicalea legii civile în spaţiu

Într-o viziune simplistă, am fi tentaţi să negăm existenţa con-flictelor
de legi în spaţiu. Aceasta deoarece în temeiul suve-ranităţii legea romană nu
s-ar aplica decât în România, iar legea străină numai în străinătate. Nu este
aşa datorită raporturilor juridice care se pot ivi.Conflictele de legi în spaţiu
pot să aibă un caracter intern sau unul internaţional. După cum este ştiut, în
mod obişnuit legile au un caracter intern, în sensul că ele sunt promulgate şi
aplicate în interiorul unui stat; aria lor geografică este teritoriul unui stat.
Aşadar, actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice
centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, în afară de cazul în care se prevede
altfel, iar actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă
teritorială; aceasta este teritorialitatea legii civile (art. 7 C. civ.). Conflictele
de legi pot însă să aibă un caracter internaţional în cazul raporturilor juridice
cu element de extraneitate când de-terminarea legii aplicabile se face
avându-se în vedere normele de drept internaţional privat (art. 8 C. civ.); este
vorba în acest caz de extrateritorialitatea legii civile.
În adevăr, exemplificând, vom fi în prezen ţa unui conflict între legea
română şi legea străină dacă un cuplu francez divorţează la Bucureşti; sau
dacă un cetăţean german decedează în Italia şi lasă o moştenire în România;
ori dacă un contract se încheie la Sibiu între un industriaş german şi unul
american etc.
În toate aceste situaţii, pentru a afla legea aplicabilă trebuie să se aibă
în vedere un element de extraneitate care poate fi: cetăţenia persoanelor,
locul situării bunului (lex rei sitae), locul încheierii actului (locus regit
actum) etc. După intrarea în vigoare a noului Cod civil normele conflictuale
26
___________________________________________________________________________________________________
în materie civilă (lato sensu) sunt cele cu-prinse în Codul civil, cartea a VII-
a „Dispoziţii de drept internaţional privat” (art. 2557-2663).
2.3 Aplicarea legii civile asupra persoanelor.

Principiul generalităţii şi egalităţii. Excepţii.
În mod firesc, normele juridice, fiind norme de conduită, ele se
adresează oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice fie priviţi în
individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviţi ca subiecte colective de
drepturi (ca persoane juridice). Principiul fundamental care guvernează
aplicarea legii civile asupra persoanelor este acela al egalităţii subiecţilor de
drept civil în faţa legii civile, dublat de acela al generalităţii aplicării legii
civile la toate raporturile de drept civil
Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplică deopotrivă
şi în mod egal atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice (cum sunt
majoritatea normelor cuprinse în Codul civil), există şi unele norme care se
aplică numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele de stare
civilă cuprinse în Legea nr. 119/1996), după cum există şi o serie de norme
de drept civil care se aplică numai persoanelor juridice (cum sunt prevederile
referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin fuziune şi divizare
cuprinse în Codul civil, cele referitoare la societăţile comerciale din Legea
nr. 31/1990 etc.). Mai mult, există o serie de norme juridice de drept civil
care se aplică numai unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice
(cum sunt prevederile legale referitoare la minori şi ocrotirea lor cuprinse în
Codul civil, în Legea nr. nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului etc.). Toate aceste excepţii nu afectează însă şi nu
ştirbesc principiul generalităţii aplicării normelor de drept civil şi pe acela al
egalităţii tuturor în faţa legii civile, ci sunt simple excepţii determinate de
specificitatea raporturilor juridice sau a problemelor juridice pe care le
reglementează, probleme specifice anumitor categorii de persoane.
3. Interpretarea legii civile

Interpretarea legii este o operaţie logico-juridică raţională, de
lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei
juste aplicări.
Deşi în general interpretarea legii este aceeaşi pentru toate ramurile de
drept, totuşi interpretarea normelor de drept civil pre-zintă unele
particularităţi (de pildă, interpretarea extensivă şi prin analogie sunt permise
spre deosebire de interpretarea legii penale).
3.1.Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială
După organul care face interpretarea legii civile aceasta poate fi:
3.1.1. Interpretare oficială, realizată de un organ de stat în-dreptăţit
să facă această interpretare; sunt interpretări oficiale, după caz:
27
___________________________________________________________________________________________________
a) Interpretarea autentică, dată de însuşi organul care a edictat norma

supusă interpretării (Parlamentul, Guvernul etc.);
b) Interpretarea legală, dată de un anumit organ al statului anume
împuternicit prin lege să interpreteze legile (cum era de pildă, înainte de
1989, Consiliul de Stat, împuternicit să dea interpretare legală unor legi);
c) Interpretarea judiciară, dată de instanţele judecătoreşti cu prilejul
aplicării normei la situaţii juridice concrete cu ocazia solu-ţionării litigiilor
supuse competenţei acestor instanţe.
Spre deosebire de interpretarea autentică şi de cea legală care sunt
obligatorii pentru toată lumea (având aceeaşi forţă juridică ca şi legea pe
care o interpretează), interpretarea judiciară este obligatorie numai în speţa
respectivă, adică numai pentru părţile litigante şi succesorii lor în drepturi,
precum şi pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea
judecătorească respectivă. Hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat
(res judicata pro veritate habetur). Aceasta înseamnă că o hotărâre
judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având
acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
3.1.2. Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este făcută de

persoane care nu au calitate oficială de organe ale statului şi deci
interpretarea dată de ele nu are forţa obligatorie dar se aplică adesea datorită
forţei de convingere a argumentelor pe care se bazează.
Astfel este interpretarea doctrinară, făcută de către specialişti
(profesori, cercetători) în studiile lor ştiinţifice; nu mai puţin de către avocaţi
în pledoariile şi mai ales în concluziile lor scrise.
3.2. Interpretarea literală, extensivă sau restrictivă

După rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:
3.2.1. Interpretarea literală (sau strictă), în urma căreia textul de lege
se va aplica strict la situaţiile avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele
determinate prin expresiile folosite în text.
Interpretarea literală este declarativă. Aceasta înseamnă că ea nu
aduce nimic nou, ci întăreşte doar textul legii, situaţie pe care o întâlnim în
cazul majorităţii normelor de drept civil.
Exemplu: textul art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede
că „Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căruia
sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie
fondul funciar al României". Interpretând acest text şi ajungând la concluzia
că el se aplică tuturor terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat ale
României, fără nici o excepţie, facem o interpretare strictă sau literală.
28
___________________________________________________________________________________________________
3.2.2. Interpretarea extensivă este aceea prin care se ajunge la

extinderea sferei situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de sfera
care pare să rezulte din termenii folosiţi de legiuitor. În alte cuvinte, norma
nu acoperă unele situaţii pe care, în intenţia legiui-torului, trebuie să le
acopere. Menţionăm că interpretarea extensivă este inadmisibilă în
următoarele situaţii: 1. când legea cuprinde o enumerare limitativă; 2. când
legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o anumită situaţie; 3.
când legea stabileşte o excepţie de la regula generală.
3.2.3. Interpretarea restrictivă este aceea prin care se ajunge la

aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât aceea care
pare să rezulte din termenii folosiţi.
3.3. Metodele de interpretare

Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi indiferent
de rezultatul la care se ajunge, interpretarea legii se poate face după una sau
mai multe dintre metodele cunoscute şi anume:
a) Interpretarea gramaticală care se face după sensul cuvintelor

folosite de legiuitor şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază; ea
presupune o analiză morfologică şi sintactică a textului. Uneori trebuie ţinut
seama de faptul că în limbajul juridic anumite cuvinte au un înţeles specific,
diferit de sensul obişnuit din limba literară sau vulgară.
Exemplu: în sens strict, "terţ" înseamnă "al treilea" dar în dreptul

civil sunt "terţi" toţi ceilalţi, în afara părţilor contractante (sau în afara
titularului dreptului real);
b) Interpretarea logică este aceea care se face după anumite reguli

raţionale numite argumente. Acestea sunt în mod tradiţional procedee şi
maxime de interpretare utilizate de interpreţii dreptului. Cele mai frecvent
utilizate sunt: argumentul a pari (sau de analogie), argumentul a fortiori,
argumentul per a contrario, argumentul reductio ad absurdum şi
argumentul ab eodem.
Argumentul de analogie (a pari) se referă la faptul că unde există

aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi lege, respectiv aceeaşi soluţie (ubi
eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio).
Exemplu: dacă potrivit art. 60 alin. 2 din Codul familiei (abrogat

actualmente), copilul din căsătorie care şi-a pierdut această calitate prin
efectul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea
29
___________________________________________________________________________________________________
paternitărţii, are dreptul ca într-un an să introducă acţiune în stabilirea

paternităţii, este logic şi în spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei,
care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest drept (Trib. Supr.,
sec. civ., dec. nr. 1984/1989, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 73).
Argumentul a fortiori. Prin el se ajunge la extinderea aplicării unei

norme de la un caz reglementat de lege sau de un principiu, la un caz
nereglementat expres. Aceasta pentru că raţiunile care au stat la baza
adoptării acelei norme îşi află aplicare cu atât mai mult în cazul dat.
Argumentul a fortiori este exprimat de adagiul latin qui potest plus, potest
minus - cine poate mai mult, poate şi mai puţin.
Exemplu: legea civilă reglementează posibilitatea dobândirii prin

uzucapiune a unui drept real de proprietate. Aşa fiind, cu atât mai mult
trebuie admisă posibilitatea dobândirii pe această cale a unui
dezmembrământ al proprietăţii, cum ar fi uzufructul şi abitaţia.
Argumentul per a contrario scoate în evidenţă regula logicii potrivit

căreia când se afirmă ceva, se neagă contrariul (qui dicit de uno, negat de
altero). Aşadar, dacă o prevedere legală reglementează un anumit aspect, se
înţelege că ea neagă aspectul contrar şi vice-versa, adică dacă textul legal
neagă un aspect înseamnă că afirmă contrariul. Când o situaţie este inclusă
într-o dispoziţie a legii, con-trariul este exclus (inclusione unius fit exclusio
alterius).
Exemplu: art. 11 C. civ. dispune că nu se poate deroga prin convenţii

particulare de la legile de ordine publică. Per a contrario: se poate deroga
prin convenţii particulare de la legile care nu sunt de ordine publică. Iată
cum de la o dispoziţie de excepţie (restricţiile ordinii publice) se ajunge la
un principiu (libertatea contractuală).
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum sau ab

absurdo sensu) evidenţiază faptul că numai o anumită soluţie este posibilă
raţional, soluţia contrară fiind absurdă şi, deci, nu poate fi acceptată.
Argumentul ab eodem (sau al formei echivalente) exprimă situaţia în

care deşi o formă prescrisă de lege nu a fost observată, această nerespectare
este acoperită dacă a fost folosită o altă formă echivalentă. În general,
dreptul consideră ca echivalente formele care ating acelaşi scop. Domeniul
de incidenţă al argumentului ab eodem este materia succesiunilor.
Exemplu: un testament olograf pentru a fi valabil trebuie scris, datat

şi semnat de mâna testatorului. Data trebuie indicată prin ziua, luna şi anul
30
___________________________________________________________________________________________________
întocmirii. Dacă testamentul este datat "în ziua de Crăciun a anului 1998",
el este incorect deoarece nu precizează nici ziua şi nici luna. Dar cum ziua
de Crăciun cade invariabil în 25 decembrie, prin argumentul ab eodem vom
avea o datare completă şi deci testamentul va fi valabil. În ce priveşte
semnătura, ea se cere, de regulă, a fi menţionată prin numele patronimic;
totuşi, ea poate fi înlocuită şi numai prin iniţiale şi calitatea semnatarului
dacă acestea pot să conducă la o identificare neîndoielnică a testatorului.
În dreptul civil există şi câteva reguli specifice de interpretare

exprimate în doctrină prin formulările:
✓ excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis). Această regulă spune că excepţiile admise de lege sunt
limitative şi că deci interpretul nu are posibilitatea de a admite excepţii fără
text. Pentru a statua o excepţie legiuitorul foloseşte de obicei expresii ca:
„totuşi", „cu toate acestea" etc.
✓ legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus
derogant);
✓ legea generală (nouă) nu derogă de la cea specială (mai veche)
dacă nu o spune expres (generalia specialibus non derogant);
✓ unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex
non distinquit, nec nos distinquere debemus). Aceasta înseamnă că
interpretul nu are facultatea de a restrânge aplicarea unei legi conce-pută de
legiuitor în termeni generali;
✓ dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele
produc efecte iar nu în sensul în care ele nu ar produce nici un efect
(actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat);
✓ legea încetează acolo unde încetează temeiurile sale (cesante
ratione legis, cessat ejus dispositio). Deşi la o primă vedere această maxi-
mă pare a contrazice regulile precedente, în realitate nu este aşa. Aplicarea ei
trebuie să se limiteze strict la situaţiile în care contradicţia dintre litera şi
spiritul legii este evidentă.
c) Interpretarea sistematică ţine seama de locul normei ce trebuie

interpretată în contextul legii (în capitole, secţiuni, titluri etc.) sau în
contextul întregii legislaţii (interpretarea se face după cum este vorba de o
lege generală sau specială, lege civilă sau comercială etc.).
d) Interpretarea istorică ţine seama de condiţiile social istorice în care

a fost adoptată legea, de lucrările pregătitoare, de amenda-mentele şi
discuţiile parlamentare avute cu ocazia adoptării legii etc..
e) Interpretarea teleologică caută să descopere scopul urmărit de
legiuitor prin adoptarea normei respective pentru a discerne, în raport cu
acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textului care să fie cât mai
apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului; acest scop poate rezulta
31
___________________________________________________________________________________________________
uneori din expunerea de motive a legii sau din con-textul istoric în care a
fost adoptată.
VII. Bibliografie
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 47-87; I.
Lulă, D. Mantea, Consideraţii asupra nulităţii ca facta pendentia, în Dreptul
nr. 8/2004, p. 74-90; M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii şi noul Cod
civil, în Noile coduri ale României, cit. supra, p. 82-105; idem, Drept civil.
Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017,
p. 333-504.
VIII. Întrebări recapitulative

1. Care sunt izvoarele internaţionale ale dreptului civil?
2. Care sunt izovarele formale propriu-zise ale dreptului civil?
3. Care sunt principiile aplicării legii civile în timp?. Explicaţi-le.
4. Ce înţelegeţi prin argumentul a pari?
5. Care sunt metodele de interpretare?
IX. Teste de autoevaluare

1. Ierarhia actelor normative priveşte:
a) raportul dintre actele normative
b) forţa obligatorie a actelor normative
c) poziţia organului emitent
2. Sunt izvoare directe ale dreptului civil:

a) jurisprudenţa
b) legile
c) doctrina
3. Legea civilă intră în vigoare:

32
___________________________________________________________________________________________________
a) la data promulgării
b) la data publicării în Monitorul Oficial
c) la 3 zile de la data publicării în M.Of.
4. Are caracter general obligatoriu:

a) interpretarea autentică
b) interpretarea judiciară
c) interpretarea neoficială
5. Interpretarea sistematică vizează:

a) analiza finalităţii urmărite de legiuitor
b) determinarea locului normei în cadrul sistemului de drept
c) extinderea aplicării unei norme la un caz nereglementat de lege
1. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de următoa-rele
principii:
a) retroactivitatea legii civile
b) neretroactivitatea legii civile
c) aplicarea imediată a legii civile
2. Legea civilă nouă se aplică:

a) situaţiilor juridice care se nasc după intrarea ei în vigoare
b) situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare care şi-
au produs în întregime efectele
c) situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare şi care
nu şi-au produs încă toate efectele
3. În categoria izvoarelor dreptului civil trebuie încadrate si:

a) reglementãrile internaționale (conventii, pacte, acorduri);
b) uzanțele
c) jurisprudența
4. Sunt metode de interpretare ale legii civile:

a) interpretarea gramatică;
b) interpretarea logică;
c) interpretarea personală;
5. Sunt reguli specifice de interpretare:

a) exceptio est strictissimae interpretationis
b) specialia generalibus derogant
c) generalia specialibus non derogant
33
___________________________________________________________________________________________________
XI. Temă pentru acasă

La data de 15 febr. 2017 moştenitorii lui X. din Sibiu, îl cheamă în
judecată pe Y din aceeaşi localitate, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa
să îl oblige pe pârât să-i restituie bunul imobil proprietatea lor, pe care acesta o posedă în
mod nelegal. Y solicită instanţei să constate că el a dobândit bunul imobil prin
uzucapiune. În susţinerea cererii lui el mai arată că a început să posede imobilul în anul
2005, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat printr-un înscris sub
semnătură privată cu o persoană pe care o credea adevăratul proprietar. Deoarece X,
autorul lor a decedat la data de 14 decembrie 2014, Y arată că el îndeplineşte condiţiile
de a dobândi proprietatea prin uzucapiune deoarece a posedat bunul timp de 12 ani, deci
s-a împlinit termenul prevăzut art. 930 din noul Cod civil chiar dacă în vechea legislaţie
termenul de uzucapiune extratabulară era de 20 de ani. Având în vedere regulile
aplicării legii civile în timp, stabiliţi care va fi soluţia instanţei.
Raportul juridic civil: faptele juridice, noţiunea de raport juridic civil,
structură, subiecte, drepturile subiective
34
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective
✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la faptul juridic;
✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la raportul juridic civil;
✓ înţelegerea structurii şi caracterelor raportului juridic civil;
✓ înţelegerea noţiunilor de drept subiectiv şi obligaţie corelati-vă;
✓ însuşirea clasificării drepturilor subiective civile;
II. Competenţe dobândite de studenţi

✓ identificarea subiecţilor de drept civil într-un raport civil con-cret;
✓ capacitatea de a face diferena dintre drepturi absolute şi rela-tive,
drepturi reale şi drepturi de creanţă;
✓ capacitatea de a face comparaţii între drepturile reale şi drep-turile
de creanţă;
✓ capacitatea de a califica un drept subiectiv ca fiind patri-monial,
nepatrimonial, absolut – relativ, real-de creanţă;
III. Cuvinte cheie

✓ raport civil, raport juridic civil real, raport juridic obligaţio-nal,
capacitate de folosinţă, capacitate de exerciţiu, drept subiectiv, drept absolut,
drept relativ, drept real, drept de creanţă.

1. Noţiune, caractere, structură
2. Izvoarele raportului juridic concret
3. Subiecţii raportului juridic civil
4. Conţinutul raportului juridic. Drepturile subiective
V. Rezumat
Raporturile sociale care sunt reglementate de normele dreptu-lui civil
sunt raporturi de drept civil. Acestea pot fi raporturi reale sau raporturi
obligaţionale. Elementele raportului juridic civil sunt: subiecţi, conţinut,
obiect. Subiecţii de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică dobândeşte aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii civile (capacitate civilă de folosinţă) de la naştere şi aptitudinea de
a dobândi drepturi şi obli-gaţii civile prin acte juridice proprii (capacitate de
exerciţiu deplină) de la vârsta de 18 ani.Conţinutul raportului juridic civil
este dat de drepturile subiective şi obligaţiile corelative. Drepturile
35
___________________________________________________________________________________________________
subiective se clasifică după mai multe criterii: drepturi patrimoniale-

nepatri-moniale, drepturi absolute-relative, dreturi reale-de creanţă.
VI. Conţinutul unităţii de studiu
1. Noţiune. Caracter. Structură

1.1.Noţiunea de raport juridic civil
Nu toate raporturile între oameni sunt raporturi juridice; unele sunt
simple raporturi de prietenie, de colegialitate etc. Sunt însă raporturi juridice
acele raporturi sociale care sunt reglementate de lege (de norme juridice).
Dintre raporturile juridice unele sunt reglementate de norme
aparţinând ramurii dreptului civil; ele sunt raporturi de drept civil.
Aşadar, raporturile personale (nepatrimoniale) şi raporturile
patrimoniale reglementate de norme de drept civil sunt raporturi juridice
civile. Aşa sunt, de pildă, raporturile de proprietate, cele de obligaţii, cele de
succesiune, rudenie etc.
1.2. Caracterele juridice ale raporturilor juridice civile sunt

următoarele:
a) Raportul juridic civil este un raport social, adică un raport între
indivizi iar nu un raport între un om şi un lucru.
Exemplu: când spunem că studentul X este proprietarul

autoturismului albastru pe care îl conduce, nu ne interesează decât în mod
secundar faptul că el îl stăpâneşte sau îl domină materialmente; nu spunem
nici că prin aceasta există o relaţie între el şi alte persoane determinate.
Dar, evident exprimăm ideea unei relaţii între student şi toţi ceilalţi pentru
că împotriva tuturor el este proprietar; iar toţi ceilalţi sunt excluşi de la
exercitarea dreptului de proprietate asupra autoturismului, ba chiar mai
mult, sunt îndatoraţi să respecte acest drept.
b) Raportul juridic civil are un caracter voliţional, pe de o parte, prin

faptul că el este un raport social reglementat de lege (ori legea exprimă
voinţa societăţii organizate în stat, exprimată prin voinţa reprezentanţilor
aleşi ai cetăţenilor cu drept de vot), iar pe de altă parte, prin faptul că cele
mai multe raporturi juridice civile se sta-bilesc prin voinţa părţilor implicate
(a subiecţilor de drept între care se leagă raportul juridic respectiv);
c) Raportul juridic civil se caracterizează esenţialmente prin poziţia
juridică de egalitate şi libertate a părţilor (subiecţilor).
1.3. Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsă unitate,

trei elemente distincte:
36
___________________________________________________________________________________________________
a) Subiecţii sau părţile raportului juridic, adică persoanele (fizice

sau juridice) între care se leagă raportul juridic;
b) Conţinutul raportului juridic, adică drepturile şi obligaţiile care
leagă cele două părţi ale raportului juridic;
c) Obiectul raportului juridic, adică însăşi prestaţia (acţiunea sau
inacţiunea) pe care o parte a raportului juridic este îndreptăţită să o pretindă
celeilalte şi pe care această din urmă parte este obligată să o săvârşească (sau
să se abţină de la săvârşirea ei).
2.Izvoarele raportului juridic civil concret

Prin izvoare ale raportului juridic civil concret vom înţelege acele
împrejurări – adică acte sau fapte juridice civile – cărora legea le ataşează
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile. Acestea
mai sunt denumite fapte juridice civile în sens larg.
Exemple: constituirea unui drept de uzufruct - naște dreptul de
uzufruct, deci un raport juridic real; cesiunea uzufructului – modifică
raportul juridic existent; renunțarea la dreptul de uzufruct – stinge raportul
juridic;
Faptele juridice civile sunt acele împrejurări care, potrivit legii, atrag
după sine anumite consecinţe juridice, în sensul că generează, modifică sau
sting raporturi juridice civile, fiind deci izvoare ale raportului juridic civil
concret. Nu orice împrejurare, conduită, faptă umană ori eveniment au
importanță pentru drept. Deci nu toate acestea pot constitui izvor al
raportului juridic;
După caracterul voliţional, faptele juridice în sens larg (izvoa-rele
raportului juridic civi), se clasifică în: acţiuni umane şi eveni-mentele sau
fapte naturale.
2.1. Acţiunile umane

Acestea se casifică în două categorii: acţiuni săvârşite cu in-tenţia de
a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic – acestea se numesc acte juridice civile, în aces caz efectele
producându-se ex voluntate – şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, dar care efecte se produc totuşi, în puterea legii – ex lege.
Acestea din urmă se subsclasifică în: acţiuni licite, cunoscute în
vechiul cod sub denumirea de cvasicontracte – sunt cele săvârşite cu
respectarea prevederilor legale şi acţiuni ilicite - sunt acelea săvârşite cu
încălcarea dispoziţiilor legale, denumite şi delicte civile. acestea din urmă
reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei persoane care încalcă drepturile
subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane cauzându-i acesteia
un prejudiciu patrimonial sau, după caz, unul nepatrimonial.
37
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: - gestiunea de afaceri – reglementată de art.1330 alin.(1)

C.civ. potrivit căruia: există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie
obligată, o persoană numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun
afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii
sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori
să se îngrijească în alt fel de afacerile sale – reprezintă o acţiune licită. Iar,
potrivit art.1359 C.civ. - autorul faptei ilicite este obligat să repare
prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes
al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se
manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
2.2. Evenimentele sau faptele naturale

Sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului
şi de care norma de drept civil leagă anumite efecte (con-secinţe) juridice.
Exemplu: naşterea unei persoane care determină apariţia unui nou

subiect de drept civil; anumite fenomene naturale (cutremurul, inundaţia)
care constituie forţă majoră, exonerează de răspunderea civilă și suspendă
cursul prescripției extinctive;
3. Subiecţii raportului juridic

3.1.Noţiune
Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi
titular al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul ra-portului
juridic. Sunt deci subiecţi, persoanele fizice sau persoanele juridice între
care se leagă un raport juridic şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi
subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.
Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un
subiect activ iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect
pasiv. În raporturile juridice de obligaţie subiectul activ se numeşte creditor
iar cel pasiv - debitor.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este
deopotrivă atât subiect activ (titular al unor drepturi) cât şi subiect pasiv
(ţinut de anumite obligaţii). De obicei, drepturile şi obligaţiile civile sunt
corelative în sensul că dreptului unei părţi îi corespunde o obligaţie
corelativă a celeilalte părţi.
Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui contract
de vânzare-cumpărare, o parte - vânzătorul - are dreptul de a cere
cumpărătorului plata preţului şi are obligaţia de a-i transmite acestuia
dreptul de proprietate asupra bunului vândut.; cealaltă parte -
cumpărătorul - are dreptul de a pretinde să i se transmită lucrul vândut şi
are obligaţia de a plăti preţul. Evident, dreptului vânzătorului de a pretinde
38
___________________________________________________________________________________________________
preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de a plăti acest preţ, iar

obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativă
dreptului cumpărătorului de a pretinde această transmitere.
3.2. Determinarea subiecţilor

De regulă, subiecţii raportului juridic civil sunt determinaţi sau
individualizaţi de la bun început prin însăşi săvârşirea faptului (sau
încheierea actului) juridic care dă naştere raportului juridic respectiv.
Părţile care încheie contractul de vânzare se determină sau se indivi-
dualizează ca vânzător şi respectiv cumpărător; cel ce săvârşeşte o faptă
ilicită şi păgubitoare se individualizează ca debitor al obligaţiei de
despăgubire etc.
Uneori subiectul pasiv al raportului juridic poate să nu fie determinat
de la bun început, urmând a se individualiza ulterior.
Exemplu: în raportul juridic de proprietate subiectul activ este

proprietarul dar subiectul pasiv este neindividualizat, deci obligat a
respecta dreptul de proprietate este oricine, toată lumea; avem deci un
subiect pasiv nedeterminat sau universal.
3.3. Capacitatea civilă de folosinţă este aptitudinea generală de a

avea drepturi şi obligaţii civile, adică aptitudinea de a fi subiect de drept
civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor
persoanelor fizice, fără nici o discriminare. Ea este generală (adică cuprinde
toate drepturile subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul
obiectiv) şi este egală pentru toate persoanele fizice.
Potrivit art. 28, 29 şi 30 din Codul civil:
Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Orice

persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exerciţiu. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Nimeni nu poate renunţa, în
tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică,
sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea,
originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu
au nicio influenţă asupra capacităţii civile.
Evident, se poate renunţa la un drept subiectiv civil; dar nu se poate

renunţa la însăşi aptitudinea de a avea drepturi, adică la ca-pacitatea de
folosinţă.
39
___________________________________________________________________________________________________
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu

naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea sa.
În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea de obligaţii),
capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în momentul concepţiei,
cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de
commodis ejus agitur). Această capacitate anticipată de folosinţă este
recunoscută numai în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi, dar nu şi
asumarea de obligaţii, după cum statuează şi art.957 alin.(1) C.civ., potrivit
căruia o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii
moştenirii.
În ce priveşte persoanele juridice, acelea care sunt supuse
înregistrării, au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii, după caz, fie de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de
lege -art. 205 alin.(1) şi alin.(2) C.civ.
3.4. Capacitatea civilă de exerciţiu este aptitudineasoanelor de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice propii sau
aptitudinea de a încheia singure acte juridice civile (art.37 C.civ.).
Dacă toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă recunoscută de
lege ca urmare a faptul că există ca fiinţe umane, capacitatea de exerciţiu
este recunos-cută de lege numai persoanelor care au o voinţă conştientă, care
au discernământul faptelor lor întrucât numai acestea îşi pot da seama de
consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice.
Persoanele fizice dobândesc capacitate de exerciţie deplină la vârsta
de 18 ani.
Leguitorul a instituit o capacitate de exerciţiu anticipată şi a dispus
ca pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea de-plină de exerciţiu. În acest
scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este
cazul, şi avizul consiliului de familie. În acelaşi fel şi minorul care a împlinit
vârsta de 16 şi se căsătoreşte dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu -
art.39 alin.(1) raportat la art. 272 alin.(2) C.civ.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiţi de capa-citate de
exerciţiu. Cu toate acestea, având capacitate de folo-sinţă ei pot deveni
titulari de drepturi şi obligaţii, dar actele juridice din care acestea izvorăsc
vor trebui să fie încheiate, în numele mino-rului incapabil, de către
reprezentanţii săi legali.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dobândesc, potrivit legii, o
capacitate civilă de exerciţiu restrânsă care le îngăduie, po-trivit art.41
alin.(2) C.civ., să încheie ei înşişi actele juridice prin care dobândesc
drepturi şi îşi asumă obligaţii, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau
a tutorelui chemat potrivit legii să le asigu-re ocrotirea şi, în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea in-stanţei de tutelă.
40
___________________________________________________________________________________________________
Şi persoanele majore pot fi, uneori, lipsite de capacitate de exerciţiu,

atunci când, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală, sunt puse
sub interdicţie prin hotărâre judecătorească (art. 43 C.civ.).
Aşadar, interzişii sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, ca şi
minorii sub 14 ani, dar, la fel ca şi aceştia, bucurându-se de capacitatea de
fo-losinţă, vor putea deveni titulari de drepturi şi obligaţii prin intermediul
reprezentării lor legale de către un tutore numit în acest scop, care va încheia
în numele şi în contul lor actele juridice necesare.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de
organe de administrare, în sensul precizat mai sus, persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în
numele şi pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridică şi
cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
constituire sau statut (art.209 C.civ.).
4. Conţinutul raportului juridic civil. Drepturile subiective

4.1. Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile şi
obligaţiile părţilor (subiecţilor) adică din drepturile subiectului activ şi din
obligaţiile subiectului pasiv între care se stabileşte raportul juridic.
Nota bene, elementele conţinutului raportului juridic civil sunt:
dreptul subiectiv şi obligaţia civilă.
Între drepturi şi obligaţii există o strânsă legătură de interdependenţă
în sensul că fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă şi
invers, fiecărei obligaţii îi corespunde un drept corelativ al celeilalte părţi.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are

dreptul de a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept căruia îi
corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti acel preţ; pe de
altă parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului
proprietatea bunului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpărător
împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar
cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului şi de
a fi garantat.
În raporturile juridice obligaționale, de cele mai multe ori, fiecare

dintre subiecte are atât drepturi cât și obligații. În raporturile juridice reale,
în principiu, subiectul activ are drepturi, iar subiectul pasiv universal are
obligaţia generală și abstractă de a nu încălca aceste drepturi.
41
___________________________________________________________________________________________________
4.2. Noţiunea de drept subiectiv civil. Definiţie şi caractere

Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune
sub forma unor drepturi individuale, adică drepturi subiective. Nu există
drept subiectiv decât în cadrul permis de dreptul obiectiv.
Exemplu: Codul civil reglementează contractul de vânzare-

cumpărare. Această reglementare însă conţine reguli generale, abstracte.
Atunci când o persoană - respectând aceste reguli - vinde un bun altei
persoane, între cele două persoane se crează o situaţie subiectivă; se trece
de la general la individual. Conform acestei situaţii subiective vânzătorul
este obligat să predea bunul vândut cumpărătorului, acesta din urmă având,
sub acest aspect, un drept subiectiv împotriva vânzătorului. De altă parte,
vânzătorul are un drept subiectiv împotriva cumpărătorului care este
obligat a-i preda suma de bani convenită (preţul).
De aici rezultă că dacă dreptul obiectiv este general, dreptul subiectiv

este individual.
Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea titularului (subiect
activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de
a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare care
poate fi impusă la nevoie prin forţa de con-strângere a statului.
Ex definitiones rezultă două aspecte principale ale dreptului su-biectiv
şi anume:
✓ acesta constituie o prerogativă (posibilitate) individuală; el îi
conferă titularului o anumită sferă de activitate;
✓ această prerogativă individuală se află sub "tutela" dreptului
obiectiv.
Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adică legătura de drept
prin care debitorul se găseşte obligat faţă de creditor să dea, să facă sau să nu
facă ceva, sub constrâgere statală.
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere specifice:
✓ presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative în sarcina
altei/altor persoane;
✓ conferă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv
să-şi îndeplinească obligaţia corelativă şi de a recurge la nevoie la aparatul
de constrângere al statului pentru a obţine îndeplinirea acestei obligaţii;
✓ conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită
conduită sau de a săvârşi anumite acte, conduită căreia îi corespun-de o
anumită comportare corelativă din partea subiectului pasiv;
✓ ia fiinţă ca atare din momentul naşterii raportului juridic, chiar dacă
titularul său nu a început încă să-l exercite – dreptul re-prezentând doar
posibilitatea juridică a unei conduite şi nu însăşi acea conduită;
42
___________________________________________________________________________________________________
4.3.Clasificarea drepturilor civile subiective

A. După modul de exercitare al drepturilor subiective civile
distingem între:
Drepturi absolute – sunt acelea în care titularul dreptului este
îndreptăţit să-şi exercite dreptul său cu excluderea tuturor celorlalţi. Au
următoarele caractere specifice:
✓ titularul dreptului absolut (determinat) nu are un drept de a cere o
prestație subiectului pasiv nedeterminat;
✓ subiectul pasiv nedeterminat este alcătuit din toate celalalte per-
soane care sunt ţinute de îndatorirea generală şi negativă de a se abţine de la
orice act sau fapt care ar putea aduce atingere drep-tului subiectiv – obligaţia
de a nu face nimic de natură a încălca sau stânjeni exercitarea dreptului de
către titularul său;
✓ drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes);
✓ drepturile absolute fiind concepute împotriva tututor pot fi deci
încălcate de oricine.
Sunt drepturi absolute: drepturile personal nepatrimoniale,
extrapatrimoniale (Exemple: dreptul la nume, dreptul la respectarea vieţii
private, drepturile rezultând din raporturile conjugale, etc.), drepturile reale
principale şi cele derivate din dreptul de proprietate privată şi publică,
precum şi drepturile reale accesorii (Exemple: dreptul de proprietate,
dreptul de servitute, dreptul de uzufruct, etc.)
Drepturi relative - sunt acelea pentru exercitarea cărora este necesar
con-cursul altei persoane; acestor drepturi le corespunde obligaţia uneia sau
mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului
juridic, de a da (adică de a constitui sau strămuta un drept real asupra unui
lucru) de a face (de a săvârşi anumite acte sau fapte juridice) sau de a nu
face (de a se abţine de la săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice). Au
următoarele caractere specifice:
✓ raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se sta-
bileşte între titularul dreptului, ca subiect activ, şi una sau mai multe
persoane determinate, ca subiect pasiv;
✓ conţinutul obligaţiei corelative care revine subiectului pasiv
determinat este obligaţia, de cele mai multe ori pozitivă, de a da sau de a
face ceva, fie uneori obligaţia negativă de a nu face ceva;
✓ drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana (sau
persoanele) care constituie subiectul pasiv determinat al rapor-tului juridic
respectiv, fiind opozabile erga certam personam.
Sunt drepturi relative: toate drepturile de creanţă, adică cele care
rezultă din acte sau fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai multe
persoane determinate, în calitate de creditor, au dreptul de a pretinde şi
obţine de la una sau mai multe persoane determinate, în calitate de debitor,
îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau de a nu face ceva;
43
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: dreptul vânzătorului de a primi preţul şi al cumpărătorului

de primi lucrul cumpărat, dreptul persoanei păgubite printr-o faptă ilicită şi
culpabilă de a primi despăgubiri, etc;
B. După cum ele au sau nu au un conţinut economic, evaluabil în

bani, drepturile subiective se clasifică în:
Drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt acelea care nu au
un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani. Fac par-te din
această categorie :
1. drepturile legate de persoana omului şi care privesc existenţa şi
integritatea fizică şi morală a persoanei. În această categorie sunt incluse
drepturile personalităţii.
Exemplu: dreptul la viaţă, onoare, la demnitate, dreptul la integritate

fizică şi psihică, etc.;
2. drepturile care privesc identificarea persoanei;
Exemplu: dreptul la nume, dreptul la denumire în cazul persoanei

juridice, dreptul al domiciliu, dreptul la sediu în cazul persoanei juridice,
etc.;
3. drepturile rezultate din creaţia intelectuală;
Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic,

putând fi evaluate în bani.
Marea majoritate a drepturilor civile intră în această categorie. Unele
drepturi patrimoniale sunt absolute şi deci opozabile erga omnes, cum sunt
drepturile reale, iar altele sunt relative şi deci opozabile numai debitorului,
cum sunt drepturile de creanţă.
Acesta diviziune permite clasificarea prejudiciilor în prejudicii
patrimoniale şi prejudicii nepatrimoniale;
✓ încălcarea unui drept patrimonial atrage, de regulă, un prejudiciu
patrimonial care se repară prin mijloace patrimoniale (plata unor sume de
bani cu titlu de despăgubiri);
✓ încălcarea unui drept nepatrimonial atrage, de cele mai multe ori, un
prejudiciu nepatrimonial care se repară fie prin mijloace nepatrimoniale
(interzicerea săvârşirii faptei ilicite, încetarea încălcării dreptului – art.253
alin.1 – 3 C.civ.) fie prin mijloace pa-trimoniale prin acordarea unor
compensaţii băneşti.
Drepturile patrimoniale se subsclasifică în: drepturi reale şi
drepturi de creanţă.
Drepturile reale (jus in re) – sunt drepturile în temeiul cărora titularul
îşi poate exercita atributele (prerogativele) corespunzătoare în mod direct şi
44
___________________________________________________________________________________________________
nemijlocit asupra unui bun determinat şi care permite a se reţine din

utilităţile sale economice fără a avea nevoie de concursul altor persoane.
Exemplu: dreptul de proprietate.
Drepturile reale au următoarele caractere specifice:

✓ conferă titularului puterea de a-şi exercita prerogativele (atri-butele)
dreptului direct asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de
concursul unei alte persoane;
✓ implică îndatorirea generală negativă a subiecţilor pasivi de a nu
face nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului;
✓ sunt absolute, deci opozabile erga omnes;
✓ conferă titularilor, atât un drept de urmărire, în temeiul căruia
titularului dreptului real poate urmări bunul şi poate cere restituirea lui din
mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim, cât şi un drept de preferinţă, în
temeiul căruia titularul unui drept real accesoriu are dreptul de a-şi satisface
cu prioritate creanţa garantată cu acest drept, înlăturând concurenţa altor
creditori care nu dispun de o garanţie;
✓ obiectul drepturilor reale este un bun cert, individual deter-minat.
Bunurile de gen devin obiect al drepturilor reale în momentul separării și
individualizării lor;
✓ drepturile reale au durată mai mare, putând fi chiar perpetue, cum ar
fi dreptul de proprietate;
✓ sunt limitate ca număr, părţile neputând crea prin voința lor noi
drepturi reale. Ele sunt enumerate, totuşi nelimitativ, de art. 551 C.civ. în
sensul că numai legiuitorul poate crea noi drepturi real.
Drepturile reale se împart în: drepturi reale principale – sunt acelea
care au o existență de sine stătătoare, nedepinzând de existenţa unui alt drept
şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate (privată sau
publică), precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate privată şi
drepturile reale principale derivate din dreptul de pro-prietate publică.
Dreptul de proprietate – este dreptul real principal, deplin, conferind
titularului suma celor trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia). Se
prezintă sub două forme: dreptul de proprietate pri-vată şi dreptul de
proprietate publică. Dreptul de proprietate privată are ca obiect toate
bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice,
persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile
care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale. Dreptul de proprietate publică are ca obiect bunurile statului şi ale
unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia
legii, sunt de uz sau de interes public.
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate
privată (cunoscute sub denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de
45
___________________________________________________________________________________________________
proprietate) sunt următoarele: dreptul de superficie (art.693 C.civ.), dreptul

de uzufruct (art.703 C.civ.), dreptul de uz (art.749 C.civ.), dreptul de abitaţie
(art. 750 C.civ.), dreptul de servitute (art.755 C.civ.).
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate
publică sunt următoarele: dreptul de administrare, dreptul de concesiune
asupra bunurilor din domeniul public, dreptul real de folosinţă.
Drepturi reale accesorii (sau garanţii reale, ori drepturi reale de
garanţie): sunt acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind
dependente de un drept de creanţă. Aceste drepturi însoţesc şi garantează,
întotdeauna, un drept de creanţă.
Exemple: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj și dreptul de retenție.
Drepturi de creanţă (jus in personam) se mai numesc şi drepturi

personale – sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să
dea, să facă sau să nu facă ceva; adică să îndeplinească o obligaţie
corelativă, prin executarea căreia se realizează dreptul creditorului;
Exemplu: dreptul celui care închiriază un apartament la plata chiriei

convenite; dreptul celui care împrumută altuia o sumă de bani la restituirea
acesteia.
Drepturile de creanță se clasifică în: drepturi de creanță prin-cipale

– sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare şi drepturi de creanță
accesorii – sunt acelea a căror existenţă valabilă sau stingere depinde de
soarta unui alt drept principal de creanţă pe care îl însoţesc sau îl garan-
tează.
Sunt drepturi accesorii de creanță: dobânda, fideiusiunea, clau-za
penală, arvuna.
Exemplu: de pildă, în cadrul drepturilor de creanţă, la împrumutul cu

dobândă, dreptul principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul
accesoriu, în dreptul la dobânda aferentă.
Raporturile juridice al căror conţinut îl constituie drepturi de creanţă

se numesc raporturi de obligaţii, fiindcă dreptului de creanţă îi este
corelativă o obligaţie.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
✓ rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai
multe persoane determinate, ca subiect activ şi una sau mai mul-te persoane
determinate, ca subiect pasiv;
46
___________________________________________________________________________________________________
✓ conferă titularului lor – creditorului – posibilitatea de a pre-tinde

subiectului pasiv determinat – debitorului – ca acesta să dea, să facă sau să
nu facă ceva;
✓ implică obligaţia debitorului de a da (a constitui sau a tran-smite un
drept real asupra unui lucru) de a face (de a săvârşi anumite acte sau acţiuni,
lucrări sau servicii) sau de a nu face ce-va (de a se abţine de la un act sau de
la o acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească);
✓ sunt relative şi ca atare nu sunt opozabile decât debitorului, adică
subiectului pasiv determinat;
✓ sunt nelimitate ca număr, părţile raportului juridic putând conveni
asupra creării oricăror drepturi civile subiective în raporturile dintre ele;
✓ obiectul lor poate fi atât un bun individual determinat cât şi un bun
de gen;
✓ durata drepturilor de creanţă este mai scurtă decât cea a drepturilor
reale;
✓ nu conferă titularului un drept de urmărire sau de pre-ferință.
C. Alte clasificări ale drepturilor civile

C.1. După obiectul lor direct (persoane sau bunuri), distingem între:
Drepturi primare – acestea poartă direct asupra unor persoane sau
bunuri procurând titularului unui avantaj direct asupra persoanelor sau
bunurilor respective. În această categorie se includ: drepturile personalităţii,
drepturile de creanţă, drepturile reale, drepturile intelectuale. Drepturile
personalităţii şi drepturile de creanţă sunt drepturi care privesc persoanele,
iar drepturile reale şi drepturile intelectuale sunt drepturi care privesc
bunurile.
Drepturi secundare – acestea poartă asupra unor situaţii juridice
existente sau viitoare, după caz. Din această categorie fac parte: drepturile
postestative sau formatoare. Acestea sunt acele drepturi care conferă
titularului puterea de a crea, modifica sau stin-ge o situaţie juridică printr-un
act juridic unilateral.
Exemplu: încheierea unei contract acceptând oferta, revocarea man-
datului, acceptarea beneficiului unei stipulaţii pentru altul, cazul dreptului
de opțiune succesorală, dreptul de a denunța unilateral un contract, dreptul
de preemțiune.
C.2. După corelaţia dintre ele, drepturile civile pot fi:

Drepturi principale, având o existenţă de sine stătătoare în sensul că
naşterea, existenţa sau stingerea lor nu depind de existenţa valabilă a vreunui
alt drept (aşa sunt majoritatea drepturilor civile).
Drepturi accesorii, a căror existenţă valabilă sau stingere depinde de
soarta unui alt drept principal pe care îl însoţesc sau îl garantează. De pildă,
în cadrul drepturilor de creanţă, la împrumutul cu dobândă, dreptul principal
47
___________________________________________________________________________________________________
constă în restituirea împrumutului iar dreptul accesoriu, în dreptul la

dobânda aferentă.
C.3. După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor,

drepturile civile pot fi:
Drepturi pure şi simple care conferă titularului o maximă sigu-ranţă,
ele producându-şi efectele imediat (de la naştere), definitiv şi irevocabil.
Drepturi afectate de modalităţi a căror exercitare sau chiar existenţă
depinde de un eveniment viitor: termenul, condiţia şi sarcina;
Drepturi eventuale care oferă un grad şi mai redus de siguranţă ele
fiind, momentan, lipsite fie de obiect, fie de subiectul titular.
Exemplu: dreptul la repararea unui prejudiciu care s-ar putea

produce în viitor (drept căruia îi lipseşte obiectul) sau dreptul la moştenirea
unei persoane care este încă în viaţă dar care nu are încă rude în grad
succesibil mai apropiat.
C.4. În raport cu bunurile, distingem între două feluri distincte de

clasificare: drepturi imobiliare - când ele poartă asupra unui bun imobil – şi
drepturi mobiliare - când ele poartă asupra unui bun mobil sau au un obiect
imaterial. Pe de altă parte, drepturi corporale - atunci când ele se referă la
un obiect corporal, material - şi drepturi incorporale - atunci când se referă
la un obiect imaterial.
4.4. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile sunt recunoscute de lege şi prin
prevederile Constituţiei României, prevederi potrivit cărora: cetăţenii
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin
alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea (art.15 alin.1); orice persoană
se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime (art.21, alin.1).
De regulă, orice drept subiectiv este înzestrat cu acțiune civilă.
Acțiunea civilă, în sens larg, este mijlocul procedural prin care
titularul unui drept pretins sau contestat cere instanţei să i se recunoască
acest drept prin hotărâre judecătorească, cu scopul de a fi respectat de cel
care l-a încălcat sau l-a nesocotit.
Drepturile civile pot fi apărate și pe cale de excepție, prin in-vocarea
acestor drepturi ca mijloc de apărare împotriva pretenţiilor nejustificat
formulate de alte persoane împotriva titularului dreptului.
În toate cazurile hotărârea judecătorească prin care se recunoaşte un
drept poate fi adusă la îndeplinire prin executare silită dacă nu este
executată de bună voie de către persoana obligată.
48
___________________________________________________________________________________________________
Cel care înţelege să se prevaleze de un drept în faţa instanţei va trebui

să producă proba existenţei dreptului pe care îl invocă. Mijloacele de probă
sunt: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile, expertiza, cercetarea la
faţa locului, mijloacele materiale de pro-bă.
4.5. Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept
Dreptul subiectiv trebuie exercitat cu bună-credinţă şi în acord cu
ordnea publică şi bunele moravuri (art. 14 C.civ., art.57 din Constituţie).
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi numai potrivit
cu scopul lui economic şi social. De asemenea, dreptul subiectiv trebuie
exercitat în limitele sale (materiale ori juridice). Potrivit art.15 C.civ.:
„Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi

pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Sancţiunea abuzului de drept constă în refuzul organului ju-

risdicţional de a pr-tegui dreptul folosit abuziv şi chiar mai mult decât atât,
judecătorul este îndreptăţit să înlăture consecinţele juridice rezultate dintr-o
exercitare abuzivă a unui drept.
Exemplu: proprietarul construieşte pe proprietatea sa un horn înalt

şi fals, fără nicio utilitate pentru sine, ci anume pentru a umbri imobilul
vecin (speţa Doerr, Calmar, pronunţată de Casaţia franceză în 2 mai 1855).
În materie contractuală, abuzul de drept nu presupune neapărat

intenţia de a păbugi sau vătăma pe altul, ci este suficientă lipsa bunei-
credinţe – care aici are semnificaţia că datorită nepăsării sau neglijenţei
titularului dreptului subiectiv exercitarea acestuia se face într-o manieră
excesivă şi nerezonabilă. Criteriile pentru determinarea conduitei excesive şi
nerezonabile, contrare bunei-credinţe, au ca sursă voinţa comună a
cocontractanţilor.
Exemplu: după încheierea contractului de închiriere în care se

prevede necesi-tatea autorizării locatorului (cel care închiriază) pentru
orice lucrări locative refuzul nemotivat al acestuia de a permite efectuarea
unor asemenea lucrări, demonstrat a fi necesare desfășurării activității
locatarului, are semnificația unui abuz de drept.
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, op. cit.,
2017, p. 87-141; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, ediţia
a 3-a revăzută, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 138-232; D.
Ştefănescu, Contribu’ii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv,
în "Dreptul" nr. 7-8/1991, p. 77-82; D. Gherasim, Buna-credinţă în
49
___________________________________________________________________________________________________
raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 7-19; I.

Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1988, p. 50-120.

1.Ce întelegeti prin raport juridic civil ?
2. Ce înţelegeţi prin izvor al raportului juridic concret?
3. Ce întelegeti prin capacitate de exerciţiu ? Care sunt fazele

acesteia ?
4. Din ce este format conţinutul raportului juridic civil?
5. Faceţi o comparaţie între drepturile relative şi cele absolute.

1. Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) minorul căsătorit;
c) majorul;
d) persoana pusă sub interdicţie;
2. Raporturile obligaţionale au în conţinut:
a) drepturi reale;
b) drepturi de creanţă;
c) drepturi personal nepatrimoniale;
3. Sunt caractere juridice ale capacităţii juridice de folosinţă:
a) legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, insesizabilitatea;
b) egalitatea, universalitatea, legalitatea, inamovibilitatea;
c) legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea,
egalitatea, universalitatea;
4. Drepturilor de creanţă:
a) conferă creditorului posibilitatea de a pretinde debitorului ca acesta
să dea, să facă sau să nu facă ceva;
50
___________________________________________________________________________________________________
b) conferă creditorului posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv

universal, nedeterminat ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva;
c) sunt limitate ca număr;
5. Dreptul de proprietate:
a) este un drept real principal;
b) se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate privată şi dreptul
de proprietate publică;
c) poate avea ca obiect bunurile statului şi ale unităţilor ad-
ministrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz
sau de interes public.
1. Într-un raport juridic real subiectul pasiv are:
a) o obligaţie de a da;
b) o obligaţie de a face;
c) o obligaţie negativă;
2. Titularul unui drept real are:

a) dreptul de a pretinde respectarea dreptului său;
b) dreptul de urmărire;
c) dreptul de preferinţă;
3. Capacitatea de folosinţă are în conţinut:

a) drepturi;
b) obligaţii:
c) drepturi şi obligaţii;
4. Creditorul poate cere debitorului său:

a) să dea ceva
b) să facă ceva
c) să nu facă ceva
5. Este izvor al raportului juridic concret:

a) acţiunea săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice;
b) acţiunea licită săvârşită fără intenţia de a produce efecte juri-dice;
c) acţiunea ilicită săvârşită fără intenţia de a produce efecte juri-dice;

Realizaţi o comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă şi
apoi între drepturile absolute şi cele relative.
51
___________________________________________________________________________________________________
X,Y,Z s-au obligat în solidar faţă de A să restituie suma de 10 mil lei, ce forma obiectul
contractului de împrumut, după 3 luni de la momentul naşterii raportului juridic. Dacă la
scadenţă (împlinirea termenului de 3 luni) X a achitat întreaga datorie lui A, recunoaşteţi
modalitatea de schimbare a subiectului activ in speţă.
Raportul juridic civil: obligaţiile civile, obiect, bunurile
I. Obiective
52
___________________________________________________________________________________________________
✓ înţelegerea noţiunii de obligaţie corelativă dreptului subiec-tiv;

✓ înţelegerea noţiunii de obiect al raportului juridic civil;
✓ însuşirea clasificării bunurilor;
✓ înţelegerea importanţei practică a distincţiilor bunurilor;
II. Competenţele dobândite de student

✓ să fie capabil să clasifice o obligaţie;
✓ să fie capabil să clasifice un bun după criteriile însuşite;
✓ capacitatea de a aplica la concret cunoştinţele acumulate;
III. Cuvinte cheie

✓ obligaţie corelativă dreptului subiectiv, lucru, bun, obiect al
raportului juridic;
IV. Structura temei de studiu

1. Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv
2. Obiectul raportului juridic
3. Clasificarea bunurilor
V. Rezumat
Aşa cum arătat deja (în Unitatea de studiu 3) în conţinutul raportului
juridic civil este cuprinsă şi obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv
civil. În sens larg, termenul „obligaţie” desemnează raportul juridic
obligaţional, iar în sens restrâns, îndatorirea subiectului pasiv (debitorul) de
a da, a face sau a nu face ceva. Un alt eleement al raportului juridic este
obiectul acestuia. Este unanim admis că obiectul raportului juridic civil este
conduita sau comportamentul părţilor acelui raport. Însă obiectul derivat al
raportului juridic civil îl reprezintă bunurile. Nu toate lucrurile sunt
considerate bunuri în drept. Pentru a fi calificat astfel un lucru trebuie să
aibă valoare economică, să fie util omului şi să fie susceptibil de apropriere
sub forma unor drepturi. Bunurile se clasifică după mai multe criterii. Toate
aceste clasificări ale bunurilor au o importanţă practică deosebită.
1. Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv

1.1. Noțiune
53
___________________________________________________________________________________________________
Lato sensu, termenul „obligaţie” desemnează raportul juridic

obligaţional, iar în sens restrâns, îndatorirea subiectului pasiv (debitorul) de
a da, a face sau a nu face ceva.
Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind: îndatorirea subiectului
pasiv de a avea o anumită conduită, pretinsă de subiectul activ,
corespunzătoare dreptlui subiectiv corelativ, conduită care constă în a da,
a face sau a nu face ceva şi care la nevoie poate fi impusă prin forţa
coercitivă a statului.
Potrivit art.1164 C.civ.:
„Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este

ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată”.
1.2. Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor su-biective

A. În funcţie de izvoare, obligaţiile se pot naşte din: contracte, acte
juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte - săvârşite
cu intenţie, cvasidelicte - săvârşite fără intenţie), îmbo-găţire fără justă
cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată.
B. În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot împărţi în:

- obligaţii de a da – este îndatorirea de a constiui sau a strămuta un
drept real privind un bun cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fiind vorba
despre o prestaţie pozitivă.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorlui

dreptul de proprietate asupra bunului vândut.
- obligaţia de a face - presupune îndatorirea de a executa o lucrare ori

a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpă-

rătorului sau cea a antreprenorului de a executa o lucrare.
- obligaţia de a nu face – ca obligaţie corealativă a unui drept absolut

- înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere
acelui drept. Obligaţia de nu face, corelativă unui drept relativ, înseamnă a
nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţiere.
Exemplu: obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei monografii

juridice de a nu ceda dreptul de publicare altei edituri timp de 10 ani de la
publicarea operei sale.
54
___________________________________________________________________________________________________
Tot în funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot clasifica şi în: obligaţii

pozitive (obligaţia de a da şi de a face) şi obligaţii negative (obligaţia de nu a
face).
De asemenea, păstrând acelaşi criteriu, obligaţiile se împart în:
- obligaţii determinate (sau de rezultat) – care reprezintă îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat determinat.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul

vândut.
- obligaţii de diligenţă (sau de mijloace) – care consistă în îndato-

rirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui rezultat,
fără însă a se obliga la realizarea rezultatului concret.
Exemplu: obligaţia avocatului de a reprezenta şi asista în justiţie pe

clientul său, obligaţia profesorului de a medita un elev în vederea
promovării unui examen etc.
C. În funcţie de puterea sancţiunii lor, obligaţiile se împart în:

- obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii naturale (imperfecte).
Sau, într-o altă formulare, ele se împart în obligaţii înzestrate cu
acţiune în justiţie (obligaţie perfectă) şi obligaţii neînzestrate cu asemenea
acţiune (obligaţie imperfectă). Menţionăm faptul că obligaţia naturală este
obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bună voie de debitor, creditorul nu poate fi obligat la restituirea
ei. Ea reprezintă o categorie intermediară între obligaţia juridică şi obligaţia
morală (acesteia din urmă îi lip-seşte constrâgerea statală).
Exemplu: cheltuielile de nuntă constituie o obligaţie a părinţilor

lipsită de sancţiune iar în cazul în care au fost efectuate de bună voie nu se
poate cere restituirea lor (Trib. Supr., dec. civ. nr. 726/1960, în L.P., nr.
2/1961).
D. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi:

- obişnuite (opozabile numai debitorului), opozabile şi ter-ţelor
persoane (scriptae in rem) sau obligaţii reale (propter rem).
Obligaţiile obişnuite sunt acele obligaţii care incumbă debitorului faţă
de care s-a născut. Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Este o obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) acea obligaţie
care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza
dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra
acelui bun care este şi el ţinut de îndeplinirea unei obligaţii născută anterior.
55
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: obligaţia cumpărătorului unui bun care formează obiectul

unui contract de locaţiune; "Dacă locatarul vinde lucrul închiriat...
cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare..."-
art. 1811 C.civ.
Este obligaţie reală (propter rem) îndatorirea ce revine deţină-torului

unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru
societate.
Exemplu: proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să

contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor
corespunzătoare suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta
(art. 560 C.civ.).
2. Obiectul raportului juridic

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau
abţinerea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul
pasiv al raportului juridic, adică conduita sau comporta-mentul subiecţilor
raportului. Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului, căci prin
conţinut înţelegem drepturile şi obli-gaţiile subiecţilor, pe când prin obiect
înţelegem chiar acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde, iar cel pasiv este ţinut să le îndeplinească.
„Bunul” – este obiectul derivat al raportului juridic de drept civil.
Noţiunea de bun este utilizată în dublu sens: în sens restrâns, prin bun
se înţelege lucrul care constituie obiect al drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale, iar în sens larg, prin bun se înţelege atât lucrul apropriat cât şi
drepturile privitoare la lucrul respectiv.
Potrivit art. 535 C civ.:
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie

obiectul unui drept patrimonial”.
Este de menţionat şi faptul că art.1 din Protocolul nr.1 al Con-venţiei

Europene a Drepturilor Omului a lărgit noţiunea de bunuri. Ea poate
desemna „anumite drepturi şi interese constituind active”.
Exemple: un câştig viitor dacă acesta face obiectul unei creanţe

exigibile, anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană
fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime
la obţinerea unor indemnizări, informaţia, etc.
56
___________________________________________________________________________________________________
3. Clasificarea bunurilor
3.1. Distingem între:
- bunuri corporale (res coporales) – sunt acelea care au o existenţă
materială, indiferent de substanţa şi starea fizică în care se găsesc.
Exemplu: construcţiile, autoturismele, calculatoarele, chiar şi

energiile prevăzute de art. 539 alin.(2) C.civ. sunt bunuri corporale
deoarece existenţa lor poate fi percepută prin simţurile noastre, direct su
indirect, sau cu ajutorul unor aparate.
- bunuri incorporale (res incorporales) – sunt acelea care nu au o

existenţă materială (corp, substanţă) şi cărora le lipseşte materia tangibilă.
Totuşi ele au o valoare economică în patrimoniul unei per-soane: bunurile
incorporale sunt drepturile care se exercită asupra obiectelor care sunt ele
însele fie bunuri corporale, fie incorporale.
3.2. Potrivit art.536 C.civ., bunurile se împart în: bunuri imobi-le şi

bunuri mobile, această clasificare având la bază un dublu criteriu – atât
natura bunului, cât şi calificarea dată de lege.
3.2.1. Bunurile imobile pot fi: imobile prin natura lor (nemiş-
cătoare) – sunt acele bunuri care au aşezare fixă şi stabilă. Acestea constituie
categoria principală de imobile şi se regăsesc în enume-rarea nelimitativă a
art.537 C.civ.:
„Terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în

rădăcini, construc-ţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte insta-laţii de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent”.
Aşadar, în această materie are aplicaţie maxima superficies solo cedit

– solul absoarbe suprafaţa.
Exemplu: pomii pe picior, recoltele prinse în rădăcini, atâta timp cât

rămân încorporate în sol, fructele prinse de pomi sunt, de asemenea, imobile
prin natură şi aparţin proprietarului; pe de altă parte fructele căzute din
pom sau cele furate sunt mobile deoarece au încetat să fie încorporate în
sol.
Imobilele prin destinaţie –Potrivit art. 538 C.civ.:

57
___________________________________________________________________________________________________
„Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un

imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în
aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt
temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri
imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie”.
Imobilele prin obiectul la care se aplică –
Exemplu: dreptul de uzufruct, dreptul de servitute, dreptul de su-

perficie, etc.
Conform art.542 C.civ.:
„Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la

bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Celelalte drepturi
patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare
la bunurile mobile”.
3.2.2. Bunurile mobile - sunt acele bunuri pe care legea nu le

consideră imobile (art. 539 alin.1 C.civ.). Acestea sunt de trei feluri:
Mobilele prin natura lor – sunt acelea care nu au o aşezere fixă şi

stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul.
Exemplu: animalele, maşina, navele, aeronavele, etc.
Conform art.239 alin.(2) C.civ.:
„Mai sunt mobile prin natură undele electromagnetice sau cele

asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”.
Mobilele prin anticipaţie - Potrivit art.540 C.civ.:
„Bogăţiile de orice natură a solului şi subsolului, fructele neculese

încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin
anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor”.
Mobilele prin obiectul lor (sau prin determinarea legii) - sunt toate
drepturile care se referă la un bun mobil: drepturile reale (mai puţin dreptul
58
___________________________________________________________________________________________________
de proprietate) asupra unui bun mobil, drepturile de creanţă privind un bun

mobil sau imobil, drepturile intelectuale, acţiunile în justiţie privitoare la un
bun mobil.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în regimul juridic

diferenţiat care se aplică bunurilor imobile faţă de bunurile mobile, astfel:
Referitor la înstrăinare: formele de publicitate (înscrierile în cartea
funciară) se aplică numai actelor juridice privitoare la imobile, pentru
bunurile mobile cerinţa fiind inutilă, deoarece posesorul bunului mobil se
poate prevala de prezumţia de proprietate (art. 935 C.civ.). De asemenea,
înstrăinarea bunurilor imobile este supusă unor condiţii de validitate,
respectiv forma autentică a înscrisului constator al transmisiunii. Pe de altă
parte, bunurile mobile corporale pot face obiectul darului manual, fără
respectarea formei autentice impuse donaţiilor dacă au o valoare de până la
25.000 lei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Referitor la efectele posesiunii: în materie mobiliară, posesiunea de
bună-credinţă valorează titlu, deci se confundă cu proprietatea. În materie
imobiliară, atât posesiunea, cât şi bunul asupra căruia poartă sunt distincte.
Pe de altă parte, dobândirea proprietăţii prin posesie (prin uzucapiune) se
referă atât la bunurile imobile, cât şi la bunurile mobile.
Referitor la regimul bunurilor soţilor: dacă înstrăinarea sau gre-varea
imobilelor, bunuri comune, nu poate fi făcută de unul dintre soţi decât cu
consimţământul expres al celuilalt, înstrăinarea mobile-lor se poate face fără
un astfel de cosimţământ expres, deoarece el este prezumtat de lege.
Referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti: dacă în materie
imobiliară, acţiunea este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se
află situat bunul imobil, în materie mobiliară competenţa aparţine instanţei
de la domiciliul pârâtului.
Referitor la legea aplicabilă în dreptul internaţional privat: bu-nurile
imobile sunt guvernate de legea statului în care se găsesc (lex rei sitae),
aceleaşi regului aplicându-se şi mobilelor corporale considerate în
individualitatea lor. În dreptul internaţional privat român se admite că navele
şi aeronavele sunt guvernate de legea statului sub al cărui pavilion
navighează; mărfurile în tranzit sunt cârmuite de legea locului de expediţie a
mărfii.
De asemenea, referitor la executarea silită, există reglementări
distincte între bunurile imobile şi bunurile mobile.
3.3. Bunurile se mai clasifică în:

Bunuri scoase din circuitul civil – sunt acele bunuri care nu pot
forma obiectul unor acte juridice, între vii ori pentru cauză de moarte, fiind
inalienabile.
59
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: bunurile enumerate de art.136 alin.(4) din Constituţie care

nu pot fi decât obiect al proprietăţii publice.
Bunuri aflate în circuitul civil – sunt acele bunuri cu privire care pot
forma obiectul unor acte juridice, fiind alienabile.
Potrivit art.1229 C.civ., numai bunurile care sunt în circuitul civil pot
face obiec-tul unei prestaţii contractuale, iar potrivit art. 553 alin.(4) C.civ
bunurile obiect al pro-prietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în
circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. În aceeaşi ordine de idei,
art. 1657 C.civ. dispune că orice bun poate fi vândut în mod liber dacă
vânzarea nu este interzisă sau limitată prin lege.
Aceste din urmă bunuri se pot subclasifica după cum circulaţia lor
este neîngrădită, putând fi dobândite sau înstrăinate de orice persoană şi
bunuri a căror circulaţie este supusă unor restricţii, fie cu privire la
subiectele de drept care le pot dobândi ori înstrăina, fie cu privire la
condiţiile de încheiere a actelor juridice.
Exemplu: din cea de-a doua categorie, adică bunuri care pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate condiţionat, fac parte: substanţele
stupefiante, bunurile care fac parte din patrimoniul naţional cultural,
materialele explozive, etc.
3.4. Bunurile se mai împart în:

Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) –
Exemplu: o casă identificată administrativ prin adresă, sau

suprafaţă, număr de camere; o maşină identificată prin mară, serie, an de
fabricaţie, etc.
Bunuri determinate prin caractere generice (res genera) – sunt acele

bunuri care sunt privite prin prisma caracterelor comune ale întregii lor
categorii şi care se individualizează ulterior prin numărare, măsurare,
cântărire.
Exemplu: o sumă de bani, o cantitate de cereale, o cantitate de
combustibil.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în regimul juridic

diferenţiat care se aplică bunurilor individual determinate şi bunu-rilor
generice, astfel:
Momentul transmiterii dreptului de proprietate: în cazul bunu-rilor
individual determinate este cel al încheierii actului juridic (sau al acordului
de voinţe) – art.1273 alin.(1) şi art. 1674 C.civ- bineînţeles, cu excepţia
60
___________________________________________________________________________________________________
actelor juridice solemne şi a cazurilor în care legea sau părţile convin ca

transferul dreptului să se facă la o dată ulterioară. În cazul bunurilor generice
momentul transmiterii dreptului este cel al individualizării lor prin cântărire,
măsurare sau numărare (art.1273 alin.(1) şi art.1678 C.civ.).
Exemplu: (1) vânzarea a 10 tone de grâu – este o vânzare de bunuri

de gen, vânzarea având un obiect determinat generic, transferul dreptului
de proprietate făcându-se la momentul cântăririi cerealelor;
(2) vânzarea a 10 tone de grâu din recolta de anul viitor a
vânzătorului este o vânzare a unor bunuri de gen limitat, urmând deci ca
transferul dreptului de proprietate să se facă la momentul cântăririi
cerealelor;
(3) dacă însă vânzarea priveşte toată cantitatea de cereale aflată în
silozul vân-zătorului, la un preţ global, aceasta este o vânzare a unor bunuri
considerate de gen, dar care are ca obiect un bun determinat individual
(vânzarea în bloc – art.1679 C.civ.), proprietatea transferându-se
cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat chiar dacă bunurile nu au
fost individualizate.
Suportarea riscului contractului: riscul în contractele tran-slative de

proprietate atunci când este vorba despre un bun indivi-dual determinat care
a pierit înainte ca bunul să fie predat, este suportat de debitorul obligaţiei de
predare.
În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de pre-dare
pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii
fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp – art.1274
alin.(1) şi alin.(2) C.civ.;
Pe de altă parte, dacă bunurile transmise sunt bunuri de gen problema
suportării riscului nu se pune în aceiaşi termeni, deoarece înstrăinătorul nu
este liberat de obligaţia de predare, chiar dacă bunurile respective au pierit în
totalitate – art. 1686 alin.(3) C.civ.
Executarea obligaţiei de predare (cât timp nu există stipulaţie
contractuală contrară): în cazul bunurilor individual determinate locul
predării este acela în care se află bunul în momentul încheierii contractului,
iar în cazul bunurilor generice, domiciliul sau sediul debitorului la data
încheierii contractului;

Bunuri consumptibile – sunt acele bunuri mobile care nu pot fi
folosite, conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma sub-stanţa ori
fără a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare (art. 544 C.civ.).
61
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: alimentele, combustibilul, banii.
Consumptibilitatea banilor se deosebeşte de cea a altor bunuri întrucât

presupune o consumare juridică, prin înstrăinarea lor. Astfel se poate reţine o
consumptibilitate naturală în privinţa bunurilor care se consumă prin
întrebuinţare şi o consumptibilitate civilă care vizea-ză cazurile în care nu te
poţi servi de bun fără să îl alienezi.
Bunuri neconsumptibile – sunt acele bunuri mobile care pot fi

întrebuinţate în mod continuu, fără ca prin aceasta să se consume substanţa
sau să fie implicată înstrăinarea lor.
Exemplu: hainele, mobilierul.
Interesul juridic al acestei diviziuni rezidă în aceea că numai asupra

bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care să permită titularului
lor o utilizarea prelungită, continuă şi, conco-mitent, să impună obligaţia de
a le restitui după întrebuinţare în individualitatea lor.
Exemplu: dreptul de uzufruct, de uz şi împrumutul de folosinţă

(comodat) nu vor putea fi constituite decât asupra bunurilor necon-
sumptibile, pe când împrumultul de consumaţie (mutuum) nu poate avea ca
obiect decât bunurile consumtibile. În ipoteza în care uzufructul se
constituie asupra unui bun consumptibil el se va numi cvasiuzufruct.

Bunuri fungibile – Ele sunt, după cum stabileşte art. 543 C.civ.,
bunuri determinabile după număr, măsură sau greu-tate, astfel încât pot fi
înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.
Exemplu: banii, ţigările, alimentele de un anumit fel.
Banii au o fungibilitate absolută – care exprimă aptitudinea acestora

de a înlocui orice alte bunuri prin plată (art. 1469 C.civ.).
Bunuri nefungibile – sunt acele bunuri care nu se pot înlocui unele cu

altele pentru a libera pe debitor.
Exemplu: un tablou, o mobilă executată la comandă specială, un cal

de cursă, o monedă de aur antică.
Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între între două sau mai

multe bunuri generice în temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în
62
___________________________________________________________________________________________________
executarea unei obligaţii. Fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurilor

depinde nu numai de însuşirile naturale ale acestora, ci şi de intenţia părţilor
exprimată în actul juridic încheiat –art.543 alin.(3) C.civ: prin act juridic un
bun fungibil prin natura sa poate fi con-siderat nefungibil.
Importanţa juridică a acestei clasificări se evidenţiază în ma-teria

executării obligaţiilor civile în sensul că în cazul unor bunuri fungibile plata
este eliberatorie pentru debitorul care a predat creditorului un lucru de
acelaşi gen, pe când în cazul bunului nefungibil (cert) plata nu este
eliberatorie pentru debitorul care predă creditorului un alt bun, chiar dacă
acesta ar întruni toate calităţile primului.
Excepţie: operaţia juridică a dării în plată prin care debitorul

execută către creditorul său, cu consimţământul acestuia din urmă, o altă
prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic
obligaţional.
Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii

certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă
de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură-
art.1617 alin.(1) C.civ.
3.7. Bunurile se mai divid în:

Bunuri divizibile – sunt acele bunuri susceptibile de împărţire, fără ca
prin această operaţie să li se schimbe destinaţia.
Bunuri indivizibile – sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără a
li se schimba destinaţia (art. 545 C.civ.).
Exemplu: un costum sau un scaun, din punct de vedere juridic sunt

indivizibile deoarece părţile rezultate nu ar mai poseda calităţile pe care le
avea întregul. Dar, un teren în suprafaţă de 1 ha deşi, în general, poate fi
divizat, în două, trei sau mai multe părţi, nu este divizibil, de pildă, în
10.000 de părţi, deoarece, în acest caz, nu ar mai putea servi pentru cultura
pământului sau pentru construcţii.
Divizibilitate bunurilor trebuie privită sub un dublu aspect: sub raport

pur fizic şi sub raport juridic. Sub primul aspect sunt divizibile numai
bunurile corporale. Dar sub al doilea aspect, divizibilitatea fizică este
condiţionată de trei cerinţe: a) părţile din care era compus bunul să posede
calităţile individuale ale întregului; b) părţile rezultate în urma diviziunii să
rămână proprii pentru destinaţia economi-că pe care o avea întregul; c)
părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Deci, cu toată
divizibilitatea sa fizică, din punct de vedere juridic, bunul va fi privit ca
indivizibil dacă nu sunt îndeplinite criteriile precizate. Potrivit art.545
63
___________________________________________________________________________________________________
alin.(3) C.civ. prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi
considerat indivizibil.
Importanţa juridică a acestei clasificări se învederează în materie de

partaj (voluntar sau pe cale judiciară) atunci când numai bunurile divizibile
pot fi împărţite în natura lor, pe când cele indivizibile sunt atribuite unui
coproprietar, iar ceilalţi primesc în schimb alte bunuri de valoare egală sau
compensaţii în bani sub for-mă de sulte – a se vedea art.676, alin.(2) C.civ.
Tot astfel, dacă un bun divizibil va forma obiectul obligaţiei cu pluralitate de
debitori, acea obligaţie este, în principiu, divizibilă, fiecare debitor fiind
liberat prin plata părţii lui. Dimpotrivă, dacă un bun indivizibil formează
obiec-tul unei obligaţii cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este indivi-
zibilă prin natura ei, iar fiecare dintre debitori va fi ţinut pentru în-treaga
datorie.

Bunuri principale – sunt acele bunuri care, având o întrebu-inţare
independentă, nu sunt destinate să servească la utilizarea altor bunuri.
Bunuri accesorii - sunt acele bunuri care nu pot fi utile decât prin
intermediul altor bunuri de care sunt intim legate.
- Potrivit art. 546 alin.(1) C.civ.:
Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării

economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această uti-
lizare.
Destinarea bunului accesoriu întrebuinţării altui bun trebuie să fie

stabilită de manieră stabilă şi exclusivă. Această destinare poate să nu fie
perpetuă, proprietarul celor două bunuri putând să facă să înceteze legătura
dintre bunul principal şi bunul accesoriu, însă nu cu încălcarea drepturilor
terţilor - art. 546 alin.(4) şi alin.(6) C.civ.
Interesul juridic al acestei clasificări se grefează pe ideea că bunul

accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal, inclusiv în caz de
înstrăinare sau grevare a bunului principal, dacă legea nu prevede altfel, sau
părţile nu au convenit în alt mod. Astfel, vânzarea bunului principal va
presupune şi vânzare bunului accesoriu, ipoteca asupra bunului principal va
greva şi accesoriile acestuia. Bunul accesoriu nu va putea fi urmărit silit
decât odată cu bunul principal.
Exemplu: părţile comune din clădirile cu mai multe apartamente

aparţinând mai multor proprietari (casa scării, acoperişul blocului, etc.)
sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative care sunt bunuri
64
___________________________________________________________________________________________________
principale, iar înstrăinarea sau ipotecarea cotei părţi din părţile comune nu
se va putea face decât odată cu înstrăinarea sau ipotecarea dreptului care
constituie bunul principal.
3.9. Bunurile mai pot fi:

Bunuri frugifere – sunt acele bunuri care produc alte bunuri numite
fructe, fără consumarea substanţei lor. Fructele vor deveni bunuri noi după
detaşarea lor de bunul frugifer.
Bunuri nefrugifere – sunt acele bunuri care nu pot produce alte
bunuri sau produse, în mod periodic şi fără a li se consuma substanţa.
Exemplu: marmura dintr-o carieră, lemnul extras dintr-o pădure;
Potrivit art. 548 C.civ. se poate face distincţie între trei categorii de
fructe: fructe naturale, sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute fără intervenţia omului, fructe industriale, sunt produsele directe şi
periodice ale unui bun obţinute ca rezultat al interven-ţiei omului, fructe
civile, sunt veniturile rezultate din folosirea bu-nului de către o altă persoană
în virtutea unui act juridic.
Interesul clasificării se găseşte în: a) faptul că fructele şi pro-ductele

se cuvin proprietarului bunului, dacă prin lege nu se dispune altfel; b)
referitor la modul de dobândire, fructele naturale şi industriale se dobândesc
prin culegere (percepere), în timp ce fructele civile se dobândesc zi cu zi; c)
posesorul de bună-credinţă al unui bun are dreptul să dobândească numai
fructele, nu şi productele; d) uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi
la producte.
C.10. Bunurile se mai împart în:
Bunuri simple – sunt acele bunuri care formează o unitate indi-
vizibilă şi care sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen.
Exemplu: un teren gol, o perlă, un imobil construit, etc.
Bunuri compuse – sunt acele bunuri care sunt alcătuite din ele-mente
diverse şi distincte pentru care există interesul ca uneori să fie asociate,
alteori disociate.
Exemplu: universalitatea de fapt, proprietăţile incorporale, etc.
Universalitatea de fapt reprezintă ansamblul bunurilor care aparţin

aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau
prin lege. Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau
separat, să facă obiectul unor acte sau ra-porturi juridice distincte (art. 541
C.civ.).
65
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: o bibliotecă (un ansamblu de volume), o turmă de animale,

fondul de comerţ.

Bunuri prezente – sunt acele bunuri care există şi sunt determinate
individual sau generic.
Bunuri viitoare– sunt acele bunuri care încă nu există, dar vor exista
în viitor.
Exemplu: vânzarea sau ipotecarea unui apartament care nu este încă

construit.

Bunuri sesizabile – sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul
executării silite a debitorului.
Bunuri insesizabile – sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silit
pentru plata unei datorii a debitorului.
Interesul juridic al acestei clasificări rezidă în faptul că în cazul

executării silite a bunurilor debitorului pentru plata unei datorii, anumite
bunuri nu pot fi urmărite, ori pot fi urmărite numai pentru anumite creanţe
privilegiate.
Exemplu: nu se pot urmări, pentru nicio datorie, bunurile neur-

măribile, definite de art.716 din C.pr.civ., printre care se numără şi:
obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, obiectele indis-
pensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor,
alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni sau până la
noua recoltă, etc.
3.13. Bunurile se mai clasifică în: bunuri din domeniul public şi

bunuri din domeniul privat.
Această clasificare se referă exclusiv la bunurile care aparţin statului
şi unităţilor administrativ-teritoriale, persoane juridice care sunt titulare fie
ale dreptului de proprietate publică, fie ale dreptului de proprietate privată,
după cum bunurile la care se referă dreptul de proprietate fac parte din
domeniul public sau din domeniul privat.
Potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie:
„Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt:

bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, plajele, marea teritorială, etc.”
66
___________________________________________________________________________________________________
Interesul clasificării rezidă în aceea că bunurile din domeniul public al

statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile.
3.14. Bunurile mai pot clasificate în: bunuri de capitalizare – sunt

acele bunuri care formează baza cea mai consistentă a averii private,
reprezentând un amestec de bunuri mobile şi imobile şi reunind trei specii de
bunuri: bunuri de capitalizare imobiliare – Exemplu: pâmânt pentru cultură,
teren pentru construcţii, imobile construite. Bunuri de capitalizare mobiliare
– Exemple: aur, valori bursiere, bijuterii, colecţii preţioase. Bunuri de
producţie sau unităţi de exploatare – fonduri de ex-ploatare industrială,
comercială, artizanală sau agricolă. Bunuri de consumaţie – sunt acele
bunuri de confort sau de uz curent.
Exemplu: echipamentele casnice, bunurile care procură o plăcere

personală, etc.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 151-176;
Idem, Eseu asupra clasificării bunurilor în drepul civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşi, 2010; p. 30-156; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea
generală, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 74-88; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul
civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 381-422; C.T. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 104-
116.

1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de obligaţie corelativă dreptului
subiectiv?
2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de bun?
3. Daţi exemple de bunuri fungibile.
4. De câte feluri sunt fructele? Cui se cuvin ele?

67
___________________________________________________________________________________________________
5. Care sunt bunurile mobile prin determinarea legii?

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor de gen (res genera) se
transmite:
a) la momentul realizării acordului de voinţă al părţilor
b) la momentul predării
c) la momentul individualizării prin măsurare, cântărire, nu-mărare.
2. Bunurile sesizabile sunt:

a) cele care au o materie tangibilă;
b) cele care pot fi percepute prin simţurile noastre;
c) cele care pot fi supuse urmăririi silite.
3. Un autoturism este:
a) bun mobil prin determinarea legii;
b) bun fungibil;
c) bun neconsumptibil;
4. Banii sunt:
a) bun fungibil;
b) bun consumptibil;
c) bun corporal.
5. Obligaţia medicului cu privire actul medical de îngrijire a unui

pacient este:
a) o obligaţie de rezultat;
b) o obligaţie de diligenţă;
c) o obligaţie de da.
X. Test de evaluare
1. Executarea de bună voie a obligaţiei după împlinirea ter-
menului de prescripţie:
a) dă dreptul la restituirea prestaţiei, judecătorul având un rol activ în
stabilirea corectă a stării de fapt deduse judecăţii;
b) dă dreptul la restituirea prestaţiei numai dacă cel care a executat nu
ştia că termenul prescripţiei era împlinit la data executării;
c) nu produce nicio consecinţă juridică în patrimoniul celui care a
executat obligaţia prescrisă.
68
___________________________________________________________________________________________________
2. D.A. a s-a căsătorit cu M.N. Înaintea căsătoriei ea avea o

maşină iar el un apartament. În timpul căsătoriei cei doi au con-struit o
casă. M.N. vinde casa fără acordul soţiei.
a) ce fel de bun este apartamentul (treceţi-l prin toate cla-sificările
bunurilor) ?
a) care bunuri sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi?
b) Care sunt bunurile comune ale soţilor?
c) M.N poate vinde casa fără acordul lui D.A.?
XI. Temă pentru acasă:

Realizaţi o schemă a clasificării bunurilor după Codul civil şi
comentaţi soluţia instanţei din speţa înfăţişată mai jos.
Prin sentinţa civilă a Judecatoriei Sect. 1 Bucureşti, s-a admis acţiunea
formulată de reclamantul B.E. şi s-a dispus evacuarea pârâţilor R.A. şi
R.E. din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, pentru lipsă de titlu.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că B.E. a devenit proprietarul
apartamentului stabilit în Bucuresti, sectorul 1, ca urmare a unui contract de
donaţie încheiat între ea, în calitate de donatar, şi B.T., în calitate de
donator. Această transmisiune a proprietăţii a survenit la o data la care între
donator B.T. şi pârâţi era în curs de executare un contract de închiriere pe o
perioadă de 3 ani, cu începere de la 1.04.2013. Ca urmare a acestei
operaţiuni, instanţa a considerat că drepturile pârâţilor de a locui în
apartament au încetat de drept, ca urmare a schimbării proprietarului
apartamentului.
Comentaţi soluţia instanţei.
Actul juridic civil: noţiune şi clasificare
I. Obiective
✓ înţelegerea sensurilor noţiunii de act juridic;
✓ însuşirea diferitelor clasificări ale actelor juridice;
✓ însuşirea importanţei practice a acestor clasificări ale actelor
juridice.
69
___________________________________________________________________________________________________
II. Competenţe dobândite de student

✓ capacitatea de face distincţie dintre actul privit ca negotium şi ca
instrumentum;
✓ capacitatea de a încadra corect un act juridic într-o anumită
clasificare;
✓ capacitatea de a sesiza diferenţele dintre diferitele acte juridice şi
importanţa practică a calificării corecte a unui act juridic concret.
III. Cuvinte cheie

✓ manifestare de voinţă, efecte juridice, act juridic unilateral, contract
sinalagmatic, act cu titlu oneros, act cu titlu gratuit, act de conservare, de
administrare, de dispoziţie, act consensual, solemn, real.

1.Noţiunea de act juridic civil
2. Clasificarea actelor juridice civile
V. Rezumat
Actul juridic civil este un act voluntar pentru că persoana care-l
îndeplineşte urmăreşte o schimbare a situaţiei ei juridice. Sub acest aspect
actul juridic se diferenţiază net de alte acţiuni umane. Actul juridic civil este
compus dintr-un coplex de împrejurări relevante juridic şi cel puţin o voinţă
exteriorizată. În terminologia juridică expresia „act juridic” este întrebuinţată
în sensul de operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator
(instrumentum). Actul ju-ridic civil se clasifică în funcţie de diverse criterii.
Această clasificare a actelor juridice civile are o importanţă practică
covârşitoare, califi-carea corectă a unui act juridic având o relevanţă practică
deosebită.
1. Noţiune
Vom defini actul juridic civil ca fiind acea manifestare de voin ţă
destinată să producă anumite efecte juridice (să creeze, să modifice sau să
sting ă un raport juridic civil) în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv.
În terminologia juridică expresia ,,act juridic” este întrebuinţată în
două sensuri diferite (material şi formal): pe de o parte, în sensul de operaţie
juridică (negotium), iar pe de altă parte în sensul de înscris probator, pentru
70
___________________________________________________________________________________________________
dovedirea operaţiei (instrumentum); în drept negotium şi instrumentum

formează un cuplu celebru. Astfel, când se vorbeşte despre un contract de
vânzare se poate desemna fie operaţiunea intelectuală însăşi (negotium),
adică vânzarea, fie înscrisul care constată această vânzare (instrumentum),
adică înscrisul dresat după formarea actului. Putem, aşadar, foarte bine vorbi
despre act-negotium şi act-instrumentum; ne interesează în acestă unitate de
studiu actul juridic în înţelesul de operaţiune juridică.
2.Clasificarea actelor juridice civile

Aceasta operaţiune se poate face după multe criterii, urmând însă să
analizăm în continuare principalele clasificări, după cum ur-mează:
2.1. După numărul părţilor a căror voinţă juridică participă la
formarea actului, distingem:
Acte juridice unilaterale (art. 1324 C.civ).
Exemplu: testamentul prin care testatorul desemnează unilateral pe

acela care după moartea sa va fi legatarul său, adică pe acela căruia i se va
transmite patrimoniul testatorului.
Actele unilaterale pot fi atât patrimoniale (testamentul) cât şi

nepatrimoniale (recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara căsătoriei).
În dreptul nostru civil manifestările unilaterale de voinţă sunt izvoare
de obligaţii juridice civile numai în mod excepţional, în cazurile şi condiţiile
anume prevăzute de lege. Această categorie este însă numeroasă în dreptul
public.
Acte juridice bilaterale sunt acelea care sunt încheiate prin realizarea
acordului de voinţă a două părţi diferite. (fiecare parte pu-tând fi constituită
din una sau mai multe persoane). Manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre
părţi poartă numele de consimţământ.
Consimţământul este, potrivit noului Cod civil, acordul de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic (art. 1166 C. civ.).
Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii.
Contractul poate fi unilateral sau bilateral. El este bilateral sau
sinalagmatic atunci când părţile se obligă reciproc și interdependent una faţă
de cealaltă.
Contractul unilateral se află în vecinătatea actului juridic unila-teral.
Contractul este unilateral „chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi” (art. 1171 C. civ. teza finală).
Exemple: testamentul, după cum am arătat, este un act juridic

unilateral. Legatarul universal desemnat prin testament va primi la moartea
titularului patrimoniul acestuia. Legatarul va avea această calitate fă ră sau
71
___________________________________________________________________________________________________
chiar împotriva voinţei sale. Dar acest lucru nu-l prejudiciază, deoarece el
poate renunţa la moştenire; de altă parte, el va dobândi nu numai drepturi,
ci şi obligaţii. Donaţia, în schimb, este un contract unila-teral; pentru ca
donatorul să fie obligat să doneze un bun donatarului, iar acesta să fie în-
dreptăţit să ceară ceea ce i s-a promis, trebuie să existe un consens (în
forma prevăzută de lege) în acest sens.
Acte juridice multilaterale (plurilaterale, colective) care sunt acelea

la a căror încheiere concură voinţa mai multor părţi. Diferen-ţiem între acte
juridice unilaterale colective care sunt constituite dintr-un mănunchi de
voinţe identice, de declaraţii unilaterale de voinţă.
Exemplu: deciziile luate de adunările generale dintr-o societate sau

actele prin care se constituie o uniune, o asociaţie, un sindicat, un partid
etc.
De altă parte convenţiile colective care la fel ca şi contractul au la

bază un acord de voinţă.
Exemplu: contractele colective de muncă care constituie acorduri

între repre-zentanţii salariaţilor şi cei ai patronatului în vederea reglemen-
tării condiţiilor con-tractului de muncă.
2.2. După scopul urmărit de către părţi, actele juridice cu titlu oneros
se împart în acte juridice cu tilu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit.
Acte juridice cu titlu oneros. Art. 1172 C. civ. dispune că:
„Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un

avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”.
Acte juridice cu titlu gratuit În acest sens art. 1172 C. civ. statuează:
„Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte

părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu
gratuit”.
Exemplu: donaţia în care obţinerea proprietăţii unui bun se face fără
nicio contraprestaţie; dispunătorul se sărăceşte, gratificatul se îmbogăţeşte,
împrumutul de folosinţă (comodatul), mandatul gratuit, contractul de
voluntariat prin care o persoană fizică numită voluntar se obligă faţă de o
persoană juridică numită organizaţie-gazdă să presteze activitate de interes
public fără a obţine o contraprestaţie materială (Legea voluntarismului nr.
195/2001).
72
___________________________________________________________________________________________________
Actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în: acte juridice

comutative şi acte juridice aleatorii.
Acte juridice comutative. În acest sens, art. 1173 alin. (1) C. civ.
stabileşte că:
„Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale,

existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă”.
Exemplu: în contractul de vânzare -cumpărare, vânzătorul ştie exact
suma pe care o va primi drept preţ, iar cumpărătorul ştie precis ce bunuri
va primi în schimbul acelui preţ, ambele părţi considerând că preţul
corespunde valoric bunului (că prestaţiile lor reciproce sunt echivalente).
Acte juridice aleatorii
Exemplu: contractul de asigurare, de rentă viageră, de joc şi pariu,

de întreţinere, de loterie etc. De pildă, în contractul de întreţinere (art.
2254-2263 C. civ.), contract care în reglementarea anterioară era nenumit,
întreţinătorul, la data încheierii actului nu ştie dacă valoarea întreţinerii pe
care o va presta întreţinutului până la încetarea din viaţă a acestuia va fi
mai mică sau mai mare decât valoarea bunului transmis în schimbul
întreţinerii; evident, nici întreţinutul nu cunoaşte acest lucru deoarece
întinderea prestaţiilor va depinde de un eveniment viitor şi incert, adică
durata vieţii întreţinutului.
Actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în: liberalităţi şi acte

dezinteresate.
Liberalităţile. Potrivit art. 984 C. civ. :
„Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu

gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în
testament”.
Actele dezinteresate
Exemplu: împrumutul de folosinţă (art. 2146 C. civ.), mandatul

gratuit (art. 2010 C. civ. etc.). În această situaţie o persoană procură alteia
un avantaj gratuit, fără însă a dispune de bunurile sale. Acest avantaj poate
să constea într-o folosinţă (împrumutul de folosinţă gratuit), într-un credit
nerambursabil (de exemplu, o cauţiune) sau într-un serviciu nerambursabil
(depozit, mandat gratuit).
73
___________________________________________________________________________________________________
2.3. După criteriul timpului când urmează să-şi producă efecte-le

actele juridice pot fi: acte juridicie între vii şi acte juridice pentru cauză de
moarte.
Actele juridice între vii (acte inter vivos) sunt acele destinate prin
esenţa lor să producă efecte încă în timpul vieţii părţilor (chiar dacă uneori
efectele lor se pot prelungi şi după moartea părţilor prin transmisiune
succesorală activă sau pasivă).
Acte juridice pentru cauză de moarte (acte mortis causa) destinate
prin esenţa lor să producă efecte juridice doar la moartea părţii.
Exemplu: testamentul, donaţia de bunuri viitoare, asigurarea asupra

vieţii etc.
2.4. După felul şi natura efectelor pe care le produc, actele juri-dice

pot fi: acte constitutive, acte translative sau declarative.
Acte juridice constitutive de drepturi sunt acelea prin care se creează
între părţi raporturi juridice având în conţinut drepturi şi obligaţii corelative,
care iau astfel naştere, neexistând anterior.
Exemplu: actul de constituire a unui drept de uzufruct, constituirea

unei ipoteci, căsătoria, împărţeala sau partajul etc.
Aşadar, aceste drepturi nu au existat anterior şi sunt încheiate pentru a

produce efecte în viitor.
Actele translative de drepturi sunt acele acte prin care anumite
drepturi se transmit din patrimoniul uneia dintre părţi în patrimoniul
celeilalte.
Exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, testamentul etc.
Actele declarative sunt actele juridice prin care părţile îşi re-cunosc
sau îşi confirmă sau îşi definitivează ori îşi consolidează anu-mite drepturi
care au existat anterior momentului încheierii actului. Efectele juridice ale
actelor declarative retroactivează, ele urcă în trecut până la momentul
naşterii raportului juridic din care acele drepturi au izvorât iniţial
.
Exemplu: tranzacţia, confirmarea etc.
2.5. După importanţa sau gravitatea pe care unele acte jurudice o

prezintă în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie, actele juridice
pot fi: acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
74
___________________________________________________________________________________________________
Actele de conservare De regulă, asemenea acte presupun cheltuieli

mult mai mici decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se
tinde; ele oferă numai utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă.
Exemplu: întreruperea unei prescripţii prin care se împiedică ca un

drept să se piardă printr-o nefolosinţă îndelungată. Practic, creditorul care
reclamă în justiţie plata a ceea ce i se datorează întrerupe astfel prescripţia
creanţei sale; acte de conservare sunt apoi: înscrierea unei ipoteci sau a
unui privilegiu, somaţia, întocmirea unui inventar etc.
Actele de administrare ele folosesc pentru a-l fructifica şi presupun o

gestionare normală şi curentă. Actul de administrare reprezintă un act de o
gravitate medie.
Exemplu: a închiria un imobil pe o perioadă mai mică de 5 ani, a

valorifica recoltele, a încasa dobânzile sumelor datorate, a încheia acte
privind întreţinerea unui imobil, a unor ameliorări, încheierea unei
asigurări, a încheia un contract de arendare pe un termen obişnuit etc.
Actele de dispoziţie. Actele de dispoziţie angajează viitorul bunului

sau patrimoniului; patrimoniul este sărăcit (împuţinat) de o valoare care nu
mai este reinvestită;
Actele de dispoziţie. Actele de dispoziţie angajează viitorul bunului

sau patrimoniului; patrimoniul este sărăcit (împuţinat) de o valoare care nu
mai este reinvestită;
Exemplu: constituirea unei ipoteci. Prin această operaţiune

proprietarul pune asupra imobilului său o sarcină (care poate fi
periculoasă), sarcină care face ca în caz de neplată a sumei pe care o
datorează, creditorul ipotecar să poată vinde imobilul pentru a se îndestula
preferenţial din preţul ob ţinut. Tot astfel tranzacţia este considerată un act
de dispoziţie; ea este un contract prin care părţile previn sau sting un
proces, inclusiv în faza executării silite, prin concesii reciproce la drepturi
ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 C. civ.). Ea
implică o renunţare parţială la dreptul pretins, ceea ce echivalează cu o
înstrăinare – transigere est alienare.
2.6. În funcţie de criteriul cerinţelor de formare valabilă a actu-lui

juridic avem: acte consensuale, acte solemne şi acte reale.
Actele juridice consensuale sunt acelea care se pot încheia valabil
prin simpla manifestare a voinţei părţilor, indiferent de forma ei de
exprimare - art. 1174 alin. (2) C. civ.
75
___________________________________________________________________________________________________
Actele juridice solemne (sau formale) sunt acelea a căror valabilitate

este condiţionată de exprimarea consimţământului părţilor într-o anumită
formă solemnă cerută de lege ad validitatem sau ad solemnitatem.
Exemplu: donaţia, testamentul, contractul de constituire a unei

ipoteci, contractul privind înstrăinarea unui teren, căsătoria, adopţia, etc.
Actele juridice reale
Exemplu: contractele de împrumut (atât comodatul, cât şi mutuum),

depozitul, gajul, transportul de mărfuri, darul manual etc. Art. 1174 alin. (4)
C. civ. stabileşte: „Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa,
este necesară remiterea bunului”.
2.7. După rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului

raportului juridic căruia îi dau naştere deosebim între acte juridice
subiective şi acte juridice condiţie.
Actele juridice subiective (ordinare) sunt acelea în care părţile
stabilesc ele însele, în mod liber, conţinutul raportului juridic care le leagă,
determinând drepturile şi obligaţiile lor reciproce.
Actele juridice condiţie sunt acelea prin care părţile îşi manifestă
dorinţa de a încheia actul şi de a se supune astfel regulilor juridice care
formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut predeterminat, fără a
putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele (de exemplu: căsătoria,
adopţia etc.).
2.8. Mai distingem între:

Acte juridice principale care au o existenţă juridică de sine stătătoare,
soarta lor nedepinzând de un alt act juridic.
Acte juridice accesorii care nu au o existenţă de sine stătătoare ci
depind de un alt act juridic principal.
2.9. Actele juridice, în funcţie de dependenţa lor strictă sau dim-

potrivă, se mai clasifică în:
Acte juridice cauzale, a căror valabilitate implică neaparat
valabilitatea cauzei (scopului) lor astfel încât, dacă actul are o cauză ilicită,
imorală sau fictivă, actul juridic va fi nul.
Acte juridice abstracte, a căror valabilitate este detaşată de
valabilitatea cauzei apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente
structurale (sau condiţii de valabilitate): consimţământul, capacitatea şi
obiectul.
76
___________________________________________________________________________________________________
Exemple de acte juridice abstracte: cambia, cecul, poliţele de asigu-

rare, biletul la ordin, acţiunile societăţilor comerciale, titlurile repre-
zentative (conosament, warant, recipisă de depozit) etc.
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2017, p. 168-189; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P.
Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p.
422-474; G. Boroi,C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-
a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 109-125; C.T. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 116-
129.

1. Ce înţelegeţi prin act juridic civil?
2. Care este sensul noţiunii de act juridic – negotium?
3. Care este importanţa practică a disrtincţiei între acte juridice cu

titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit?
4. Ce fel de efecte produc actele juridice declarative?
5. Ce sancţiune atrage lipsa formei cerută de lege în actele solemne?

1. Actul juridic este:
a) manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice
b) manifestarea de voinţă făcută fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte care se produc în temeiul legii
c) împrejurare independentă de voinţa omului de care legea leagă
anumite efecte juridice
2. Actele juridice bilaterale sunt:
77
___________________________________________________________________________________________________
a) actele juridice caracterizate prin aceea că obligaţiile părţilor sunt

reciproce şi interdependente
b) actele pentru a căror încheiere valabilă este necesară ex-primarea
voinţei a două părţi
c) actele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi
3. Contractul de vânzare-cumpărare este:

a) act juridic cu titlu oneros comutativ
b) act juridic cu titlu oneros aleatoriu
c) act dezinteresat
4. Contractul de donaţie este:
a) act cu titlu oneros
b) act dezinteresat
c) liberalitate
5. Contractul de rentă viageră este:

a) act juridic cu titlu oneros
b) act juridic aleatoriu
c) act juridic nenumit
1. Prin actele de administrare se urmăreşte:
a) grevarea unui bun cu o sarcină reală
b) păstrarea unui bun în patrimoniu
c) normala punere în valoare a unui bun
2. Tranzacţia se caracterizează prin aceea că:

a) are ca efect naşterea unor drepturi subiective civile care nu existau
anterior
b) are ca efect transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul
c) are ca efect consolidarea unor drepturi preexistente
3. Vânzarea –cumpărarea terenurilor este:

a) act consensual
b) act solemn
c) act real
4. Contractul de locaţiune este:

a) act cu executare uno ictu
b) act cu executare succesivă
c) contract sinalagmatic
78
___________________________________________________________________________________________________
5. Pentru încheierea valabilă a unui act consensual este necesar

ca:
a) actul să fie încheiat în formă scrisă
b) actul să fie încheiat în formă autentică
c) să se fi realizat acordul de voinţă al părţilor

N.S. a cumpărat un Opel Insignia. Calificaţi actul juridic încheiat de
N.S. (treceţi-l prin toate clasificările actului juridic, argumentaţi).
Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil: capacitate,
consimţământ, vicii de consimţământ: eroarea
I. Obiective
✓ înţelegerea procesului psihologic de formare a voinţei juridice;
✓ însuşirea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic;
✓ însuşirea cunoştinţelor referitoare la capacitatea persoanei fizice şi
juridice;
79
___________________________________________________________________________________________________
✓ înţelegerea noţiunii de viciile de consimţământ;

✓ capacitatea de a încheia un act juridic valabil;
✓ capacitatea de a depista cauza unui act juridic nevalabil;
✓ capacitatea de a califica corect un viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a depista într-un act juridic nevalabilitatea o-biectului
sau cauzei;
III. Cuvinte cheie

✓ capacitate, consimţământ, vicii de consimţământ, eroare, dol,
violenţă, leziune, obiect, cauză, formă a actului juridic;

1. Capacitatea
2. Consimţământul
3. Viciile de consimţământ. Eroarea
V. Rezumat
Codul nostru civil stabileşte condiţiile esenţiale pentru valabilitatea
unei convenţii ca fiind: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil
al părţii care se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză
licită. În afara acestor condiţii pentru anumite acte juridice sunt impuse şi
altele care se referă la forma actului ju-ridic sau la obţinerea prealabilă a
unei autorizaţii administrative.
Consimţământul pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească mai multe
cerinţe printre care şi pe aceea de a nu fi alterat de vreun viciu de
consimţământ. Aceste vicii ale voinţei sunt: eroarea, dolul, violenţa,
leziunea.
1. Capacitatea
Prima condiţie esenţială cerută de art. 1179 C. civ. pentru a se putea
încheia contracte (şi acte juridice în general) este capacitatea părţilor.
Prin capacitate civilă în ţelegem aptitudinea persoanei (fizice sau
juridice) de a fi subiect de drept, adică de a sta în raporturi juridice civile
şi de a încheia acte juridice civile, spre a deveni astfel titular de drepturi şi
obligaţii civile. Aşa cum vom mai arăta, ca-pacitatea civilă îmbracă două
80
___________________________________________________________________________________________________
forme: capacitatea de folosinţă şi ca-pacitatea de exerciţiu (a se vedea art.

34 şi, respectiv, art. 37 C. civ.).
Este suficient să amintim că, în principiu, toate persoanele au
capacitate civilă de exerciţiu, cu excepţia celor pe care legea le declară în
mod expres ca fiind lipsite sau restrânse în această capacitate.
Acest principiu este consacrat de textul art. 1180 C. civ. potrivit
căruia:
,,Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă

de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”. Articolul 43 C. civ.
indică şi excepţiile de la acest principiu, dispunând că: „În afara altor cazuri
prev ăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc”.
Aşadar, pentru a încheia acte juridice civile în mod valabil, persoana

(fizică sau juridică) trebuie să dispună de capacitate civilă de exerciţiu.
Minorii şi interzişii care nu au această capacitate (ori au o capacitate
restrânsă cum este cazul minorilor între 14 şi 18 ani neîmpliniţi), nu pot
încheia ei în şişi acte juridice civile, dar – având ca-pacitatea civilă de
folosinţă – pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, încheind acte civile prin
reprezentare. Pe de altă parte, persoanele juridice, adică subiecţii de drept
constituiţi în colectivităţi organizate, alcătuite din mai multe persoane fizice
şi dotate cu per-sonalitate juridică distinctă de personalitatea fiecăruia dintre
membrii lor, încheie actele juridice civile prin intermediul persoanei/ per-
soanelor fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice.
2. Consimţământul
Consimţământul este manifestarea de voinţă a subiectului de drept
de a fi legat prin actul juridic la care consimte (o manifestare unilaterală de
voinţă ). Altfel spus, consimţământul este hotărârea exteriorizată de a
încheia un anumit act juridic.
Într- un alt sens (în cazul actelor bilaterale sau multilaterale)
consimţământul (cum sentire) înseamnă acordul de voinţă al părţilor la
încheierea unui contract; consimţământul înseamnă deci întâlnirea celor
două voinţe concordante (consensus.
Potrivit art. 1204 C. civ.:
„Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în

cunoştinţă de cauză”.
Aşadar, pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil,

consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
81
___________________________________________________________________________________________________
– să emane de la o persoană cu discernământ (adică să fie exprimat

în cunoştinţă de cauză). Persoanele fizice majore au deplină capacitate de
exerciţiu; ele sunt prezumate că au discernământ; persoanele care sunt lipsite
de capacitate de exerciţiu sunt prezumate a nu avea discernământ.Minorii
între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, deci sunt consideraţi că
au discernământ, dar ne-având experienţa vieţii juridice actele încheiate de ei
trebuie în-cuviinţate în prealabil de ocrotitorul legal.
Ce se întâmplă cu actul juridic încheiat de alienatul sau debilul mintal
care, nefiind pus încă sub interdicţie judecătorească, are ca-pacitate deplină
de exerciţiu, discernământul fiind prezumat?
Dacă actul a fost încheiat în momentele de luciditate, el va fi valabil;
în caz contrar va trebui să se facă dovada lipsei de dis-cernământ la
momentul perfectării actului. Spre deosebire de persoana pusă sub interdicţie
care este prezumată, în mod absolut, că este incapabilă, alienatul sau debilul
mintal neinterzis este prezumat, până la proba contrară, pe deplin capabil.
Pe această linie art. 1205 alin. (1) C. civ. stabileşte că:
„Este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul

încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea
în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”,iar în alin. (2) că
„Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi
anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub
interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute”.
– să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (să fie

serios). Întrucât actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de
a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să exprime angajarea
autorului lui din punct de vedere juridic. Voinţa trebuie exprimată în aşa fel
încât terţii să o înţeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice. În
sensul obişnuit al acestei noţiuni orice exteriorizare de voinţă este o
declaraţie de voinţă. Intenţia de a produce efecte juridice, ca o condiţie a
consimţământului, nu este înde-plinită când manifestarea de voinţă este
vagă, a fost exprimată în glumă (iocandi causa) şi când s-a făcut sub condiţie
suspensivă pur potestativă (mă oblig dacă vreau).
– să fie exteriorizat. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
(declarat). Voinţa juridică pentru a deveni consimţământ trebuie să fie
exteriorizată.
Exemplu: dacă de cujus nu a mai putut face testamentul, atunci se va

derula moştenirea legală, chiar dacă intenţia sa de a face un testament (în
formele stabilite de lege) a fost bine cunoscută de cei din preajmă (în
vechiul drept românesc testamentul putea fi făcut verbal ,,,cu limbă de
moarte”).
82
___________________________________________________________________________________________________
În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de ex-

teriorizare a consimţământului, potrivit principiului consensualismului
actelor juridice. Deci, prin simpla manifestare de voinţă se naşte valabil
actul juridic. De la principiul consensualismului actelor juridice fac excepţie
actele solemne care trebuie să îmbrace formele prevăzute de lege pentru
validitatea actelor juridice (ad validitatem) şi cele pentru dovedirea actelor
juridice (ad probationem).
Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate: declaraţie
expresă făcută verbal; prin scris, prin gest, prin orice fapt concludent
(începerea executării unui mandat de către mandatar), prin adoptarea unei
atitudini (staţionarea taxiurilor în locurile rezervate deşi acest exemplu este,
după cum vom vedea, discutabil).
Care este valoarea juridică a tăcerii? Tăcerea prin ea însăşi nu
constituie o manifestare de voinţă, deci nu valorează consimţământ; cel care
în faţa unei oferte tace, nu exprimă nimic: nici că acceptă, nici că nu acceptă.
În acest sens art. 1196 alin. (2) C. civ. spune:
„Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât

atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile
statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări”.
– să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ (să fie liber). Aşa

cum am arătat, manifestarea de voinţă a părţilor pentru a produce efecte
juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o
persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă
să nu fie alterată de anumite vicii numite vicii de consimţământ. Viciile de
consimţământ sunt: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Într-adevăr, art. 1206 C. civ. prevede:
,,(1) Consimţământul este viciat când este dat prin eroare, surprins
prin dol sau smuls prin violenţă” (2) De asemenea consimţământul este
viciat în caz de leziune”.
3.Viciile de consimţământ. Eroarea

Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în
conştiinţa persoanei care deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia
actul juridic. Eroarea este starea intelectuală în care ideea realităţii este
întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avem despre un lucru. Codul
civil stabileşte că partea care, la momentul încheierii contractului, se află
într-o eroare esenţială, poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte
ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea
era esenţial pentru încheierea contractului [art. 1207 alin. (1) C. civ.].
83
___________________________________________________________________________________________________
3.1. Clasificarea erorii

Potrivit criteriului consecinţelor pe care le produce, eroarea se
clasifică în: eroare esenţială şi eroare neesenţială.
A. Eroarea este esenţială, potrivit art. 1207 alin. (2) C. civ. când:
„poartă asupra naturii sau obiectului contractului”.
Exemplu: o parte crede că depozitul încheiat este cu titlu gratuit, în

timp ce cealaltă parte, că este vorba de un depozit remunerat; se observă că
ambele părţi au înţeles corect operaţiunea juridică efectuată, neînţelegerea
survine numai cu privire la natura contractului. Sau, într-un alt exemplu, o
parte semnează actul vânzând deplina proprietate a imobilului său, în timp
ce credea că-i vinde nuda proprietate.
În a doua situaţie, privind obiectul contractului eroarea cade asupra

operaţiunii juridice avută în vedere de către părţi.
Exemplu: o parte crede că încheie un contract de locaţiune, în timp

ce cealaltă, un contract de vânzare-cumpărare.
Atunci când eroarea „poartă asupra identităţii obiectului pres-taţiei

sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împre-jurări
considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar
fi încheiat” , deosebim trei situaţii şi anume:
a) când eroarea poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei (error
in corpore).
Exemplu: o parte crede că a cumpărat casa proprietarului de pe o

anumită stradă, iar proprietarul a înţeles că este vorba despre casa lui de pe
o altă stradă din aceeaşi localitate sau când una dintre părţi crede că va
primi o anume prestaţie, dar cealaltă crede că obiectul obligaţiei este o altă
prestaţie; de pildă, o parte crede că a cumpărat cuie şi de fapt ea
dobândeşte şuruburi.
b) când eroarea poartă asupra unei calităţi a obiectului pres-taţiei

(error in substantiam) considerate esenţiale de către părţi în absenţa cărora
contractul nu s-ar fi încheiat.
Exemplu: există eroare asupra substanţei când o persoană dorind să

cumpere un tablou autentic, cumpără din eroare o copie; sau când cumpără
un obiect fiindcă îl crede din aur, iar în realitate obiectul este de alamă;
este evident că persoana n-ar fi cumpărat copia sau obiectul de alamă, dacă
ar fi cunoscut adevăratele calităţi ale obiectelor cum-părate.
84
___________________________________________________________________________________________________
c) când eroarea poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei

calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Exemplu: când o persoană dorind să comande un tablou unui pictor

consacrat se adresează din eroare altuia; eroarea constituie un viciu de
voinţă, deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunoştea
identitatea aceluia căruia i s-a adresat. Tot astfel, disimularea confesiunii
religioase cu ocazia încheierii căsătoriei poate fi analizată ca o cauză care
antrenează o eroare asupra calităţilor esenţiale ale persoanei.
d) În sfârşit, potrivit art. 1207 alin. (3) C. civ. „eroarea de drept este
esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit
voinţei părţilor pentru încheierea contractului” ( error iuris).
Exemplu: moştenitorul care, necunoscând întinderea juridică (cotele)

a vocaţiei sale succesorale, a cedat drepturile sale la un preţ modic faţă de
valoarea părţilor sale, va putea cere anularea acestei cesiuni.
B. Eroarea neesenţială (inexpresivă sau uşoară) este eroarea care nu

are nicio influenţă asupra validităţii actului juridic, deoarece poartă asupra
unor elemente mai puţin importante ale actului juridic.
Evident că o asemenea eroare nu afectează validitatea actului juridic,
neavând nicio consecinţă juridică; în acest sens, art. 1207 alin. (4) C. civ.
stabileşte că: „Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este
esenţială ...”.
Exemplu: mătuşa X cumpără pentru nepotul său o maşină sport

nouă, crezând că este una de raliu (deoarece avea „înfăţi şarea” unei
maşini de raliu), deşi în realitate ea nu avea puterea şi adaptările necesare
pentru o asemenea maşină; sau când cineva acumpărat o casă pe care o
credea funcţional compartimentată, pe când în realitate ea este rău
împărţită.
Alte clasificări ale erorii:

1. după modul sau modalitatea în care a fost interpretată voinţa
declarată:
– eroare de calcul. Codul civil stabileşte că: „simpla eroare de calcul
nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru
încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părţi” (art. 1210 C. civ.).
85
___________________________________________________________________________________________________
- eroarea de comunicare sau de transmitere. Art. 1211 C. civ. care

poartă această denumire spune: „Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în
mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă
ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de co-municare la distanţă”.Această eroare
presupune dintr-un început o discordanţă inconştientă între declaraţia de
voinţă (exteriorizată) şi voinţa internă a declarantului.
3.2. Condiţiile de invocare a erorii

Pe lângă cerinţa ca eroarea să fie esenţială, mai trebuie înde-plinite
următoarele condiţii legale: condiția impusă de art. 1207 alin (1) C. civ.;
- eroarea să fie scuzabilă (art. 1208 C. civ.).;
Exemplu de eroare nescuzabilă: X citind un anunţ într-un ziar în

care se ofe-rea spre vânzare un autoturism producţie 2011, cu 50.000 de
km. la bord, se prezintă la adresa indicată şi îl cumpără. Ulterior,
descoperă în cartea de identitate că auto-turismul este producţie din anul
2008, iar la ceasul de bord descoperă că acesta arăta 150.000 de km.
Desigur, aceasta este o eroare nescuzabilă care nu poate conduce la
anularea con-tractului de vânzare-cumpărare, deoarece aceste date puteau
fi cunoscute de vânzător cu diligenţe rezonabile.
- eroarea să nu fi fost asumată (art. 1209 C. civ.);
Exemplu: A comandă prin telefon lui B 200 t de grâu. B are probleme

cu urechile (o otită cronică), împrejurare pe care A nu o cunoaşte. B
acceptă dar înţelege că e vorba de 100 t de grâu.
- eroarea să fie invocată cu bună-credinţă (art. 1212 C. civ).
3.3. Proba erorii. Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedită

prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori şi pre-zumţii; dar proba ei
este mai dificilă datorită elementului psihologic. De aceea proba erorii nu se
va putea face direct, ci numai indirect.
3.4. Sancţiunea erorii este nulitatea relativă (art. 1251 C. civ.); prin
această dispoziţie noua reglementare a stabilit o uniformizare a regimului
sancţionator al erorii esenţiale indiferent de felul şi apli-caţiile ei.
3.5.Adaptarea contractului [art. 1213 alin. (1) C. civ.].
86
___________________________________________________________________________________________________
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. a 2-a
revăzută şși adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 189-223; I.
Reghini. Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, București 2013, p. 479-503; E. Chelaru, Teoria generală a
dreptului civil, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 108-134; O. Ungureanu,
Reflecții privind eroarea în dreptul civil, în Juridica nr. 4/2001, p. 152 şi
urm.; B. Ionescu, Eroarea viciu de consimţământ în lumina dispoziţiilor
noului Cod civil, în Revista română de drept privat nr. 5/2008, p. 54-78.

1. Care sunt condiţiile de valabilitate ale actului juridic?
2. Care sunt formele capacităţii?
3. Care sunt condiţiile impuse de lege pentru ca consimţă-mântul să fie
valabil?
4. Ce este eroarea?
5. Care sunt tipurile de eroare esenţială?

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
a. este o condiţie de fond, esenţială, de eficacitate şi generală a actului
juridic civil;
b. este echivalentul capacităţii civile a persoanei fizice sau ju-ridice;
c. reuneşte, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia;
2. Dacă o persoană achiziţionează o piesă antică de la un magazin

de anticariat specializat, la un preţ mare, dar adecvat valorii de colecţie
a piesei, pentru a participa la o expoziţie de piese antice, piesă pe care o
crede confecţionată din aur, dar care în realitate este confecţionată din
bronz:
a. va putea cere anularea contractului, deoarece substanţa o-biectului
fiind metalul din care este confecţionat lucrul, falsa re-prezentare a realităţii
cade asupra acestui element;
87
___________________________________________________________________________________________________
b. nu va interveni nicio sancţiune, deoarece elementul de-terminant al

vânzării este antichitatea piesei şi nu metalul din care este confecţionată
piesa;
c. sunt aplicabile regulile de la viciile ascunse ale lucrului vân-dut;
3. Prin sintagma „dispoziţie legală accesibilă”, care împiedică

îndeplinirea cerinţelor privitoare la eroarea de drept, se are în ve-dere:
a. existenţa unui minim de publicitate în privinţa dispoziţiei legale în
discuţie, publicitate apreciată în concret, prin raportare la posibilităţile unei
persoane de a dispune de informaţii suficiente cu privire la norma aplicabilă;
b. existenţa unui minim de publicitate în privinţa dispoziţiei legale în
discuţie, publicitate apreciată în abstract, prin ra-portare la posibilităţile unei
persoane prudente şi diligente;
c. existenţa unei publicităţi adecvate, într-o perioadă de timp
rezonabilă;
4. Ca regulă, încheierea actelor juridice cu titlu gratuit de către

persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă:
a. este posibilă fără îngrădiri din partea legiuitorului;
b. este posibilă numai prin reprezentant legal sau, după caz, cu
autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal;
c. nu este posibilă încheierea unor astfel de acte juridice;
5. Când incapacitatea se datorează lipsei discernământului,

sancţiunea este:
a) Nulitatea absolută
b) Nulitatea relativă
c) Caducitatea
1. Cu privire la corelaţia dintre capacitate şi discernământ se
poate afirma:
a) sunt reglementate prin lege situaţiile în care o persoană dispune de
capacitate şi, respectiv, discernământ;
b) pot exista persoane capabile dar fără discernământ;
c) pot exista persoane cu discernământ dar incapabile.
2. În caz de eroare esenţială, anularea contractului poate fi e-

vitată:
a) la cererea oricăreia dintre părţi, în termen de cel mult 3 luni de la
data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de
chemare în judecată;
88
___________________________________________________________________________________________________
b) dacă cel puţin una din părţile contractului declară că este de acord
cu executarea sau execută contractul fără întârziere, în termen de cel mult 3
luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată;
c) la cererea părţii îndreptăţite să invoce anulabilitatea contractului
care, după ce notifică celeilalte părţi felul în care a înţeles contractul şi
înainte de a obţine anularea acestuia, primeşte de la cealaltă parte, în termen
de cel mult 3 luni de la data notificării sau de la data comunicării cererii de
chemare în judecată, fie declaraţia de recunoaştere, fie executarea
contractului.
3. Voinţa juridică este formată din următoarele elemente:

a) obiect şi cauză
b) consimţământ şi cauză
c) consimţământ şi obiect
4. Constituie eroare esențială:

a) falsa reprezentare cu privire la identitatea obiectului actului juridic
b) falsa reprezentare cu privire la calităţile substanţiale ale obiectului
actului juridic
c) falsa reprezentare cu privire la identitatea persoanei cu care se
încheie actul juridic
5. Eroarea viciu de consimţământ poate fi invocată de:

a) orice persoană interesată
b) partea care s-a aflat în eroare la încheierea actului
c) cealaltă parte contractantă

Expuneţi şi explicaţi care sunt condiţiile în care se poate invoca
eroarea ca viciu de consimţământ pentru ca actul juridic civil să poată fi
anulat.
Viciile de consimţământ: dolul, violenţa, leziunea
89
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de viciile de consimţământ;
✓ însuşirea cerinţelor impuse de existenţa dolului;
✓ înţelegerea cerinţelor impuse existenţa violenţei;
✓ înţelegerea cerinţelor impuse de existenţa leziunii;

✓ capacitatea de a identifica dolul ca viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a califica corect un viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a identifica violenţa ca viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a identifica leziunea ca viciu de consimţământ;
III. Cuvinte cheie

✓ , dol, violenţă, leziune;

1.Dolul
2. Violenţa
3. Leziunea
V. Rezumat
Prin dol (din lat. dolosus, de la dolus -, dol, fraudă, rea-credinţă) se
înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în
scopul încheierii unui act juridic; dolul este în legătură directă cu necinstea.
Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţă atunci
când persoana în cauză este ameninţată cu un rău în aşa fel încât i se
insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel
nu l-ar fi încheiat. În sfârşit leziunea (laesio de la laedere – rană,
prejudiciu, leziune) este paguba materială pe care o suferă una dintre
părţile unui contract din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele
două prestaţii reciproce, existentă chiar în momentul încheierii
contractului.
1. Dolul
Prin dol (din lat. dolosus, de la dolus -, dol, fraudă, rea-
90
___________________________________________________________________________________________________
credinţă) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace

viclene în scopul încheierii unui act juridic. Codul civil în art. 1214 alin.
(1) stabileşte:
„Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-
o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant
asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Structura dolului se compune din două elemente:

Un element intenţional (subiectiv) care constă din intenţia de a
induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic.
Un element material (obiectiv) care constă în folosirea de manopere
frauduloase.
Exemplu: acele manopere care constituie de fapt abilităţi şi sunt

condamnate de morală, însă sunt permise de lege, deoarece prin ele o
persoană caută să -şi apere interesele sale legitime, fără nicio intenţie de
fraudă.
Formele dolului pot consta din fapte comisive sau din fapte omisive.
De aici şi clasificarea dolului în comisiv şi omisiv.
În mod tradiţional, în materia liberalităţilor, dolul se concretizează
sub forma sugestiei sau a captaţiei, adică în specularea afecţiunii ori
pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat; ea
are loc, de regulă, prin mijloace ascunse şi tendenţioase. Pentru ca sugestia şi
captaţia să poată provoca anularea unui testament, trebuie ca ele să fie
exercitate prin uneltiri viclene sau alte maşinaţiuni, fără de care testatorul nu
ar fi consimţit să dispună aşa cum a dispus prin testament.
Exemplu: vârsta înaintată a testatorului, slăbiciunea minţii,

afecţiunea exagerată pentru persoana în favoarea căreia s-a testat, sădirea
urii faţă de rudele apropiate care ar veni la succesiune şi îndepărtarea
acestora din preajma testatorului pot constitui, de la caz la caz, împrejurări
care să conducă la anularea testamentului pentru sugestie şi captaţie.
Proba dolului. Faţă de împrejurarea că art. 1214 alin. (4) C. civ.

prevede că dolul nu se presupune, aceasta înseamnă că partea care invocă
dolul ca viciu de consimţământ, va trebui să-l dovedească.
Dolul constituind un fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, inclusiv proba testimonială şi prin prezumţii.
Sancţiunea. Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativă
(este anulabil); este înzestrat şi cu o acţiune în despăgubire. Potrivit art. 1257
C. civ.:
91
___________________________________________________________________________________________________
„ În caz de violenţă sau dol cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă
preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei
sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.
2. Violenţa
Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin
violenţă atunci când persoana în cauză este ameninţată cu un rău în aşa
fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic
pe care altfel nu l-ar fi încheiat..
Obiectul ameninţării poate să fie de natură patrimonială sau poate să
vizeze integritatea fizică ori morală a unei persoane
Structura violenţei - include două elemente distincte:

– un element exterior;
– un element psihologic.
La fel ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ şi în cazul
violenţei sancţiunea este nulitatea relativă (anulabilitatea) a actului (art. 1216
C. civ.).
Clasificarea violenţei. Doctrina şi practica disting între:

Violenţă fizică (vis). Art. 1216 alin. (3) C. civ. stabileşte în acest sens
că:
„Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este
îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţ ul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat”.
Exemplu: constituie violenţă fapta unei persoane de a ameninţa cu
bătaia pe o alta pentru ca aceasta din urmă să încheie un anumit act juridic.
Sau, într-un alt exemplu, există violenţă în acordul încheiat între angajator
şi salariaţii săi, în timpul unei greve, dacă patronul a fost sechestrat.
În sensul legii, ameninţarea cu un rău nu presupune neapărat o

constrângere corporală căreia victima să nu -i poată rezista în niciun fel (fără
ieşire), deoarece atunci consimţământul ei este lipseşte cu desăvârşire.
Exemplu: forţarea mâinii unei persoane în vederea semnării unui

înscris care ar constata un act juridic civil. Tot astfel X îi ţine mâna ridicată
lui Y la o adunare unde se votează prin ridicarea mâinii (vis absoluta ). În
astfel de situaţii consimţământul nu există pentru că lipseşte voinţa de a
acţiona.
92
___________________________________________________________________________________________________
Violenţa morală (metus)
Exemplu : în jurisprudenţă s -a concluzionat că este supus violenţei

reclamantul care, contractând cu pârâtul clădirea unei case, primeşte
arvună 5.000 lei şi este chemat apoi la şeful de post de către pârât (care
voieşte a reveni asupra convenţiei) şi determinat sub ameninţarea arestării
a semna o chitanţă de împrumut pentru 5.000 lei, suma reprezentând chiar
arvuna dată
Condiţiile violenţei. Pentru a justifica anularea actului violenţa trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii: ameninţarea să fi fost injustă
(ilegitimă), adică „fără drept” [art. 1216 alin. (1) C. civ.];
Exemplu: ameninţarea cu executarea silită a unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile nu constituie violenţă, nici
ameninţarea cu introducerea unei acţiuni civile în justiţie; în schimb,
ameninţarea cu trimiterea în judecată penală a celui ce a săvârşit un
accident uşor de circulaţie, poate fi privită ca violenţă dacă sub această
ameninţare autorul accidentului s-a angajat la plata unor despăgubiri
disproporţionat de mari faţă de paguba efectiv provocată.
Ameninţarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii

actului. Noul Cod civil stabileşte că în toate cazurile, existenţa violenţei se
apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui
asupra căruia s-a exercitat violenţa ,,precum şi de orice altă împrejurare ce a
putut influenţa starea acestuia la mo-men-tul încheierii contractului.
Aprecierea caracterului determinant al violenţei se va face in concreto de la
caz la caz.
Ameninţarea nu trebuie să provină neapărat de la celălalt
contractant. [art. 1220 alin. (1) C. civ.]
Proba violenţei se poate face prin orice mijloc de probă, violenţa
fiind o stare de fapt;
Sancţiunea violenţei este nulitatea relativă a actului juridic civil [art.
1216 alin. (1) C. civ.]; este vorba despre o nulitate expres pre-văzută de lege
(art. 1251 C. civ.), evident, de o nulitate de protecţie; victima are la
îndemână şi o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru daune-interese
(art. 1257 C. civ.).
3.Leziunea
Leziunea (laesio de la laedere – rană, prejudiciu, leziune) este
paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui contract din
cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce,
existentă chiar în momentul încheierii contractului.
93
___________________________________________________________________________________________________
Altfel spus, ea reprezintă un dezechilibru economic al contrac-tului, o

inegalitate originară a prestaţiilor reciproce. După cum este cunoscut,
cuvântul „leziune” are şi înţelesul de a aduce atingere unui drept, a unui
interes sau rezultatul unei acţiuni.
Definiţia legală:
„Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de

nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi,
stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea
propriei prestaţii” [art. 1221 alin. (1 C. civ.].
Nu poate exista leziune în contractele aleatorii, tranzacţii ,,precum şi

în alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 C. civ.). De altfel art.
2273 alin. (2) C. civ. statuează că tranzacţia nu poate fi anulată pentru eroare
de drept şi nici pentru leziune.
Elementele leziunii. În noul Cod civil leziunea este un viciu de
consimţământ care poate fi invocat atât de majori cât şi de minori. Ea este
compusă din două elemente:
-un element material (obiectiv).
- în cazul majorilor consimţământul acestora va fi viciat numai dacă
leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea la momentul
încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată;
această disproporţie trebuie să subziste până la data cererii în anulare [art.
1222 alin. (2) C. civ.].
- un element subiectiv (psihologic). [art. 1221 alin. (1) C. civ.].
Exemplu: consumatorul de droguri X vinde ceasul de aur la un preţ

derizoriu lui Z care cunoştea dependenţa acestuia. Contractul este anulabil
pentru leziune deoarece Z a profitat de starea de nevoie a vânzătorului.
„Starea de nevoie” nu trebuie circumscrisă numai la împrejurări de natură
economică ci şi la alte situaţii, de regulă, fără ieşire. X îşi dă seama de
importanţa actului juridic dar nu are puterea de voinţă de a da conduitei
sale o altă direcţie.
Leziunea minorului. În cazul minorului, legiuitorul aduce o protecţie

suplimentară edictând că în cazul lui poate exista leziune dacă actul
antrenează o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la

Limbă

Suport Curs Id Parte Generala 2019

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Id Parte Generala 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Conf. univ. dr. Cornelia Munteanu

Unitatea de studiu 1. Consideraţii generale privind dreptul civil: definire, domeniu,

Unitatea de studiu 4. Raportul juridic civil: obligaţiile civile, obiect, bunurile

Unitatea de studiu 5. Actul juridic civil: noţiune şi clasificare

Unitatea de studiu 7. Viciile de consimţământ: dolul, violenţa, leziunea

Unitatea de studiu 8. Obiectul, cauza şi forma actului juridic civil

Unitatea de studiu 9. Modalităţile actului juridic civil

Unitatea de studiu 10. Efectele actului juridic civil

Unitatea de studiu 14. Prescripţia extinctivă: termenele, începutul cursului prescripţiei

Răspunsuri corecte la testele grilă de autoevaluare

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

2.Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

d) Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

ajutorul următoarei pictograme:

şi cu ajutorul următoarei pictograme:

ajutorul următoarelor pictograme: sau

cu ajutorul următoarei pictograme:

caz) - identificabil şi cu ajutorul următoarelor pictograme: sau

Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o

anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei

3. Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

3.1.Obiectul manualului „Drept civil. Partea generală”

VII. Conţinutul dezvoltat de idei al unității de studiu

I. Obiectivele specifice temei

II. Competenţe specifice dobândite de student

III. Cuvinte cheie:

IV. Structura unităţii de studiu

VI.Conţinutul unităţii de studiu 1

1. Terminologie şi definirea dreptului civil

Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au

În sfârşit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemnează o

Art. 2 Cod civil: „Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile

2. Domeniul dreptului civil

Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt alcătuite din:

3. Principiile dreptului civil

- principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt ser-vanda,

3.1. Principiul garantării şi apărării drepturilor subiective civile

Astfel, în materia drepturilor extrapatrimoniale, legea noastră

Există, desigur, şi alte reglementări care garantează şi apără

Alte legi dezvoltă prevederile constituţionale, cum ar fi cazul Legii

,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la res-pectarea

3.2. Principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor

,,Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,

Persoanele juridice se supun şi ele acestui principiu în felul următor:

,,Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la

3.3.Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să î şi exercite

Acest principiu implică nu numai executarea convenţiilor, ci şi

tractului. Antonimul loialităţii este duplicitatea care distruge previzibilitatea

3.5.Importanţa practică a principiilor enumerate rezidă în:

„În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa

4. Norme imperative şi dispozitive

4.1. Normele dispozitive (interpretative sau declarative)

Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei

Pentru a exemplifica, este o normă permisivă dispoziţia cuprinsă în

„Acceptarea poate fi expresă sau tacită”. Ea va fi expresă dacă

sau art. 1688 C. civ. în materie de vânzare:

„Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială,

Pentru a recunoaşte normele permisive un criteriu ajutător (nu

Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite