Suport Curs Id Parte Generala 2019

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ
SUPORT CURS ID
Conf. univ. dr. Cornelia Munteanu
2019
Drept civil. Partea generală
___________________________________________________________________________________________________
CUPRINS:
Ghid de utilizare a manualului
Unitatea de studiu 1. Consideraţii generale privind dreptul civil: definire, domeniu,

principii, norme imperative şi dispozitive
Unitatea de studiu 2. Izvoarele dreptului civil, aplicarea legii civile în timp, în spaţiu
asupra persoanelor, interpretarea legii civile
Unitatea de studiu 3. Raportul juridic civil: faptele juridice, noţiunea de raport juridic
civil, structură, subiecte, drepturile subiective
Unitatea de studiu 4. Raportul juridic civil: obligaţiile civile, obiect, bunurile
Unitatea de studiu 5. Actul juridic civil: noţiune şi clasificare
Unitatea de studiu 6. Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil: capacitate, con-
simţământ, vicii de consimţământ: eroarea
Unitatea de studiu 7. Viciile de consimţământ: dolul, violenţa, leziunea
Unitatea de studiu 8. Obiectul, cauza şi forma actului juridic civil
Unitatea de studiu 9. Modalităţile actului juridic civil
Unitatea de studiu 10. Efectele actului juridic civil
Unitatea de studiu 11. Nulitatea actului juridic civil: definire, funcţii, delimitare, cla-
sificare
Unitatea de studiu 12. Nulitatea actului juridic civil: cauze, efecte, menţinerea efectelor
Unitatea de studiu 13. Prescripţia extinctivă: definire, funcţii, natură juridică, caractere,
efecte, invocarea şi renunţarea la prescripţie, domeniul de aplicare
Unitatea de studiu 14. Prescripţia extinctivă: termenele, începutul cursului prescripţiei

extinctive, suspendarea, întreruperea ţi repunerea în termenul de prescripţie, decăderea
Răspunsuri corecte la testele grilă de autoevaluare
Bibliografie
2
___________________________________________________________________________________________________
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
1.Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept
civil - Partea generală şi un ghid pentru modul în care trebuie parcursă şi însuşită această
disciplină care este comună învăţămâtului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie
un instrument util pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei Drept civil- Partea
generală.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în
învăţământul naţional şi internaţional care se adresează învăţării individuale pe baze inte-
ractive. Parcurgerea manualului pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea infor-
maţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor do-
bândite la rezolvarea unor probleme specializate; el stimulează de asemenea studentul,
prin bibliografia recomandată la sfârşitul fiecărei teme, în aprofundarea disciplinei Drept
civil. Partea generală; de asemenea manualul deschide direcţii de cercetare ştiinţifică în
această materie.
Manualul este structurat pe unităţi de studiu. Unitatea de studiu reprezintă o parte
omogenă din conţinutul manualului, caracterizată de un număr de termeni de referinţă
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un effort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
temei de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de
autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exi-genţelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe re-zultatele
aşteptate doar cu condiţia respectării procedurii de parcurgere a mo-dulelor de studiu,
procedură care este prezentată în cele ce urmează.
2.Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de
autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a
programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:
a) Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar
în cazul în care studentul apreciază că ar putea să nu parcurgă o unitate şi că ar putea să
înţeleagă celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de „înlănţuire” a temelor de studiu sunt
prezentate la fiecare temă de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea
nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire.
b) Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru acasă pe
care studentul trebuie să le realizeze cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii
înţelegerii fenomenelor şi instituţiilor descrise sau prezentate în tema de studiu.
c) Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de
perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru.
3
___________________________________________________________________________________________________
d) Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

- se citesc obiectivele şi competenţele unităţii de studiu – identificabile şi cu
ajutorul următoarei pictograme:

- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie) – identificabili şi cu ajutorul
următoarei pictograme:
- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat – identificabil
şi cu ajutorul următoarei pictograme:

- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de studiu – identifi-cabile şi cu
ajutorul următoarelor pictograme: sau

- se parcurge bibliografia recomandată – identificabilă şi cu ajutorul următoarei
pictograme:
- se răspunde la întrebările recapitulative - identificabile şi cu ajutorul următoarei
pictograme:
- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică corectitudinea răspunsurilor
prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul manua-lului – identificabil şi
cu ajutorul următoarei pictograme:

- se efectuează testul de evaluare sau/şi tema pentru acasă sau de control (după
caz) - identificabil şi cu ajutorul următoarelor pictograme: sau
Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o

pauză de 30 de min. sau de o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.
e) Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru a nu se
periclita însuşirea temeinică şi structurală a temei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale unui student, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai multe
zile deddicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.
Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru
fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei, Rezolvarea ei se poate face în
aproximativ 1-2 ore.
Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter
integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate
4
___________________________________________________________________________________________________
anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei

necesită un effort mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare,
precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe
parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
3. Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

Manualul de studiu „Drept civil. Partea generală” reprezintă o sinteză realizată în
manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ de zi.
La baza acestui manual a stat, în primu rând, o concepţie didactică.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie exhaustivă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.
3.1.Obiectul manualului „Drept civil. Partea generală”

Obiectul manualului îl reprezintă o introducere în dreptul civil, o vedere de
ansamblu asupra principiilor şi instituţiilor dreptului civil. Astfel, sunt prezentate normele
juridice civile, raportul juridic civil, actul juridic civil, nulitatea actului juridic civil,
prescripţia extinctivă şi subiecţii dreptului civil, respectiv persoana fizică şi persoana
juridică.
3.2.Obiectivele disciplinei
Manualul de „Drept civil. Partea generală” îşi propune ca obiectiv general
cunoaşterea şi înţelegerea de către studenţii anului I a conceptelor, normelor şi
instituţiilor dreptului civil, studiu fără de care nu se pot înţelege celelalte ramuri ale
dreptului privat, având în vedere şi rolul dreptului civil de drept comun în materia
dreptului privat.
Obiective principale:
▪ iniţierea în dreptul civil prin însuşirea noţiunilor, conceptelor şi instituţiilor
dreptului civil român;
▪ capacitatea studenţilor de a aplica cunoştinţele teoretice de drept civil şi textele
legale la situaţii concrete de fapt;
▪ formarea unui vocabular juridic civilist precum şi formarea unei laturi a
spiritului pe care numai dreptul civil îl poate da unui jurist, şi anume spiritul
juridic.
4.Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) şi este sitematizat în unităţi de studiu. Structura fiecărei unităţi de studiu
este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)
II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)
IV. Durata de parcurgere a unității de studiu
V. Structura temei de studiu
VI. Rezumatul ideilor principale
5
___________________________________________________________________________________________________
VII. Conţinutul dezvoltat de idei al unității de studiu

VIII. Bibliografia recomandată
IX. Întrebări recapitulative
X. Teste de autoevaluare
XI. Teste de evaluare
XII. Teme de casă
6
___________________________________________________________________________________________________
Unitatea de studiu 1
Consideraţii generale privind dreptul civil:
definire, domeniu, principii, norme imperative şi dispozitive
I. Obiectivele specifice temei

✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice privind definirea, domeniul şi principiile
dreptului civil
✓ înţelegerea fenomenului juridic civil şi a principiilor care stau la baza
dreptului civil
✓ înţelegerea modului în care se lucrează cu Codul civil şi în special cu
legile civile
II. Competenţe specifice dobândite de student

✓ formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele dreptului civil (codul,
legile civile etc.)
✓ dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
✓ utilizarea corectă a limbajului juridic
III. Cuvinte cheie:

✓ drept obiectiv, drept subiectiv, drept substanţial, drept sancţionator,
egalitate juridică, libertate juridică, instituţii de drept civil
IV. Structura unităţii de studiu

1. Terminologia şi definirea dreptului civil
2. Domeniul dreptului civil
3. Principiile dreptului civil
4. Normele dispozitive şi imperative
V.Rezumat
Dreptul civil ca disciplină de drept studiază raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale (personal-nepatrimoniale sau extra-patri-
moniale) care se se stabilesc între subiecţii de drept civil (persoane fizice şi
juridice) şi care au la bază libertatea şi egalitatea juri-dică.
Raportul patrimonial înglobează raporturile reale şi raporturile obli-
gaţionale. Raportul nepatrimonial se referă la orice relaţie socială regle-
mentată de normele de drept civil care nu are un conţinut economic,
evaluabil în bani (dreptul la nume, la onoare, raporturi izvorâte din relaţiile
7
___________________________________________________________________________________________________
de familie etc). Dreptul civil este cea mai importantă ramură a dreptului
privat şi are ca domeniu actele pe care le poate face orice cetă-ţean
indiferent de profesiunea sa.
VI.Conţinutul unităţii de studiu 1
1. Terminologie şi definirea dreptului civil

Expresia „drept civil" poate fi înţeleasă în trei sensuri şi anume:
Mai întâi ea desemnează ramura de drept civil a sistemului de
drept românesc, adică totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest
domeniu. Cu valoare de echivalenţă doctrina a numit acest înţeles drept
obiectiv sau drept pozitiv. Vom putea spune deci: drept civil român, drept
civil francez, drept civil german etc.
Într-un al doilea sens, expresia „drept civil" evocă acea posibilitate
sau prerogativă recunoscută de legea civilă titularului dreptului civil -
subiect activ - în virtutea căruia acesta poate cere o conduită corespunzătoare
dreptului său de la subiectul pasiv, iar în caz de nevoie poate apela la forţa
coercitivă a statului pentru protecţia dreptului său.
Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au

celelalte persoane de a respecta uzul şi folosinţa exclusivă pe care o are
proprietarul asupra lucrului; sau, într-un alt exemplu, dreptul de creanţă nu
se poate concepe altfel decât prin obligaţia impusă debitorului de a
îndeplini o anumită prestaţie în folosul creditorului.
În sfârşit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemnează o

ramură a ştiinţei juridice, ştiinţă ce are ca obiect dreptul civil; disciplina de
învăţământ.
În acest ultim sens definim dreptul civil român ca acea ramură care
reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale sta-bilite între
persoane fizice şi persoane juridice care au la bază li-bertatea şi egalitatea
juridică.
Codul civil, deşi nu dă o definiţie a dreptului civil, ne furnizează prin-
cipalele elemente stabilind obiectul şi conţinutul Codului civil.
Art. 2 Cod civil: „Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile

patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept
civil. Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie
dreptul comun pentru toate dome-niile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale”.
8
___________________________________________________________________________________________________
2. Domeniul dreptului civil

Dreptul civil este o ramură a sistemului de drept românesc, o totalitate
de norme juridice.
Dar, normele dreptului civil sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi
care, laolaltă, constituie izvoarele dreptului civil.
Normele dreptului civil sunt rânduite în instituţiile dreptului civil; in-
stituţiile constituie grupe de norme de drept civil care reglementează
anumite subdiviziuni ale obiectului dreptului civil.
Instituţiile dreptului civil sunt: raportul juridic civil (care cu-prinde
normele privitoare la părţile, conţinutul şi obiectul acestui raport), bunurile,
izvoarele raportului juridic civil (adică actele şi faptele juridice), actul
juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil (persoana
fizică şi persoana juridică), drepturile reale principale (dreptul de
proprietate cu dezmembrămintele sale – superficia, uzufructul, uzul, abitaţia,
servitutea, administrarea, cesiunea ori folosinţa), obligaţiile civile,
contractele civile speciale (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat, de societate, de cont
curent etc.), dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi de
inventator), succe-siunile.
În al doilea rând, obiectul dreptului civil este format din raporturi
patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale stabilite între per-soanele fizice
ori persoanele juridice.
Prin raport patrimonial înţelegem – aşa cum am arătat – acel raport al
cărui conţinut poate fi evaluat în bani (de exemplu, raportul născut prin
încheierea unui contract de vânzare-cumpărare). Dim-potrivă, prin raport
nepatrimonial sau personal nepatrimonial (ori extrapatrimonial) înţelegem
acel raport al cărui con ţinut nu poate fi evaluat în bani (de pildă, raportul
care se naşte cu privire la domiciliul unei persoane fizice sau sediul unei
persoane juridice).
Trebuie spus că nu toate raporturile patrimoniale şi nepa-trimoniale
sunt reglementate de dreptul civil. Bunăoară, dreptul fa-miliei, dreptul
comercial, dreptul financiar, dreptul internaţional privat etc., au în obiectul
lor raporturi patrimoniale şi raporturi per-sonal nepatrimoniale.
O analiză in globo a obiectului dreptului civil presupune o sub-
diviziune a raporturilor patrimoniale, pe de o parte, şi a raporturilor
nepatrimoniale, pe de altă parte.
Astfel, componentele raporturilor patrimoniale civile sunt:
a. - raporturile reale care au în conţinutul lor drepturile reale precum
dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale;
b. - raporturile obligaţionale care au în conţinutul lor drepturile de creanţă,
indiferent de izvorul lor: drepturile care se nasc dintr-un raport de obligaţie
sunt denumite drepturi de creanţă.
9
___________________________________________________________________________________________________
Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt alcătuite din:

a. - raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept
civil; ele au în conţinutul lor drepturi personal nepatrimoniale cum ar fi:
dreptul la viaţă, sănătate, reputaţie;
b. - raporturi de identificare care au în conţinutul lor drepturile cu care se
individualizează subiectele de drept civil: dreptul la nume, la domiciliu,
reşedinţă etc.;
c. - raporturile de creaţie intelectuală; acestea au în conţinutul lor dreptu-
rile personal nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică
sau invenţia.
În fine, o altă trăsătură ne relevă poziţia de egalitate şi liber-tatea
juridică a subiectelor raporturilor de drept civil; adică o parte nu se
sobordonează celeilalte şi autonomia de voinţă.
3. Principiile dreptului civil

După structura sa interioară dreptul constă din principii de drept şi din
norme juridice. Cuvântul „principiu” evocă întotdeauna o regulă generală
mai importantă decât altele.
În dreptul civil, după părerea noastră, deosebim două categorii de
principii şi anume:
1) - principiile fundamentale ale dreptului român care au incidenţă şi
în dreptul civil;
2) - principiile generale ale dreptului civil român.
Sunt principii fundamentale ale dreptului român şi îşi au apli-caţiune
în întreaga legislaţie a României: principiul democraţiei, principiul egalităţii
în faţa legii, principiul legalităţii şi principiul se-paraţiei puterilor în stat.
Aceste principii sunt înscrise în Constituţie şi în alte legi şi sunt studiate în
cadrul disciplinei „Introducere în studiul dreptului".
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare, de bază,
aplicabile tuturor instituţiilor dreptului civil. Ele constituie temeiul de
apreciere şi evaluare al normelor juridice civile. Cele mai importante sunt: a)
principiul apărării şi garantării drepturilor su-biective civile; b) principiul
egalităţii de statut civil al persoanelor; c) principiul ocrotirii intereselor
legitime ale participanţilor la raportul juridic civil; d) principiul exercitării
libere a drepturilor civile; e) principiul bunei-credinţe şi încrederii
reciproce. Aceste principii le găsim formulate în legea civilă lato sensu.
Este adevărat că din legislaţia civilă se mai desprinde o ca-tegorie de
idei de bază aplicabile uneia sau mai multor instituţii de drept civil. Dintre
ele exemplificăm:
- principiul consensualismului privitor la forma actului juridic;
- principiul îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii;
- principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii privind efec-tele
actului juridic;
10
___________________________________________________________________________________________________
- principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt ser-vanda,

adică convenţiile trebuie respectate) etc.;
3.1. Principiul garantării şi apărării drepturilor subiective civile

Acest principiu priveşte atât drepturile extrapatrimoniale, cât şi
drepturile patrimoniale. Nu este oportun să distingem, sub aspectul analizat,
garantarea şi apărarea dreptului de proprietate de ga-rantarea şi apărarea
altor drepturi civile subiective, aşa cum s-a făcut uneori (proprietatea
ridicându-se la rangul de principiu); ierarhizarea lor într-o asemenea
abordare ar fi subiectivă. Acest principiu de drept civil se „alimentează” din
principiul general de drept al echităţii şi al justiţiei.
Garantarea şi apărarea drepturilor subiective civile sunt re-glementate
în mai multe acte normative şi, evident, în Constituţie.
Astfel, în materia drepturilor extrapatrimoniale, legea noastră

fundamentală statuează în art. 22: ,,Dreptul la viaţă ,,precum şi dreptul la
integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”; apoi, art. 26 alin.
(1) dispune: ,,Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială
şi privată”; art. 30 alin.
(6): ,,Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Codul civil, în art. 26, stabileşte că drep-turile civile şi libertăţ ile civile ale
persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de
lege, iar art. 61 alin. (1) statuează că viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi
psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal.
Există, desigur, şi alte reglementări care garantează şi apără

exercitarea drepturilor nepatrimoniale, inclusiv internaţionale; bunăoară,
Convenţia europeană a drepturilor omului .
Drepturile patrimoniale sunt şi ele garantate şi apărate în nu-meroase
reglementări naţionale şi internaţionale.
Art. 555 alin. (1) din Codul civil statuează conţinutul dreptului de
proprietate privată: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a
poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în
limitele stabilite de lege”. De altă parte, art. 12 C. civ. stabileşte: „Oricine
poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres
altfel”.
Constituţia revizuită statuează în art. 44 alin. (1): ,,Dreptul de
proprietate ,,precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul
şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”, alin. (2): ,,Proprietatea
privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”;
11
___________________________________________________________________________________________________
Alte legi dezvoltă prevederile constituţionale, cum ar fi cazul Legii

fondului funciar nr. 18/1991 (republicată), etc.
În sfârşit, Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (1952) în art. 1 statuează:
,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la res-pectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional”.
3.2. Principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor

Acest principiu este specific dreptului civil; de aceea definiţia
dreptului civil pe care am propus-o surprinde egalitatea şi libertatea juridică
a participanţilor la raportul juridic civil. Acest principiu se poate spune că
este de esenţa dreptului civil. El constituie totodată un principiu general al
dreptului.
Egalitatea în dreptul civil semnifică faptul că persoanelor (fizice sau
juridice) le revin în mod egal drepturile subiective civile.
Egalitatea, în acest sens, presupune că la exercitarea libertăţii de
acţiune legea impune aceleaşi reguli şi aceleaşi limite pentru toţi
participanţii la raportul juridic civil. Reglementarea acestei reguli o aflăm în
art. 30 din Codul civil care stabileşte:
,,Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,

vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie
defavorizată, averea, originea social ă, gradul de cultură, precum şi orice
altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.
Persoanele juridice se supun şi ele acestui principiu în felul următor:

pentru persoanele juridice dintr-o anumită categorie se aplică, în mod egal,
legile civile edictate pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de
drept civil.
Libertatea juridică în dreptul civil are ca «sâmbure» libertatea
contractuală care include şi libertatea de a dobândi şi a dispune de orice
bunuri care se află în circuitul civil.
Dar această libertate nu este nemărginită, ci suferă, de la caz la caz,
limitări. În acest sens art. 11 C. civ. stabileşte:
,,Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la

legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
12
___________________________________________________________________________________________________
3.3.Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor

Participanţilor la raporturile juridice civile li se asigură posi-bilitatea
de a avea drepturi şi obligaţii în vederea satisfacerii inte-reselor legitime şi
exercitării libere a drepturilor civile subiective, în acord cu interesul general.
De altfel acest principiu este înscris şi în Constituţie [art. 1 alin. (3),
art. 18] ,precum şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
ale omului la care ţara noastră a aderat în 1974.
O expresie a acestui principiu este statuată şi în art. 13 C. civ. care
stabileşte că: „Renunţarea la un drept nu se prezumă”.
De altă parte, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia
europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legat de
protecţia dreptului de proprietate, dispune:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori altor contribuţii ori amenzilor”.
3.4.Principiul bunei-credinţe
Actualmente art. 14 alin. (1) C. civ. stabileşte:
„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să î şi exercite

drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu
ordinea publică şi bunele moravuri”. Prezumţia bunei-credinţe este stabilită
în alin. (2) al aceluiaşi articol: „Buna-credinţă se prezumă până la proba
contrară”.
Acest principiu implică nu numai executarea convenţiilor, ci şi

încheierea lor. În Codul civil sunt numeroase texte care fac referire la
prezumţia bunei-credinţe, cum ar fi de pildă, art. 931 în materie de uzu-
capiune, art. 1170 în materie de contracte etc.
Principiul bunei-credinţe are şi o valoare constituţională deoa-rece art.
57 din Constituţie statuează că drepturile constituţionale tre-buie exercitate
cu bună-credinţă; or, cu atât mai mult celelalte drep-turi trebuie exercitate cu
bună-credinţă.
Principiul bunei-credinţe presupune că părţile unui raport juridic civil
trebuie să se comporte cu onestitate, să fie animate de o intenţie sinceră şi
loială; buna-credinţă se prezumă (bona fides praesumitur).
Antonimul bunei-credinţe este reaua-credinţă.
Acest principiu constă în a nu înşela încrederea pe care ţi-a oferit-o
cealaltă parte a contractului pentru că previzibilitatea este „inima” con-
13
___________________________________________________________________________________________________
tractului. Antonimul loialităţii este duplicitatea care distruge previzibilitatea

în încheierea şi executarea contractelor. În procedura civilă anglo-saxonă
loialitatea se numeşte estoppel şi evocă principiul conform căruia o parte a
procesului nu poate formula în detrimentul alteia cereri contrarii celor
formulate anterior; o parte nu se poate contrazice.
3.5.Importanţa practică a principiilor enumerate rezidă în:

- interpretarea normelor dreptului civil, atunci când legea civilă este
obscură sau primitoare de mai multe sensuri. În astfel de cazuri organul de
jurisdicţie trebuie să interpreteze legea în consens cu principiile dreptului
civil şi nu împotriva acestora;
- suplinirea lacunelor care pot apărea în legislaţia civilă. Legea civilă
ca orice lege nu poate fi perfectă; ea nu poate acoperi întot-deauna toate
relaţiile sociale la care se referă, oricât de amănunţită ar fi ea. Or în astfel de
cazuri, judecătorul care este chemat să aplice legea civilă nu poate refuza
judecarea cauzei sub motivul că nu există o prevedere expresă decât cu
riscul de a fi culpabil de denegare de dreptate. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2)
C. civ.:
„În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa

acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.
4. Norme imperative şi dispozitive

În mod sintetic arătăm că norma de drept civil este o regulă abstractă
şi generală care evocă obligativitatea unei anumite conduite pentru
subiectele dreptului civil.
Principala clasificare care are în vedere caracterul normelor distinge
între normele dispozitive şi normele imperative.
4.1. Normele dispozitive (interpretative sau declarative)

Aceste norme înlesnesc libertatea părţilor, fie suplinindu-le voinţa
neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-le drep-turile sau
interesele în privinţa cărora are a decide însuşi titularul dreptului. În
consecinţă, normele dispozitive sunt acelea de la care părţile se pot abate,
fără ca prin aceasta ele să fie sancţionate, sau care se aplică în lipsa unui
acord de voinţă stabilit în prealabil de părţi.
Acestea se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei

acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o
urma din mai multe variante posibile indicate de lege.
14
___________________________________________________________________________________________________
Pentru a exemplifica, este o normă permisivă dispoziţia cuprinsă în

art. 1108 alin. (1) C. civ. care în materie de moştenire statuează:
„Acceptarea poate fi expresă sau tacită”. Ea va fi expresă dacă

succesibilul stabileşte acest lucru într-un înscris autentic sau sub semnătură
privată ori va putea fi o acceptare tacită când el „face un act sau fapt pe
care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor”.
sau art. 1688 C. civ. în materie de vânzare:
„Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială,

fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru
care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment”.
Pentru a recunoaşte normele permisive un criteriu ajutător (nu

singurul) este limbajul legiuitorului care adesea foloseşte expresii precum:
,,poate” ,,,vor putea” ,,,pot” etc.
Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite

situaţii permit ca persoanele singure să-şi aleagă conduita de urmat şi numai
în situaţia în care nu şi-au ales singure această con-duită se vor aplica
prevederile normei. Aşadar, normele supletive constituie norme obligatorii
numai în măsura în care părţile, în pre-alabil, nu le-au îndepărtat; ele sunt de
o utilitate practică incon-testabilă. În acest fel norma va suplini lipsa de
manifestare a voinţei părţilor.
De pildă, art. 1666 C. civ.:
„În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea con-

tractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”.
Ori art. 1689 C. civ. care statuează tot în materie de vânzare:
„Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul

încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în
lipsa acesteia, din uzanţe”.
Aceste dispoziţii suplinesc (completează) pe acelea pe care părţile

contractante le-ar fi putut adopta; de aici derivă şi numele lor de norme
supletive.
4.2. Normele imperative

Sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduită uni-vocă
şi strict determinată de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate
15
___________________________________________________________________________________________________
abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege. În alte cuvinte,

părţile nu pot deroga de la astfel de dispoziţiuni, nu le pot înlătură, nu le pot
ignora. Motivele care au contribuit la edictarea lor sunt mai importante decât
acelea pe care se întemeiază autonomia de voinţă.
Normele onerative sunt cele care prevăd obligaţia de a săvârşi
anumite acţiuni, care, deci, ordonă sau impun o anumită conduită.
Normă onerativă este, de pildă, art. 1747 C. civ.:
„Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei

moşteniri se încheie în formă autentică”.
Sau art. 1011 alin. (1) C. civ. care prevede:
„Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii

absolute cu excepţiile din alin. (2), (3), (4)”.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni.

De pildă, art. 277 alin. (1) C. civ.:
„Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex”.
Sau art. 1902 alin. (5) C. civ. care dispune:
„Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea

beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă”.
În cazul normelor prohibitive legiuitorul foloseşte expresii cum ar fi:

,,este interzis” ,,,este oprit”.
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a 2-a
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 10-47; Gh.
Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2006, p. 25-40; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală, ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1-24; I.
Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, București, 2013, p. 1-37; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală.,
vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 1-173.
Timpul necesar studiului: 2 ore

16
___________________________________________________________________________________________________
VIII. Întrebări recapitulative:

1. Definiţi dreptul civil şi funcţiile dreptului civil?
2. Ce cuprinde domeniul dreptului civil?
3. Care sunt principiile dreptului civil?
4. Care sunt raporturile patrimoniale şi cele personal nepatri-moniale

reglementate de dreptul civil?
5. Cum se clasifică normele juridice şi care este subdiviziunea fiecărei

categorii enunţate?
IX. Teste de Autoevaluare:

1. Dreptul civil este:
a) o ramură a dreptului privat;
b) o ramură a dreptului public;
c) o disciplină de drept;
2. Dreptul obiectiv :
a) cuprinde ansamblul normelor juridice;
b) este o ramură de drept;
c) este o ramură a ştiinţei juridice;
3. Raporturile juridice patrimoniale reprezintă:

a) raporturi juridice care au un conţinut economic;
b) raporturi izvorâte din creaţia intelectuală;
c) raporturi care privesc drepturile personalităţii;
4. Sunt principii ale dreptului civil:

a) principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor;
b) principiul bunei credinţe;
c) principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile;
5. Sunt norme:
a) dispozitive acele norme care înlesnesc libertatea părţilor;
b) supletive acele norme care nici nu impun şi nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni;
17
___________________________________________________________________________________________________
c) imperative acele norme care stabilesc o conduită univocă şi

strict determinată de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate
abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege;
X. Teste de evaluare
1. Dreptul subiectiv civil este:
a) o prerogativă recunoscută de lege;
b) un ansamblu de norme juridice;
c) o obligaţie impusă prin lege;
2. Dreptul subiectiv civil conferă titularului său:

a) posibilitatea de a pretinde o anumită conduită subiectului pasiv;
b) posibilitatea de a recurge la forţa coercitivă a statului;
c) posibilitatea de a avea o anumită conduită;
3. Drept material este sinonim cu drept nesubstanţial:

a) adevărat
b) fals
4. Sunt norme onerative următoarele dispoziţii legale :

a) „Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei
moşteniri se încheie în formă autentică”;
b) „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii
absolute (…)”;
c) „Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex”;
5. Libertatea juridică a părţilor unui raport juridic civil se

referă la:
a) poziţia subiectelor de drept în faţa legii civile;
b) capacitatea civilă a părţilor;
c) autonomia de voinţă a părţilor;
XI. Temă pentru acasă:

Locul şi rolul dreptului civil între celelalte ramuri de drept.
Izvoarele dreptului civil, aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi
asupra persoanelor, interpretarea legii civile
18
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective specifice:
✓ însuşirea noţiunilor specifice acestor instituţii
✓ studenţii să înţeleagă diferenţele dintre normele imperative şi
dispozitive, dintre normele onerative şi prohibitive, dintre normele
supletive şi permisive
✓ să înţeleagă cum se rezolvă un conflict de legi în timp şi în spaţiu
✓ studentul ă cunoască să cunoască şi să înţeleagă formele
interpretării
✓ să înţeleagă importanţa interpretării corecte a legii civile
II. Competenţe specifice dobândite de studenţi:

✓ identificarea legii aplicabile unei situaţii juridice în caz de
succesiune a unor legi în timp
✓ deprinderea de a lucra cu Codul civil
✓ identificarea izvorului dreptului civil
✓ să fie capabil să interpreteze unele dispoziţii legale din Codul civil
sau din alte legi civile
✓ să fie capabil să îmbine metodele de interpretare a legii civile în
vederea unei corecte aplicări a legii civile
III. Cuvinte cheie:

✓ izvor de drept civil, conflict de legi, norme conflictuale, per a
contrario, a pari, a fortiori, reductio ad absurdum, ab eodem, neretro-
activitatea legii noi, imediatitatea legii noi, supravieţuirea legii vechi
IV. Structura unităţii de studiu:

1. Izvoarele dreptului civil
2. Aplicarea legii în timp, în spaţiu, asupra persoanelor
3. Interpretarea legii civile
V. Rezumat:
În general, prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de
exprimare a normelor de drept civil.
Atât legile, cât şi situaţiile juridice cărora ele le dau naştere sau pe
care le guvernează sunt determinate şi încadrate, pe de o parte, în timp, iar
pe de altă parte, în spaţiu. Când vorbim de aplicarea legii civile în timp şi
spaţiu ne referim la sensul larg al noţiunii de „lege”, deci avem în vedere nu
19
___________________________________________________________________________________________________
numai legile propriu-zise, dar şi hotărârile şi ordonanţele Guvernului,

precum şi orice alte acte normative cu-prinzând norme de drept civil.
Necesitatea interpretării legii rezultă din faptul că situaţiile din viaţa
socială sunt foarte diversificate, aşa încât o situaţie concretă nu se încadrează
perfect în prevederile unei reguli de drept; de altă parte uneori înşişi termenii
folosiţi de legiuitor sun ambigui sau neclar; de asemenea, legea poate fi
lacunară. Judecătorul nu poate refuza să judece o cauză pe motivul lipsei
unui text legal de lege fiind pasibil de denegare de dreptate. Din aceste
motive se apelează la interpretare care poate fi oficială sau neoficială,
literală, extensivă, restrictivă. Indiferent de organul care face interpretarea ea
se poate face după mai multe metode: interpretare gramaticală, logică, sis-
tematică, istorică, teleologică, structuralistă
VI. Conţinutul unităţii de studiu 2
1. Izvoarele dreptului civil

1.1. Noţiune. Definire. Clasificare
În general, prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de
exprimare a normelor de drept civil; norma de drept civil poate fi definită ca
fiind regula generală şi abstractă care reglementează con-duita subiectelor în
raporturile juridice civile.
Deosebit de sensul formal al noţiunii „izvor de drept civil” această
expresie este aptă de a primi şi un al doilea înţeles. Astfel, în sens material
prin izvor al dreptului civil se desemnează condiţiile materiale de existenţă
care generează normele acestei ramuri de drept, adică condiţiile economice,
politice, sociale care determină evoluţia dreptului, precum şi ansamblul
factorilor umani (nevoi, aspiraţii, opinii, situaţii, evenimente etc.) pe care
legiuitorul le ia în considerare pentru a edicta norma juridică.
De regulă, singurele izvoare formale ale dreptului civil erau actele
normative, adică actele care emană de la cele trei puteri constituite în stat.
Celelalte izvoare denumite neformale sau reale (cutuma sau uzanţele ori
obiceiul, practica judiciară sau jurispruden- ţa, doctrina) implicau discuţii
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi au fost în general
controversate.
O clasificare importantă este aceea care are la bază o ierarhie a
izvoarelor: legea, pe de o parte, cutuma şi jurisprudenţa, de altă parte.
Cod civil stabileşte în chiar art. 1 izvoarele dreptului civil:
„(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile

generale ale dreptului. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică
20
___________________________________________________________________________________________________
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii

asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale
ale dreptului”.
Deci, sunt înscrise în rândul izvoarelor formale uzanţele (cutuma) şi

principiile generale ale dreptului şi se omologhează analogia legii în anumite
condiţii; aşadar, izvoarele propriu-zise ale dreptului civil sunt: legea,
uzanţele şi principiile generale ale drep-tului.
Mai distingem între izvoare interne şi izvoare internaţionale.
1.2. Izvoarele propriu-zise. Izvoarele interne
1.2.1. Legea
Legile (în sens restrâns), adică actele normative adoptate de or-ganul
legiuitor al statului (Parlamentul). La rândul lor legile pot fi clasificate în trei
categorii: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare. Menţionăm că în
sens larg sunt legi şi decretele, hotărârile, ordonanţele de urgenţă, ordinele
miniştrilor, ale prefecţilor, etc.
În categoria legilor constituţionale intră în primul rând însăşi
Constituţia ţării, legea fundamentală care consacră principiile care stau la
baza organizării de stat, drepturile şi îndatoririle funda-mentale ale
cetăţenilor, ca şi obligaţiile lor etc. Constituţia cuprinde şi unele norme
generale referitoare la instituţiile cele mai importante ale dreptului civil:
persoanele fizice şi juridice, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire,
drepturile personalităţii etc.
Legile organice (reglementate de art. 73 din Constituţie) dezvoltă şi
detaliază principiile cuprinse în Constituţie. Legile organice au un obiect de
reglementare expres determinat de Constituţie; există potrivit legii
fundamentale 51 de materii în care reglementarea se poate face prin
intermediul unei legi organice. Din punctul de vedere al dreptului civil
trebuie reţinut că, potrivit Constituţiei, tot prin legi organice se
reglementează şi „regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii” [art.
73 lit. m) din Constituţie].
În sfârşit, în categoria legilor ordinare se încadrează toate cele-lalte
legi adoptate de Parlamentul ţării şi promulgate (prin decret) de către
preşedintele României. Practic, legile ordinare pot reglementa orice domeniu
al relaţiilor sociale, mai puţin cel rezervat de legea fundamentală legilor
constituţionale sau organice ori regulamentelor parlamentare
Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile (de
exemplu: Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul muncii, Codul
vamal etc.) care grupează şi sistematizează într-un singur corp toate (sau cât
mai multe dintre) reglementările aplicabile unui anumit domeniu de
activitate (indicat de regulă prin chiar denumirea codului). Codul civil
21
___________________________________________________________________________________________________
(Legea nr. 287/2009, republicată) reprezintă principalul izvor al dreptului

civil; el este legea civilă fundamentală.
În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă;
bunăoară, OUG nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele
de identitate ale cetăţenilor români; OUG nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică etc.
Alte acte normative subordonate legii care pot constitui izvoare
formale ale dreptului civil (în măsura în care conţin norme juridice de
domeniul acestei ramuri a dreptului) sunt, pe de o parte, actele emise de
diferite organe centrale ale administraţiei publice (ordine, instrucţiuni,
regulamente etc.) , precum şi actele emise de autorităţile administraţiei
publice locale (hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine
ale prefecţilor etc.).
Există apoi acte normative care, deşi sunt legi (în sens larg), au
denumiri speciale, precum: statut, regulament, contract-tip, contract-cadru,
norme standard.
1.2.2. Uzanţele
Uzanţele (cutuma sau obiceiul) constituie regula de conduită
statornicită de-a lungul vremii în practica vieţii sociale şi care tinde uneori
a deveni regulă de drept. Ea se manifestă sub o formă in-stinctivă şi
inconştientă. Cutuma (uzanţa) este o regulă de conduită nescrisă care emană
de la corpul social ai cărui membri se con-formează acestei reguli pe care o
consideră obligatorie.
Uzanţa, pentru a fi definită astfel, trebuie să reunească două elemente:
a) un element material, adică un comportament de o anumită frecvenţă,
obişnuinţă (repetiţie); b) un element psihologic ca-re presupune un
comportament perceput ca obligatoriu de opinia pu-blică (opinio iuris sau
necessitatis).
De altă parte, ea prezintă caractere asemănătoare legii: este exprimată
într -o formă generală şi impersonală, are o anumită notorietate şi, de la caz
la caz, se bucură de obligativitate. De aceea cutumei trebuie să i se
recunoască calitatea de izvor de drept; dar nu de unul principal, ci de izvor
de drept secundar şi accesoriu în raport cu legea care rămâne, fără
îndoială, izvorul esenţial. De altfel legea – pentru motive de oportunitate –
poate oricând să suprime o cutumă pe care o consideră rău stabilită.
Uzurile profesionale sunt practici izvorâte din exercitarea unei profesii
sau activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii.
Sintetizând, o uzanţă va fi considerată izvor de drept civil dacă
îndeplineşte două condiţii:
✓ anumită materie să nu fie reglementată de lege sau atunci când
există o asemenea reglementare să existe un text de lege care trimite în mod
expres la uzanţă;
22
___________________________________________________________________________________________________
✓ uzanţa să existe, iar conţinutul său să fie dovedit dacă ea nu a fost

publicată de organismele autorizate, situaţie în care existenţa ei este
prezumată până la proba contrară.
Bineînţeles, uzanţa trebuie să fie conformă ordinii publice şi bunelor
moravuri
1.2.3. Principiile generale ale dreptului

Acestea dobândesc după intrarea în vigoare a noului Cod civil o
importanţă deosebită în condiţiile în care potrivit art. 1 alin. (2) C. civ. ele
vor fi izvor de drept dacă legea sau uzanţele nu reglementează unele situaţii
şi nu există dispoziţii legale asemănătoare (analogia legis); ele au aşadar un
caracter subsidiar.
Faţă de consideraţiile deja expuse în secţiunea „Principiile dreptului
civil” este necesar să subliniem că principiile generale nu se identifică cu
normele juridice în vigoare; ele se delimitează de nor-mele pozitive ale
dreptului. Aşa cum s-a arătat, principiile generale au o valoare explicativă şi
conţin temeiurile existenţei dreptului şi ale fenomenului juridic. Aşa fiind,
normele juridice şi nici chiar prin-cipiile specifice diferitelor ramuri ale
dreptului nu pot accede la statutul de principii generale ale dreptului deşi
credem că uneori pot exista coincidenţe (bunăoară principiul echităţii). În
orice caz trebuie să asimilăm în rândul principiilor generale de drept
principiile recunoscute de dreptul comunitar.
1.2.4. Izvoare indirecte

Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil ju-risprudenţa
(practica judiciară) şi doctrina (ştiinţa dreptului) care nu au competenţa de a
stabili norme obligatorii, dar care pot pronunţa soluţii ori enunţa idei care se
impun prin puterea lor de convingere şi a căror încălcare sau nesocotire
poate atrage, de pildă, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa
superioară pentru „greşita aplicare a legii”.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor cuprinse în
hotărârile instanţelor judecătoreşti. Jurisprudenţa, la fel ca şi cutuma (dar nu
în aceeaşi măsură) se caracterizează prin repetiţie. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că jurispruden ţa constituie un izvor de drept derivat,
interpretativ şi în parte creator.
Doctrina reprezintă lucrările scrise de autori de specialitate care
explică, comentează şi interpretează normele de drept. Reţinem că, deşi
doctrina nu constituie un izvor de drept propriu-zis, ea este aceea care
elaborează metodele de interpretare ale dreptului; ea este aceea care creează
adesea vocabularul şi noţiunile de drept; se întâmplă chiar ca ea să
influenţeze legiuitorul însuşi, acesta preluând pur şi simplu în legi tendinţele
exprimate în doctrină. Ea are astăzi un rol cu atât mai important cu cât ea
23
___________________________________________________________________________________________________
formulează principiile generale ale dreptului (care în concepţia Codului civil

sunt izvoare ale dreptului civil).
1.3.Izvoarele internaţionale
Sunt izvoare ale dreptului pozitiv tratatele şi convenţiile inter-
naţionale, dreptul comunitar, deciziile organismelor interna-ţionale care
rezolvă litigii. Precizăm că acestea au valoare de izvoare ale dreptului civil
numai dacă ţara noastră este parte la ele, adică dacă le-a ratificat sau a aderat
la actul respectiv.
În acest sens art. 11 alin. (2) şi alin. (3) din Constituţie statuează:
,,Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul

intern”. ,,În cazul în care un tratat la care România urmează să devină
parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei”.
În acelaşi registru, art. 4 C. civ. statuează:
„(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind

drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”.
Aşadar, înseamnă că normele dreptului Uniunii Europene fac parte din

dreptul nostru naţional şi se aplică direct, imediat şi cu prioritate în raport cu
natura, sursa şi obiectul lor de reglementare.
Există două izvoare ale dreptului comunitar şi anume regu-lamentele
şi directivele care constituie dreptul derivat, în opoziţie cu dreptul care
rezultă din tratate, şi Convenţia europeană a drepturilor omului (pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-mentale).
2. Aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

2.1. Aplicarea legii civile În timp
Legile au o viaţă a lor delimitată între momentul intrării lor în vigoare
şi momentul ieşirii lor din vigoare, iar situaţiile juridice se înscriu în timp
prin data constituirii şi data stingerii lor.
Intrarea în vigoare a legii civile are loc fie la data publicării ei în
Monitorul Oficial, fie la data menţionată în cuprinsul ei, dacă legea stabileşte
24
___________________________________________________________________________________________________
expres o anumită dată. Prin intrarea ei în vigoare ea devine obligatorie şi

intră în funcţiune celebra maximă nemo censetur legem ignorare care
exprimă principiul că "nimeni nu este considerat a nu cunoaşte legea"; este o
prezumţie de cunoaştere a legii care se aplică asupra tuturor persoanelor,
indiferent de cetăţenie. Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivă a
legii: nimeni nu se poate sustrage aplicării legii sub motivul necunoaşterii ei.
Ieşirea din vigoare a legii are loc prin abrogare. Abrogarea poate fi de
două feluri: abrogare expresă şi abrogare tacită. Abrogarea expresă are loc
atunci când legea nouă declară în mod expres că se abrogă dispoziţiile legii
anterioare (de regulă, se specifică acest lucru în partea finală a legii).
Abrogarea tacită este incidentă când legea n-ouă este incompatibilă cu
dispoziţiunile legii vechi. O astfel de abro-gare operează numai în măsura
strictului necesar.
Există trei principiile fundamentale în această materie: principiul
neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi.
Principiul neretroactivităţii este formulat în art. 6 alin. (1) al Codului

civil potrivit căruia:
„Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are
putere retroactivă”.
Cu alte cuvinte, o lege nouă se poate aplica numai situaţiilor juridice

ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor
juridice petrecute anterior (facta praeterita); putem spune: trecutul scapă
legii civile noi.
În aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se consideră, în
mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se
constituie sau se sting situaţii juridice, nici asupra efectelor acestor situaţii,
care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi.
Prin urmare, validitatea unui act juridic se apreciază în raport cu legea
în vigoare în momentul încheierii lui; modificarea ulterioară a legii nu poate
antrena nulitatea actului. Această regulă se exprimă prin adagiul latin tempus
regit actum (actul este reglementat de legea valabilă în momentul încheierii
acestuia).
Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea
nouă să se aplice de îndată tuturor situaţiilor juridice şi efec-telor lor ivite
după intrarea ei în vigoare ,,precum şi celor viitoare; aceasta deoarece tot ce
se petrece sub legea nouă trebuie să i se su-pună. Aşadar, prin acest principiu
se exclude aplicarea legii vechi.
Acest principiu este consacrat în art. 6 alin. (5) C. civ. care prevede:
25
___________________________________________________________________________________________________
„Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate

sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi
situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Dispoziţiile legii noi
sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor,
din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea
în vigoare a legii noi”.
Principiul supraviețuirii legii vechi

Aceasta înseamnă că legea veche se va aplica unor acte, fapte sau
situaţii şi după intrarea în vigoare a legii noi.
Acest principiu este prevăzut de art. 6 alin. (2), (3), (4) C.civ.
2.2. Aplicalea legii civile în spaţiu

Într-o viziune simplistă, am fi tentaţi să negăm existenţa con-flictelor
de legi în spaţiu. Aceasta deoarece în temeiul suve-ranităţii legea romană nu
s-ar aplica decât în România, iar legea străină numai în străinătate. Nu este
aşa datorită raporturilor juridice care se pot ivi.Conflictele de legi în spaţiu
pot să aibă un caracter intern sau unul internaţional. După cum este ştiut, în
mod obişnuit legile au un caracter intern, în sensul că ele sunt promulgate şi
aplicate în interiorul unui stat; aria lor geografică este teritoriul unui stat.
Aşadar, actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice
centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, în afară de cazul în care se prevede
altfel, iar actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă
teritorială; aceasta este teritorialitatea legii civile (art. 7 C. civ.). Conflictele
de legi pot însă să aibă un caracter internaţional în cazul raporturilor juridice
cu element de extraneitate când de-terminarea legii aplicabile se face
avându-se în vedere normele de drept internaţional privat (art. 8 C. civ.); este
vorba în acest caz de extrateritorialitatea legii civile.
În adevăr, exemplificând, vom fi în prezen ţa unui conflict între legea
română şi legea străină dacă un cuplu francez divorţează la Bucureşti; sau
dacă un cetăţean german decedează în Italia şi lasă o moştenire în România;
ori dacă un contract se încheie la Sibiu între un industriaş german şi unul
american etc.
În toate aceste situaţii, pentru a afla legea aplicabilă trebuie să se aibă
în vedere un element de extraneitate care poate fi: cetăţenia persoanelor,
locul situării bunului (lex rei sitae), locul încheierii actului (locus regit
actum) etc. După intrarea în vigoare a noului Cod civil normele conflictuale
26
___________________________________________________________________________________________________
în materie civilă (lato sensu) sunt cele cu-prinse în Codul civil, cartea a VII-
a „Dispoziţii de drept internaţional privat” (art. 2557-2663).
2.3 Aplicarea legii civile asupra persoanelor.

Principiul generalităţii şi egalităţii. Excepţii.
În mod firesc, normele juridice, fiind norme de conduită, ele se
adresează oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice fie priviţi în
individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviţi ca subiecte colective de
drepturi (ca persoane juridice). Principiul fundamental care guvernează
aplicarea legii civile asupra persoanelor este acela al egalităţii subiecţilor de
drept civil în faţa legii civile, dublat de acela al generalităţii aplicării legii
civile la toate raporturile de drept civil
Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplică deopotrivă
şi în mod egal atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice (cum sunt
majoritatea normelor cuprinse în Codul civil), există şi unele norme care se
aplică numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele de stare
civilă cuprinse în Legea nr. 119/1996), după cum există şi o serie de norme
de drept civil care se aplică numai persoanelor juridice (cum sunt prevederile
referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin fuziune şi divizare
cuprinse în Codul civil, cele referitoare la societăţile comerciale din Legea
nr. 31/1990 etc.). Mai mult, există o serie de norme juridice de drept civil
care se aplică numai unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice
(cum sunt prevederile legale referitoare la minori şi ocrotirea lor cuprinse în
Codul civil, în Legea nr. nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului etc.). Toate aceste excepţii nu afectează însă şi nu
ştirbesc principiul generalităţii aplicării normelor de drept civil şi pe acela al
egalităţii tuturor în faţa legii civile, ci sunt simple excepţii determinate de
specificitatea raporturilor juridice sau a problemelor juridice pe care le
reglementează, probleme specifice anumitor categorii de persoane.
3. Interpretarea legii civile

Interpretarea legii este o operaţie logico-juridică raţională, de
lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei
juste aplicări.
Deşi în general interpretarea legii este aceeaşi pentru toate ramurile de
drept, totuşi interpretarea normelor de drept civil pre-zintă unele
particularităţi (de pildă, interpretarea extensivă şi prin analogie sunt permise
spre deosebire de interpretarea legii penale).
3.1.Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială
După organul care face interpretarea legii civile aceasta poate fi:
3.1.1. Interpretare oficială, realizată de un organ de stat în-dreptăţit
să facă această interpretare; sunt interpretări oficiale, după caz:
27
___________________________________________________________________________________________________
a) Interpretarea autentică, dată de însuşi organul care a edictat norma

supusă interpretării (Parlamentul, Guvernul etc.);
b) Interpretarea legală, dată de un anumit organ al statului anume
împuternicit prin lege să interpreteze legile (cum era de pildă, înainte de
1989, Consiliul de Stat, împuternicit să dea interpretare legală unor legi);
c) Interpretarea judiciară, dată de instanţele judecătoreşti cu prilejul
aplicării normei la situaţii juridice concrete cu ocazia solu-ţionării litigiilor
supuse competenţei acestor instanţe.
Spre deosebire de interpretarea autentică şi de cea legală care sunt
obligatorii pentru toată lumea (având aceeaşi forţă juridică ca şi legea pe
care o interpretează), interpretarea judiciară este obligatorie numai în speţa
respectivă, adică numai pentru părţile litigante şi succesorii lor în drepturi,
precum şi pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea
judecătorească respectivă. Hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat
(res judicata pro veritate habetur). Aceasta înseamnă că o hotărâre
judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având
acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
3.1.2. Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este făcută de

persoane care nu au calitate oficială de organe ale statului şi deci
interpretarea dată de ele nu are forţa obligatorie dar se aplică adesea datorită
forţei de convingere a argumentelor pe care se bazează.
Astfel este interpretarea doctrinară, făcută de către specialişti
(profesori, cercetători) în studiile lor ştiinţifice; nu mai puţin de către avocaţi
în pledoariile şi mai ales în concluziile lor scrise.
3.2. Interpretarea literală, extensivă sau restrictivă

După rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:
3.2.1. Interpretarea literală (sau strictă), în urma căreia textul de lege
se va aplica strict la situaţiile avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele
determinate prin expresiile folosite în text.
Interpretarea literală este declarativă. Aceasta înseamnă că ea nu
aduce nimic nou, ci întăreşte doar textul legii, situaţie pe care o întâlnim în
cazul majorităţii normelor de drept civil.
Exemplu: textul art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede
că „Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căruia
sunt deţinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie
fondul funciar al României". Interpretând acest text şi ajungând la concluzia
că el se aplică tuturor terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat ale
României, fără nici o excepţie, facem o interpretare strictă sau literală.
28
___________________________________________________________________________________________________
3.2.2. Interpretarea extensivă este aceea prin care se ajunge la

extinderea sferei situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de sfera
care pare să rezulte din termenii folosiţi de legiuitor. În alte cuvinte, norma
nu acoperă unele situaţii pe care, în intenţia legiui-torului, trebuie să le
acopere. Menţionăm că interpretarea extensivă este inadmisibilă în
următoarele situaţii: 1. când legea cuprinde o enumerare limitativă; 2. când
legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o anumită situaţie; 3.
când legea stabileşte o excepţie de la regula generală.
3.2.3. Interpretarea restrictivă este aceea prin care se ajunge la

aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât aceea care
pare să rezulte din termenii folosiţi.
3.3. Metodele de interpretare

Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi indiferent
de rezultatul la care se ajunge, interpretarea legii se poate face după una sau
mai multe dintre metodele cunoscute şi anume:
a) Interpretarea gramaticală care se face după sensul cuvintelor

folosite de legiuitor şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază; ea
presupune o analiză morfologică şi sintactică a textului. Uneori trebuie ţinut
seama de faptul că în limbajul juridic anumite cuvinte au un înţeles specific,
diferit de sensul obişnuit din limba literară sau vulgară.
Exemplu: în sens strict, "terţ" înseamnă "al treilea" dar în dreptul

civil sunt "terţi" toţi ceilalţi, în afara părţilor contractante (sau în afara
titularului dreptului real);
b) Interpretarea logică este aceea care se face după anumite reguli

raţionale numite argumente. Acestea sunt în mod tradiţional procedee şi
maxime de interpretare utilizate de interpreţii dreptului. Cele mai frecvent
utilizate sunt: argumentul a pari (sau de analogie), argumentul a fortiori,
argumentul per a contrario, argumentul reductio ad absurdum şi
argumentul ab eodem.
Argumentul de analogie (a pari) se referă la faptul că unde există

aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi lege, respectiv aceeaşi soluţie (ubi
eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio).
Exemplu: dacă potrivit art. 60 alin. 2 din Codul familiei (abrogat

actualmente), copilul din căsătorie care şi-a pierdut această calitate prin
efectul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea
29
___________________________________________________________________________________________________
paternitărţii, are dreptul ca într-un an să introducă acţiune în stabilirea

paternităţii, este logic şi în spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei,
care şi-a pierdut paternitatea, să i se recunoască acest drept (Trib. Supr.,
sec. civ., dec. nr. 1984/1989, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 73).
Argumentul a fortiori. Prin el se ajunge la extinderea aplicării unei

norme de la un caz reglementat de lege sau de un principiu, la un caz
nereglementat expres. Aceasta pentru că raţiunile care au stat la baza
adoptării acelei norme îşi află aplicare cu atât mai mult în cazul dat.
Argumentul a fortiori este exprimat de adagiul latin qui potest plus, potest
minus - cine poate mai mult, poate şi mai puţin.
Exemplu: legea civilă reglementează posibilitatea dobândirii prin

uzucapiune a unui drept real de proprietate. Aşa fiind, cu atât mai mult
trebuie admisă posibilitatea dobândirii pe această cale a unui
dezmembrământ al proprietăţii, cum ar fi uzufructul şi abitaţia.
Argumentul per a contrario scoate în evidenţă regula logicii potrivit

căreia când se afirmă ceva, se neagă contrariul (qui dicit de uno, negat de
altero). Aşadar, dacă o prevedere legală reglementează un anumit aspect, se
înţelege că ea neagă aspectul contrar şi vice-versa, adică dacă textul legal
neagă un aspect înseamnă că afirmă contrariul. Când o situaţie este inclusă
într-o dispoziţie a legii, con-trariul este exclus (inclusione unius fit exclusio
alterius).
Exemplu: art. 11 C. civ. dispune că nu se poate deroga prin convenţii

particulare de la legile de ordine publică. Per a contrario: se poate deroga
prin convenţii particulare de la legile care nu sunt de ordine publică. Iată
cum de la o dispoziţie de excepţie (restricţiile ordinii publice) se ajunge la
un principiu (libertatea contractuală).
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum sau ab

absurdo sensu) evidenţiază faptul că numai o anumită soluţie este posibilă
raţional, soluţia contrară fiind absurdă şi, deci, nu poate fi acceptată.
Argumentul ab eodem (sau al formei echivalente) exprimă situaţia în

care deşi o formă prescrisă de lege nu a fost observată, această nerespectare
este acoperită dacă a fost folosită o altă formă echivalentă. În general,
dreptul consideră ca echivalente formele care ating acelaşi scop. Domeniul
de incidenţă al argumentului ab eodem este materia succesiunilor.
Exemplu: un testament olograf pentru a fi valabil trebuie scris, datat

şi semnat de mâna testatorului. Data trebuie indicată prin ziua, luna şi anul
30
___________________________________________________________________________________________________
întocmirii. Dacă testamentul este datat "în ziua de Crăciun a anului 1998",
el este incorect deoarece nu precizează nici ziua şi nici luna. Dar cum ziua
de Crăciun cade invariabil în 25 decembrie, prin argumentul ab eodem vom
avea o datare completă şi deci testamentul va fi valabil. În ce priveşte
semnătura, ea se cere, de regulă, a fi menţionată prin numele patronimic;
totuşi, ea poate fi înlocuită şi numai prin iniţiale şi calitatea semnatarului
dacă acestea pot să conducă la o identificare neîndoielnică a testatorului.
În dreptul civil există şi câteva reguli specifice de interpretare

exprimate în doctrină prin formulările:
✓ excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis). Această regulă spune că excepţiile admise de lege sunt
limitative şi că deci interpretul nu are posibilitatea de a admite excepţii fără
text. Pentru a statua o excepţie legiuitorul foloseşte de obicei expresii ca:
„totuşi", „cu toate acestea" etc.
✓ legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus
derogant);
✓ legea generală (nouă) nu derogă de la cea specială (mai veche)
dacă nu o spune expres (generalia specialibus non derogant);
✓ unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex
non distinquit, nec nos distinquere debemus). Aceasta înseamnă că
interpretul nu are facultatea de a restrânge aplicarea unei legi conce-pută de
legiuitor în termeni generali;
✓ dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele
produc efecte iar nu în sensul în care ele nu ar produce nici un efect
(actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat);
✓ legea încetează acolo unde încetează temeiurile sale (cesante
ratione legis, cessat ejus dispositio). Deşi la o primă vedere această maxi-
mă pare a contrazice regulile precedente, în realitate nu este aşa. Aplicarea ei
trebuie să se limiteze strict la situaţiile în care contradicţia dintre litera şi
spiritul legii este evidentă.
c) Interpretarea sistematică ţine seama de locul normei ce trebuie

interpretată în contextul legii (în capitole, secţiuni, titluri etc.) sau în
contextul întregii legislaţii (interpretarea se face după cum este vorba de o
lege generală sau specială, lege civilă sau comercială etc.).
d) Interpretarea istorică ţine seama de condiţiile social istorice în care

a fost adoptată legea, de lucrările pregătitoare, de amenda-mentele şi
discuţiile parlamentare avute cu ocazia adoptării legii etc..
e) Interpretarea teleologică caută să descopere scopul urmărit de
legiuitor prin adoptarea normei respective pentru a discerne, în raport cu
acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textului care să fie cât mai
apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului; acest scop poate rezulta
31
___________________________________________________________________________________________________
uneori din expunerea de motive a legii sau din con-textul istoric în care a
fost adoptată.
VII. Bibliografie
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 47-87; I.
Lulă, D. Mantea, Consideraţii asupra nulităţii ca facta pendentia, în Dreptul
nr. 8/2004, p. 74-90; M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii şi noul Cod
civil, în Noile coduri ale României, cit. supra, p. 82-105; idem, Drept civil.
Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017,
p. 333-504.
VIII. Întrebări recapitulative

1. Care sunt izvoarele internaţionale ale dreptului civil?
2. Care sunt izovarele formale propriu-zise ale dreptului civil?
3. Care sunt principiile aplicării legii civile în timp?. Explicaţi-le.
4. Ce înţelegeţi prin argumentul a pari?
5. Care sunt metodele de interpretare?
IX. Teste de autoevaluare

1. Ierarhia actelor normative priveşte:
a) raportul dintre actele normative
b) forţa obligatorie a actelor normative
c) poziţia organului emitent
2. Sunt izvoare directe ale dreptului civil:

a) jurisprudenţa
b) legile
c) doctrina
3. Legea civilă intră în vigoare:

32
___________________________________________________________________________________________________
a) la data promulgării
b) la data publicării în Monitorul Oficial
c) la 3 zile de la data publicării în M.Of.
4. Are caracter general obligatoriu:

a) interpretarea autentică
b) interpretarea judiciară
c) interpretarea neoficială
5. Interpretarea sistematică vizează:

a) analiza finalităţii urmărite de legiuitor
b) determinarea locului normei în cadrul sistemului de drept
c) extinderea aplicării unei norme la un caz nereglementat de lege
1. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de următoa-rele
principii:
a) retroactivitatea legii civile
b) neretroactivitatea legii civile
c) aplicarea imediată a legii civile
2. Legea civilă nouă se aplică:

a) situaţiilor juridice care se nasc după intrarea ei în vigoare
b) situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare care şi-
au produs în întregime efectele
c) situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare şi care
nu şi-au produs încă toate efectele
3. În categoria izvoarelor dreptului civil trebuie încadrate si:

a) reglementãrile internaționale (conventii, pacte, acorduri);
b) uzanțele
c) jurisprudența
4. Sunt metode de interpretare ale legii civile:

a) interpretarea gramatică;
b) interpretarea logică;
c) interpretarea personală;
5. Sunt reguli specifice de interpretare:

a) exceptio est strictissimae interpretationis
b) specialia generalibus derogant
c) generalia specialibus non derogant
33
___________________________________________________________________________________________________
XI. Temă pentru acasă

La data de 15 febr. 2017 moştenitorii lui X. din Sibiu, îl cheamă în
judecată pe Y din aceeaşi localitate, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa
să îl oblige pe pârât să-i restituie bunul imobil proprietatea lor, pe care acesta o posedă în
mod nelegal. Y solicită instanţei să constate că el a dobândit bunul imobil prin
uzucapiune. În susţinerea cererii lui el mai arată că a început să posede imobilul în anul
2005, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat printr-un înscris sub
semnătură privată cu o persoană pe care o credea adevăratul proprietar. Deoarece X,
autorul lor a decedat la data de 14 decembrie 2014, Y arată că el îndeplineşte condiţiile
de a dobândi proprietatea prin uzucapiune deoarece a posedat bunul timp de 12 ani, deci
s-a împlinit termenul prevăzut art. 930 din noul Cod civil chiar dacă în vechea legislaţie
termenul de uzucapiune extratabulară era de 20 de ani. Având în vedere regulile
aplicării legii civile în timp, stabiliţi care va fi soluţia instanţei.
Raportul juridic civil: faptele juridice, noţiunea de raport juridic civil,
structură, subiecte, drepturile subiective
34
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective
✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la faptul juridic;
✓ însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la raportul juridic civil;
✓ înţelegerea structurii şi caracterelor raportului juridic civil;
✓ înţelegerea noţiunilor de drept subiectiv şi obligaţie corelati-vă;
✓ însuşirea clasificării drepturilor subiective civile;
II. Competenţe dobândite de studenţi

✓ identificarea subiecţilor de drept civil într-un raport civil con-cret;
✓ capacitatea de a face diferena dintre drepturi absolute şi rela-tive,
drepturi reale şi drepturi de creanţă;
✓ capacitatea de a face comparaţii între drepturile reale şi drep-turile
de creanţă;
✓ capacitatea de a califica un drept subiectiv ca fiind patri-monial,
nepatrimonial, absolut – relativ, real-de creanţă;
III. Cuvinte cheie

✓ raport civil, raport juridic civil real, raport juridic obligaţio-nal,
capacitate de folosinţă, capacitate de exerciţiu, drept subiectiv, drept absolut,
drept relativ, drept real, drept de creanţă.

1. Noţiune, caractere, structură
2. Izvoarele raportului juridic concret
3. Subiecţii raportului juridic civil
4. Conţinutul raportului juridic. Drepturile subiective
V. Rezumat
Raporturile sociale care sunt reglementate de normele dreptu-lui civil
sunt raporturi de drept civil. Acestea pot fi raporturi reale sau raporturi
obligaţionale. Elementele raportului juridic civil sunt: subiecţi, conţinut,
obiect. Subiecţii de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică dobândeşte aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii civile (capacitate civilă de folosinţă) de la naştere şi aptitudinea de
a dobândi drepturi şi obli-gaţii civile prin acte juridice proprii (capacitate de
exerciţiu deplină) de la vârsta de 18 ani.Conţinutul raportului juridic civil
este dat de drepturile subiective şi obligaţiile corelative. Drepturile
35
___________________________________________________________________________________________________
subiective se clasifică după mai multe criterii: drepturi patrimoniale-

nepatri-moniale, drepturi absolute-relative, dreturi reale-de creanţă.
VI. Conţinutul unităţii de studiu
1. Noţiune. Caracter. Structură

1.1.Noţiunea de raport juridic civil
Nu toate raporturile între oameni sunt raporturi juridice; unele sunt
simple raporturi de prietenie, de colegialitate etc. Sunt însă raporturi juridice
acele raporturi sociale care sunt reglementate de lege (de norme juridice).
Dintre raporturile juridice unele sunt reglementate de norme
aparţinând ramurii dreptului civil; ele sunt raporturi de drept civil.
Aşadar, raporturile personale (nepatrimoniale) şi raporturile
patrimoniale reglementate de norme de drept civil sunt raporturi juridice
civile. Aşa sunt, de pildă, raporturile de proprietate, cele de obligaţii, cele de
succesiune, rudenie etc.
1.2. Caracterele juridice ale raporturilor juridice civile sunt

următoarele:
a) Raportul juridic civil este un raport social, adică un raport între
indivizi iar nu un raport între un om şi un lucru.
Exemplu: când spunem că studentul X este proprietarul

autoturismului albastru pe care îl conduce, nu ne interesează decât în mod
secundar faptul că el îl stăpâneşte sau îl domină materialmente; nu spunem
nici că prin aceasta există o relaţie între el şi alte persoane determinate.
Dar, evident exprimăm ideea unei relaţii între student şi toţi ceilalţi pentru
că împotriva tuturor el este proprietar; iar toţi ceilalţi sunt excluşi de la
exercitarea dreptului de proprietate asupra autoturismului, ba chiar mai
mult, sunt îndatoraţi să respecte acest drept.
b) Raportul juridic civil are un caracter voliţional, pe de o parte, prin

faptul că el este un raport social reglementat de lege (ori legea exprimă
voinţa societăţii organizate în stat, exprimată prin voinţa reprezentanţilor
aleşi ai cetăţenilor cu drept de vot), iar pe de altă parte, prin faptul că cele
mai multe raporturi juridice civile se sta-bilesc prin voinţa părţilor implicate
(a subiecţilor de drept între care se leagă raportul juridic respectiv);
c) Raportul juridic civil se caracterizează esenţialmente prin poziţia
juridică de egalitate şi libertate a părţilor (subiecţilor).
1.3. Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsă unitate,

trei elemente distincte:
36
___________________________________________________________________________________________________
a) Subiecţii sau părţile raportului juridic, adică persoanele (fizice

sau juridice) între care se leagă raportul juridic;
b) Conţinutul raportului juridic, adică drepturile şi obligaţiile care
leagă cele două părţi ale raportului juridic;
c) Obiectul raportului juridic, adică însăşi prestaţia (acţiunea sau
inacţiunea) pe care o parte a raportului juridic este îndreptăţită să o pretindă
celeilalte şi pe care această din urmă parte este obligată să o săvârşească (sau
să se abţină de la săvârşirea ei).
2.Izvoarele raportului juridic civil concret

Prin izvoare ale raportului juridic civil concret vom înţelege acele
împrejurări – adică acte sau fapte juridice civile – cărora legea le ataşează
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile. Acestea
mai sunt denumite fapte juridice civile în sens larg.
Exemple: constituirea unui drept de uzufruct - naște dreptul de
uzufruct, deci un raport juridic real; cesiunea uzufructului – modifică
raportul juridic existent; renunțarea la dreptul de uzufruct – stinge raportul
juridic;
Faptele juridice civile sunt acele împrejurări care, potrivit legii, atrag
după sine anumite consecinţe juridice, în sensul că generează, modifică sau
sting raporturi juridice civile, fiind deci izvoare ale raportului juridic civil
concret. Nu orice împrejurare, conduită, faptă umană ori eveniment au
importanță pentru drept. Deci nu toate acestea pot constitui izvor al
raportului juridic;
După caracterul voliţional, faptele juridice în sens larg (izvoa-rele
raportului juridic civi), se clasifică în: acţiuni umane şi eveni-mentele sau
fapte naturale.
2.1. Acţiunile umane

Acestea se casifică în două categorii: acţiuni săvârşite cu in-tenţia de
a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic – acestea se numesc acte juridice civile, în aces caz efectele
producându-se ex voluntate – şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, dar care efecte se produc totuşi, în puterea legii – ex lege.
Acestea din urmă se subsclasifică în: acţiuni licite, cunoscute în
vechiul cod sub denumirea de cvasicontracte – sunt cele săvârşite cu
respectarea prevederilor legale şi acţiuni ilicite - sunt acelea săvârşite cu
încălcarea dispoziţiilor legale, denumite şi delicte civile. acestea din urmă
reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei persoane care încalcă drepturile
subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane cauzându-i acesteia
un prejudiciu patrimonial sau, după caz, unul nepatrimonial.
37
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: - gestiunea de afaceri – reglementată de art.1330 alin.(1)

C.civ. potrivit căruia: există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie
obligată, o persoană numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun
afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii
sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori
să se îngrijească în alt fel de afacerile sale – reprezintă o acţiune licită. Iar,
potrivit art.1359 C.civ. - autorul faptei ilicite este obligat să repare
prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes
al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se
manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
2.2. Evenimentele sau faptele naturale

Sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului
şi de care norma de drept civil leagă anumite efecte (con-secinţe) juridice.
Exemplu: naşterea unei persoane care determină apariţia unui nou

subiect de drept civil; anumite fenomene naturale (cutremurul, inundaţia)
care constituie forţă majoră, exonerează de răspunderea civilă și suspendă
cursul prescripției extinctive;
3. Subiecţii raportului juridic

3.1.Noţiune
Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi
titular al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul ra-portului
juridic. Sunt deci subiecţi, persoanele fizice sau persoanele juridice între
care se leagă un raport juridic şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi
subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.
Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un
subiect activ iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect
pasiv. În raporturile juridice de obligaţie subiectul activ se numeşte creditor
iar cel pasiv - debitor.
De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este
deopotrivă atât subiect activ (titular al unor drepturi) cât şi subiect pasiv
(ţinut de anumite obligaţii). De obicei, drepturile şi obligaţiile civile sunt
corelative în sensul că dreptului unei părţi îi corespunde o obligaţie
corelativă a celeilalte părţi.
Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui contract
de vânzare-cumpărare, o parte - vânzătorul - are dreptul de a cere
cumpărătorului plata preţului şi are obligaţia de a-i transmite acestuia
dreptul de proprietate asupra bunului vândut.; cealaltă parte -
cumpărătorul - are dreptul de a pretinde să i se transmită lucrul vândut şi
are obligaţia de a plăti preţul. Evident, dreptului vânzătorului de a pretinde
38
___________________________________________________________________________________________________
preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de a plăti acest preţ, iar

obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativă
dreptului cumpărătorului de a pretinde această transmitere.
3.2. Determinarea subiecţilor

De regulă, subiecţii raportului juridic civil sunt determinaţi sau
individualizaţi de la bun început prin însăşi săvârşirea faptului (sau
încheierea actului) juridic care dă naştere raportului juridic respectiv.
Părţile care încheie contractul de vânzare se determină sau se indivi-
dualizează ca vânzător şi respectiv cumpărător; cel ce săvârşeşte o faptă
ilicită şi păgubitoare se individualizează ca debitor al obligaţiei de
despăgubire etc.
Uneori subiectul pasiv al raportului juridic poate să nu fie determinat
de la bun început, urmând a se individualiza ulterior.
Exemplu: în raportul juridic de proprietate subiectul activ este

proprietarul dar subiectul pasiv este neindividualizat, deci obligat a
respecta dreptul de proprietate este oricine, toată lumea; avem deci un
subiect pasiv nedeterminat sau universal.
3.3. Capacitatea civilă de folosinţă este aptitudinea generală de a

avea drepturi şi obligaţii civile, adică aptitudinea de a fi subiect de drept
civil, de a intra ca atare în raporturi juridice civile.
Capacitatea civilă de folosinţă este recunoscută de lege tuturor
persoanelor fizice, fără nici o discriminare. Ea este generală (adică cuprinde
toate drepturile subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul
obiectiv) şi este egală pentru toate persoanele fizice.
Potrivit art. 28, 29 şi 30 din Codul civil:
Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Orice

persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege, capacitate de exerciţiu. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Nimeni nu poate renunţa, în
tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică,
sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea,
originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu
au nicio influenţă asupra capacităţii civile.
Evident, se poate renunţa la un drept subiectiv civil; dar nu se poate

renunţa la însăşi aptitudinea de a avea drepturi, adică la ca-pacitatea de
folosinţă.
39
___________________________________________________________________________________________________
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice începe odată cu

naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea sa.
În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea de obligaţii),
capacitatea civilă de folosinţă a omului începe chiar în momentul concepţiei,
cu condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de
commodis ejus agitur). Această capacitate anticipată de folosinţă este
recunoscută numai în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi, dar nu şi
asumarea de obligaţii, după cum statuează şi art.957 alin.(1) C.civ., potrivit
căruia o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii
moştenirii.
În ce priveşte persoanele juridice, acelea care sunt supuse
înregistrării, au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii, după caz, fie de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de
lege -art. 205 alin.(1) şi alin.(2) C.civ.
3.4. Capacitatea civilă de exerciţiu este aptitudineasoanelor de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice propii sau
aptitudinea de a încheia singure acte juridice civile (art.37 C.civ.).
Dacă toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă recunoscută de
lege ca urmare a faptul că există ca fiinţe umane, capacitatea de exerciţiu
este recunos-cută de lege numai persoanelor care au o voinţă conştientă, care
au discernământul faptelor lor întrucât numai acestea îşi pot da seama de
consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice.
Persoanele fizice dobândesc capacitate de exerciţie deplină la vârsta
de 18 ani.
Leguitorul a instituit o capacitate de exerciţiu anticipată şi a dispus
ca pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea de-plină de exerciţiu. În acest
scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este
cazul, şi avizul consiliului de familie. În acelaşi fel şi minorul care a împlinit
vârsta de 16 şi se căsătoreşte dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu -
art.39 alin.(1) raportat la art. 272 alin.(2) C.civ.
Până la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiţi de capa-citate de
exerciţiu. Cu toate acestea, având capacitate de folo-sinţă ei pot deveni
titulari de drepturi şi obligaţii, dar actele juridice din care acestea izvorăsc
vor trebui să fie încheiate, în numele mino-rului incapabil, de către
reprezentanţii săi legali.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dobândesc, potrivit legii, o
capacitate civilă de exerciţiu restrânsă care le îngăduie, po-trivit art.41
alin.(2) C.civ., să încheie ei înşişi actele juridice prin care dobândesc
drepturi şi îşi asumă obligaţii, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau
a tutorelui chemat potrivit legii să le asigu-re ocrotirea şi, în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea in-stanţei de tutelă.
40
___________________________________________________________________________________________________
Şi persoanele majore pot fi, uneori, lipsite de capacitate de exerciţiu,

atunci când, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate mintală, sunt puse
sub interdicţie prin hotărâre judecătorească (art. 43 C.civ.).
Aşadar, interzişii sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, ca şi
minorii sub 14 ani, dar, la fel ca şi aceştia, bucurându-se de capacitatea de
fo-losinţă, vor putea deveni titulari de drepturi şi obligaţii prin intermediul
reprezentării lor legale de către un tutore numit în acest scop, care va încheia
în numele şi în contul lor actele juridice necesare.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de
organe de administrare, în sensul precizat mai sus, persoanele fizice sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în
numele şi pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridică şi
cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
constituire sau statut (art.209 C.civ.).
4. Conţinutul raportului juridic civil. Drepturile subiective

4.1. Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile şi
obligaţiile părţilor (subiecţilor) adică din drepturile subiectului activ şi din
obligaţiile subiectului pasiv între care se stabileşte raportul juridic.
Nota bene, elementele conţinutului raportului juridic civil sunt:
dreptul subiectiv şi obligaţia civilă.
Între drepturi şi obligaţii există o strânsă legătură de interdependenţă
în sensul că fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă şi
invers, fiecărei obligaţii îi corespunde un drept corelativ al celeilalte părţi.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are

dreptul de a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept căruia îi
corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti acel preţ; pe de
altă parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului
proprietatea bunului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpărător
împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar
cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului şi de
a fi garantat.
În raporturile juridice obligaționale, de cele mai multe ori, fiecare

dintre subiecte are atât drepturi cât și obligații. În raporturile juridice reale,
în principiu, subiectul activ are drepturi, iar subiectul pasiv universal are
obligaţia generală și abstractă de a nu încălca aceste drepturi.
41
___________________________________________________________________________________________________
4.2. Noţiunea de drept subiectiv civil. Definiţie şi caractere

Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune
sub forma unor drepturi individuale, adică drepturi subiective. Nu există
drept subiectiv decât în cadrul permis de dreptul obiectiv.
Exemplu: Codul civil reglementează contractul de vânzare-

cumpărare. Această reglementare însă conţine reguli generale, abstracte.
Atunci când o persoană - respectând aceste reguli - vinde un bun altei
persoane, între cele două persoane se crează o situaţie subiectivă; se trece
de la general la individual. Conform acestei situaţii subiective vânzătorul
este obligat să predea bunul vândut cumpărătorului, acesta din urmă având,
sub acest aspect, un drept subiectiv împotriva vânzătorului. De altă parte,
vânzătorul are un drept subiectiv împotriva cumpărătorului care este
obligat a-i preda suma de bani convenită (preţul).
De aici rezultă că dacă dreptul obiectiv este general, dreptul subiectiv

este individual.
Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea titularului (subiect
activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de
a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare care
poate fi impusă la nevoie prin forţa de con-strângere a statului.
Ex definitiones rezultă două aspecte principale ale dreptului su-biectiv
şi anume:
✓ acesta constituie o prerogativă (posibilitate) individuală; el îi
conferă titularului o anumită sferă de activitate;
✓ această prerogativă individuală se află sub "tutela" dreptului
obiectiv.
Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adică legătura de drept
prin care debitorul se găseşte obligat faţă de creditor să dea, să facă sau să nu
facă ceva, sub constrâgere statală.
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere specifice:
✓ presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative în sarcina
altei/altor persoane;
✓ conferă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv
să-şi îndeplinească obligaţia corelativă şi de a recurge la nevoie la aparatul
de constrângere al statului pentru a obţine îndeplinirea acestei obligaţii;
✓ conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită
conduită sau de a săvârşi anumite acte, conduită căreia îi corespun-de o
anumită comportare corelativă din partea subiectului pasiv;
✓ ia fiinţă ca atare din momentul naşterii raportului juridic, chiar dacă
titularul său nu a început încă să-l exercite – dreptul re-prezentând doar
posibilitatea juridică a unei conduite şi nu însăşi acea conduită;
42
___________________________________________________________________________________________________
4.3.Clasificarea drepturilor civile subiective

A. După modul de exercitare al drepturilor subiective civile
distingem între:
Drepturi absolute – sunt acelea în care titularul dreptului este
îndreptăţit să-şi exercite dreptul său cu excluderea tuturor celorlalţi. Au
următoarele caractere specifice:
✓ titularul dreptului absolut (determinat) nu are un drept de a cere o
prestație subiectului pasiv nedeterminat;
✓ subiectul pasiv nedeterminat este alcătuit din toate celalalte per-
soane care sunt ţinute de îndatorirea generală şi negativă de a se abţine de la
orice act sau fapt care ar putea aduce atingere drep-tului subiectiv – obligaţia
de a nu face nimic de natură a încălca sau stânjeni exercitarea dreptului de
către titularul său;
✓ drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes);
✓ drepturile absolute fiind concepute împotriva tututor pot fi deci
încălcate de oricine.
Sunt drepturi absolute: drepturile personal nepatrimoniale,
extrapatrimoniale (Exemple: dreptul la nume, dreptul la respectarea vieţii
private, drepturile rezultând din raporturile conjugale, etc.), drepturile reale
principale şi cele derivate din dreptul de proprietate privată şi publică,
precum şi drepturile reale accesorii (Exemple: dreptul de proprietate,
dreptul de servitute, dreptul de uzufruct, etc.)
Drepturi relative - sunt acelea pentru exercitarea cărora este necesar
con-cursul altei persoane; acestor drepturi le corespunde obligaţia uneia sau
mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului
juridic, de a da (adică de a constitui sau strămuta un drept real asupra unui
lucru) de a face (de a săvârşi anumite acte sau fapte juridice) sau de a nu
face (de a se abţine de la săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice). Au
următoarele caractere specifice:
✓ raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se sta-
bileşte între titularul dreptului, ca subiect activ, şi una sau mai multe
persoane determinate, ca subiect pasiv;
✓ conţinutul obligaţiei corelative care revine subiectului pasiv
determinat este obligaţia, de cele mai multe ori pozitivă, de a da sau de a
face ceva, fie uneori obligaţia negativă de a nu face ceva;
✓ drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana (sau
persoanele) care constituie subiectul pasiv determinat al rapor-tului juridic
respectiv, fiind opozabile erga certam personam.
Sunt drepturi relative: toate drepturile de creanţă, adică cele care
rezultă din acte sau fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai multe
persoane determinate, în calitate de creditor, au dreptul de a pretinde şi
obţine de la una sau mai multe persoane determinate, în calitate de debitor,
îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau de a nu face ceva;
43
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: dreptul vânzătorului de a primi preţul şi al cumpărătorului

de primi lucrul cumpărat, dreptul persoanei păgubite printr-o faptă ilicită şi
culpabilă de a primi despăgubiri, etc;
B. După cum ele au sau nu au un conţinut economic, evaluabil în

bani, drepturile subiective se clasifică în:
Drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt acelea care nu au
un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani. Fac par-te din
această categorie :
1. drepturile legate de persoana omului şi care privesc existenţa şi
integritatea fizică şi morală a persoanei. În această categorie sunt incluse
drepturile personalităţii.
Exemplu: dreptul la viaţă, onoare, la demnitate, dreptul la integritate

fizică şi psihică, etc.;
2. drepturile care privesc identificarea persoanei;
Exemplu: dreptul la nume, dreptul la denumire în cazul persoanei

juridice, dreptul al domiciliu, dreptul la sediu în cazul persoanei juridice,
etc.;
3. drepturile rezultate din creaţia intelectuală;
Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic,

putând fi evaluate în bani.
Marea majoritate a drepturilor civile intră în această categorie. Unele
drepturi patrimoniale sunt absolute şi deci opozabile erga omnes, cum sunt
drepturile reale, iar altele sunt relative şi deci opozabile numai debitorului,
cum sunt drepturile de creanţă.
Acesta diviziune permite clasificarea prejudiciilor în prejudicii
patrimoniale şi prejudicii nepatrimoniale;
✓ încălcarea unui drept patrimonial atrage, de regulă, un prejudiciu
patrimonial care se repară prin mijloace patrimoniale (plata unor sume de
bani cu titlu de despăgubiri);
✓ încălcarea unui drept nepatrimonial atrage, de cele mai multe ori, un
prejudiciu nepatrimonial care se repară fie prin mijloace nepatrimoniale
(interzicerea săvârşirii faptei ilicite, încetarea încălcării dreptului – art.253
alin.1 – 3 C.civ.) fie prin mijloace pa-trimoniale prin acordarea unor
compensaţii băneşti.
Drepturile patrimoniale se subsclasifică în: drepturi reale şi
drepturi de creanţă.
Drepturile reale (jus in re) – sunt drepturile în temeiul cărora titularul
îşi poate exercita atributele (prerogativele) corespunzătoare în mod direct şi
44
___________________________________________________________________________________________________
nemijlocit asupra unui bun determinat şi care permite a se reţine din

utilităţile sale economice fără a avea nevoie de concursul altor persoane.
Exemplu: dreptul de proprietate.
Drepturile reale au următoarele caractere specifice:

✓ conferă titularului puterea de a-şi exercita prerogativele (atri-butele)
dreptului direct asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de
concursul unei alte persoane;
✓ implică îndatorirea generală negativă a subiecţilor pasivi de a nu
face nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului;
✓ sunt absolute, deci opozabile erga omnes;
✓ conferă titularilor, atât un drept de urmărire, în temeiul căruia
titularului dreptului real poate urmări bunul şi poate cere restituirea lui din
mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim, cât şi un drept de preferinţă, în
temeiul căruia titularul unui drept real accesoriu are dreptul de a-şi satisface
cu prioritate creanţa garantată cu acest drept, înlăturând concurenţa altor
creditori care nu dispun de o garanţie;
✓ obiectul drepturilor reale este un bun cert, individual deter-minat.
Bunurile de gen devin obiect al drepturilor reale în momentul separării și
individualizării lor;
✓ drepturile reale au durată mai mare, putând fi chiar perpetue, cum ar
fi dreptul de proprietate;
✓ sunt limitate ca număr, părţile neputând crea prin voința lor noi
drepturi reale. Ele sunt enumerate, totuşi nelimitativ, de art. 551 C.civ. în
sensul că numai legiuitorul poate crea noi drepturi real.
Drepturile reale se împart în: drepturi reale principale – sunt acelea
care au o existență de sine stătătoare, nedepinzând de existenţa unui alt drept
şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate (privată sau
publică), precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate privată şi
drepturile reale principale derivate din dreptul de pro-prietate publică.
Dreptul de proprietate – este dreptul real principal, deplin, conferind
titularului suma celor trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia). Se
prezintă sub două forme: dreptul de proprietate pri-vată şi dreptul de
proprietate publică. Dreptul de proprietate privată are ca obiect toate
bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice,
persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile
care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale. Dreptul de proprietate publică are ca obiect bunurile statului şi ale
unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia
legii, sunt de uz sau de interes public.
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate
privată (cunoscute sub denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de
45
___________________________________________________________________________________________________
proprietate) sunt următoarele: dreptul de superficie (art.693 C.civ.), dreptul

de uzufruct (art.703 C.civ.), dreptul de uz (art.749 C.civ.), dreptul de abitaţie
(art. 750 C.civ.), dreptul de servitute (art.755 C.civ.).
Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate
publică sunt următoarele: dreptul de administrare, dreptul de concesiune
asupra bunurilor din domeniul public, dreptul real de folosinţă.
Drepturi reale accesorii (sau garanţii reale, ori drepturi reale de
garanţie): sunt acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind
dependente de un drept de creanţă. Aceste drepturi însoţesc şi garantează,
întotdeauna, un drept de creanţă.
Exemple: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj și dreptul de retenție.
Drepturi de creanţă (jus in personam) se mai numesc şi drepturi

personale – sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să
dea, să facă sau să nu facă ceva; adică să îndeplinească o obligaţie
corelativă, prin executarea căreia se realizează dreptul creditorului;
Exemplu: dreptul celui care închiriază un apartament la plata chiriei

convenite; dreptul celui care împrumută altuia o sumă de bani la restituirea
acesteia.
Drepturile de creanță se clasifică în: drepturi de creanță prin-cipale

– sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare şi drepturi de creanță
accesorii – sunt acelea a căror existenţă valabilă sau stingere depinde de
soarta unui alt drept principal de creanţă pe care îl însoţesc sau îl garan-
tează.
Sunt drepturi accesorii de creanță: dobânda, fideiusiunea, clau-za
penală, arvuna.
Exemplu: de pildă, în cadrul drepturilor de creanţă, la împrumutul cu

dobândă, dreptul principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul
accesoriu, în dreptul la dobânda aferentă.
Raporturile juridice al căror conţinut îl constituie drepturi de creanţă

se numesc raporturi de obligaţii, fiindcă dreptului de creanţă îi este
corelativă o obligaţie.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
✓ rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai
multe persoane determinate, ca subiect activ şi una sau mai mul-te persoane
determinate, ca subiect pasiv;
46
___________________________________________________________________________________________________
✓ conferă titularului lor – creditorului – posibilitatea de a pre-tinde

subiectului pasiv determinat – debitorului – ca acesta să dea, să facă sau să
nu facă ceva;
✓ implică obligaţia debitorului de a da (a constitui sau a tran-smite un
drept real asupra unui lucru) de a face (de a săvârşi anumite acte sau acţiuni,
lucrări sau servicii) sau de a nu face ce-va (de a se abţine de la un act sau de
la o acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească);
✓ sunt relative şi ca atare nu sunt opozabile decât debitorului, adică
subiectului pasiv determinat;
✓ sunt nelimitate ca număr, părţile raportului juridic putând conveni
asupra creării oricăror drepturi civile subiective în raporturile dintre ele;
✓ obiectul lor poate fi atât un bun individual determinat cât şi un bun
de gen;
✓ durata drepturilor de creanţă este mai scurtă decât cea a drepturilor
reale;
✓ nu conferă titularului un drept de urmărire sau de pre-ferință.
C. Alte clasificări ale drepturilor civile

C.1. După obiectul lor direct (persoane sau bunuri), distingem între:
Drepturi primare – acestea poartă direct asupra unor persoane sau
bunuri procurând titularului unui avantaj direct asupra persoanelor sau
bunurilor respective. În această categorie se includ: drepturile personalităţii,
drepturile de creanţă, drepturile reale, drepturile intelectuale. Drepturile
personalităţii şi drepturile de creanţă sunt drepturi care privesc persoanele,
iar drepturile reale şi drepturile intelectuale sunt drepturi care privesc
bunurile.
Drepturi secundare – acestea poartă asupra unor situaţii juridice
existente sau viitoare, după caz. Din această categorie fac parte: drepturile
postestative sau formatoare. Acestea sunt acele drepturi care conferă
titularului puterea de a crea, modifica sau stin-ge o situaţie juridică printr-un
act juridic unilateral.
Exemplu: încheierea unei contract acceptând oferta, revocarea man-
datului, acceptarea beneficiului unei stipulaţii pentru altul, cazul dreptului
de opțiune succesorală, dreptul de a denunța unilateral un contract, dreptul
de preemțiune.
C.2. După corelaţia dintre ele, drepturile civile pot fi:

Drepturi principale, având o existenţă de sine stătătoare în sensul că
naşterea, existenţa sau stingerea lor nu depind de existenţa valabilă a vreunui
alt drept (aşa sunt majoritatea drepturilor civile).
Drepturi accesorii, a căror existenţă valabilă sau stingere depinde de
soarta unui alt drept principal pe care îl însoţesc sau îl garantează. De pildă,
în cadrul drepturilor de creanţă, la împrumutul cu dobândă, dreptul principal
47
___________________________________________________________________________________________________
constă în restituirea împrumutului iar dreptul accesoriu, în dreptul la

dobânda aferentă.
C.3. După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor,

drepturile civile pot fi:
Drepturi pure şi simple care conferă titularului o maximă sigu-ranţă,
ele producându-şi efectele imediat (de la naştere), definitiv şi irevocabil.
Drepturi afectate de modalităţi a căror exercitare sau chiar existenţă
depinde de un eveniment viitor: termenul, condiţia şi sarcina;
Drepturi eventuale care oferă un grad şi mai redus de siguranţă ele
fiind, momentan, lipsite fie de obiect, fie de subiectul titular.
Exemplu: dreptul la repararea unui prejudiciu care s-ar putea

produce în viitor (drept căruia îi lipseşte obiectul) sau dreptul la moştenirea
unei persoane care este încă în viaţă dar care nu are încă rude în grad
succesibil mai apropiat.
C.4. În raport cu bunurile, distingem între două feluri distincte de

clasificare: drepturi imobiliare - când ele poartă asupra unui bun imobil – şi
drepturi mobiliare - când ele poartă asupra unui bun mobil sau au un obiect
imaterial. Pe de altă parte, drepturi corporale - atunci când ele se referă la
un obiect corporal, material - şi drepturi incorporale - atunci când se referă
la un obiect imaterial.
4.4. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile sunt recunoscute de lege şi prin
prevederile Constituţiei României, prevederi potrivit cărora: cetăţenii
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin
alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea (art.15 alin.1); orice persoană
se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime (art.21, alin.1).
De regulă, orice drept subiectiv este înzestrat cu acțiune civilă.
Acțiunea civilă, în sens larg, este mijlocul procedural prin care
titularul unui drept pretins sau contestat cere instanţei să i se recunoască
acest drept prin hotărâre judecătorească, cu scopul de a fi respectat de cel
care l-a încălcat sau l-a nesocotit.
Drepturile civile pot fi apărate și pe cale de excepție, prin in-vocarea
acestor drepturi ca mijloc de apărare împotriva pretenţiilor nejustificat
formulate de alte persoane împotriva titularului dreptului.
În toate cazurile hotărârea judecătorească prin care se recunoaşte un
drept poate fi adusă la îndeplinire prin executare silită dacă nu este
executată de bună voie de către persoana obligată.
48
___________________________________________________________________________________________________
Cel care înţelege să se prevaleze de un drept în faţa instanţei va trebui

să producă proba existenţei dreptului pe care îl invocă. Mijloacele de probă
sunt: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile, expertiza, cercetarea la
faţa locului, mijloacele materiale de pro-bă.
4.5. Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept
Dreptul subiectiv trebuie exercitat cu bună-credinţă şi în acord cu
ordnea publică şi bunele moravuri (art. 14 C.civ., art.57 din Constituţie).
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi numai potrivit
cu scopul lui economic şi social. De asemenea, dreptul subiectiv trebuie
exercitat în limitele sale (materiale ori juridice). Potrivit art.15 C.civ.:
„Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi

pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Sancţiunea abuzului de drept constă în refuzul organului ju-

risdicţional de a pr-tegui dreptul folosit abuziv şi chiar mai mult decât atât,
judecătorul este îndreptăţit să înlăture consecinţele juridice rezultate dintr-o
exercitare abuzivă a unui drept.
Exemplu: proprietarul construieşte pe proprietatea sa un horn înalt

şi fals, fără nicio utilitate pentru sine, ci anume pentru a umbri imobilul
vecin (speţa Doerr, Calmar, pronunţată de Casaţia franceză în 2 mai 1855).
În materie contractuală, abuzul de drept nu presupune neapărat

intenţia de a păbugi sau vătăma pe altul, ci este suficientă lipsa bunei-
credinţe – care aici are semnificaţia că datorită nepăsării sau neglijenţei
titularului dreptului subiectiv exercitarea acestuia se face într-o manieră
excesivă şi nerezonabilă. Criteriile pentru determinarea conduitei excesive şi
nerezonabile, contrare bunei-credinţe, au ca sursă voinţa comună a
cocontractanţilor.
Exemplu: după încheierea contractului de închiriere în care se

prevede necesi-tatea autorizării locatorului (cel care închiriază) pentru
orice lucrări locative refuzul nemotivat al acestuia de a permite efectuarea
unor asemenea lucrări, demonstrat a fi necesare desfășurării activității
locatarului, are semnificația unui abuz de drept.
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, op. cit.,
2017, p. 87-141; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, ediţia
a 3-a revăzută, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 138-232; D.
Ştefănescu, Contribu’ii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv,
în "Dreptul" nr. 7-8/1991, p. 77-82; D. Gherasim, Buna-credinţă în
49
___________________________________________________________________________________________________
raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 7-19; I.

Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1988, p. 50-120.

1.Ce întelegeti prin raport juridic civil ?
2. Ce înţelegeţi prin izvor al raportului juridic concret?
3. Ce întelegeti prin capacitate de exerciţiu ? Care sunt fazele

acesteia ?
4. Din ce este format conţinutul raportului juridic civil?
5. Faceţi o comparaţie între drepturile relative şi cele absolute.

1. Nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) minorul căsătorit;
c) majorul;
d) persoana pusă sub interdicţie;
2. Raporturile obligaţionale au în conţinut:
a) drepturi reale;
b) drepturi de creanţă;
c) drepturi personal nepatrimoniale;
3. Sunt caractere juridice ale capacităţii juridice de folosinţă:
a) legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, insesizabilitatea;
b) egalitatea, universalitatea, legalitatea, inamovibilitatea;
c) legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea,
egalitatea, universalitatea;
4. Drepturilor de creanţă:
a) conferă creditorului posibilitatea de a pretinde debitorului ca acesta
să dea, să facă sau să nu facă ceva;
50
___________________________________________________________________________________________________
b) conferă creditorului posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv

universal, nedeterminat ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva;
c) sunt limitate ca număr;
5. Dreptul de proprietate:
a) este un drept real principal;
b) se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate privată şi dreptul
de proprietate publică;
c) poate avea ca obiect bunurile statului şi ale unităţilor ad-
ministrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz
sau de interes public.
1. Într-un raport juridic real subiectul pasiv are:
a) o obligaţie de a da;
b) o obligaţie de a face;
c) o obligaţie negativă;
2. Titularul unui drept real are:

a) dreptul de a pretinde respectarea dreptului său;
b) dreptul de urmărire;
c) dreptul de preferinţă;
3. Capacitatea de folosinţă are în conţinut:

a) drepturi;
b) obligaţii:
c) drepturi şi obligaţii;
4. Creditorul poate cere debitorului său:

a) să dea ceva
b) să facă ceva
c) să nu facă ceva
5. Este izvor al raportului juridic concret:

a) acţiunea săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice;
b) acţiunea licită săvârşită fără intenţia de a produce efecte juri-dice;
c) acţiunea ilicită săvârşită fără intenţia de a produce efecte juri-dice;

Realizaţi o comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă şi
apoi între drepturile absolute şi cele relative.
51
___________________________________________________________________________________________________
X,Y,Z s-au obligat în solidar faţă de A să restituie suma de 10 mil lei, ce forma obiectul
contractului de împrumut, după 3 luni de la momentul naşterii raportului juridic. Dacă la
scadenţă (împlinirea termenului de 3 luni) X a achitat întreaga datorie lui A, recunoaşteţi
modalitatea de schimbare a subiectului activ in speţă.
Raportul juridic civil: obligaţiile civile, obiect, bunurile
I. Obiective
52
___________________________________________________________________________________________________
✓ înţelegerea noţiunii de obligaţie corelativă dreptului subiec-tiv;

✓ înţelegerea noţiunii de obiect al raportului juridic civil;
✓ însuşirea clasificării bunurilor;
✓ înţelegerea importanţei practică a distincţiilor bunurilor;
II. Competenţele dobândite de student

✓ să fie capabil să clasifice o obligaţie;
✓ să fie capabil să clasifice un bun după criteriile însuşite;
✓ capacitatea de a aplica la concret cunoştinţele acumulate;
III. Cuvinte cheie

✓ obligaţie corelativă dreptului subiectiv, lucru, bun, obiect al
raportului juridic;
IV. Structura temei de studiu

1. Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv
2. Obiectul raportului juridic
3. Clasificarea bunurilor
V. Rezumat
Aşa cum arătat deja (în Unitatea de studiu 3) în conţinutul raportului
juridic civil este cuprinsă şi obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv
civil. În sens larg, termenul „obligaţie” desemnează raportul juridic
obligaţional, iar în sens restrâns, îndatorirea subiectului pasiv (debitorul) de
a da, a face sau a nu face ceva. Un alt eleement al raportului juridic este
obiectul acestuia. Este unanim admis că obiectul raportului juridic civil este
conduita sau comportamentul părţilor acelui raport. Însă obiectul derivat al
raportului juridic civil îl reprezintă bunurile. Nu toate lucrurile sunt
considerate bunuri în drept. Pentru a fi calificat astfel un lucru trebuie să
aibă valoare economică, să fie util omului şi să fie susceptibil de apropriere
sub forma unor drepturi. Bunurile se clasifică după mai multe criterii. Toate
aceste clasificări ale bunurilor au o importanţă practică deosebită.
1. Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv

1.1. Noțiune
53
___________________________________________________________________________________________________
Lato sensu, termenul „obligaţie” desemnează raportul juridic

obligaţional, iar în sens restrâns, îndatorirea subiectului pasiv (debitorul) de
a da, a face sau a nu face ceva.
Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind: îndatorirea subiectului
pasiv de a avea o anumită conduită, pretinsă de subiectul activ,
corespunzătoare dreptlui subiectiv corelativ, conduită care constă în a da,
a face sau a nu face ceva şi care la nevoie poate fi impusă prin forţa
coercitivă a statului.
Potrivit art.1164 C.civ.:
„Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este

ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată”.
1.2. Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor su-biective

A. În funcţie de izvoare, obligaţiile se pot naşte din: contracte, acte
juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte - săvârşite
cu intenţie, cvasidelicte - săvârşite fără intenţie), îmbo-găţire fără justă
cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată.
B. În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot împărţi în:

- obligaţii de a da – este îndatorirea de a constiui sau a strămuta un
drept real privind un bun cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fiind vorba
despre o prestaţie pozitivă.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorlui

dreptul de proprietate asupra bunului vândut.
- obligaţia de a face - presupune îndatorirea de a executa o lucrare ori

a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpă-

rătorului sau cea a antreprenorului de a executa o lucrare.
- obligaţia de a nu face – ca obligaţie corealativă a unui drept absolut

- înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere
acelui drept. Obligaţia de nu face, corelativă unui drept relativ, înseamnă a
nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţiere.
Exemplu: obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei monografii

juridice de a nu ceda dreptul de publicare altei edituri timp de 10 ani de la
publicarea operei sale.
54
___________________________________________________________________________________________________
Tot în funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot clasifica şi în: obligaţii

pozitive (obligaţia de a da şi de a face) şi obligaţii negative (obligaţia de nu a
face).
De asemenea, păstrând acelaşi criteriu, obligaţiile se împart în:
- obligaţii determinate (sau de rezultat) – care reprezintă îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat determinat.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul

vândut.
- obligaţii de diligenţă (sau de mijloace) – care consistă în îndato-

rirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui rezultat,
fără însă a se obliga la realizarea rezultatului concret.
Exemplu: obligaţia avocatului de a reprezenta şi asista în justiţie pe

clientul său, obligaţia profesorului de a medita un elev în vederea
promovării unui examen etc.
C. În funcţie de puterea sancţiunii lor, obligaţiile se împart în:

- obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii naturale (imperfecte).
Sau, într-o altă formulare, ele se împart în obligaţii înzestrate cu
acţiune în justiţie (obligaţie perfectă) şi obligaţii neînzestrate cu asemenea
acţiune (obligaţie imperfectă). Menţionăm faptul că obligaţia naturală este
obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bună voie de debitor, creditorul nu poate fi obligat la restituirea
ei. Ea reprezintă o categorie intermediară între obligaţia juridică şi obligaţia
morală (acesteia din urmă îi lip-seşte constrâgerea statală).
Exemplu: cheltuielile de nuntă constituie o obligaţie a părinţilor

lipsită de sancţiune iar în cazul în care au fost efectuate de bună voie nu se
poate cere restituirea lor (Trib. Supr., dec. civ. nr. 726/1960, în L.P., nr.
2/1961).
D. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi:

- obişnuite (opozabile numai debitorului), opozabile şi ter-ţelor
persoane (scriptae in rem) sau obligaţii reale (propter rem).
Obligaţiile obişnuite sunt acele obligaţii care incumbă debitorului faţă
de care s-a născut. Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Este o obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) acea obligaţie
care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza
dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra
acelui bun care este şi el ţinut de îndeplinirea unei obligaţii născută anterior.
55
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: obligaţia cumpărătorului unui bun care formează obiectul

unui contract de locaţiune; "Dacă locatarul vinde lucrul închiriat...
cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare..."-
art. 1811 C.civ.
Este obligaţie reală (propter rem) îndatorirea ce revine deţină-torului

unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru
societate.
Exemplu: proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să

contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor
corespunzătoare suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta
(art. 560 C.civ.).
2. Obiectul raportului juridic

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau
abţinerea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul
pasiv al raportului juridic, adică conduita sau comporta-mentul subiecţilor
raportului. Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului, căci prin
conţinut înţelegem drepturile şi obli-gaţiile subiecţilor, pe când prin obiect
înţelegem chiar acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde, iar cel pasiv este ţinut să le îndeplinească.
„Bunul” – este obiectul derivat al raportului juridic de drept civil.
Noţiunea de bun este utilizată în dublu sens: în sens restrâns, prin bun
se înţelege lucrul care constituie obiect al drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale, iar în sens larg, prin bun se înţelege atât lucrul apropriat cât şi
drepturile privitoare la lucrul respectiv.
Potrivit art. 535 C civ.:
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie

obiectul unui drept patrimonial”.
Este de menţionat şi faptul că art.1 din Protocolul nr.1 al Con-venţiei

Europene a Drepturilor Omului a lărgit noţiunea de bunuri. Ea poate
desemna „anumite drepturi şi interese constituind active”.
Exemple: un câştig viitor dacă acesta face obiectul unei creanţe

exigibile, anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană
fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime
la obţinerea unor indemnizări, informaţia, etc.
56
___________________________________________________________________________________________________
3. Clasificarea bunurilor
3.1. Distingem între:
- bunuri corporale (res coporales) – sunt acelea care au o existenţă
materială, indiferent de substanţa şi starea fizică în care se găsesc.
Exemplu: construcţiile, autoturismele, calculatoarele, chiar şi

energiile prevăzute de art. 539 alin.(2) C.civ. sunt bunuri corporale
deoarece existenţa lor poate fi percepută prin simţurile noastre, direct su
indirect, sau cu ajutorul unor aparate.
- bunuri incorporale (res incorporales) – sunt acelea care nu au o

existenţă materială (corp, substanţă) şi cărora le lipseşte materia tangibilă.
Totuşi ele au o valoare economică în patrimoniul unei per-soane: bunurile
incorporale sunt drepturile care se exercită asupra obiectelor care sunt ele
însele fie bunuri corporale, fie incorporale.
3.2. Potrivit art.536 C.civ., bunurile se împart în: bunuri imobi-le şi

bunuri mobile, această clasificare având la bază un dublu criteriu – atât
natura bunului, cât şi calificarea dată de lege.
3.2.1. Bunurile imobile pot fi: imobile prin natura lor (nemiş-
cătoare) – sunt acele bunuri care au aşezare fixă şi stabilă. Acestea constituie
categoria principală de imobile şi se regăsesc în enume-rarea nelimitativă a
art.537 C.civ.:
„Terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în

rădăcini, construc-ţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte insta-laţii de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent”.
Aşadar, în această materie are aplicaţie maxima superficies solo cedit

– solul absoarbe suprafaţa.
Exemplu: pomii pe picior, recoltele prinse în rădăcini, atâta timp cât

rămân încorporate în sol, fructele prinse de pomi sunt, de asemenea, imobile
prin natură şi aparţin proprietarului; pe de altă parte fructele căzute din
pom sau cele furate sunt mobile deoarece au încetat să fie încorporate în
sol.
Imobilele prin destinaţie –Potrivit art. 538 C.civ.:

57
___________________________________________________________________________________________________
„Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un

imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în
aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt
temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri
imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie”.
Imobilele prin obiectul la care se aplică –
Exemplu: dreptul de uzufruct, dreptul de servitute, dreptul de su-

perficie, etc.
Conform art.542 C.civ.:
„Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la

bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Celelalte drepturi
patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare
la bunurile mobile”.
3.2.2. Bunurile mobile - sunt acele bunuri pe care legea nu le

consideră imobile (art. 539 alin.1 C.civ.). Acestea sunt de trei feluri:
Mobilele prin natura lor – sunt acelea care nu au o aşezere fixă şi

stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul.
Exemplu: animalele, maşina, navele, aeronavele, etc.
Conform art.239 alin.(2) C.civ.:
„Mai sunt mobile prin natură undele electromagnetice sau cele

asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”.
Mobilele prin anticipaţie - Potrivit art.540 C.civ.:
„Bogăţiile de orice natură a solului şi subsolului, fructele neculese

încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin
anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor”.
Mobilele prin obiectul lor (sau prin determinarea legii) - sunt toate
drepturile care se referă la un bun mobil: drepturile reale (mai puţin dreptul
58
___________________________________________________________________________________________________
de proprietate) asupra unui bun mobil, drepturile de creanţă privind un bun

mobil sau imobil, drepturile intelectuale, acţiunile în justiţie privitoare la un
bun mobil.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în regimul juridic

diferenţiat care se aplică bunurilor imobile faţă de bunurile mobile, astfel:
Referitor la înstrăinare: formele de publicitate (înscrierile în cartea
funciară) se aplică numai actelor juridice privitoare la imobile, pentru
bunurile mobile cerinţa fiind inutilă, deoarece posesorul bunului mobil se
poate prevala de prezumţia de proprietate (art. 935 C.civ.). De asemenea,
înstrăinarea bunurilor imobile este supusă unor condiţii de validitate,
respectiv forma autentică a înscrisului constator al transmisiunii. Pe de altă
parte, bunurile mobile corporale pot face obiectul darului manual, fără
respectarea formei autentice impuse donaţiilor dacă au o valoare de până la
25.000 lei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Referitor la efectele posesiunii: în materie mobiliară, posesiunea de
bună-credinţă valorează titlu, deci se confundă cu proprietatea. În materie
imobiliară, atât posesiunea, cât şi bunul asupra căruia poartă sunt distincte.
Pe de altă parte, dobândirea proprietăţii prin posesie (prin uzucapiune) se
referă atât la bunurile imobile, cât şi la bunurile mobile.
Referitor la regimul bunurilor soţilor: dacă înstrăinarea sau gre-varea
imobilelor, bunuri comune, nu poate fi făcută de unul dintre soţi decât cu
consimţământul expres al celuilalt, înstrăinarea mobile-lor se poate face fără
un astfel de cosimţământ expres, deoarece el este prezumtat de lege.
Referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti: dacă în materie
imobiliară, acţiunea este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se
află situat bunul imobil, în materie mobiliară competenţa aparţine instanţei
de la domiciliul pârâtului.
Referitor la legea aplicabilă în dreptul internaţional privat: bu-nurile
imobile sunt guvernate de legea statului în care se găsesc (lex rei sitae),
aceleaşi regului aplicându-se şi mobilelor corporale considerate în
individualitatea lor. În dreptul internaţional privat român se admite că navele
şi aeronavele sunt guvernate de legea statului sub al cărui pavilion
navighează; mărfurile în tranzit sunt cârmuite de legea locului de expediţie a
mărfii.
De asemenea, referitor la executarea silită, există reglementări
distincte între bunurile imobile şi bunurile mobile.
3.3. Bunurile se mai clasifică în:

Bunuri scoase din circuitul civil – sunt acele bunuri care nu pot
forma obiectul unor acte juridice, între vii ori pentru cauză de moarte, fiind
inalienabile.
59
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: bunurile enumerate de art.136 alin.(4) din Constituţie care

nu pot fi decât obiect al proprietăţii publice.
Bunuri aflate în circuitul civil – sunt acele bunuri cu privire care pot
forma obiectul unor acte juridice, fiind alienabile.
Potrivit art.1229 C.civ., numai bunurile care sunt în circuitul civil pot
face obiec-tul unei prestaţii contractuale, iar potrivit art. 553 alin.(4) C.civ
bunurile obiect al pro-prietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în
circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. În aceeaşi ordine de idei,
art. 1657 C.civ. dispune că orice bun poate fi vândut în mod liber dacă
vânzarea nu este interzisă sau limitată prin lege.
Aceste din urmă bunuri se pot subclasifica după cum circulaţia lor
este neîngrădită, putând fi dobândite sau înstrăinate de orice persoană şi
bunuri a căror circulaţie este supusă unor restricţii, fie cu privire la
subiectele de drept care le pot dobândi ori înstrăina, fie cu privire la
condiţiile de încheiere a actelor juridice.
Exemplu: din cea de-a doua categorie, adică bunuri care pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate condiţionat, fac parte: substanţele
stupefiante, bunurile care fac parte din patrimoniul naţional cultural,
materialele explozive, etc.
3.4. Bunurile se mai împart în:

Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) –
Exemplu: o casă identificată administrativ prin adresă, sau

suprafaţă, număr de camere; o maşină identificată prin mară, serie, an de
fabricaţie, etc.
Bunuri determinate prin caractere generice (res genera) – sunt acele

bunuri care sunt privite prin prisma caracterelor comune ale întregii lor
categorii şi care se individualizează ulterior prin numărare, măsurare,
cântărire.
Exemplu: o sumă de bani, o cantitate de cereale, o cantitate de
combustibil.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în regimul juridic

diferenţiat care se aplică bunurilor individual determinate şi bunu-rilor
generice, astfel:
Momentul transmiterii dreptului de proprietate: în cazul bunu-rilor
individual determinate este cel al încheierii actului juridic (sau al acordului
de voinţe) – art.1273 alin.(1) şi art. 1674 C.civ- bineînţeles, cu excepţia
60
___________________________________________________________________________________________________
actelor juridice solemne şi a cazurilor în care legea sau părţile convin ca

transferul dreptului să se facă la o dată ulterioară. În cazul bunurilor generice
momentul transmiterii dreptului este cel al individualizării lor prin cântărire,
măsurare sau numărare (art.1273 alin.(1) şi art.1678 C.civ.).
Exemplu: (1) vânzarea a 10 tone de grâu – este o vânzare de bunuri

de gen, vânzarea având un obiect determinat generic, transferul dreptului
de proprietate făcându-se la momentul cântăririi cerealelor;
(2) vânzarea a 10 tone de grâu din recolta de anul viitor a
vânzătorului este o vânzare a unor bunuri de gen limitat, urmând deci ca
transferul dreptului de proprietate să se facă la momentul cântăririi
cerealelor;
(3) dacă însă vânzarea priveşte toată cantitatea de cereale aflată în
silozul vân-zătorului, la un preţ global, aceasta este o vânzare a unor bunuri
considerate de gen, dar care are ca obiect un bun determinat individual
(vânzarea în bloc – art.1679 C.civ.), proprietatea transferându-se
cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat chiar dacă bunurile nu au
fost individualizate.
Suportarea riscului contractului: riscul în contractele tran-slative de

proprietate atunci când este vorba despre un bun indivi-dual determinat care
a pierit înainte ca bunul să fie predat, este suportat de debitorul obligaţiei de
predare.
În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de pre-dare
pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii
fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp – art.1274
alin.(1) şi alin.(2) C.civ.;
Pe de altă parte, dacă bunurile transmise sunt bunuri de gen problema
suportării riscului nu se pune în aceiaşi termeni, deoarece înstrăinătorul nu
este liberat de obligaţia de predare, chiar dacă bunurile respective au pierit în
totalitate – art. 1686 alin.(3) C.civ.
Executarea obligaţiei de predare (cât timp nu există stipulaţie
contractuală contrară): în cazul bunurilor individual determinate locul
predării este acela în care se află bunul în momentul încheierii contractului,
iar în cazul bunurilor generice, domiciliul sau sediul debitorului la data
încheierii contractului;

Bunuri consumptibile – sunt acele bunuri mobile care nu pot fi
folosite, conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma sub-stanţa ori
fără a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare (art. 544 C.civ.).
61
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: alimentele, combustibilul, banii.
Consumptibilitatea banilor se deosebeşte de cea a altor bunuri întrucât

presupune o consumare juridică, prin înstrăinarea lor. Astfel se poate reţine o
consumptibilitate naturală în privinţa bunurilor care se consumă prin
întrebuinţare şi o consumptibilitate civilă care vizea-ză cazurile în care nu te
poţi servi de bun fără să îl alienezi.
Bunuri neconsumptibile – sunt acele bunuri mobile care pot fi

întrebuinţate în mod continuu, fără ca prin aceasta să se consume substanţa
sau să fie implicată înstrăinarea lor.
Exemplu: hainele, mobilierul.
Interesul juridic al acestei diviziuni rezidă în aceea că numai asupra

bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care să permită titularului
lor o utilizarea prelungită, continuă şi, conco-mitent, să impună obligaţia de
a le restitui după întrebuinţare în individualitatea lor.
Exemplu: dreptul de uzufruct, de uz şi împrumutul de folosinţă

(comodat) nu vor putea fi constituite decât asupra bunurilor necon-
sumptibile, pe când împrumultul de consumaţie (mutuum) nu poate avea ca
obiect decât bunurile consumtibile. În ipoteza în care uzufructul se
constituie asupra unui bun consumptibil el se va numi cvasiuzufruct.

Bunuri fungibile – Ele sunt, după cum stabileşte art. 543 C.civ.,
bunuri determinabile după număr, măsură sau greu-tate, astfel încât pot fi
înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.
Exemplu: banii, ţigările, alimentele de un anumit fel.
Banii au o fungibilitate absolută – care exprimă aptitudinea acestora

de a înlocui orice alte bunuri prin plată (art. 1469 C.civ.).
Bunuri nefungibile – sunt acele bunuri care nu se pot înlocui unele cu

altele pentru a libera pe debitor.
Exemplu: un tablou, o mobilă executată la comandă specială, un cal

de cursă, o monedă de aur antică.
Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între între două sau mai

multe bunuri generice în temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în
62
___________________________________________________________________________________________________
executarea unei obligaţii. Fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurilor

depinde nu numai de însuşirile naturale ale acestora, ci şi de intenţia părţilor
exprimată în actul juridic încheiat –art.543 alin.(3) C.civ: prin act juridic un
bun fungibil prin natura sa poate fi con-siderat nefungibil.
Importanţa juridică a acestei clasificări se evidenţiază în ma-teria

executării obligaţiilor civile în sensul că în cazul unor bunuri fungibile plata
este eliberatorie pentru debitorul care a predat creditorului un lucru de
acelaşi gen, pe când în cazul bunului nefungibil (cert) plata nu este
eliberatorie pentru debitorul care predă creditorului un alt bun, chiar dacă
acesta ar întruni toate calităţile primului.
Excepţie: operaţia juridică a dării în plată prin care debitorul

execută către creditorul său, cu consimţământul acestuia din urmă, o altă
prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic
obligaţional.
Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii

certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă
de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură-
art.1617 alin.(1) C.civ.
3.7. Bunurile se mai divid în:

Bunuri divizibile – sunt acele bunuri susceptibile de împărţire, fără ca
prin această operaţie să li se schimbe destinaţia.
Bunuri indivizibile – sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără a
li se schimba destinaţia (art. 545 C.civ.).
Exemplu: un costum sau un scaun, din punct de vedere juridic sunt

indivizibile deoarece părţile rezultate nu ar mai poseda calităţile pe care le
avea întregul. Dar, un teren în suprafaţă de 1 ha deşi, în general, poate fi
divizat, în două, trei sau mai multe părţi, nu este divizibil, de pildă, în
10.000 de părţi, deoarece, în acest caz, nu ar mai putea servi pentru cultura
pământului sau pentru construcţii.
Divizibilitate bunurilor trebuie privită sub un dublu aspect: sub raport

pur fizic şi sub raport juridic. Sub primul aspect sunt divizibile numai
bunurile corporale. Dar sub al doilea aspect, divizibilitatea fizică este
condiţionată de trei cerinţe: a) părţile din care era compus bunul să posede
calităţile individuale ale întregului; b) părţile rezultate în urma diviziunii să
rămână proprii pentru destinaţia economi-că pe care o avea întregul; c)
părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Deci, cu toată
divizibilitatea sa fizică, din punct de vedere juridic, bunul va fi privit ca
indivizibil dacă nu sunt îndeplinite criteriile precizate. Potrivit art.545
63
___________________________________________________________________________________________________
alin.(3) C.civ. prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi
considerat indivizibil.
Importanţa juridică a acestei clasificări se învederează în materie de

partaj (voluntar sau pe cale judiciară) atunci când numai bunurile divizibile
pot fi împărţite în natura lor, pe când cele indivizibile sunt atribuite unui
coproprietar, iar ceilalţi primesc în schimb alte bunuri de valoare egală sau
compensaţii în bani sub for-mă de sulte – a se vedea art.676, alin.(2) C.civ.
Tot astfel, dacă un bun divizibil va forma obiectul obligaţiei cu pluralitate de
debitori, acea obligaţie este, în principiu, divizibilă, fiecare debitor fiind
liberat prin plata părţii lui. Dimpotrivă, dacă un bun indivizibil formează
obiec-tul unei obligaţii cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este indivi-
zibilă prin natura ei, iar fiecare dintre debitori va fi ţinut pentru în-treaga
datorie.

Bunuri principale – sunt acele bunuri care, având o întrebu-inţare
independentă, nu sunt destinate să servească la utilizarea altor bunuri.
Bunuri accesorii - sunt acele bunuri care nu pot fi utile decât prin
intermediul altor bunuri de care sunt intim legate.
- Potrivit art. 546 alin.(1) C.civ.:
Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării

economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această uti-
lizare.
Destinarea bunului accesoriu întrebuinţării altui bun trebuie să fie

stabilită de manieră stabilă şi exclusivă. Această destinare poate să nu fie
perpetuă, proprietarul celor două bunuri putând să facă să înceteze legătura
dintre bunul principal şi bunul accesoriu, însă nu cu încălcarea drepturilor
terţilor - art. 546 alin.(4) şi alin.(6) C.civ.
Interesul juridic al acestei clasificări se grefează pe ideea că bunul

accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal, inclusiv în caz de
înstrăinare sau grevare a bunului principal, dacă legea nu prevede altfel, sau
părţile nu au convenit în alt mod. Astfel, vânzarea bunului principal va
presupune şi vânzare bunului accesoriu, ipoteca asupra bunului principal va
greva şi accesoriile acestuia. Bunul accesoriu nu va putea fi urmărit silit
decât odată cu bunul principal.
Exemplu: părţile comune din clădirile cu mai multe apartamente

aparţinând mai multor proprietari (casa scării, acoperişul blocului, etc.)
sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative care sunt bunuri
64
___________________________________________________________________________________________________
principale, iar înstrăinarea sau ipotecarea cotei părţi din părţile comune nu
se va putea face decât odată cu înstrăinarea sau ipotecarea dreptului care
constituie bunul principal.
3.9. Bunurile mai pot fi:

Bunuri frugifere – sunt acele bunuri care produc alte bunuri numite
fructe, fără consumarea substanţei lor. Fructele vor deveni bunuri noi după
detaşarea lor de bunul frugifer.
Bunuri nefrugifere – sunt acele bunuri care nu pot produce alte
bunuri sau produse, în mod periodic şi fără a li se consuma substanţa.
Exemplu: marmura dintr-o carieră, lemnul extras dintr-o pădure;
Potrivit art. 548 C.civ. se poate face distincţie între trei categorii de
fructe: fructe naturale, sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute fără intervenţia omului, fructe industriale, sunt produsele directe şi
periodice ale unui bun obţinute ca rezultat al interven-ţiei omului, fructe
civile, sunt veniturile rezultate din folosirea bu-nului de către o altă persoană
în virtutea unui act juridic.
Interesul clasificării se găseşte în: a) faptul că fructele şi pro-ductele

se cuvin proprietarului bunului, dacă prin lege nu se dispune altfel; b)
referitor la modul de dobândire, fructele naturale şi industriale se dobândesc
prin culegere (percepere), în timp ce fructele civile se dobândesc zi cu zi; c)
posesorul de bună-credinţă al unui bun are dreptul să dobândească numai
fructele, nu şi productele; d) uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi
la producte.
C.10. Bunurile se mai împart în:
Bunuri simple – sunt acele bunuri care formează o unitate indi-
vizibilă şi care sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen.
Exemplu: un teren gol, o perlă, un imobil construit, etc.
Bunuri compuse – sunt acele bunuri care sunt alcătuite din ele-mente
diverse şi distincte pentru care există interesul ca uneori să fie asociate,
alteori disociate.
Exemplu: universalitatea de fapt, proprietăţile incorporale, etc.
Universalitatea de fapt reprezintă ansamblul bunurilor care aparţin

aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau
prin lege. Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau
separat, să facă obiectul unor acte sau ra-porturi juridice distincte (art. 541
C.civ.).
65
___________________________________________________________________________________________________
Exemplu: o bibliotecă (un ansamblu de volume), o turmă de animale,

fondul de comerţ.

Bunuri prezente – sunt acele bunuri care există şi sunt determinate
individual sau generic.
Bunuri viitoare– sunt acele bunuri care încă nu există, dar vor exista
în viitor.
Exemplu: vânzarea sau ipotecarea unui apartament care nu este încă

construit.

Bunuri sesizabile – sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul
executării silite a debitorului.
Bunuri insesizabile – sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silit
pentru plata unei datorii a debitorului.
Interesul juridic al acestei clasificări rezidă în faptul că în cazul

executării silite a bunurilor debitorului pentru plata unei datorii, anumite
bunuri nu pot fi urmărite, ori pot fi urmărite numai pentru anumite creanţe
privilegiate.
Exemplu: nu se pot urmări, pentru nicio datorie, bunurile neur-

măribile, definite de art.716 din C.pr.civ., printre care se numără şi:
obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, obiectele indis-
pensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor,
alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni sau până la
noua recoltă, etc.
3.13. Bunurile se mai clasifică în: bunuri din domeniul public şi

bunuri din domeniul privat.
Această clasificare se referă exclusiv la bunurile care aparţin statului
şi unităţilor administrativ-teritoriale, persoane juridice care sunt titulare fie
ale dreptului de proprietate publică, fie ale dreptului de proprietate privată,
după cum bunurile la care se referă dreptul de proprietate fac parte din
domeniul public sau din domeniul privat.
Potrivit art.136 alin.(3) din Constituţie:
„Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt:

bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, plajele, marea teritorială, etc.”
66
___________________________________________________________________________________________________
Interesul clasificării rezidă în aceea că bunurile din domeniul public al

statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile.
3.14. Bunurile mai pot clasificate în: bunuri de capitalizare – sunt

acele bunuri care formează baza cea mai consistentă a averii private,
reprezentând un amestec de bunuri mobile şi imobile şi reunind trei specii de
bunuri: bunuri de capitalizare imobiliare – Exemplu: pâmânt pentru cultură,
teren pentru construcţii, imobile construite. Bunuri de capitalizare mobiliare
– Exemple: aur, valori bursiere, bijuterii, colecţii preţioase. Bunuri de
producţie sau unităţi de exploatare – fonduri de ex-ploatare industrială,
comercială, artizanală sau agricolă. Bunuri de consumaţie – sunt acele
bunuri de confort sau de uz curent.
Exemplu: echipamentele casnice, bunurile care procură o plăcere

personală, etc.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 151-176;
Idem, Eseu asupra clasificării bunurilor în drepul civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşi, 2010; p. 30-156; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea
generală, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 74-88; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul
civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 381-422; C.T. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 104-
116.

1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de obligaţie corelativă dreptului
subiectiv?
2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de bun?
3. Daţi exemple de bunuri fungibile.
4. De câte feluri sunt fructele? Cui se cuvin ele?

67
___________________________________________________________________________________________________
5. Care sunt bunurile mobile prin determinarea legii?

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor de gen (res genera) se
transmite:
a) la momentul realizării acordului de voinţă al părţilor
b) la momentul predării
c) la momentul individualizării prin măsurare, cântărire, nu-mărare.
2. Bunurile sesizabile sunt:

a) cele care au o materie tangibilă;
b) cele care pot fi percepute prin simţurile noastre;
c) cele care pot fi supuse urmăririi silite.
3. Un autoturism este:
a) bun mobil prin determinarea legii;
b) bun fungibil;
c) bun neconsumptibil;
4. Banii sunt:
a) bun fungibil;
b) bun consumptibil;
c) bun corporal.
5. Obligaţia medicului cu privire actul medical de îngrijire a unui

pacient este:
a) o obligaţie de rezultat;
b) o obligaţie de diligenţă;
c) o obligaţie de da.
X. Test de evaluare
1. Executarea de bună voie a obligaţiei după împlinirea ter-
menului de prescripţie:
a) dă dreptul la restituirea prestaţiei, judecătorul având un rol activ în
stabilirea corectă a stării de fapt deduse judecăţii;
b) dă dreptul la restituirea prestaţiei numai dacă cel care a executat nu
ştia că termenul prescripţiei era împlinit la data executării;
c) nu produce nicio consecinţă juridică în patrimoniul celui care a
executat obligaţia prescrisă.
68
___________________________________________________________________________________________________
2. D.A. a s-a căsătorit cu M.N. Înaintea căsătoriei ea avea o

maşină iar el un apartament. În timpul căsătoriei cei doi au con-struit o
casă. M.N. vinde casa fără acordul soţiei.
a) ce fel de bun este apartamentul (treceţi-l prin toate cla-sificările
bunurilor) ?
a) care bunuri sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi?
b) Care sunt bunurile comune ale soţilor?
c) M.N poate vinde casa fără acordul lui D.A.?

Realizaţi o schemă a clasificării bunurilor după Codul civil şi
comentaţi soluţia instanţei din speţa înfăţişată mai jos.
Prin sentinţa civilă a Judecatoriei Sect. 1 Bucureşti, s-a admis acţiunea
formulată de reclamantul B.E. şi s-a dispus evacuarea pârâţilor R.A. şi
R.E. din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, pentru lipsă de titlu.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că B.E. a devenit proprietarul
apartamentului stabilit în Bucuresti, sectorul 1, ca urmare a unui contract de
donaţie încheiat între ea, în calitate de donatar, şi B.T., în calitate de
donator. Această transmisiune a proprietăţii a survenit la o data la care între
donator B.T. şi pârâţi era în curs de executare un contract de închiriere pe o
perioadă de 3 ani, cu începere de la 1.04.2013. Ca urmare a acestei
operaţiuni, instanţa a considerat că drepturile pârâţilor de a locui în
apartament au încetat de drept, ca urmare a schimbării proprietarului
apartamentului.
Comentaţi soluţia instanţei.
Actul juridic civil: noţiune şi clasificare
I. Obiective
✓ înţelegerea sensurilor noţiunii de act juridic;
✓ însuşirea diferitelor clasificări ale actelor juridice;
✓ însuşirea importanţei practice a acestor clasificări ale actelor
juridice.
69
___________________________________________________________________________________________________
II. Competenţe dobândite de student

✓ capacitatea de face distincţie dintre actul privit ca negotium şi ca
instrumentum;
✓ capacitatea de a încadra corect un act juridic într-o anumită
clasificare;
✓ capacitatea de a sesiza diferenţele dintre diferitele acte juridice şi
importanţa practică a calificării corecte a unui act juridic concret.
III. Cuvinte cheie

✓ manifestare de voinţă, efecte juridice, act juridic unilateral, contract
sinalagmatic, act cu titlu oneros, act cu titlu gratuit, act de conservare, de
administrare, de dispoziţie, act consensual, solemn, real.

1.Noţiunea de act juridic civil
2. Clasificarea actelor juridice civile
V. Rezumat
Actul juridic civil este un act voluntar pentru că persoana care-l
îndeplineşte urmăreşte o schimbare a situaţiei ei juridice. Sub acest aspect
actul juridic se diferenţiază net de alte acţiuni umane. Actul juridic civil este
compus dintr-un coplex de împrejurări relevante juridic şi cel puţin o voinţă
exteriorizată. În terminologia juridică expresia „act juridic” este întrebuinţată
în sensul de operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator
(instrumentum). Actul ju-ridic civil se clasifică în funcţie de diverse criterii.
Această clasificare a actelor juridice civile are o importanţă practică
covârşitoare, califi-carea corectă a unui act juridic având o relevanţă practică
deosebită.
1. Noţiune
Vom defini actul juridic civil ca fiind acea manifestare de voin ţă
destinată să producă anumite efecte juridice (să creeze, să modifice sau să
sting ă un raport juridic civil) în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv.
În terminologia juridică expresia ,,act juridic” este întrebuinţată în
două sensuri diferite (material şi formal): pe de o parte, în sensul de operaţie
juridică (negotium), iar pe de altă parte în sensul de înscris probator, pentru
70
___________________________________________________________________________________________________
dovedirea operaţiei (instrumentum); în drept negotium şi instrumentum

formează un cuplu celebru. Astfel, când se vorbeşte despre un contract de
vânzare se poate desemna fie operaţiunea intelectuală însăşi (negotium),
adică vânzarea, fie înscrisul care constată această vânzare (instrumentum),
adică înscrisul dresat după formarea actului. Putem, aşadar, foarte bine vorbi
despre act-negotium şi act-instrumentum; ne interesează în acestă unitate de
studiu actul juridic în înţelesul de operaţiune juridică.
2.Clasificarea actelor juridice civile

Aceasta operaţiune se poate face după multe criterii, urmând însă să
analizăm în continuare principalele clasificări, după cum ur-mează:
2.1. După numărul părţilor a căror voinţă juridică participă la
formarea actului, distingem:
Acte juridice unilaterale (art. 1324 C.civ).
Exemplu: testamentul prin care testatorul desemnează unilateral pe

acela care după moartea sa va fi legatarul său, adică pe acela căruia i se va
transmite patrimoniul testatorului.
Actele unilaterale pot fi atât patrimoniale (testamentul) cât şi

nepatrimoniale (recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara căsătoriei).
În dreptul nostru civil manifestările unilaterale de voinţă sunt izvoare
de obligaţii juridice civile numai în mod excepţional, în cazurile şi condiţiile
anume prevăzute de lege. Această categorie este însă numeroasă în dreptul
public.
Acte juridice bilaterale sunt acelea care sunt încheiate prin realizarea
acordului de voinţă a două părţi diferite. (fiecare parte pu-tând fi constituită
din una sau mai multe persoane). Manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre
părţi poartă numele de consimţământ.
Consimţământul este, potrivit noului Cod civil, acordul de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic (art. 1166 C. civ.).
Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii.
Contractul poate fi unilateral sau bilateral. El este bilateral sau
sinalagmatic atunci când părţile se obligă reciproc și interdependent una faţă
de cealaltă.
Contractul unilateral se află în vecinătatea actului juridic unila-teral.
Contractul este unilateral „chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi” (art. 1171 C. civ. teza finală).
Exemple: testamentul, după cum am arătat, este un act juridic

unilateral. Legatarul universal desemnat prin testament va primi la moartea
titularului patrimoniul acestuia. Legatarul va avea această calitate fă ră sau
71
___________________________________________________________________________________________________
chiar împotriva voinţei sale. Dar acest lucru nu-l prejudiciază, deoarece el
poate renunţa la moştenire; de altă parte, el va dobândi nu numai drepturi,
ci şi obligaţii. Donaţia, în schimb, este un contract unila-teral; pentru ca
donatorul să fie obligat să doneze un bun donatarului, iar acesta să fie în-
dreptăţit să ceară ceea ce i s-a promis, trebuie să existe un consens (în
forma prevăzută de lege) în acest sens.
Acte juridice multilaterale (plurilaterale, colective) care sunt acelea

la a căror încheiere concură voinţa mai multor părţi. Diferen-ţiem între acte
juridice unilaterale colective care sunt constituite dintr-un mănunchi de
voinţe identice, de declaraţii unilaterale de voinţă.
Exemplu: deciziile luate de adunările generale dintr-o societate sau

actele prin care se constituie o uniune, o asociaţie, un sindicat, un partid
etc.
De altă parte convenţiile colective care la fel ca şi contractul au la

bază un acord de voinţă.
Exemplu: contractele colective de muncă care constituie acorduri

între repre-zentanţii salariaţilor şi cei ai patronatului în vederea reglemen-
tării condiţiilor con-tractului de muncă.
2.2. După scopul urmărit de către părţi, actele juridice cu titlu oneros
se împart în acte juridice cu tilu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit.
Acte juridice cu titlu oneros. Art. 1172 C. civ. dispune că:
„Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un

avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”.
Acte juridice cu titlu gratuit În acest sens art. 1172 C. civ. statuează:
„Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte

părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu
gratuit”.
Exemplu: donaţia în care obţinerea proprietăţii unui bun se face fără
nicio contraprestaţie; dispunătorul se sărăceşte, gratificatul se îmbogăţeşte,
împrumutul de folosinţă (comodatul), mandatul gratuit, contractul de
voluntariat prin care o persoană fizică numită voluntar se obligă faţă de o
persoană juridică numită organizaţie-gazdă să presteze activitate de interes
public fără a obţine o contraprestaţie materială (Legea voluntarismului nr.
195/2001).
72
___________________________________________________________________________________________________
Actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în: acte juridice

comutative şi acte juridice aleatorii.
Acte juridice comutative. În acest sens, art. 1173 alin. (1) C. civ.
stabileşte că:
„Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale,

existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă”.
Exemplu: în contractul de vânzare -cumpărare, vânzătorul ştie exact
suma pe care o va primi drept preţ, iar cumpărătorul ştie precis ce bunuri
va primi în schimbul acelui preţ, ambele părţi considerând că preţul
corespunde valoric bunului (că prestaţiile lor reciproce sunt echivalente).
Acte juridice aleatorii
Exemplu: contractul de asigurare, de rentă viageră, de joc şi pariu,

de întreţinere, de loterie etc. De pildă, în contractul de întreţinere (art.
2254-2263 C. civ.), contract care în reglementarea anterioară era nenumit,
întreţinătorul, la data încheierii actului nu ştie dacă valoarea întreţinerii pe
care o va presta întreţinutului până la încetarea din viaţă a acestuia va fi
mai mică sau mai mare decât valoarea bunului transmis în schimbul
întreţinerii; evident, nici întreţinutul nu cunoaşte acest lucru deoarece
întinderea prestaţiilor va depinde de un eveniment viitor şi incert, adică
durata vieţii întreţinutului.
Actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în: liberalităţi şi acte

dezinteresate.
Liberalităţile. Potrivit art. 984 C. civ. :
„Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu

gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în
testament”.
Actele dezinteresate
Exemplu: împrumutul de folosinţă (art. 2146 C. civ.), mandatul

gratuit (art. 2010 C. civ. etc.). În această situaţie o persoană procură alteia
un avantaj gratuit, fără însă a dispune de bunurile sale. Acest avantaj poate
să constea într-o folosinţă (împrumutul de folosinţă gratuit), într-un credit
nerambursabil (de exemplu, o cauţiune) sau într-un serviciu nerambursabil
(depozit, mandat gratuit).
73
___________________________________________________________________________________________________
2.3. După criteriul timpului când urmează să-şi producă efecte-le

actele juridice pot fi: acte juridicie între vii şi acte juridice pentru cauză de
moarte.
Actele juridice între vii (acte inter vivos) sunt acele destinate prin
esenţa lor să producă efecte încă în timpul vieţii părţilor (chiar dacă uneori
efectele lor se pot prelungi şi după moartea părţilor prin transmisiune
succesorală activă sau pasivă).
Acte juridice pentru cauză de moarte (acte mortis causa) destinate
prin esenţa lor să producă efecte juridice doar la moartea părţii.
Exemplu: testamentul, donaţia de bunuri viitoare, asigurarea asupra

vieţii etc.
2.4. După felul şi natura efectelor pe care le produc, actele juri-dice

pot fi: acte constitutive, acte translative sau declarative.
Acte juridice constitutive de drepturi sunt acelea prin care se creează
între părţi raporturi juridice având în conţinut drepturi şi obligaţii corelative,
care iau astfel naştere, neexistând anterior.
Exemplu: actul de constituire a unui drept de uzufruct, constituirea

unei ipoteci, căsătoria, împărţeala sau partajul etc.
Aşadar, aceste drepturi nu au existat anterior şi sunt încheiate pentru a

produce efecte în viitor.
Actele translative de drepturi sunt acele acte prin care anumite
drepturi se transmit din patrimoniul uneia dintre părţi în patrimoniul
celeilalte.
Exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, testamentul etc.
Actele declarative sunt actele juridice prin care părţile îşi re-cunosc
sau îşi confirmă sau îşi definitivează ori îşi consolidează anu-mite drepturi
care au existat anterior momentului încheierii actului. Efectele juridice ale
actelor declarative retroactivează, ele urcă în trecut până la momentul
naşterii raportului juridic din care acele drepturi au izvorât iniţial
.
Exemplu: tranzacţia, confirmarea etc.
2.5. După importanţa sau gravitatea pe care unele acte jurudice o

prezintă în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie, actele juridice
pot fi: acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
74
___________________________________________________________________________________________________
Actele de conservare De regulă, asemenea acte presupun cheltuieli

mult mai mici decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se
tinde; ele oferă numai utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă.
Exemplu: întreruperea unei prescripţii prin care se împiedică ca un

drept să se piardă printr-o nefolosinţă îndelungată. Practic, creditorul care
reclamă în justiţie plata a ceea ce i se datorează întrerupe astfel prescripţia
creanţei sale; acte de conservare sunt apoi: înscrierea unei ipoteci sau a
unui privilegiu, somaţia, întocmirea unui inventar etc.
Actele de administrare ele folosesc pentru a-l fructifica şi presupun o

gestionare normală şi curentă. Actul de administrare reprezintă un act de o
gravitate medie.
Exemplu: a închiria un imobil pe o perioadă mai mică de 5 ani, a

valorifica recoltele, a încasa dobânzile sumelor datorate, a încheia acte
privind întreţinerea unui imobil, a unor ameliorări, încheierea unei
asigurări, a încheia un contract de arendare pe un termen obişnuit etc.
Actele de dispoziţie. Actele de dispoziţie angajează viitorul bunului

sau patrimoniului; patrimoniul este sărăcit (împuţinat) de o valoare care nu
mai este reinvestită;
Actele de dispoziţie. Actele de dispoziţie angajează viitorul bunului

sau patrimoniului; patrimoniul este sărăcit (împuţinat) de o valoare care nu
mai este reinvestită;
Exemplu: constituirea unei ipoteci. Prin această operaţiune

proprietarul pune asupra imobilului său o sarcină (care poate fi
periculoasă), sarcină care face ca în caz de neplată a sumei pe care o
datorează, creditorul ipotecar să poată vinde imobilul pentru a se îndestula
preferenţial din preţul ob ţinut. Tot astfel tranzacţia este considerată un act
de dispoziţie; ea este un contract prin care părţile previn sau sting un
proces, inclusiv în faza executării silite, prin concesii reciproce la drepturi
ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 C. civ.). Ea
implică o renunţare parţială la dreptul pretins, ceea ce echivalează cu o
înstrăinare – transigere est alienare.
2.6. În funcţie de criteriul cerinţelor de formare valabilă a actu-lui

juridic avem: acte consensuale, acte solemne şi acte reale.
Actele juridice consensuale sunt acelea care se pot încheia valabil
prin simpla manifestare a voinţei părţilor, indiferent de forma ei de
exprimare - art. 1174 alin. (2) C. civ.
75
___________________________________________________________________________________________________
Actele juridice solemne (sau formale) sunt acelea a căror valabilitate

este condiţionată de exprimarea consimţământului părţilor într-o anumită
formă solemnă cerută de lege ad validitatem sau ad solemnitatem.
Exemplu: donaţia, testamentul, contractul de constituire a unei

ipoteci, contractul privind înstrăinarea unui teren, căsătoria, adopţia, etc.
Actele juridice reale
Exemplu: contractele de împrumut (atât comodatul, cât şi mutuum),

depozitul, gajul, transportul de mărfuri, darul manual etc. Art. 1174 alin. (4)
C. civ. stabileşte: „Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa,
este necesară remiterea bunului”.
2.7. După rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului

raportului juridic căruia îi dau naştere deosebim între acte juridice
subiective şi acte juridice condiţie.
Actele juridice subiective (ordinare) sunt acelea în care părţile
stabilesc ele însele, în mod liber, conţinutul raportului juridic care le leagă,
determinând drepturile şi obligaţiile lor reciproce.
Actele juridice condiţie sunt acelea prin care părţile îşi manifestă
dorinţa de a încheia actul şi de a se supune astfel regulilor juridice care
formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut predeterminat, fără a
putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele (de exemplu: căsătoria,
adopţia etc.).
2.8. Mai distingem între:

Acte juridice principale care au o existenţă juridică de sine stătătoare,
soarta lor nedepinzând de un alt act juridic.
Acte juridice accesorii care nu au o existenţă de sine stătătoare ci
depind de un alt act juridic principal.
2.9. Actele juridice, în funcţie de dependenţa lor strictă sau dim-

potrivă, se mai clasifică în:
Acte juridice cauzale, a căror valabilitate implică neaparat
valabilitatea cauzei (scopului) lor astfel încât, dacă actul are o cauză ilicită,
imorală sau fictivă, actul juridic va fi nul.
Acte juridice abstracte, a căror valabilitate este detaşată de
valabilitatea cauzei apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente
structurale (sau condiţii de valabilitate): consimţământul, capacitatea şi
obiectul.
76
___________________________________________________________________________________________________
Exemple de acte juridice abstracte: cambia, cecul, poliţele de asigu-

rare, biletul la ordin, acţiunile societăţilor comerciale, titlurile repre-
zentative (conosament, warant, recipisă de depozit) etc.
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2017, p. 168-189; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P.
Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p.
422-474; G. Boroi,C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală, ediţia a II-
a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 109-125; C.T. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 116-
129.

1. Ce înţelegeţi prin act juridic civil?
2. Care este sensul noţiunii de act juridic – negotium?
3. Care este importanţa practică a disrtincţiei între acte juridice cu

titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit?
4. Ce fel de efecte produc actele juridice declarative?
5. Ce sancţiune atrage lipsa formei cerută de lege în actele solemne?

1. Actul juridic este:
a) manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice
b) manifestarea de voinţă făcută fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte care se produc în temeiul legii
c) împrejurare independentă de voinţa omului de care legea leagă
anumite efecte juridice
2. Actele juridice bilaterale sunt:
77
___________________________________________________________________________________________________
a) actele juridice caracterizate prin aceea că obligaţiile părţilor sunt

reciproce şi interdependente
b) actele pentru a căror încheiere valabilă este necesară ex-primarea
voinţei a două părţi
c) actele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi
3. Contractul de vânzare-cumpărare este:

a) act juridic cu titlu oneros comutativ
b) act juridic cu titlu oneros aleatoriu
c) act dezinteresat
4. Contractul de donaţie este:
a) act cu titlu oneros
b) act dezinteresat
c) liberalitate
5. Contractul de rentă viageră este:

a) act juridic cu titlu oneros
b) act juridic aleatoriu
c) act juridic nenumit
1. Prin actele de administrare se urmăreşte:
a) grevarea unui bun cu o sarcină reală
b) păstrarea unui bun în patrimoniu
c) normala punere în valoare a unui bun
2. Tranzacţia se caracterizează prin aceea că:

a) are ca efect naşterea unor drepturi subiective civile care nu existau
anterior
b) are ca efect transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul
c) are ca efect consolidarea unor drepturi preexistente
3. Vânzarea –cumpărarea terenurilor este:

a) act consensual
b) act solemn
c) act real
4. Contractul de locaţiune este:

a) act cu executare uno ictu
b) act cu executare succesivă
c) contract sinalagmatic
78
___________________________________________________________________________________________________
5. Pentru încheierea valabilă a unui act consensual este necesar

ca:
a) actul să fie încheiat în formă scrisă
b) actul să fie încheiat în formă autentică
c) să se fi realizat acordul de voinţă al părţilor

N.S. a cumpărat un Opel Insignia. Calificaţi actul juridic încheiat de
N.S. (treceţi-l prin toate clasificările actului juridic, argumentaţi).
Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil: capacitate,
consimţământ, vicii de consimţământ: eroarea
I. Obiective
✓ înţelegerea procesului psihologic de formare a voinţei juridice;
✓ însuşirea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic;
✓ însuşirea cunoştinţelor referitoare la capacitatea persoanei fizice şi
juridice;
79
___________________________________________________________________________________________________
✓ înţelegerea noţiunii de viciile de consimţământ;

✓ capacitatea de a încheia un act juridic valabil;
✓ capacitatea de a depista cauza unui act juridic nevalabil;
✓ capacitatea de a califica corect un viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a depista într-un act juridic nevalabilitatea o-biectului
sau cauzei;
III. Cuvinte cheie

✓ capacitate, consimţământ, vicii de consimţământ, eroare, dol,
violenţă, leziune, obiect, cauză, formă a actului juridic;

1. Capacitatea
2. Consimţământul
3. Viciile de consimţământ. Eroarea
V. Rezumat
Codul nostru civil stabileşte condiţiile esenţiale pentru valabilitatea
unei convenţii ca fiind: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil
al părţii care se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză
licită. În afara acestor condiţii pentru anumite acte juridice sunt impuse şi
altele care se referă la forma actului ju-ridic sau la obţinerea prealabilă a
unei autorizaţii administrative.
Consimţământul pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească mai multe
cerinţe printre care şi pe aceea de a nu fi alterat de vreun viciu de
consimţământ. Aceste vicii ale voinţei sunt: eroarea, dolul, violenţa,
leziunea.
1. Capacitatea
Prima condiţie esenţială cerută de art. 1179 C. civ. pentru a se putea
încheia contracte (şi acte juridice în general) este capacitatea părţilor.
Prin capacitate civilă în ţelegem aptitudinea persoanei (fizice sau
juridice) de a fi subiect de drept, adică de a sta în raporturi juridice civile
şi de a încheia acte juridice civile, spre a deveni astfel titular de drepturi şi
obligaţii civile. Aşa cum vom mai arăta, ca-pacitatea civilă îmbracă două
80
___________________________________________________________________________________________________
forme: capacitatea de folosinţă şi ca-pacitatea de exerciţiu (a se vedea art.

34 şi, respectiv, art. 37 C. civ.).
Este suficient să amintim că, în principiu, toate persoanele au
capacitate civilă de exerciţiu, cu excepţia celor pe care legea le declară în
mod expres ca fiind lipsite sau restrânse în această capacitate.
Acest principiu este consacrat de textul art. 1180 C. civ. potrivit
căruia:
,,Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă

de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”. Articolul 43 C. civ.
indică şi excepţiile de la acest principiu, dispunând că: „În afara altor cazuri
prev ăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc”.
Aşadar, pentru a încheia acte juridice civile în mod valabil, persoana

(fizică sau juridică) trebuie să dispună de capacitate civilă de exerciţiu.
Minorii şi interzişii care nu au această capacitate (ori au o capacitate
restrânsă cum este cazul minorilor între 14 şi 18 ani neîmpliniţi), nu pot
încheia ei în şişi acte juridice civile, dar – având ca-pacitatea civilă de
folosinţă – pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, încheind acte civile prin
reprezentare. Pe de altă parte, persoanele juridice, adică subiecţii de drept
constituiţi în colectivităţi organizate, alcătuite din mai multe persoane fizice
şi dotate cu per-sonalitate juridică distinctă de personalitatea fiecăruia dintre
membrii lor, încheie actele juridice civile prin intermediul persoanei/ per-
soanelor fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice.
2. Consimţământul
Consimţământul este manifestarea de voinţă a subiectului de drept
de a fi legat prin actul juridic la care consimte (o manifestare unilaterală de
voinţă ). Altfel spus, consimţământul este hotărârea exteriorizată de a
încheia un anumit act juridic.
Într- un alt sens (în cazul actelor bilaterale sau multilaterale)
consimţământul (cum sentire) înseamnă acordul de voinţă al părţilor la
încheierea unui contract; consimţământul înseamnă deci întâlnirea celor
două voinţe concordante (consensus.
Potrivit art. 1204 C. civ.:
„Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în

cunoştinţă de cauză”.
Aşadar, pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil,

consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
81
___________________________________________________________________________________________________
– să emane de la o persoană cu discernământ (adică să fie exprimat

în cunoştinţă de cauză). Persoanele fizice majore au deplină capacitate de
exerciţiu; ele sunt prezumate că au discernământ; persoanele care sunt lipsite
de capacitate de exerciţiu sunt prezumate a nu avea discernământ.Minorii
între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, deci sunt consideraţi că
au discernământ, dar ne-având experienţa vieţii juridice actele încheiate de ei
trebuie în-cuviinţate în prealabil de ocrotitorul legal.
Ce se întâmplă cu actul juridic încheiat de alienatul sau debilul mintal
care, nefiind pus încă sub interdicţie judecătorească, are ca-pacitate deplină
de exerciţiu, discernământul fiind prezumat?
Dacă actul a fost încheiat în momentele de luciditate, el va fi valabil;
în caz contrar va trebui să se facă dovada lipsei de dis-cernământ la
momentul perfectării actului. Spre deosebire de persoana pusă sub interdicţie
care este prezumată, în mod absolut, că este incapabilă, alienatul sau debilul
mintal neinterzis este prezumat, până la proba contrară, pe deplin capabil.
Pe această linie art. 1205 alin. (1) C. civ. stabileşte că:
„Este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul

încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea
în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”,iar în alin. (2) că
„Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi
anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub
interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute”.
– să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (să fie

serios). Întrucât actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de
a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să exprime angajarea
autorului lui din punct de vedere juridic. Voinţa trebuie exprimată în aşa fel
încât terţii să o înţeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice. În
sensul obişnuit al acestei noţiuni orice exteriorizare de voinţă este o
declaraţie de voinţă. Intenţia de a produce efecte juridice, ca o condiţie a
consimţământului, nu este înde-plinită când manifestarea de voinţă este
vagă, a fost exprimată în glumă (iocandi causa) şi când s-a făcut sub condiţie
suspensivă pur potestativă (mă oblig dacă vreau).
– să fie exteriorizat. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
(declarat). Voinţa juridică pentru a deveni consimţământ trebuie să fie
exteriorizată.
Exemplu: dacă de cujus nu a mai putut face testamentul, atunci se va

derula moştenirea legală, chiar dacă intenţia sa de a face un testament (în
formele stabilite de lege) a fost bine cunoscută de cei din preajmă (în
vechiul drept românesc testamentul putea fi făcut verbal ,,,cu limbă de
moarte”).
82
___________________________________________________________________________________________________
În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de ex-

teriorizare a consimţământului, potrivit principiului consensualismului
actelor juridice. Deci, prin simpla manifestare de voinţă se naşte valabil
actul juridic. De la principiul consensualismului actelor juridice fac excepţie
actele solemne care trebuie să îmbrace formele prevăzute de lege pentru
validitatea actelor juridice (ad validitatem) şi cele pentru dovedirea actelor
juridice (ad probationem).
Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate: declaraţie
expresă făcută verbal; prin scris, prin gest, prin orice fapt concludent
(începerea executării unui mandat de către mandatar), prin adoptarea unei
atitudini (staţionarea taxiurilor în locurile rezervate deşi acest exemplu este,
după cum vom vedea, discutabil).
Care este valoarea juridică a tăcerii? Tăcerea prin ea însăşi nu
constituie o manifestare de voinţă, deci nu valorează consimţământ; cel care
în faţa unei oferte tace, nu exprimă nimic: nici că acceptă, nici că nu acceptă.
În acest sens art. 1196 alin. (2) C. civ. spune:
„Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât

atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile
statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări”.
– să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ (să fie liber). Aşa

cum am arătat, manifestarea de voinţă a părţilor pentru a produce efecte
juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o
persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă
să nu fie alterată de anumite vicii numite vicii de consimţământ. Viciile de
consimţământ sunt: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Într-adevăr, art. 1206 C. civ. prevede:
,,(1) Consimţământul este viciat când este dat prin eroare, surprins
prin dol sau smuls prin violenţă” (2) De asemenea consimţământul este
viciat în caz de leziune”.
3.Viciile de consimţământ. Eroarea

Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în
conştiinţa persoanei care deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia
actul juridic. Eroarea este starea intelectuală în care ideea realităţii este
întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avem despre un lucru. Codul
civil stabileşte că partea care, la momentul încheierii contractului, se află
într-o eroare esenţială, poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte
ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea
era esenţial pentru încheierea contractului [art. 1207 alin. (1) C. civ.].
83
___________________________________________________________________________________________________
3.1. Clasificarea erorii

Potrivit criteriului consecinţelor pe care le produce, eroarea se
clasifică în: eroare esenţială şi eroare neesenţială.
A. Eroarea este esenţială, potrivit art. 1207 alin. (2) C. civ. când:
„poartă asupra naturii sau obiectului contractului”.
Exemplu: o parte crede că depozitul încheiat este cu titlu gratuit, în

timp ce cealaltă parte, că este vorba de un depozit remunerat; se observă că
ambele părţi au înţeles corect operaţiunea juridică efectuată, neînţelegerea
survine numai cu privire la natura contractului. Sau, într-un alt exemplu, o
parte semnează actul vânzând deplina proprietate a imobilului său, în timp
ce credea că-i vinde nuda proprietate.
În a doua situaţie, privind obiectul contractului eroarea cade asupra

operaţiunii juridice avută în vedere de către părţi.
Exemplu: o parte crede că încheie un contract de locaţiune, în timp

ce cealaltă, un contract de vânzare-cumpărare.
Atunci când eroarea „poartă asupra identităţii obiectului pres-taţiei

sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împre-jurări
considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar
fi încheiat” , deosebim trei situaţii şi anume:
a) când eroarea poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei (error
in corpore).
Exemplu: o parte crede că a cumpărat casa proprietarului de pe o

anumită stradă, iar proprietarul a înţeles că este vorba despre casa lui de pe
o altă stradă din aceeaşi localitate sau când una dintre părţi crede că va
primi o anume prestaţie, dar cealaltă crede că obiectul obligaţiei este o altă
prestaţie; de pildă, o parte crede că a cumpărat cuie şi de fapt ea
dobândeşte şuruburi.
b) când eroarea poartă asupra unei calităţi a obiectului pres-taţiei

(error in substantiam) considerate esenţiale de către părţi în absenţa cărora
contractul nu s-ar fi încheiat.
Exemplu: există eroare asupra substanţei când o persoană dorind să

cumpere un tablou autentic, cumpără din eroare o copie; sau când cumpără
un obiect fiindcă îl crede din aur, iar în realitate obiectul este de alamă;
este evident că persoana n-ar fi cumpărat copia sau obiectul de alamă, dacă
ar fi cunoscut adevăratele calităţi ale obiectelor cum-părate.
84
___________________________________________________________________________________________________
c) când eroarea poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei

calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Exemplu: când o persoană dorind să comande un tablou unui pictor

consacrat se adresează din eroare altuia; eroarea constituie un viciu de
voinţă, deoarece acea persoană n-ar fi comandat tabloul dacă cunoştea
identitatea aceluia căruia i s-a adresat. Tot astfel, disimularea confesiunii
religioase cu ocazia încheierii căsătoriei poate fi analizată ca o cauză care
antrenează o eroare asupra calităţilor esenţiale ale persoanei.
d) În sfârşit, potrivit art. 1207 alin. (3) C. civ. „eroarea de drept este
esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit
voinţei părţilor pentru încheierea contractului” ( error iuris).
Exemplu: moştenitorul care, necunoscând întinderea juridică (cotele)

a vocaţiei sale succesorale, a cedat drepturile sale la un preţ modic faţă de
valoarea părţilor sale, va putea cere anularea acestei cesiuni.
B. Eroarea neesenţială (inexpresivă sau uşoară) este eroarea care nu

are nicio influenţă asupra validităţii actului juridic, deoarece poartă asupra
unor elemente mai puţin importante ale actului juridic.
Evident că o asemenea eroare nu afectează validitatea actului juridic,
neavând nicio consecinţă juridică; în acest sens, art. 1207 alin. (4) C. civ.
stabileşte că: „Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este
esenţială ...”.
Exemplu: mătuşa X cumpără pentru nepotul său o maşină sport

nouă, crezând că este una de raliu (deoarece avea „înfăţi şarea” unei
maşini de raliu), deşi în realitate ea nu avea puterea şi adaptările necesare
pentru o asemenea maşină; sau când cineva acumpărat o casă pe care o
credea funcţional compartimentată, pe când în realitate ea este rău
împărţită.
Alte clasificări ale erorii:

1. după modul sau modalitatea în care a fost interpretată voinţa
declarată:
– eroare de calcul. Codul civil stabileşte că: „simpla eroare de calcul
nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care,
concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru
încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părţi” (art. 1210 C. civ.).
85
___________________________________________________________________________________________________
- eroarea de comunicare sau de transmitere. Art. 1211 C. civ. care

poartă această denumire spune: „Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în
mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă
ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de co-municare la distanţă”.Această eroare
presupune dintr-un început o discordanţă inconştientă între declaraţia de
voinţă (exteriorizată) şi voinţa internă a declarantului.
3.2. Condiţiile de invocare a erorii

Pe lângă cerinţa ca eroarea să fie esenţială, mai trebuie înde-plinite
următoarele condiţii legale: condiția impusă de art. 1207 alin (1) C. civ.;
- eroarea să fie scuzabilă (art. 1208 C. civ.).;
Exemplu de eroare nescuzabilă: X citind un anunţ într-un ziar în

care se ofe-rea spre vânzare un autoturism producţie 2011, cu 50.000 de
km. la bord, se prezintă la adresa indicată şi îl cumpără. Ulterior,
descoperă în cartea de identitate că auto-turismul este producţie din anul
2008, iar la ceasul de bord descoperă că acesta arăta 150.000 de km.
Desigur, aceasta este o eroare nescuzabilă care nu poate conduce la
anularea con-tractului de vânzare-cumpărare, deoarece aceste date puteau
fi cunoscute de vânzător cu diligenţe rezonabile.
- eroarea să nu fi fost asumată (art. 1209 C. civ.);
Exemplu: A comandă prin telefon lui B 200 t de grâu. B are probleme

cu urechile (o otită cronică), împrejurare pe care A nu o cunoaşte. B
acceptă dar înţelege că e vorba de 100 t de grâu.
- eroarea să fie invocată cu bună-credinţă (art. 1212 C. civ).
3.3. Proba erorii. Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedită

prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori şi pre-zumţii; dar proba ei
este mai dificilă datorită elementului psihologic. De aceea proba erorii nu se
va putea face direct, ci numai indirect.
3.4. Sancţiunea erorii este nulitatea relativă (art. 1251 C. civ.); prin
această dispoziţie noua reglementare a stabilit o uniformizare a regimului
sancţionator al erorii esenţiale indiferent de felul şi apli-caţiile ei.
3.5.Adaptarea contractului [art. 1213 alin. (1) C. civ.].
86
___________________________________________________________________________________________________
VII. Bibliografie
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Ed. a 2-a
revăzută şși adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 189-223; I.
Reghini. Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, București 2013, p. 479-503; E. Chelaru, Teoria generală a
dreptului civil, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 108-134; O. Ungureanu,
Reflecții privind eroarea în dreptul civil, în Juridica nr. 4/2001, p. 152 şi
urm.; B. Ionescu, Eroarea viciu de consimţământ în lumina dispoziţiilor
noului Cod civil, în Revista română de drept privat nr. 5/2008, p. 54-78.

1. Care sunt condiţiile de valabilitate ale actului juridic?
2. Care sunt formele capacităţii?
3. Care sunt condiţiile impuse de lege pentru ca consimţă-mântul să fie
valabil?
4. Ce este eroarea?
5. Care sunt tipurile de eroare esenţială?

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
a. este o condiţie de fond, esenţială, de eficacitate şi generală a actului
juridic civil;
b. este echivalentul capacităţii civile a persoanei fizice sau ju-ridice;
c. reuneşte, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia;
2. Dacă o persoană achiziţionează o piesă antică de la un magazin

de anticariat specializat, la un preţ mare, dar adecvat valorii de colecţie
a piesei, pentru a participa la o expoziţie de piese antice, piesă pe care o
crede confecţionată din aur, dar care în realitate este confecţionată din
bronz:
a. va putea cere anularea contractului, deoarece substanţa o-biectului
fiind metalul din care este confecţionat lucrul, falsa re-prezentare a realităţii
cade asupra acestui element;
87
___________________________________________________________________________________________________
b. nu va interveni nicio sancţiune, deoarece elementul de-terminant al

vânzării este antichitatea piesei şi nu metalul din care este confecţionată
piesa;
c. sunt aplicabile regulile de la viciile ascunse ale lucrului vân-dut;
3. Prin sintagma „dispoziţie legală accesibilă”, care împiedică

îndeplinirea cerinţelor privitoare la eroarea de drept, se are în ve-dere:
a. existenţa unui minim de publicitate în privinţa dispoziţiei legale în
discuţie, publicitate apreciată în concret, prin raportare la posibilităţile unei
persoane de a dispune de informaţii suficiente cu privire la norma aplicabilă;
b. existenţa unui minim de publicitate în privinţa dispoziţiei legale în
discuţie, publicitate apreciată în abstract, prin ra-portare la posibilităţile unei
persoane prudente şi diligente;
c. existenţa unei publicităţi adecvate, într-o perioadă de timp
rezonabilă;
4. Ca regulă, încheierea actelor juridice cu titlu gratuit de către

persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă:
a. este posibilă fără îngrădiri din partea legiuitorului;
b. este posibilă numai prin reprezentant legal sau, după caz, cu
autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal;
c. nu este posibilă încheierea unor astfel de acte juridice;
5. Când incapacitatea se datorează lipsei discernământului,

sancţiunea este:
a) Nulitatea absolută
b) Nulitatea relativă
c) Caducitatea
1. Cu privire la corelaţia dintre capacitate şi discernământ se
poate afirma:
a) sunt reglementate prin lege situaţiile în care o persoană dispune de
capacitate şi, respectiv, discernământ;
b) pot exista persoane capabile dar fără discernământ;
c) pot exista persoane cu discernământ dar incapabile.
2. În caz de eroare esenţială, anularea contractului poate fi e-

vitată:
a) la cererea oricăreia dintre părţi, în termen de cel mult 3 luni de la
data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de
chemare în judecată;
88
___________________________________________________________________________________________________
b) dacă cel puţin una din părţile contractului declară că este de acord
cu executarea sau execută contractul fără întârziere, în termen de cel mult 3
luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată;
c) la cererea părţii îndreptăţite să invoce anulabilitatea contractului
care, după ce notifică celeilalte părţi felul în care a înţeles contractul şi
înainte de a obţine anularea acestuia, primeşte de la cealaltă parte, în termen
de cel mult 3 luni de la data notificării sau de la data comunicării cererii de
chemare în judecată, fie declaraţia de recunoaştere, fie executarea
contractului.
3. Voinţa juridică este formată din următoarele elemente:

a) obiect şi cauză
b) consimţământ şi cauză
c) consimţământ şi obiect
4. Constituie eroare esențială:

a) falsa reprezentare cu privire la identitatea obiectului actului juridic
b) falsa reprezentare cu privire la calităţile substanţiale ale obiectului
actului juridic
c) falsa reprezentare cu privire la identitatea persoanei cu care se
încheie actul juridic
5. Eroarea viciu de consimţământ poate fi invocată de:

a) orice persoană interesată
b) partea care s-a aflat în eroare la încheierea actului
c) cealaltă parte contractantă

Expuneţi şi explicaţi care sunt condiţiile în care se poate invoca
eroarea ca viciu de consimţământ pentru ca actul juridic civil să poată fi
anulat.
Viciile de consimţământ: dolul, violenţa, leziunea
89
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de viciile de consimţământ;
✓ însuşirea cerinţelor impuse de existenţa dolului;
✓ înţelegerea cerinţelor impuse existenţa violenţei;
✓ înţelegerea cerinţelor impuse de existenţa leziunii;

✓ capacitatea de a identifica dolul ca viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a califica corect un viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a identifica violenţa ca viciu de consimţământ;
✓ capacitatea de a identifica leziunea ca viciu de consimţământ;
III. Cuvinte cheie

✓ , dol, violenţă, leziune;

1.Dolul
2. Violenţa
3. Leziunea
V. Rezumat
Prin dol (din lat. dolosus, de la dolus -, dol, fraudă, rea-credinţă) se
înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în
scopul încheierii unui act juridic; dolul este în legătură directă cu necinstea.
Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţă atunci
când persoana în cauză este ameninţată cu un rău în aşa fel încât i se
insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel
nu l-ar fi încheiat. În sfârşit leziunea (laesio de la laedere – rană,
prejudiciu, leziune) este paguba materială pe care o suferă una dintre
părţile unui contract din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele
două prestaţii reciproce, existentă chiar în momentul încheierii
contractului.
1. Dolul
Prin dol (din lat. dolosus, de la dolus -, dol, fraudă, rea-
90
___________________________________________________________________________________________________
credinţă) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace

viclene în scopul încheierii unui act juridic. Codul civil în art. 1214 alin.
(1) stabileşte:
„Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-
o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant
asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Structura dolului se compune din două elemente:

Un element intenţional (subiectiv) care constă din intenţia de a
induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic.
Un element material (obiectiv) care constă în folosirea de manopere
frauduloase.
Exemplu: acele manopere care constituie de fapt abilităţi şi sunt

condamnate de morală, însă sunt permise de lege, deoarece prin ele o
persoană caută să -şi apere interesele sale legitime, fără nicio intenţie de
fraudă.
Formele dolului pot consta din fapte comisive sau din fapte omisive.
De aici şi clasificarea dolului în comisiv şi omisiv.
În mod tradiţional, în materia liberalităţilor, dolul se concretizează
sub forma sugestiei sau a captaţiei, adică în specularea afecţiunii ori
pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat; ea
are loc, de regulă, prin mijloace ascunse şi tendenţioase. Pentru ca sugestia şi
captaţia să poată provoca anularea unui testament, trebuie ca ele să fie
exercitate prin uneltiri viclene sau alte maşinaţiuni, fără de care testatorul nu
ar fi consimţit să dispună aşa cum a dispus prin testament.
Exemplu: vârsta înaintată a testatorului, slăbiciunea minţii,

afecţiunea exagerată pentru persoana în favoarea căreia s-a testat, sădirea
urii faţă de rudele apropiate care ar veni la succesiune şi îndepărtarea
acestora din preajma testatorului pot constitui, de la caz la caz, împrejurări
care să conducă la anularea testamentului pentru sugestie şi captaţie.
Proba dolului. Faţă de împrejurarea că art. 1214 alin. (4) C. civ.

prevede că dolul nu se presupune, aceasta înseamnă că partea care invocă
dolul ca viciu de consimţământ, va trebui să-l dovedească.
Dolul constituind un fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, inclusiv proba testimonială şi prin prezumţii.
Sancţiunea. Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativă
(este anulabil); este înzestrat şi cu o acţiune în despăgubire. Potrivit art. 1257
C. civ.:
91
___________________________________________________________________________________________________
„ În caz de violenţă sau dol cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă
preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei
sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.
2. Violenţa
Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin
violenţă atunci când persoana în cauză este ameninţată cu un rău în aşa
fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic
pe care altfel nu l-ar fi încheiat..
Obiectul ameninţării poate să fie de natură patrimonială sau poate să
vizeze integritatea fizică ori morală a unei persoane
Structura violenţei - include două elemente distincte:

– un element exterior;
– un element psihologic.
La fel ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ şi în cazul
violenţei sancţiunea este nulitatea relativă (anulabilitatea) a actului (art. 1216
C. civ.).
Clasificarea violenţei. Doctrina şi practica disting între:

Violenţă fizică (vis). Art. 1216 alin. (3) C. civ. stabileşte în acest sens
că:
„Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este
îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţ ul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat”.
Exemplu: constituie violenţă fapta unei persoane de a ameninţa cu
bătaia pe o alta pentru ca aceasta din urmă să încheie un anumit act juridic.
Sau, într-un alt exemplu, există violenţă în acordul încheiat între angajator
şi salariaţii săi, în timpul unei greve, dacă patronul a fost sechestrat.
În sensul legii, ameninţarea cu un rău nu presupune neapărat o

constrângere corporală căreia victima să nu -i poată rezista în niciun fel (fără
ieşire), deoarece atunci consimţământul ei este lipseşte cu desăvârşire.
Exemplu: forţarea mâinii unei persoane în vederea semnării unui

înscris care ar constata un act juridic civil. Tot astfel X îi ţine mâna ridicată
lui Y la o adunare unde se votează prin ridicarea mâinii (vis absoluta ). În
astfel de situaţii consimţământul nu există pentru că lipseşte voinţa de a
acţiona.
92
___________________________________________________________________________________________________
Violenţa morală (metus)
Exemplu : în jurisprudenţă s -a concluzionat că este supus violenţei

reclamantul care, contractând cu pârâtul clădirea unei case, primeşte
arvună 5.000 lei şi este chemat apoi la şeful de post de către pârât (care
voieşte a reveni asupra convenţiei) şi determinat sub ameninţarea arestării
a semna o chitanţă de împrumut pentru 5.000 lei, suma reprezentând chiar
arvuna dată
Condiţiile violenţei. Pentru a justifica anularea actului violenţa trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii: ameninţarea să fi fost injustă
(ilegitimă), adică „fără drept” [art. 1216 alin. (1) C. civ.];
Exemplu: ameninţarea cu executarea silită a unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile nu constituie violenţă, nici
ameninţarea cu introducerea unei acţiuni civile în justiţie; în schimb,
ameninţarea cu trimiterea în judecată penală a celui ce a săvârşit un
accident uşor de circulaţie, poate fi privită ca violenţă dacă sub această
ameninţare autorul accidentului s-a angajat la plata unor despăgubiri
disproporţionat de mari faţă de paguba efectiv provocată.
Ameninţarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii

actului. Noul Cod civil stabileşte că în toate cazurile, existenţa violenţei se
apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui
asupra căruia s-a exercitat violenţa ,,precum şi de orice altă împrejurare ce a
putut influenţa starea acestuia la mo-men-tul încheierii contractului.
Aprecierea caracterului determinant al violenţei se va face in concreto de la
caz la caz.
Ameninţarea nu trebuie să provină neapărat de la celălalt
contractant. [art. 1220 alin. (1) C. civ.]
Proba violenţei se poate face prin orice mijloc de probă, violenţa
fiind o stare de fapt;
Sancţiunea violenţei este nulitatea relativă a actului juridic civil [art.
1216 alin. (1) C. civ.]; este vorba despre o nulitate expres pre-văzută de lege
(art. 1251 C. civ.), evident, de o nulitate de protecţie; victima are la
îndemână şi o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru daune-interese
(art. 1257 C. civ.).
3.Leziunea
Leziunea (laesio de la laedere – rană, prejudiciu, leziune) este
paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui contract din
cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce,
existentă chiar în momentul încheierii contractului.
93
___________________________________________________________________________________________________
Altfel spus, ea reprezintă un dezechilibru economic al contrac-tului, o

inegalitate originară a prestaţiilor reciproce. După cum este cunoscut,
cuvântul „leziune” are şi înţelesul de a aduce atingere unui drept, a unui
interes sau rezultatul unei acţiuni.
Definiţia legală:
„Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de

nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi,
stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea
propriei prestaţii” [art. 1221 alin. (1 C. civ.].
Nu poate exista leziune în contractele aleatorii, tranzacţii ,,precum şi

în alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 C. civ.). De altfel art.
2273 alin. (2) C. civ. statuează că tranzacţia nu poate fi anulată pentru eroare
de drept şi nici pentru leziune.
Elementele leziunii. În noul Cod civil leziunea este un viciu de
consimţământ care poate fi invocat atât de majori cât şi de minori. Ea este
compusă din două elemente:
-un element material (obiectiv).
- în cazul majorilor consimţământul acestora va fi viciat numai dacă
leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea la momentul
încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată;
această disproporţie trebuie să subziste până la data cererii în anulare [art.
1222 alin. (2) C. civ.].
- un element subiectiv (psihologic). [art. 1221 alin. (1) C. civ.].
Exemplu: consumatorul de droguri X vinde ceasul de aur la un preţ

derizoriu lui Z care cunoştea dependenţa acestuia. Contractul este anulabil
pentru leziune deoarece Z a profitat de starea de nevoie a vânzătorului.
„Starea de nevoie” nu trebuie circumscrisă numai la împrejurări de natură
economică ci şi la alte situaţii, de regulă, fără ieşire. X îşi dă seama de
importanţa actului juridic dar nu are puterea de voinţă de a da conduitei
sale o altă direcţie.
Leziunea minorului. În cazul minorului, legiuitorul aduce o protecţie

suplimentară edictând că în cazul lui poate exista leziune dacă actul
antrenează o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la
avantajele pe care le obţine din contract ori din an-samblul circumstanţelor
[alin. (3) al art. 1221 C. civ.].
Atât în cazul majorilor cât şi al minorilor existenţa leziunii se va
aprecia în funcţie de natura şi scopul contractului [art. 1221 alin. (2) C. civ.]
Proba leziunii se va putea face cu orice mijloc de probă fiind o
problemă de fapt; de la caz la caz, va trebui ordonată de judecător o
94
___________________________________________________________________________________________________
expertiză tehnică pentru stabilirea dezechilibrului între prestaţiile reciproce.

Sub aspect probator, dacă în cazul majorilor este nevoie a se face dovada că
cealaltă parte a profitat de starea de nevoie în care s-a aflat victima leziunii,
în cazul minorilor trebuie dovedită doar disproporţia dintre prestaţii.
Sancţiunea leziunii. Cod civil prevede două sancţiuni şi anume: fie
anularea contractului lezionar, fie reducerea obligaţiilor celui lezat cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit. Codul civil prevede și
adaptarea contractului; conform art. 1213 C. civ., contractul poate fi
menţinut de instanţă dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a
propriei creanţe sau, după caz, o majorare a pro-priei obligaţii.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 223-249;
M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, Dreptul
nr. 7/2001, p. 79-85; D. Chirică, Leziunea – între reglementarea vechiului și
noului Cod civil, în SUBB nr. 4/2013, p. 25 şi urm.; C.T. Ungureanu,
Reflecții privind leziunea, viciu de consimţământ, în statornicirea Codului
civil, în Dreptul nr. 10/2012, p. 23-34; P. Vasilescu, Leziunea – de la zero la
infinit, în In honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, Revista Dreptul,
București, 2013, p. 243 şi urm; G.-A. Ilie, Leziunea în reglementarea noului
Cod civil, în RRDP nr. 6/2016, p. 111 şi urm.;

1.Caresunt condiţiile de invocare ale dolului?
2.Care este structura violenţei?
3. Care sunt condiţiile de invocabilitate ale leziunii majorului?
4. Cum se dovedeşte dolul, violenţa şi leziunea?
5. Care sunt sancţiunile care intervin pentru dol, violenţă şi le-ziune şi
de când curge termenul prescripţie al acţiunii în fiecare caz?

1. Actul juridic susceptibil de a fi atacat pentru leziune în cazul
majorului poate fi:
a. cu titlu gratuit, cu condiţia ca una dintre părţi să profite de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de cunoştinţe a celeilalte părţi;
95
___________________________________________________________________________________________________
b. consensual, formal sau real, cu condiţia ca una dintre părţi să

profite de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de cunoştinţe a
celeilalte părţi;
c. comutativ sau aleatoriu;
2. Dacă una dintre părţile actului juridic profită de starea de

necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juri-dic respectiv este
susceptibil de anulare potrivit:
a. regulilor de la abuzul de drept;
b. regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ;
c. regulilor de la violenţă ca viciu de consimţământ;
3. Pentru a fi lezionar, cerinţele pe care trebuie să le îndepli-

nească actul juridic, încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal sunt:
a. să fie act juridic unilateral cu titlu oneros;
b. să fie un act juridic de administrare;
c. să fie un act juridic păgubitor pentru minor, prin raportare la data
cererii în anulare;
4. Reglementarea distinctă a erorii şi a dolului ca vicii de

consimţământ este justificată:
a. pe considerente de reguli care guvernează eroarea în cazul ambelor
vicii de consimţământ;
b. pe considerente de dovadă a celor două vicii de consimţământ;
c. pe considerente legate de consecinţele erorii neesenţiale în cazul
celor două vicii de consimţământ;
5. În cazul viciilor de consimţământ:

a. acestea decurg din principiul voinţei reale; voinţa reală –
consimţământ nu corespunde cu discernământ;
b. nu există manifestare de voinţă valabilă din partea celui care se
obligă;
c. atunci când există, intervine întotdeauna sancţiunea pre-văzută de
lege (nulitatea, rezoluţiunea sau revocarea actului);
1. Ca urmarea a reglementării dolului ca viciu de con-simţământ,
partea neculpabilă are la dispoziţie;
a) numai o acţiune în anularea actului juridic încheiat;
b) numai o acţiune în răspundere civilă delictuală;
96
___________________________________________________________________________________________________
c) fie o acţiune în anularea actului juridic încheiat, fie o acţiune în

răspundere civilă delictuală.
2. În cazul actelor juridice bilaterale, o cerinţă a dolului pentru a

fi viciu de consimţământ constă în:
a) să provină de la cealaltă parte;
b)să provină de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte părţi;
c)să provină de la un terţ, dar numai atunci când cocontractantul a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa dolului.
3. Partea al cărui consimţământ a fost viciat prin leziune are la

dispoziţie:
a) o acţiune în anularea actului juridic încheiat;
b) o acţiune prin care solicită reducerea sau, după caz, mărirea uneia
dintre prestaţii cu daunele-interese corespunzătoare prejudiciului cauzat;
c) indiferent de acţiunea pe care o formulează, instanţa de judecată
poate dispune menţinerea contractului dacă cealaltă parte oferă fie reducerea
propriei creanţe, fie majorarea propriei obligaţii.
4. Poate fi atacat pentru leziune:

a) contractul de rentă viageră;
b) convenţia de constituire a unui uzufruct viager;
c) contractul de asigurare.
5. Spre deosebire de eroare, ca viciu de consimţământ, dolul:

a) Poate angaja răspunderea autorului său, pentru prejudiciile cauzate;
b) Nu este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;
c) Nu se presupune;

Analizaţi comparativ eroarea, dolul, violenţa şi leziunea – vicii de
consimţământ.
Obiectul, cauza şi forma actului juridic civil
97
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de obiect al actului juridic;
✓ însuşirea noţiunii de cauză a actului juridic;
✓ însuşirea noţiunii de formă a actului juridic;

✓ capacitatea de a identifica obiectul actului juridic;
✓ capacitatea de a identifica cauza actului juridic;
✓ capacitatea de distinge între formele actului juridic;
III. Cuvinte cheie

✓ obiect, cauză, formă ad validitatem, ad probationem, forma cerută
pentru opozabilitatea faţă de terţi;

1.Obiectul actului juridic
2. Cauza actului juridic
3. Forma actului juridic
V. Rezumat
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau cel puţin
determinabil, să existe, să fie în circuitul civil, să fie posibil, să fie licit şi
moral. Prin "cauză" se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie
un act juridic. Este deci un element juridic de natură psihologică care
determină consimţământul şi explică de ce anume s-a încheiat actul juridic.
Principiul privind forma actului juridic civil este cel al consensualismului.
De la acest principiu există trei excepţii şi anume: forma cerută de lege ad
validitatem, forma cerută ad probationem, forma cerută pentru
opozabilitatea faţă de terţi.
1. Obiectul actului juridic

Obiectul actului juridic îl reprezintă „operaţiunea juridică, pre-cum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi,
98
___________________________________________________________________________________________________
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obli-gaţiilor

contractuale. Obiectul contractului trebuie să fie deteminat şi licit sub
sancţiunea nulităţii absolute”.
Obiectul actului juridic se referă nu numai la contracte ci şi la actele
juridice unilaterale.
Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic sunt: să existe,
să fie determinat şi să fie licit.
Cerinţa existenţei obiectului (operaţiunea juridică) constituie
situaţia premisă fără de care actul este inexistent.
A doua condiţie care rezultă din art. 1225 alin. (2) C. civ. presu-pune
ca din conţinutul actului juridic să rezulte operaţiunea juridică dorită,
respectiv obiectul actului juridic să fie determinat; în caz contrar, actul este
lovit de nulitate absolută; dacă obiectul (operaţiunea juridică) este doar
determinabil, actul juridic nu va fi valid.
A treia condiţie cerută de art. 1225 alin. (3) C. civ. este ca actul juridic
să fie licit. El este ilicit atunci când contravine legii, ordinii publice sau
bunelor moravuri, iar sancţiunea în acest caz este nulitatea absolută.
Condiţiile de valabilitate ale obiectului obligaţiei.

Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
Contractul poate purta atât asupra unui bun (în sens material) adică, vânzare,
închiriere, depozit etc., cât şi asupra unei prestaţii sau unei abstenţiuni care
nu sunt într-un raport direct cu bunul determinat, bunăoară, a îngriji
creditorul, a nu-i face con-curenţă etc.
Aşadar, când obligaţia constă în a da, a livra, a restitui o valoare
economică, obiectul va fi în acest caz bunul asupra căruia poartă transferul
de proprietate, de folosinţă, de posesie, bunul vândut, în-chiriat, depozitat
etc.
Obiectul trebuie să existe. Un act juridic care nu s-ar referi la nicio
prestaţie n-ar putea fi valabil; este un non sens să contractezi „în vid”.
Cerinţa existenţei obiectului se referă cu precădere la existenţa bunului la
care se referă prestaţia.
Astfel, art. 1659 C. civ. stabileşte în materia vânzării că:
„Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta

pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise
numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul
vânzării, poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a
preţului”.
Exemplu: astăzi închei cu un cumpărător un contract prin care vând

casa mea din Bucureşti fără să ştim că ieri casa a fost distrusă de un
incendiu. În cazul în care bunul a existat la momentul încheierii contractului
juridic dar ulterior dispare, această împrejurare nu va avea nicio influenţă
99
___________________________________________________________________________________________________
asupra valabilităţii actului încheiat, în acesta caz punându-se eventual

problema suportării riscului.
Prin excepţie de la regula potrivit căreia obiectul trebuie să existe în

momentul încheierii actului juridic, art. 1228 C. civ. prevede că contractele
pot purta şi asupra bunurilor viitoare (pentru vânzarea unui bun viitor, a se
vedea art. 1658 C. civ.). Aşadar, un lucru care încă nu există, dar va exista în
viitor, poate fi obiect de convenţie valabilă.
Exemplu: în contractul de furnizare, societatea comercială se obligă

să producă în viitor şi să vândă beneficiarului lucrurile ce fac obiectul
contractului; sau, autorul se obligă faţă de editură să scrie şi să predea
pentru publicare o carte care momentan nu există; conţinutul cărţii va
trebui însă identificat. De asemenea, în spiritul Legii nr. 190/1999 privind
creditul ipotecar, ipoteca se va putea constitui asupra unui obiect viitor,
adică imobilul care se va construi sau cumpăra cu creditul garantat.
Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Articolul 1179

pct. 3 C. civ. se referă la condiţia existenţei unui obiect deter-minat, condiţie
reiterată în art. 1225 alin (2) C. civ.
În ce priveşte obiectul obligaţiei, acesta trebuie să fie determinat sau
cel puţin determinabil şi licit; în lipsa condiţiei ca obiectul să fie determinat
debitorul nu ar putea să se angajeze iar creditorul nu ar şti ce poate să ceară.
Astfel, un bun cert (individual determinat) poate fi obiect al actului
juridic; nu există o dificultate a determinării lui deoarece este determinat
prin definiţie.
Exemplu : vând casa din Sibiu, str. Iuliu Maniu, nr. 5, compusă din 3
camere şi dependinţe, înscrisă în C.F. nr. 2255 Sibiu sub A*1 nr. top. 468,
intabulată pe numele meu sub B. 7.
Obiectul actului juridic trebuie să fie licit. Această condiţie este

tradiţională şi o regăsim şi în noul Cod civil. Atât obiectul con-tractului cât
şi obiectul obligaţiei trebuie să fie licite [art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin.
(2) C. civ.].
Atât actul cu un obiect ilicit, cât şi actul juridic cu un obiect imoral
vor fi sancţionate cu nulitatea absolută.
Exemplu: art. 15 din C. muncii stabileşte: ,,Este interzisă, sub

sancţiunea nulităţii absolute, încheierea unui contract individual de muncă,
în scopul prestării unei munci sau unei activităţi ilicite sau imorale”; la fel
,,,contractul” muncii la negru este lovit de nulitate.
Obiectul (lucrul la care se referă prestaţia) trebuie să fie în circuitul
civil.
100
___________________________________________________________________________________________________
În acest sens art. 1229 C. civ. dispune expres:
,,Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale”.
Obiectul obligaţiei (mai exact, al prestaţiei) trebuie să fie posibil. În

principiu se aplică regula romană: impossibilum nulla obligatio, adică
contractul era nul când obiectul său era imposibil în momentul schimbului
de consimţământ.
Art. 1227 C. civ. stabileşte:
„Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una

dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul
în care prin lege se prevede altfel”
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii este nulitatea absolută a

actului.
Obiectul obligaţiei trebuie să constea într-un fapt personal al celui
ce se obligă (evident, această condiţie se cere numai la actele juridice care
implică săvârşirea unui ,,fapt”, a unei acţiuni de a da sau a face). Dacă
promitentul nu va reuşi să-l determine pe terţ să execute prestaţia, va datora
daune-interese pentru neexecutarea propriei sale obligaţii (art. 1283 C. civ.).
Exemplu: vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; cel

ce subînchiriază un spaţiu locativ trebuie să fie cel puţin chiriaş al acelui
spa ţiu, dar poate fi şi uzufructuar sau chiar proprietar. Dar, aşa cum vom
vedea, este posibil ca bunurile altuia să facă obiectul unei prestaţii
(bunăoară, ochelarii de pe nasul profesorului).
Excepţia introdusă în noul Cod civil o constituie dispoziţiile art. 1230

intitulat „bunurile care aparţin altuia” care stabileşte că:
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită
creditorului, sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării
obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”.
În concluzie, vom reţine că dacă obiectul actului juridic sau obiectul

obligaţiei nu îndeplineşte condiţiile enumerate, actul juridic civil va fi lovit
de nulitate absolută totală sau parţială.
2. Cauza actului juridic
101
___________________________________________________________________________________________________
Prin ,,cauză”, în sensul textelor citate, se înţelege motivul, sco-pul

concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Legea civilă dispune:
„Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul” (art.
1235 C. civ.). Este deci un element juridic de natură psihologică care
determină consimţământul şi explică de ce anume s- a încheiat actul juridic.
Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic.
Cauza trebuie să existe. Când este vorba despre a şti dacă ea există
este suficientă o privire schematică, în timp ce atunci când se cercetează
dacă ea este licită şi morală, trebuie privit mai îndea-proape pentru a face să-
i apară culoarea şi contextul. De aceea este normal ca existenţa cauzei să
privească ceea ce se numeşte cauza abstractă (obiectivă), iar caracterul licit
şi moral al cauzei, cauza subiectivă (concretă).
Articolul 1236 alin. (1) C. civ. prevede: „Cauza trebuie să existe (...)”
iar art. 1239 alin. (2) C. civ. stabileşte că „Existenţa unei cauze valabile se
prezumă până la proba contrară”. Contractul este valabil chiar şi atunci
când cauza nu este expres prevăzută în act. „Lipsa cauzei atrage
anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost
greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice” [art. 1238 alin. (1) C.
civ.].
Cauza trebuie să fie licită şi morală. Potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ.
,,Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice”. De altă parte,
ea „este imorală când este contrară bunelor moravuri” [art. 1236 alin. (3) C.
civ.]. În rândul cauzei ilicite trebuie să adăugăm şi frauda la lege care
presupune utilizarea unei norme legale pentru a eluda o altă normă cu
caracter imperativ (art. 1237 C. civ.). Este suficient ca scopul mediat,
concret şi subiectiv să fie ilicit sau imoral pentru a se putea anula actul.
Exemplu: atunci când locatarul se obligă să plătească chiria în

considerarea folosin ţei imobilului este vorba de cauza abstractă, pur
tehnică care nu permite, prin ea însăşi, să se emită vreo judecată de valoare
asupra operaţiunii juridice. Dar dacă ne întrebăm de ce locatarul vrea să
închirieze imobilul (poate pentru a locui cu familia sa sau pentru a stabili
aici un loc de desfrâu – o casă de toleranţă) vor intra în joc mai multe
mobile dintre care unele pot fi ilicite sau imorale. La fel într-o donaţie: nu
intenţia liberală (adică cauza abstractă) poate fi condamnată, ci intenţiile
concrete ale donatorului, dacă acesta fiind un aventurier a dorit să facă din
donatară amanta sa.
Cauza să fie licită. Aşa cum arătam, ea este ilicită atunci când este
contrară legii şi ordinii publice; de asemenea, în cazul fraudei la lege.
102
___________________________________________________________________________________________________
Cauza să fie morală. Ea este imorală când este contrară bunelor

moravuri, ne spune art. 1236 alin. (3) C. civ.; în acest caz scopul urmărit de
părţi este imoral.
Proba cauzei. Legea (art. 1239 C. civ.) prezumă atât existenţa, cât şi
valabilitatea cauzei (adică liceitatea şi moralitatea ei) şi, prin urmare, sarcina
probei incumbă celui care invocă lipsa cauzei sau îi contestă valabilitatea.
Sancţiunea. Lipsa cauzei dispune art. 1238 C. civ. atrage anula-
bilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit
calificat şi poate produce alte efecte juridice. Această prevedere se înscrie în
concepţia modernă despre nulitate care promovează ideea salvgardării pe cât
posibil a actului juridic şi înlăturarea doar a efectelor contrare legii.
Cauza ilicită ori cauza imorală va conduce la nulitatea absolută a
actului juridic condiţionat, şi anume dacă este comună ambelor părţi, adică
dacă ambele părţi au urmărit acelaşi scop ilicit şi imoral.
Tot sancţiunea nulităţii absolute va fi incidentă şi în cazul în care doar
una dintre părţi a urmărit un scop ilicit şi imoral, însă cealaltă parte a
cunoscut acest scop sau, după împrejurări, trebuia să-l cunoască [art. 1238
alin. (2) C. civ.].
În toate cazurile prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze
ilicite sau imorale sunt supuse restituirii (pentru efectele faţă de terţi a
acţiunii în restituire, a se vedea art. 1648 C. civ.).
Actele juridice abstracte (acauzale). Necesităţile practice ale
circuitului civil au determinat apariţia unor acte juridice generatoare de
drepturi de creanţă care să poată circula liber cât mai repede şi cât mai
simplu, de la un subiect de drept la altul, fără ca valabilitatea lor să fie pusă
la îndoială sau să fie ameninţată de posibilitatea examinării şi constatării
nevalabilităţii cauzei lor.
Asemenea acte juridice, valabile independent de cauza lor (acte

acauzale) sunt titlurile de valoare, adică înscrisuri constatatoare ale unor
drepturi de creanţă care sunt valabile independent de cauza lor juridică, dar
care, în schimb, sunt strict formale (valabilitatea lor depinzând de
respectarea strictă a formei prevăzute de lege) şi nu pot fi valorificate decât
prin prezentarea înscrisului în care sunt încor-porate. Astfel de titluri de
valoare sunt: obligaţiile C.E.C., cecurile, cambiile, conosamentele, recipisele
de depozit etc.
3. Forma actului juridic

În sens larg, prin ,,forma” actului juridic civil în ţelegem condi-ţiile de
formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil atât pentru
validitatea lui, cât şi pentru proba existenţei şi con-ţinutului actului, şi, de
asemenea, pentru opozabilitatea actului respectiv faţă de terţele persoane.
103
___________________________________________________________________________________________________
În sens restrâns, prin ,,forma” actului juridic civil înţelegem modul în

care se exteriorizează voinţa internă a părţii (părţilor) actului juridic,
adică modul în care se exprimă consimţământul „haina” în care acesta este
îmbrăcat (pentru că, aşa cum am văzut, voinţa internă nu produce efecte
juridice decât dacă este declarată, exprimată sau exteriorizată).
Principiul consensualismului este exprimat de art. 1178 C. civ. potrivit
căruia:
„Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă

legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Sancţiunea care intervine în cazul în care contractul este în-cheiat în

lipsa formei pe care legea o cere pentru încheierea sa vala-bilă este nulitatea
absolută [art. 1242 alin. (1) C. civ.].
De la principiul consensualismului tradiţional există 3 excepţii: forma
cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru
opozabilitatea faţă de terţi.
Forma cerută ,,ad validitatem”
Legiuitorul a prevăzut pentru unele acte juridice civile necesitatea
încheierii lor într-o anumită formă solemnă, cerută ca şi condiţie de vali-
ditate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem). Fiind o excepţie ea
trebuie expres prevăzută de lege. În majoritatea cazurilor forma ad
validitatem este forma autentică (notar sau funcţionar public) dar uneori şi
numai forma scrisă.
Exemple: contractul de donaţie este valabil numai dacă s-a încheiat

în formă autentică (art. 1011 şi promisiunea de donaţie art. 1014 C. civ.);
convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi
înscrise în cartea funciară trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (art.
1244 C. civ.); partajul voluntar imobiliar [art. 680 alin. (2) C. civ.];
vânzarea moştenirii [art. 1747 alin. (2) C. civ.]; convenţiile care au ca
obiect suspendarea partajului imobiliar (art. 672 C. civ.); contractul de
întreţinere (art. 2255 C. civ.); orice act care urmează să fie înscris în cartea
funciară trebuie să îmbrace forma autentică (art. 888 C. civ.)
Forma cerută ,,ad probationem”. Uneori, chiar pentru actele ju-ridice

consensuale, legea sau voinţa părţilor poate să impună îcheierea actului
juridic într-o anumită formă, necesară nu pentru validitatea actului juridic ca
atare (ca negotium), ci doar pentru do-vedirea existenţei şi conţinutului
acestuia (ad probationem). De re-gulă, forma cerută ad probationem este cea
scrisă, adică act sub semnătură privată sau act autentic.
Exemplu: actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de
250 de lei, nu pot fi dovedite decât printr-un înscris (art. 1191 C. civ. de la
1864); actul ca atare este valabil, dar – în caz de litigiu – el nu poate fi
104
___________________________________________________________________________________________________
dovedit cu martori sau prezumţii, ci numai prin prezentarea unui înscris. Tot
astfel, pot fi dovedite numai prin înscrisuri contractele de asigurare [art.
2200 alin. (1) C. civ.], de depozit [art. 2104 alin. (2) C. civ.] cu menţiunea
că depozitul necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, tranzacţia
(art. 2272 C. civ.).
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Această formă

înseamnă acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face
actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au partici-pat la încheierea lui,
în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
În acest sens, art. 20 C. civ. stabileşte:
„Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului

,,precum şi a oricărui raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul
acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea
sau efectele lor juridice”.
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii de formă constă în ino-

pozabilitatea actului juridic şi nu în nulitatea actului, cum este în cazul
formei ad validitatem. Aşadar, terţii nu pot fi obligaţi să aibă în vedere actul
respectiv dacă nu au fost îndeplinite formele de pu-blicitate.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 240-262; S.
Neculaescu, Discuții privind conceptul de obiect al contractului, în Dreptul
nr. 12/2011, p. 17-34; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în
dreptul civil. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 522-560; G. Boroi, C.A.
Anghelescu, Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
164-185; C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 155-169.

1.Care sunt condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic şi
ale obiectului obligaţiei?
2.Ce semnifică cauza actului juridic şi care sunt condiţiile ei de
valabilitate?
3. Care este principiul formei actului juridic?
105
___________________________________________________________________________________________________
4. Care sunt excepţiile de la principiul consensualismului formei

actului juridic?
5. Care sunt cerinţele formei ad validitatem?

1. Există o cerinţă a obiectului contractului de a fi:
a) moral;
b) licit;
c) determinat sau determinabil.
2. Forma ad validitatem se caracterizează prin următoarele:

a) fiind un element constitutiv al actului juridic civil se impune a fi
respectată la încheierea actului juridic civil;
b) se consideră îndeplinită îndată ce părţile actului juridic şi-au
manifestat în mod expres sau tacit voinţa;
c) caracterul solemn al fiecărui act juridic se asigură prin oricare
dintre formele prevăzute în mod expres de legiuitor, ceea ce exclude
aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.
3. În materia actului juridic civil:

A. dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii;
B. obiectul trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii
relative;
C. spre deosebire de terţul autor al unui dol, terţul autor al unei
violenţe, independent de anularea contractului pentru viciul de consimţământ
respectiv, răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta;
4. În situaţia titlurilor de valoare:

a. înscrisul constatator (instrumentum) încorporează creanţa ce a luat
naştere din actul juridic (negotium);
b. debitorul poate invoca excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a
refuza executarea;
c. este necesară analiza cauzei pentru care au fost încheiate în vederea
stabilirii valabilităţii lor;
5.Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o

anumită formă pe care legea nu o cere:
a. contractul se socoteşte valabil, chiar dacă forma nu a fost
respectată;
b. contractul nu se socoteşte valabil dacă forma nu fost respectată;
c. contractul se socoteşte valabil, dacă forma nu a fost respectată în
cazurile expres prevăzute de lege;
106
___________________________________________________________________________________________________
1.Lipsa intenţiei de a gratifica în cazul liberalităţilor este
sancţionată cu:
a) nulitatea absolută
b) nulitatea relativă
c) nu este sancţionată
2.Mandatul pentru încheierea unui contract de vânzare-

cumpărare cu privire la un teren trebuie dat:
a) în formă scrisă
b) în formă autentică
c) verbal
3.Pentru a-şi produce efectele, testamentul olograf trebuie să fie:

a) scris, datat şi semnat de mâna testatorului
b) încheiat în formă autentică
c) dactilografiat sau tehnoredactat, dacă este semnat de testator
4. Pot forma obiect al actului juridic:

a) bunurile prezente
b) bunurile viitoare, inclusiv succesiunile nedeschise
c) bunurile care au pierit până la încheierea actului juridic
5. Se află în circuitul civil:

a) terenurile agricole din extravilan
b) plaja Mării Negre
c) drumurile publice judeţene

Analizaţi comparativ excepţiile de la principiul consensua-limului
actelor juridice.
Modalităţile actului juridic civil
107
___________________________________________________________________________________________________
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de „modalităţi” ale actului juridic şi utili-tatea
folosirii acestor;
✓ însuşirea modalităţilor actului juridic;
✓ însuşirea diferenţelor dintre diferitele modalităţi ale actului juridic
civil;
II. Competenţe dobândite de studenţi

✓ capacitatea de a identifica într-un act juridic modalitatea de care
este afectat;
✓ capacitatea de a deosebi între termenul suspensiv şi extinctiv, cert şi
incert, în favoarea creditorului, debitorului sau unui terţ şi diferitele efecte
ale acestor termene;
✓ capacitatea de a face distincţia dintre condiţia suspensivă şi
rezolutorie şi efectele acestora;
✓ capacitatea de a compara sarcina cu celelate modalităţi ale actului
juridic.
III. Cuvinte cheie

✓ modalităţi, termen suspensiv, termen extinctiv, condiţie sus-pensivă,
condiţie rezolutorie, pendente conditione, eveniente conditione, deficiente
conditione, sarcină.

1. Noţiune
2. Termenul
3. Condiţia
4. Sarcina
V. Rezumat
Într-un act juridic civil pot exista unele elemente viitoare care pot
influenţa existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce re-zultă din
actul juridic. Aceste elemente sau împrejurări pot consta fie în scurgerea
timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie într-un eveniment
natural sau într-o acţiune omenească (în cazul modalităţii numită condiţie
şi a celei numită sarcină). Fiecare dintre aceste modalităţi produc efecte
juridice diferite.
108
___________________________________________________________________________________________________
VI. Conţinutul temei
1. Noţiune
Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite ele-mente
sau împrejurări viitoare care înfluenţează existenţa sau executarea
drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic. Modalităţile actului
juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.
2. Termenul
Termenul (ca modalitate a actului juridic) este un eveniment viitor şi
sigur ca realizare de care depinde fie începerea, fie stingerea efectelor
actului juridic.
Definiţia legală o găsim în art. 1411 C. civ., în materia obligaţiilor,
care stabileşte că:
„(1) Obligaţia este afectată de un termen atunci când executarea sau

stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi
stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege”.
Termenul poate fi, după caz: o dată calendaristică, o durată de-

terminată (de pildă, închiriez locuinţa pentru 5 ani); poate fi vorba şi numai
de luni, săptămâni, zile; un eveniment viitor care se va în-tâmpla cu
siguranţă chiar dacă nu se ştie când anume (de pildă, mă oblig să plătesc o
rentă viageră, adică până la moartea beneficiarului).
2.1. Clasificarea termenelor

Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
2.1.1 În funcţie de criteriul cunoaşterii sau necunoaşterii mo-
mentului exact în care termenul se va împlini, distingem:
a) Termenul cert a cărui dată sau moment de împlinire este cunoscut
din chiar momentul încheierii actului, fie prin fixarea datei calendaristice (de
pildă, împrumut 10.000 lei până la data de 20 martie 2014), fie în mod
indirect, prin fixarea duratei termenului şi stabilirea momentului începerii
curgerii lui (de pildă, împrumut o bicicletă pentru o săptămână de la data
acordării împrumutului);
b) Termenul incert a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în
momentul încheierii actului juridic, deşi se ştie precis că evenimen-tul
respectiv se va împlini (de pildă, data morţii întreţinutului în contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere sau o închiriere a unei locuinţe până la
moartea locatarului). Termenul incert trebuie deo-sebit de condiţie, tocmai
109
___________________________________________________________________________________________________
prin împrejurarea că împlinirea termenului este sigură (nesigur fiind

momentul împlinirii lui), pe când împlinirea condiţiei este nesigură.
Potrivit art. 1420 C. civ.,:
„Dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu

se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi
trebuit în mod normal să se producă”.
2.1.2. În funcţie de criteriul izvorului său [art. 1411 alin. (2) C. civ.],
termenul poate fi:
a) Termen voluntar (sau convenţional) stabilit prin acordul de voinţă
al părţilor; majoritatea sunt astfel de termene;
b) Termen legal, stabilit de legiuitor; acesta prescrie în care termen o
anumită obligaţie trebuie îndeplinită.
Exemplu: termenul de opţiune succesorală statuat de art. 1103 alin.

(1) C. civ. pentru acceptarea moştenirii este de un an de la data deschiderii
succesiunii; sau termenul de 5 ani al închirierii locuinţelor de stat, prevăzut
de Legea nr. 112/1995.
c) Termenul judiciar, stabilit de către judecător. În adevăr, art. 1415

alin. (1) prevede că:
„Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă

uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de
timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre
părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia
părţilor şi de orice alte împrejurări”.
2.1.3. După modul cum rezultă din actul juridic, termenul poate fi:
a) Termen expres care rezultă în mod expres din actul juridic pe care-
l afectează, fiind prevăzut în mod explicit;
b) Termen implicit (tacit) care nu este prevăzut expres, dar poate fi
dedus din natura actului sau din împrejurările în care se exe-cută acest act
(de pildă, o obligaţie de întreţinere nu poate fi afectată decât de un termen
extinctiv, stingându-se la data morţii beneficia-rului).
2.1.4.Cea mai importantă clasificare a termenelor este aceea care are

în vedere criteriul efectelor pe care acestea le produc. În func-ţie de acest
criteriu deosebim:
a)Termenul suspensiv este acel termen care amână începerea
exercitării dreptului şi a executării obligaţiei până în momentul împlinirii lui;
aşadar, la împlinirea lui actul juridic începe să-şi producă efectele. Până la
împlinirea termenului suspensiv dreptul nu poate fi exercitat, iar obligaţia nu
110
___________________________________________________________________________________________________
trebuie executată. În definiţia Codului civil, termenul este suspensiv atunci

când până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei [art. 1412 alin.
(1)]. Aşadar, obligaţia există atâta timp cât termenul curge, dar executarea ei
nu poate fi cerută până la împlinirea termenului.
Termenul suspensiv nu influenţează asupra naşterii dreptului; dreptul
este născut şi el există, dar este paralizat până la împlinirea termenului.
Termenul suspensiv întârzie exigibilitatea unui drept.
Exemplu: în cazul unui împrumut bănesc pe termen de un an, până la

împlinirea termenului creditorul nu poate cere, iar debitorul nu poate fi
obligat să restituie suma împrumutată. Sau dacă vânză torul acceptă ca pre
ţul să-i fie achitat numai după 3 luni de la predarea lucrului, el are un drept
de creanţă afectat de un termen suspensiv şi nu va putea cere nimic înainte
de 3 luni. Cu toate acestea creanţele există, iar creditorii au un drept actual.
Odată ce termenul s-a împlinit, actul produce efecte ca şi cum ar fi pur şi
simplu.
b) Termenul extinctiv este acel termen care amână stingerea

exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor corelative până la împlinirea
lui; el antrenează, aşadar, stingerea unui drept.
Art. 1412 alin. (2) C. civ.:
„Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se

stinge”.
În cazul termenului extinctiv, obligaţia se execută şi dreptul co-relativ
se exercită până la împlinirea termenului, când ele încetează. Pe data
împlinirii termenului drepturile şi obligaţiile încetează numai pentru viitor,
nu retroactiv.
Exemplu: data morţii întreţinutului sau credirentierului în contractul

de vân-zare-cumpărare cu clauză de întreţinere, respectiv de rentă viageră,
constituie termen extinctiv. Aşadar, contractul de întreţinere şi contractul de
rentă viageră se sting prin moartea beneficiarilor.
În actele juridice cu executare succesivă operează adesea am-bele

categorii de termene: pentru fiecare prestaţie periodică există un termen
suspensiv:
Exemplu : chiria poate fi pretinsă şi trebuie plătită lunar, până la

finele lunii; chiriaşul nu poate fi obligat să plătească, dacă nu s-a obligat
expres la plata anticipată.
În principiu, toate drepturile pot fi afectate de un termen suspensiv sau

extinctiv.
111
___________________________________________________________________________________________________
2.1.5. După criteriul părţii care beneficiază de termen acesta poate fi

stabilit: în favoarea debitorului; în favoarea creditorului; în favoarea
ambelor părţi.
Această clasificare prezintă interes practic pentru că numai partea în
favoarea căreia s-a stipulat un termen poate să renunţe la beneficiul
termenului şi să-şi exercite dreptul (ori să-şi îndeplinească obligaţ ia) chiar
înainte de împlinirea termenului suspensiv (de pildă, cel împrumutat poate
restitui împrumutul mai repede decât s-a obligat). Dimpotrivă, dacă termenul
a fost fixat numai în favoarea creditorului plata anticipată nu poate fi făcută
decât cu con-simţământul său; dacă termenul este în favoarea ambelor părţi
plata anticipată se poate face numai cu acordul amândurora.
Dacă p ărţile (sau legea) nu prevăd expres în favoarea cui s-a stipulat
un termen suspensiv, trebuie prezumat că el s-a stabilit în favoarea
debitorului şi, prin urmare, numai debitorul poate renunţa la beneficiul
termenului, executându-şi obligaţia înainte de termen.
Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului
(prezumţie relativă); art. 1413 alin. (1) C. civ. stabileşte:
„Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţ
a părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea
creditorului sau a ambelor părţi”.
2.2. Efectele termenului. Ex definitiones rezultă că ceea ce este

caracteristic acestei modalită i a actului juridic din punct de vedere al
efectelor sale este faptul că termenul nu afectează existenţa, ci numai
executarea actului juridic, adică a drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din
act.
Aceste efecte sunt diferite după cum ne aflăm în faţa unui termen
suspensiv sau a unui termen extinctiv, după cum urmează:
În cazul termenului suspensiv drepturile şi obligaţiile dintre părţi se
nasc şi sunt valabile din chiar momentul încheierii actului juridic, dar
drepturile nu încep să se exercite şi obligaţiile nu devin exigibile decât din
momentul împlinirii termenului suspensiv, astfel:
A) Din faptul că drepturile şi obligaţiile există şi sunt valabile
decurg următoarele consecinţe:
✓ dacă debitorul – în favoarea căruia este stabilit termenul sus-pensiv
– execută de bunăvoie obligaţia înainte de împlinirea terme-nului, el face o
plată valabilă şi nu una nedatorată (art. 1414 C. civ.); ca atare, el nu poate
cere restituirea plăţii făcute anticipat, spre a-şi executa obligaţ ia numai în
termen. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie, creditorul nu-l poate sili s-o
facă decât la împlinirea ter-menului suspensiv, căci numai atunci – la
112
___________________________________________________________________________________________________
scadenţă – obligaţ ia devine exigibilă. În ipoteza în care plata s-a făcut prin
dol sau vio-lenţă, se va putea însă restitui (art. 1343 C. civ.);
✓ până la împlinirea termenului, creditorul este îndreptăţit să ia măsuri
de conservare a dreptului său (întreruperea unei prescripţii, în-scrierea unei
ipoteci etc.);
✓ în cazul actelor translative de drepturi reale asupra bunurilor certe,
dacă părţile nu s-au înţeles altfel, legea presupune că termenul suspensiv
amână numai predarea în fapt a lucrului, dar că dreptul real s-a transferat
dobânditorului din chiar momentul încheierii actului juridic, aşa încât
dobânditorul este considerat proprietar; dar riscul pieirii fortuite a bunului
cert este suportat de înstrăinător (art. 1274 C. civ.), chiar dacă termenul nu s-
a împlinit şi lucrul dobândit nu i-a fost încă predat. Aşadar, regula res perit
domino nu se aplică aşa cum se întâmpla după vechiul Cod civil; se va
aplica, deci, regula res perit debitori.
b) Din faptul că drepturile şi obligaţiile, deşi există valabil, nu sunt
exigibile, decurg următoarele consecinţe:
✓ creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului dacă
acesta a fost stipulat în favoarea debitorului (art. 1414 C. civ.);
✓ creditorul obligaţiei afectate de un termen suspensiv nu poate opune
debitorului său compensaţia, căci acest mod de stingere a obligaţiilor
presupune o plată dublă, respectiv ca ambele datorii să fie scadente, exigibile
[art. 1617 alin. (1) C. civ.];
✓ până la împlinirea termenului suspensiv, dreptul nefiind exigibil, nu
începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în realizarea acestui drept;
el va începe să curgă de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C. civ.].
✓ În cazul termenului extinctiv, până la împlinirea termenului
drepturile şi obligaţiile părţilor există şi se execută în mod normal ca şi când
ar fi pure şi simple; la împlinirea termenului însă raportul juridic încetează,
iar drepturile şi obligaţiile părţilor se sting.
2.3. Noţiunea de scadenţă şi exigibilitate
În actele juridice afectate de modalitatea termenului suspensiv o largă
răspândire o au noţiunile de scadenţă şi exigibilitate.
Prin scadenţă înţelegem împlinirea termenului suspensiv; o
obligaţie scadentă este o obligaţie afectată de un termen suspensiv, atunci
când acest termen s-a împlinit. Obligaţ ia ajunsă la termen, adică o obligaţie
scadentă, devine exigibilă, deci i se poate cere executarea, iar la nevoie se
poate recurge la executarea silită.
Simpla ajungere la scadenţă a unei obligaţii determină exigi-
bilitatea ei. Dar pentru producerea altor efecte, cum sunt: suportarea de către
creditor a riscurilor pieirii fortuite (atâta timp cât bunul nu este predat) sau
obligarea debitorului la daune-interese moratorii (adică la repararea
pagubelor cauzate creditorului prin întârzierea executării), mai este necesară
şi îndeplinirea procedurii de punere în întârziere.
113
___________________________________________________________________________________________________
2.4. Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul terme-nului

Partea în favoarea căreia s-a stabilit un termen poate să renunţe la
acest termen; în acest caz obligaţia devine de îndată exigibilă, ca o obligaţie
pură şi simplă.
Exemplu: cel care a luat un împrumut pe termen de un an poate să

renunţe la beneficiul termenului înainte de împlinirea lui fie printr-o
declaraţie unilaterală de voinţă, fie în mod tacit, prin executarea obligaţiei
(restituirea anticipată a împrumutului).
Codul civil reglementează, cu titlu de sancţiune civilă şi decăderea din

beneficiul termenului a debitorului care ajunge în stare de insolvabilitate sau,
după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii precum şi atunci când, cu
intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile
constituite în favoarea credi-torului sau nu constituie garanţiile promise [art.
1417 alin. (1) C. civ.].
3. Condiţia
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte rea-lizarea
sa, de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea drepturilor şi obligaţiilor
născute din actul juridic, în principiu, cu efect retroactiv.
Art. 1399 C. civ.:
„Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare
depinde de un eveniment viitor şi nesigur”.
Termenul se traduce prin ,,când”, condiţia prin ,,dacă”.

3.1. Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de mai multe cri-terii.
Astfel:
3.1.1. După criteriul efectelor pe care le produce distingem:
a) Condiţie suspensivă, de îndeplinirea căreia depinde efica-citatea
obligaţiei (art. 1440 C. civ.). Până la împlinirea faptului pus în condiţie,
efectele actului stau în suspensie, iar odată îndeplinit, actul îşi produce
efectele pe deplin: debitorul este ţinut să procure prestaţia creditorului,iar
creditorul are dreptul să obţină prestaţia datorată. În cazul survenirii
evenimentului actul juridic îşi va produce efectele din ziua încheierii sale (ex
tunc).
Exemplu: într -un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între X şi

Y, este stipulată condiţia că X îi vinde locuinţa sa dacă va fi transferat la
Cluj. Aceasta înseamnă că până în momentul realizării evenimentului,
raportul juridic s-a născut şi este valabil dar până la împlinirea acestui
eveniment nu îşi produce efectele; în speţă, X nu poate fi obligat să-i predea
apartamentul lui Y, iar acesta din urmă nu poate pretinde să-i fie predat
114
___________________________________________________________________________________________________
apartamentul. Trebuie însă reţinut că la actul juridic încheiat nu se poate

renunţa unilateral, el este valabil dar sub condiţie.
Dacă termenul suspensiv se referă la exigibilitatea unei obli-gaţii,

atunci condiţia suspensivă face incertă eficacitatea ei.
b) Condiţia rezolutorie este aceea de îndeplinirea căreia de-pinde
desfiinţarea cu efect retroactiv a drepturilor şi obligaţiilor ce formează
conţinutul actului juridic supus unei asemenea condiţii.
Prin îndeplinirea ei conţinutul raportului obligaţional se desfiinţează,
se rezolvă cu efect retroactiv.
Codul civil în art. 1401 alin. (1) o defineşte astfel:
„Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină

desfiinţarea obligaţiei”. Alin. (2) al aceluiaşi articol: „Până la proba
contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale preced ă momentul la care condiţia s-ar putea
îndeplini”; este vorba despre o prezumţie relativă care poate fi răsturnată.
3.1.2. După criteriul naturii evenimentului viitor în care constă

condiţia distingem:
a) Condiţie cazuală care constă într-un eveniment viitor a cărui
îndeplinire depinde numai de hazard, nu şi de voinţa uneia dintre părţi;
îndeplinirea condiţiei nu stă în puterea creditorului sau a debitorului.
Exemplu: asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despă-

gubiri dacă gospodăria acestuia va fi distrusă de un cutremur, de un
incendiu etc. sau, îţi vând sania, patinele şi schiurile mele dacă până la 25
decembrie 2012 nu va ninge.
b) Condiţia mixtă, care constă într-un eveniment viitor a cărui

îndeplinire depinde şi de voinţa uneia dintre părţi, dar şi de voinţa unei terţe
persoane; terţa persoană trebuie să fie determinată.
Exemplu: îţi vând autoturismul meu dacă tatăl meu îmi va cumpăra
altul de ziua mea sau îţi dau 10.000 lei dacă te vei căsători cu d-nul X.
c) Condiţia potestativă care constă într-un eveniment viitor a cărui

realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile actului juridic.
Exemplu: îţi dau 1.000 Euro dacă te vei duce în Australia.
Condiţiile potestative sunt de două feluri:

– condiţii potestative simple a căror îndeplinire depinde de voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de un fapt exterior (obiectiv), sau depinde atât de
115
___________________________________________________________________________________________________
voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei terţe persoane nedeterminate.
Ea presupune, deci, că evenimentul depinde de o acţiune voluntară a uneia
dintre părţi, dar decizia este în funcţie de unele evenimente posibile. Această
condiţie este valabilă chiar da-că depinde de voinţa debitorului deoarece
voinţa de a se obliga juridiceşte este neîndoielnică.
– condiţii pur potestative a căror îndeplinire depinde exclusiv de
voinţa uneia dintre părţi (de pildă, îţi vând calculatorul dacă vreau).
Diviziunea condiţiilor potestative este importantă, având consecinţe
pe planul regimului juridic şi al efectelor produse. Astfel:
a) condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului (îţi voi da
10.000 de lei dacă voi dori) este nulă şi atrage nulitatea întregului act juridic
căci vădeşte lipsa voinţei debitorului de a se obliga juridiceşte;
b) condiţia pur potestativă rezolutorie este valabilă, sem-nificând
dreptul părţii respective de a pune capăt în viitor raportului juridic. Această
condiţie este valabilă indiferent dacă depinde de voinţa debitorului sau
creditorului.
c) tot astfel, este valabilă şi o condiţie pur potestativă sus-pensivă din
partea creditorului.
3.1.3 După modul în care este formulată (sau după cum obli-gaţia
depinde de îndeplinirea ori neîndeplinirea evenimentului-condiţie) distingem
condiţia pozitivă care constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur
şi condiţia negativă, constând în neînde-plinirea unui eveniment. Această
clasificare este mai puţin impor-tantă, deoarece, practic, fiecare condiţie
poate fi formulată fie pozitiv, fie negativ (de pildă, dacă nu mă căsătoresc
sau dacă rămân celibatar este acelaşi lucru).
Codul mai cuprinde unele dispoziţii privitoare la condiţia imposibilă,
la cea ilicită şi la cea imorală; art. 1402 C. civ.:
„Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este

considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului atrage
nulitatea absolută a acestuia”.
3.2.Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea

condiţiei. Codul civil conţine câteva reguli speciale privitoare la con-statarea
îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor. Astfel:
✓ potrivit art. 1404 alin. (1) C. civ. ,,îndeplinirea condiţiei se
apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să
le fi avut în vedere după împrejurări”;
✓ potrivit art. 1404 alin. (2) C. civ.: ,,Când obligaţia este contractată
sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este
considerată neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să
se producă. În lipsa unui termen condiţia se consideră neîndeplinită numai
atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce”;
116
___________________________________________________________________________________________________
✓ articolul 1404 alin. (3) C. civ. prevede că,,atunci când obligaţia este
contractată sub condiţia că un eveniment nu se produce într-un anumit
termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu
se va produce. În lipsa unui termen condiţia nu se consideră îndeplinită decât
atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce”.
3.3. Efectele condiţiei sunt diferite după cum ne aflăm în faţa unei
condiţii suspensive sau a uneia rezolutorii; de asemenea, ele diferă şi după
momentul în care ne situăm: înainte sau după îndeplinirea condiţiei.
Regula de bază în materia efectelor condiţiei este aceea potrivit căreia
toate efectele condiţiei se produc, de principiu, retroactiv, din chiar
momentul încheierii actului juridic şi nu numai din momentul îndeplinirii
condiţiei. Aceast ă regulă este stabilită în art. 1407 alin. (1) C. civ.:
„Condiţia îndeplinită este prezumat ă a produce efecte retroactiv, din

momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura
contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”.
Aşadar, această regulă nu este imperativă ci ea are un caracter

supletiv, părţile putând, de pildă, prin voinţa lor să stabilească în actul juridic
că îndeplinirea condiţiei va produce efecte numai pentru viitor.
A)Efectele condiţiei suspensive.
În funcţie de momentul în care ne situăm, efectele condiţiei
suspensive sunt următoarele:
Pendente conditione (adică atâta timp cât condiţia suspensivă nu s-a
îndeplinit) eficacitatea actului este incertă. Prin urmare:
✓ creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei, iar dacă debitorul
face acte de executare înainte de îndeplinirea condiţiei, el este îndreptăţit să
ceară restituirea lor ca fiind plăţi nedatorate;
✓ obligaţia nu poate fi stinsă prin compensaţie;
✓ prescripţia nu începe să curgă;
✓ lucrul (chiar determinat individual) rămâne în proprietatea şi pe
riscul actualului proprietar.
Deficiente conditione (adică în ipoteza în care condiţia nu se
îndeplineşte) drepturile şi obligaţiile cărora părţile le-au dat naştere prin
actul lor juridic afectat de condiţia suspensivă se desfiinţează retroactiv, din
chiar momentul încheierii actului juridic, părţile fiind puse în situaţia
anterioară încheierii actului. Drept urmare:
✓ debitorul nu este obligat la executare, iar prestaţiile eventual
efectuate vor fi restituite;
✓ eventualele garanţii constituite de creditor se desfiinţează şi ele ca
fiind accesorii obligaţiei garantate care s-a desfiinţat prin neîndeplinirea
condiţiei suspensive;
117
___________________________________________________________________________________________________
✓ drepturile pe care debitorul obligat sub condiţie suspensivă le-ar fi

constituit în favoarea unor terţe persoane se consolidează, iar drepturile pe
care le-ar fi constituit creditorul (al cărui drept condiţionat s-a desfiinţat), se
desfiinţează şi ele (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
Eveniente conditione (perioada ulterioară momentului în-deplinirii
condiţiei) efectele actului juridic se produc, retroactiv, ca şi cum actul juridic
ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de mo-dalităţi. Aşa fiind:
✓ atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de
îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi
simplă [art. 1407 alin. (3) C. civ.];
✓ actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile
şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor;
✓ prescripţia extinctivă nu poate să curgă decât de la data îndeplinirii
condiţiei [art. 2524 alin. (3) C. civ.];
✓ fructele culese sau încasate de către debitorul sub condiţie
(proprietar sub condiţie rezolutorie) până în momentul îndeplinirii condiţiei
rămân ale sale; dobânditorul va culege fructele numai din momentul
îndeplinirii condiţiei (art. 1410 C. civ.);
✓ rămân valabile actele de conservare şi de administrare făcute de
către debitorul sub condiţie;
✓ rămân în sarcina debitorului riscurile realizate pendente conditione.
B) Efectele condiţiei rezolutorii. Şi în acest caz efectele diferă în
funcţie de momentul în care ne situăm:
Pendente conditione actul juridic produce efecte ca şi când ar fi un
act pur şi simplu. Prin urmare:
✓ obligaţiile debitorului sunt valabile şi exigibile, ele trebuie să se
execute;
✓ dobânditorul bunului devine proprietar;
✓ dobânditorul poate să transmită sau greveze dreptul dobândit prin
acte inter vivos sau mortis causa, dar dreptul se va transmite
subdobânditorului tot afectat de condiţia rezolutorie sub care el aparţine
transmiţătorului (nemo plus iuris al alium transferre potest, quam ipse
habet).
Eveniente conditione, adică atunci când se îndeplineşte condiţia
rezolutorie drepturile şi obligaţiile se desfiinţează retroactiv, ca şi cum nu ar
fi existat niciodată. Prin urmare:
✓ prestaţiile executate în temeiul actului se restituie; dispoziţiile
privitoare la restituire se aplică în mod corespunzător [art. 1407 alin. (4) C.
civ.];
✓ drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor terţe persoane
se desfiinţează şi ele (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
✓ riscurile realizate pendente conditione sunt suportate de către
dobânditor – ca proprietar sub condiţie rezolutorie – deoarece el nu mai
118
___________________________________________________________________________________________________
poate restitui lucrul pierit fortuit şi, deci, nu poate nici să pretindă restituirea
preţului;
✓ actele de conservare şi de administrare făcute de dobânditorul sub
condiţie rezolutorie rămân valabile, deşi el pierde proprietatea lucrului; de
asemenea, rămân ale sale fructele pe care le-a cules până la îndeplinirea
condiţiei rezolutorii (art. 1410 C. civ.);
✓ în actele juridice cu executare succesivă efectele îndeplinirii
condiţiei rezolutorii se produc numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru
trecut. Prestaţiile se restituie în cazul contractelor cu executare dintr-o dată,
iar în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă numai dacă
părţile au stipulat în acest sens [art. 1407 alin. (2) C. civ.].
Deficiente conditione
În cazul în care condiţia nu se realizează, actul se consideră a fi
încheiat pur şi simplu, iar prestaţiile executate rămân dobândite; în cazul
actelor translative de proprietate, dobânditorul îşi consolidează dreptul, iar
transmiţătorul îl pierde; drepturile constituite se con-solidează.
4. Sarcina
Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) im-pusă
de către dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gra-tuit (donaţii
sau legate testamentare).
Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic
civil, sarcina poate afecta numai liberalităţile.
Clasificare. Sarcina poate fi stabilită de dispunător:
a. în favoarea dispunătorului;
b. în favoarea gratificatului;
c. în favoarea unei terţe persoane.
Interesul acestei clasificări decurge din unele deosebiri de regim juridic
între aceste categorii de sarcini. Astfel:
- sarcina în favoarea dispunătorului nu se poate stipula decât în con-
tractele de donaţie nu şi în testamente;
- uneori existenţa sarcinii poate influenţa chiar natura juridică a actului;
Efectele sarcinii. Dacă gratificatul îndeplineşte sarcina actul ju-ridic
gratuit se consolidează ca şi când ar fi fost un act pur şi simplu. Dacă însă
gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moşte-nitorii săi au dreptul
să ceară revocarea donaţiei sau a legatului. Re-vocarea va produce efecte
retroactive întocmai ca şi rezoluţiunea unui contract oneros.
VII.Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 262-280;;
Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil român. Subiectele
119
___________________________________________________________________________________________________
dreptului civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 153-169; C.T. Ungureanu,
Drerpt civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016, p.
169-193; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul
civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 56-578; G. Boroi, C.A. Anghelescu,
Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 185-204.
IX. Întrebări recapitulative

1. Ce înţelegeţi prin modalitatea termen?
2. Care sunt efectele juridice ale termenului suspensiv? Dar extinctiv?
3. De cîte feluri este condiţia?
4. Care sunt efectele condiţiei rezolutorii pendente conditione?
5. În care acte juridice se foloseşte modalitatea numită sarcină şi care
sunt efectele acesteia?
X. Teste de autoevaluare
1. Termenul este:
a) un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte realizarea lui
b) un eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte realizarea lui;
c) un eveniment viitor de care depinde executarea actului juridic;
2. În cazul unui împrumut bănesc pe termen de un an avem de-a
face cu:
a) un termen suspensiv
b) un termen extinctiv
c) o condiţie suspensivă
3. Condiţia că îţi vând maşina dacă vei lua nota 10 la Drept civil
este:
a) o condiţie rezolutorie
b) o condiţie suspensivă
c) o condiţie potestativă
4. Pendente conditione pieirea fortuită a bunului individual
determinat ce constituie obiectul contractului de vânzare încheiat sub
condiţie suspensivă este suportată de:
a) vânzător, în calitate de debitor al obligaţiei de predare a bunului la
împlinirea condiţiei;
120
___________________________________________________________________________________________________
b) cumpărător, în calitate de debitor al obligaţiei de plată a preţului la

împlinirea condiţiei;
c) ambele părţi, dacă din conţinutul contractului rezultă că s-au înţeles
astfel.
5. Dacă gratificatul nu execută sarcina:
a) actul juridic gratuit se consolidează
b) dispunătorul sau moştenitorii săi au dreptul să ceară revocarea
donaţiei sau legatului
c) terţul beneficiar are dreptul să ceară executarea sarcinii
XI. Test de evaluare

1. Codiţia “îţi voi da 1000 de lei dacă vreau”:
a) este valabilă
b) este pur potestativă
c) este nulă
2. Condiţia amână executarea drepturilor şi obligaţiilor:
a) adevărat
b) fals
3. Obligaţia de a întreţinere a unei persoane pe durata vieţii este
o obligaţie:
a) pură şi simplă
b) afectată de o condiţie suspensivă
c) afectată de un termen incert
4. Condiţia de a nu te căsători este:
a) imorală
b) ilicită
c) imposibilă
5. În cazul condiţiei suspensive efectele acesteia pendente
conditione sunt următoarele:
a) creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei
b) debitorul execută valabil obligaţia
c) obligaţia nu poate fi stinsă prin compensaţie
XII. Temă pentru acasă

Realizaţi o comparaţie între condiţieşi termen
121
___________________________________________________________________________________________________
Efectele actului juridic civil
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de efecte ale actului juridic civil;
✓ înţelegerea principiilor efectelor actului juridic civil;
✓ cunoaşterea excepţiillor de la principiile efectelor actului juridic
civil.
II. Competenţele dobândite de student

✓ să fie capabil să explice principiile care guvernează efectele actului
juridic civil
✓ să fie capabil să depisteze excepţiile de la cele trei mari principii
✓ să poată aplica practic la o speţă cunoştinţele teoretice
III. Cuvinte cheie

✓ efecte, pacta sunt servanda, irevocabilitate, relativitate, opoza-
bilitate, avânzi-cauză, creditori chirografari, succesori universali, cu tiltu
universal, cu titlu particular

1. Noţiune
2. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta sunt
servanda)
3. Principiul relativităţii actului juridic
4. Principiul opozabilității actului juridic civil
V. Rezumat
Crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi
juridice civile reprezintă efectele actului juridic civil. Aceste efecte sunt
guvernate de trei mari principii şi anume: principiul forţei obligatorii a
actului juridic; principiul relativității actului juridic; principiul
opozabilității actului juridic civil. De la toate aceste trei principii există
unele excepţii care constau, în general, în împrejurări străine de voinţa
părţilor dar care afectează aceste principii. Pentru înţelegerea principiilor şi
excepţiilor de la aceste principii este obligatoriu să se înţeleagă unele noţiuni
conexe precum: părţi, terţi, avânzi-cauză, creditori chirografari, simulaţia,
stipulaţia pentru altul, reprezentarea, etc.
122
___________________________________________________________________________________________________
1. Noţiune
Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea,
modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile şi,
implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor
raporturi. Există trei mari principii care guvernează efectele actului juridic
civil şi anume: principiul forţei obligatorii a actului juridic, principiul
relativității actului juridic şi principiul opozabilității actului juridic civil.
2. Principiul forţei obligatorii a actului juridic

Conţinutul principiului forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt
servanda) este stabilit prin dispoziţ ia art. 1270 alin. (1) C. civ. potrivit
căruia ,,Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”.
Excepţii de la principiul forţei obligatorii
- încetarea actului juridic se produce indiferent de voinţa părţilor
atunci când dispare unul din elementele constitutive ale actu-lui;
- prorogarea (sau prelungirea) prin lege a unor contracte, face să se
extindă efectele actului dincolo de limita în timp stabilită de părţi (exemplu:
contractele de închiriere a locuinţelor în baza Legii nr. 17/1994 şi a Legii nr.
112/1995);
- suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesivă se
produce datorită intervenţiei unui caz fortuit sau de forţă majoră;
– modificarea unor efecte ale actului juridic s-ar putea impune părţilor
prin hotărâre judecătorească, prin aplicarea teoriei impre-viziunii ( a se
vedea art. 1271 C.civ.) potrivit căreia actele juridice se consideră a fi
încheiate sub condiţia implicită a menţinerii situaţiei generale existente la
data încheierii lor (clauza rebus sic stantibus); dar această teorie se poate
aplica şi contractelor cu executare uno ictu şi chiar contractelor unilaterale.
3. Regula irevocabilităţii actului juridic

Această regulă este consacrată de alin. (2) al art. 1270 C. civ. care,
referindu-se la contracte, dispune că ele ,,se modifică sau încetează numai
prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”, de unde rezultă per a
contrario că actul juridic nu poate fi re-vocat prin voinţa unilaterală a uneia
dintre părţile care l-a încheiat.
Excepţiile de la regula irevocabilităţii prevăzute expres de lege sunt
următoarele:
a) În cazul contractelor şi a celorlalte acte bilaterale:
123
___________________________________________________________________________________________________
art. 1031 C. civ.; art. 1816 C. civ.; art. 1824 alin. (1) C. civ.; art. 2031 C. civ;
art. 2125 alin. (1) C. civ.; art. 2209 C. civ.; art. 2063 C. civ. etc.
b) În cazul actelor juridice unilaterale, acestea pot fi revocate de
către partea prin a cărei voinţă s-au încheiat, numai în cazurile ex-pres
prevăzute de lege şi anume: art. 1052 C. civ.; art. 1123 C. civ.; art. 1329 C.
civ.; art, 349 alin. (3) C.pr.civ.; art. 1022 alin. C. civ.; art.1199 C. civ. etc.
4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Acest principiu este consacrat de textul art. 1280 C. civ. astfel:
,,Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel”. Regula este cunoscută şi dreptului roman, fiind exprimată în adagiul
res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest.
5. Noţiunile de: părţi, terţi, avânzi- cauză

- sunt părţi persoanele care au încheiat (fie personal, fie prin
reprezentant) actul juridic;
- sunt terţi persoanele străine de actul juridic, care nu au participat nici
personal, nici prin reprezentant la încheierea lui; ei mai sunt denumiţi "cei
de-ai treilea".
- sunt avânzi-cauză (habentes causam) toţi cei care nu au participat la
încheierea actului juridic dar totuşi, datorită unor legături juridice pe care le
au cu părţile, suferă potrivit legii unele efecte ale actului juridic.
Astfel, sunt avânzi-cauză:
a. Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal; b. Succesorii
cu titlu particular;c. Creditorii chirografari.
6. Principiul opozabilității actului juridic. Opozabilitate şi

inopozabilitate; corelaţia lor cu efectele.
Prin opozabilitate înţelegem calitatea unui act juridic de a produce
efecte faţă de părţile raportului juridic respectiv, precum şi de a se impune
respectului terţelor persoane.
Exemplu: actul juridic al căsătoriei produce efecte între părţi, între

soţi care dobândesc astfel o nouă stare civilă şi o serie de drepturi şi obliga
ţii prevăzute de lege, dar noua lor stare civilă se impune respectului tuturor.
Tot astfel, printr-un contract de vânzare-cumpărare se nasc drepturi şi
obligaţii numai între părţi, dar faptul că de acum cumpărătorul este noul
proprietar al bunului vândut este opozabil tuturor, în sensul că toată lumea
trebuie să respecte dreptul real de proprietate al noului titular.
În raporturile dintre părţi opozabilitatea implică efectele ju-ridice ale

actului; în raporturile cu terţii opozabilitatea nu implică efectele, deoarece
faţă de terţi actul juridic nu dă naştere la drepturi şi obligaţii determinate, ci
124
___________________________________________________________________________________________________
doar la obligaţia generală de a respecta situaţiile juridice create prin actul

respectiv.
Excepţiile de la principiul relativităţii actului juridic civil

Principalele excepţii sunt:
a) Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o persoană, numită
promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită stipulant, să execute o
anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu
participă la încheierea actului (art. 1284 C. civ.).
b) Contractul colectiv de muncă încheiat potrivit Legii nr. 53/ 2003
între patronat şi salariaţi, contract prin care se stabilesc, în li-mitele
prevăzute de lege, clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte
drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă (art. 239):
„Excepţiile aparente” de la principiul relativităţii actului ju-ridic

civil sunt situaţiile în care un act juridic produce efecte faţă de anumite
persoane care nu au participat la încheierea actului, fără ca această
eficacitate să contravină principiului relativităţii efectelor actului juridic
civil. Astfel:
a. Avânzii-cauză.
b. Promisiunea pentru altul - este contractul prin care promi-tentul se
obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să determine o terţă persoană să
încheie sau să ratifice un act juridic (art. 1283 C. civ.).
c. Acţiunile directe, adică posibilitatea acordată uneori de lege unei
terţe persoane de a exercita anumite drepturi direct împotriva uneia din
părţile contractante. Astfel de acţiuni directe sunt re-glementate de Codul
civil şi anume: art. 1856 C. civ; art. 2023 alin. (6) C. civ.; [art. 1807 alin. (1)
C. civ.].
d. Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui act
juridic aparent (menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de
cea reală) şi încheierea concomitentă a unui alt act juridic secret care
precizează adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le
stabilească în realitate. Simulaţia poate îmbrăca una din următoarele forme:
- fictivitatea, când se încheie un act aparent a cărui existenţă este
negată total de actul secret;
- deghizarea, când se încheie un act aparent a cărui natură sau ale
cărui clauze sunt diferite de natura sau de conţinutul actului secret şi real
dorit de părţi;
- interpunerea de persoane, când se încheie actul aparent cu o
anumită persoană stabilindu-se prin actul secret că în realitate o altă
persoană este parte în act;
Între părţi îşi produce efectele actul secret. Faţă de terţi efectul
simulaţiei este inopozabilitatea actului secret.
125
___________________________________________________________________________________________________
e. Reprezentarea. Prin reprezentare înţelegem procedeul tehnico-

juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în
numele şi în contul altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât
efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat.
Clasificare. În funcţie de criteriul izvorului puterii de a repre-zenta
distingem reprezentarea legală de cea convenţională; în funcţie de criteriul
întinderii puterii de reprezentare distingem reprezentarea generală (totală)
de cea specială (parţială).
Condiţiile reprezentării sunt aşadar:
✓ Existenţa unei împuterniciri; A doua condiţie a reprezentării este
existenţa voinţei de a reprezenta (sau a intenţiei de a reprezenta); A treia
condiţie a reprezentării este exprimarea voinţei valabile, libere şi neviciate a
reprezentantului la încheierea actului.
✓ Efectele reprezentării. Principalul efect al reprezentării constă în
faptul că actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte direct în
persoana celui reprezentat care devine el însuşi parte în raportul juridic
stabilit cu terţul cocontractant.
Încetarea reprezentării intervine în următoarele împrejurări:
a. Reprezentarea legală încetează:
- prin încetarea incapacităţii celui reprezentat ori prin moartea
acestuia;
- prin moartea sau punerea sub interdicţie a reprezentantului (părinte
sau tutore);
b. Reprezentarea convenţională încetează:
– prin revocarea mandatului de către mandant sau prin renunţare de
către mandatar (art. 1305 C. civ.);
– prin moartea sau punerea sub interdicţie a mandantului sau a
mandatarului (art. 1307 civ.).
În principiu, încetarea reprezentării produce efecte numai de la data
când cel interesat a luat la cunoştinţă de împrejurarea care a determinat
încetarea ei.
VII. BIBLIOGRAFIE
revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 280-302; I.
Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 21-167; P. Vasilescu, Relativitatea actului
juridic. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 270-327; E. Chelaru, Forţa obligatorie a contrac-
tului, teoria impreviziunii şi competenţa în materie a instanţelor judecăto-
reşti, Dreptul nr. 9/2003, p. 45; C. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006. I. Reghini, Ș.
Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu,
126
___________________________________________________________________________________________________
București, 2013, p. 612-645; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea

generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 204-236;

1. Care sunt principiile care guvernează efectele actului juridic civil?
Explicaţi-le.
2. Ce desemenează principiul relativităţii efectelor actului juridic şi
care sunt excepţiile de la acest principiu ? Argumentaţi.
3. Ce înseamnă având-cauză şi care sunt categoriile de avânzi cauză?
4. Faceţi distincţia dintre opozabilitatea efectelor actului juridic şi
opozabilitatea situaţiilor juridice generate de actele juridice.
5. Ce înţelegeţi prin irevocabilitatea actului juridic şi care sunt
excepţiile de la această regulă?
IX. Test de autoevaluare

1.Teoria impreviziunii îşi găseşte aplicabilitatea, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) schimbarea excepţională a împrejurărilor să intervină ulterior
încheierii contractului;
b) schimarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu puteau fi
prevăzute de părţile contractului, în mod rezonabil, în momentul încheierii
acestuia;
c) riscul schimbării împrejurărilor nu a fost asumat şi nici nu putea fi
în mod rezonabil considerat ca asumat de către debitor.
2. În calitate de avânzi-cauză ai debitorului lor, creditorii chi-

rografari:
a) sunt obligaţi să respecte actele juridice patrimoniale ale debitorului
lor chiar dacă determină mărirea sau micşorarea patrimoniului acestuia;
b) au un drept de gaj general asupra bunurilor prezente şi viitoare ale
debitorului lor, ceea ce înseamnă că beneficiază de o garanţie reală în
vederea asigurării creanţei lor;
c) pot înlătura opozabilitatea actelor încheiate de debitor în frauda
intereselor lor prin acţiunea revocatorie şi prin acţiunea oblică.
127
___________________________________________________________________________________________________
3. Constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii actului

juridic:
A. încetarea contractului de locaţiune prin pieirea totală a lucrului;
B. încetarea contractului de mandat prin revocarea acestuia dispusă de
către mandant;
C. reprezentarea;
4. Imperativul moral al respectării cuvântului dat justifică

existenţa:
a. principiului irevocabilităţii actului juridic civil;
b. principiului resoluto iure dantis, resolvitul ius accipientis;
c. principiului restitutio in integrum;
5. Sunt excepţii de la principiul irevocabilităţii:

a) testamentul
b) contractul de vânzare-cumpărare
c) contractul de mandat
1. Contractul de depozit:
a) poate fi revocat de către oricare parte
b) nu poate fi revocat de depozitar
c) poate fi revocat de către deponent
2.Simulaţia reprezintă:
a) o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii
b) o excepţie aparentă de la principiul relativităţii
c) o excepţie de la principiul forţei obligatorii
3. Reprezentarea legală:
a) îşi are izvorul ân lege
b) este specifică persoanelor fizice majore
c) este specifică persoanelor fizice incapabile
4. Reprezentarea convenţională:
a) îşi are izvorul în contractul de mandat
b) produce efecte faţă de mandatar
c) produce efecte faţă de mandant
5. Acţiunile directe:
a) sunt incidente în materia contractului de antrepriză
b) se confundă cu acţiunea oblică
c) sunt reglementate în materia contractului de mandat
128
___________________________________________________________________________________________________

Explicaţi principiile relativităţii efectelor actelor juridice civile şi al
opozabilităţii actului juridic civil.
Instanţa a fost învestită cu soluţionarea cererii reclamantului B.F.
împotriva pârâţilor P.E. şi P.A., soţi, de a-i obliga să restituie suma de 5 mil.,
sumă ce reprezintă împrumutul acordat de reclamant pârâtei P.E. Pronunţaţi
soluţia instanţei.
129
___________________________________________________________________________________________________
Nulitatea actului juridic civil:
definire, funcţii, delimitare, clasificare
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de nulitate;
✓ înţelegerea funcţiilor nulităţii;
✓ înţelegerea disctiţiilor dintre nulitate şi alte instituţii;
✓ cunoaşterea şi înţelegerea diferenţelor dintre nulitatea absolută şi
nulitatea relativă;

✓ capacitatea de a califica un act juridic ca fiind nul sau anulabil;
✓ capacitatea de a identifica efectele unui act juridic nul sau anulabil;
✓ capacitatea de a sesiza excepţiile de la principiile nulităţii actului
juridic;
✓ capacitatea de a delimita nulitatea de alte cauze de inefica-citate a
actului juridic civil.
III. Cuvinte cheie

✓ nulitate absolută, nulitate relativă, rezoluţiune, reziliere, revocare,
inopozabilitate, caducitate, inexistenţă, retroactivitate;
1. Definire
2. Sediul materiei
3. Funcţiile nulităţii
4. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic
civil
5. Clasificare nulităţilor
V. Rezumat
Nulitatea este cea mai distructivă sancţiune de drept civil. Ea se
aplică tuturor actelor juridice civile (între vii, pentru cauză de moarte, cu
titlu gratuit, cu titlu oneros etc.). Cea mai importantă clasificare a nulităţilor
distinge între nulitatea absolută şi relativă.

130
___________________________________________________________________________________________________
1. Definire
Definim nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care desfiinţează
actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de
validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.
Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi
când nu ar fi existat iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară.
Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului
juridic civil.
2. Sediul materiei
Codul civil (art. 1246-1265), precum şi alte acte normative. Spre
deosebire de vechiul Cod civil unde nu exista un sediu legislativ propriu-zis
(unitar) reglementarea nulităţii fiind dispersată, noul cod are o secţiune care
cuprinde dispoziţii de principiu (dreptul comun) privind nulitatea
contractului (noţiune, nulitate absolută şi nulitate relativă, cauze de nulitate,
efectele nulităţii, prescriptibilitate). Este o reglementare mult îmbunătăţită,
aliniată doctrinei şi jurisprudenţei contemporane dar, ca orice lucru, încă
perfectibilă. Se pare că ea este inspirată de Codul civil italian, Codul civil
Quebec, Anteproiectul Catala, Principiile Unidroit.
Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie
preventivă pentru că părţile ştiind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu
respectă cerinţele legii, vor fi diligente să-l încheie cu res-pectarea tuturor
condiţiilor legale de validitate; de asemenea o funcţie represivă sancţionând
încălcarea săvârşită; şi o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o
parte, restabilirea ordinii de drept în-călcate iar pe de altă parte, repararea
prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată şi, uneori, în măsura
prevăzută de lege, adap-tarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de
drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative.
4. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic

civil:
NULITATEA REZOLUŢIUNEA/REZILIEREA
Se aplică numai contractelor sinalagmatice cu
Se aplică oricăror acte juridice
executare dintr-o dată/cu executare succesivă
Intervine pentru cauze anterioare sau Intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile
concomitente încheierii actului juridic a actului
Dacă sunt dovedite cauzele, nulitatea trebuie Dacă sunt dovedite cauzele, rezoluţiunea nu este
pronunţată obligatoriu să fie pronunţată
Răspunderea pentru daunele pricinuite este o Răspunderea pentru daunele pricinuite este o
răspundere delictuală răspundere contractuală
131
___________________________________________________________________________________________________
NULITATEA INOPOZABILITATEA
Numai actelor juridice pentru care este prevăzută
Se aplică oricăror acte juridice
necesitatea respectării unor forme de publicitate
Sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de Sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de
valabilitate publicitate
Act juridic nevalabil Act juridic valabil între părţi, dar lipsit de
eficacitate faţă de terţi
Actul juridic lovit de nulitate relativă poate fi Actul inopozabil poate fi ratificat de către terţul
confirmat îndreptăţit a-i opune sancţiunea
NULITATEA REVOCAREA
Act juridic nevalabil Act juridic valabil
Cauzele sunt anterioare sau concomitente
Cauzele sunt ulterioare încheierii actului
încheierii actului
Se aplică oricăror acte juridice Ca regulă revocarea se aplică actelor cu titlu
gratuit
NULITATEA CADUCITATEA
Cauzele sunt anterioare sau concomitente
Cauzele sunt ulterioare încheierii actului
încheierii actului
Cauzele caducităţii sunt independente de voinţa
Cauzele nulităţilor aparţin părţilor
părţilor
Efectele nulităţilor retroactivează Efectele caducităţii nu retroactivează
NULITATEA REDUCŢIUNEA
Se aplică oricăror acte juridice Se aplică numai actelor juridice cu titlu gratuit
Desfiinţarea legatelor sau donaţiilor doar în măsura
Înlăturarea efectelor actului juridic
necesară reîntregirii rezervei succesorale
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice Reducţiunea poate fi solicitată numai de
persoană moştenitorii rezervatari
Cauza nulităţii este anterioară sau concomitentă cu Presupune un act juridic încheiat în mod valabil
încheierea actului juridic
Inexistenţa (nihil actum est) este sancţiunea care declară inva-

liditatea unui act juridic civil care s-a îndeplinit cu neobservarea
condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru existenţa sa; actul inexistent,
132
___________________________________________________________________________________________________
nefiind o realitate juridică, el este un spectru fără con-sistenţă, un act fără

formă. Prin inexistenţă vom sesiza toate gradele de imperfecţiune ale
actului.
Dintre deosebirile mai semnificative între nulitate şi inexistenţă,
sesizăm următoarele:
NULITATEA INEXISTENŢA
Presupune un act juridic imperfect Act juridic care are doar o existenţă fizică
Actul juridic produce efectele specifice până la
Actul juridic este lipsit de orice efecte
declararea sa ca fiind nul sau anulabil
Susceptibil uneori de refacere sau confirmare Nu este susceptibil de aceste operaţiuni
Invalidarea efectelor actului juridic de către Efectele inexistenţei actului operează de drept, fără
organul jurisdicţional a mai fi necesară vreo procedură
5. Clasificarea nulităţilor
Cea mai importantă clasificare a nulităţilor se face în funcţie de
natura interesului ocrotit prin norma încălcată şi numai derivat de regimul
juridic care li se aplică; ea distinge nulităţile absolute de cele relative.
după natura
interesului ocrotit:
Nulităţi ABSOLUTE Nulităţi

RELATIVE
Regimul juridic al nulităţii absolute diferă de regimul juridic al

nulităţii relative sub trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, în ce termen
poate fi invocată şi posibilitatea de a fi acoperită sau nu prin confirmare.
NULITATEA ABSOLUTĂ NULITATEA RELATIVĂ

Poate fi invocată, de regulă, numai de cel al cărui
Poate fi invocată de orice persoană interesată, pe
interes a fost nesocotit la încheierea actului ( nu
cale de acţiune sau de excepţie (instanţa este
poate fi invocată din oficiu de către instanţa
obligată să invoce din oficiu)
judecătorească)
Este imprescriptibilă atât pe cale de acţiune cât şi Este prescriptibilă pe cale de acţiune principală şi
pe cale de excepţie imprescriptibilă cât se invocă pe cale de excepţie
Nu poate, de principiu, fi acoperită prin Poate fi acoperită, expres sau tacit, prin
confirmarea actului confirmarea actului
Invalidarea efectelor actului juridic de către Efectele inexistenţei actului operează de drept, fără
organul jurisdicţional a mai fi necesară vreo procedură
Refacere, confirmare, ratificare
133
___________________________________________________________________________________________________
Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere

toate condiţiile legale, pot să facă un nou act de data aceasta valabil; el va fi
valabil pentru toţi participanţii; aceasta este refacerea.
Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia pe primul; el nu va lua
naştere decât din momentul în care a fost încheiat legal, iar actul vechi va
rămâne pe mai departe nul; deci aceasta nu este o con-firmare, ci o refacere.
În acest sens art. 1259 C. civ. reglementează refacerea actului juridic
nul statuând:
„Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea

tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile,
contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru
trecut”.
Rezultă că refacerea nu constituie o cauză de validare a con-tractului

care a fost nevalabil încheiat; în schimb confirmarea este o modalitate de
validare a contractului.
Confirmarea. Dimpotrivă, când un act este atins de o nulitate relativă,
se admite ca persoana care l-a efectuat să confirme acest act. De pildă,
contractantul care a fost victima unei erori care antrenează o nulitate
relativă, poate, atunci când a descoperit eroarea sa, să confirme contractul.
Aşadar, confirmarea este un mijloc juridic de consolidare a actului juridic
nul şi de stingere a dreptului de a invoca nulitatea.
Confirmarea nu se confundă cu ratificarea, care înseamnă actul prin
care o persoană devine parte într-un act valabil încheiat, dar care a fost făcut
în lipsă sau cu depăşirea împuternicirii necesare şi nici cu refacerea care
reprezintă, după cum am văzut, un act nou.
Alte clasificări ale nulităţilor. Nulităţile pot fi clasificate şi în

funcţie de alte criterii. Astfel:
după întinderea efectelor
sancţiunii:
Nulitate Nulitate
TOTALĂ PARŢIALĂ
Potrivit art. 1255: Clauzele contrare legii, ordinii publice sau

bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea
contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale
sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. În cazul în care
contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu
dispoziţiile legale aplicabile. Aceleaşi dispoziţii se aplică în mod
134
___________________________________________________________________________________________________
corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi

sunt considerate de lege nescrise.
după cum este sau nu

prevăzută :
Nulitate Nulitate
EXPRESĂ VIRTUALĂ
Dacă nulitatea expresă este prevăzută de un text de lege, nulitate

virtuală (sau tacită, implicită) nu este prevăzută expres de lege dar
nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al
dispoziţiei legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea
anumitor condiţii de validitate ale actului.
după condiţiile de
valabilitate încălcate :
Nulitate Nulitate
DE FOND DE FORMĂ
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 302-327; G.
Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 229 şi urm.; C.T. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală, cit. supra, 2016, p. 222-248; E. Chelaru, Drept civil.
Partea generală, cit. supra, 2014, p. 166 şi urm; Gabriela Florescu, Nulitatea
actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; G.-A. Lazăr,
Inopozabilitatea ca sancţiune. Introducere. Context, RRDP nr. 4/2016, p. 79-
122.

135
___________________________________________________________________________________________________
1. Ce înţelegeţi prin nulitate a actului juridic civil?

2. Delimitaţi nulitatea de alte cauze de ineficacitate a actului ju-ridic
civil.
3. Care este diferenţa dintre nulitatea totală şi nulitatea parţială a
actului juridic civil?
4. Care este diferenţa dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă?
5. Explicaţi care este domeniul clasificarea şi efectele confirmării
actului juridic anulabil?

1. Nulitatea relativă:
a) poate fi cerută de orice persoană interesată
b) poate fi cerută în termenul de prescripţie
c) poate fi confirmată
2. În materia nulităţii:
A. nulitatea contractului poate fi constată prin acordul părţilor, dacă
prin lege nu se prevede altfel;
B. de regulă, nulitatea relativă a contractului poate fi opusă oricând,
chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a drep-tului la acţiune în
anulare, de către parte căreia i se cere executarea contractului;
C. în cazul refacerii unui contract nul, efectele contractului re-făcut se
produc numai pentru viitor;
3. Confirmarea actului juridic civil:

a) poate fi expresă sau tacită;
b) are ca efect validarea actului lovit de nulitatea relativă, efect care se
produce de la momentul confirmării faţă de părţi şi faţă de terţi;
c) partea care poate invoca nulitatea relativă renunţă, pentru viitor, la
mijloacele şi excepţiile ce le putea opune, sub rezerva drepturilor dobândite
şi conservate de terţii de bună-credinţă;
4. Rezoluţiunea:
a) este incidentă în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-
o dată
b) intervine pentru cauze anterioare sau concomitente în-cheierii
actului juridic
c) produce efecte pentru viitor
5. Caducitatea:
a) intervine pentru cauze ulterioare încheierii actului
b) efectele caducităţii nu retroactivează
136
___________________________________________________________________________________________________
c) cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor
1. În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată în mod
expres de lege ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, nulitatea este:
a) absolută
b) relativă;
c) totală.
2. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută:

a) poate fi invocată din oficiu de către instanţă;
b) produce efecte retroactive;
c) nu poate interveni decât atunci când legea o prevede în mod expres
ca sancţiune pentru încălcarea unei dispoziţii legale.
3. Partea al cărei consimţământ a fost viciat la încheierea actului

prin violenţă sau dol:
a) poate solicita declararea nulităţii absolute a contractului, precum şi
daune interese;
b) poate alege să menţină contractul, având însă dreptul la re-ducerea
prestaţieie sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit;
c) are întotdeauna la dispoziţie şi o acţiune împotriva notarului public
care a autentificat actul respectiv, pentru repararea prejudicii-lor suferite;
4. Spre deosebire de nulitatea relativă:

a) nulitatea absolută operează de drept;
b)în cazl clauzelor considerate de lege ca fiind nescrise nulitatea nu
poate fi acoperită prin confirmare, chiar expresă;
c) nulitatea absolută este imprescriptibilă dacă se invocă pe carede
excepţie;
5. Se sancţionează cu nulitate relativă:

a) lipsa cauzei actului juridic;
b) lipsa caracterului determinat sau determinabil al obiectului
obligaţiei;
c) viciile de consimţământ.

137
___________________________________________________________________________________________________
1.Expuneţi în ce constă regimul diferenţiat al nulităţii absolute şi cel al

nulităţii relative.
2.La 13. dec. 2015 D.C. a facut o ofertă de donaţie materializând într-
un înscris sub semnatură privată în favoarea comunei X având ca obiect un
imobil. Prin adresa nr(…..) s-a comunicat donatorului D.C. de către
Consiliul local al judeţului Y că oferta de donaţie a fost acceptată prin
declaraţia autentificată la Notariat. (oferta a fost acceptată în 31.01.2016)
Având în vedere că decesul donatorului a survenit în 2.01.2016,
discutaţi dacă executarea voluntară de către succesorii lui D.C. a contractului
de donaţie are vreun efect asupra valabilităţii acestuia.
138
___________________________________________________________________________________________________
Nulitatea actului juridic civil:
cauze, efecte, menţinerea efectelor
I. Obiective
✓ înţelegerea noţiunii de cauze ale nulităţii;
✓ să cunoască principiile care guvernează efectele nulităţii
✓ să înţeleagă necesitatea aplicării altor principii de drept pentru
menţinerea unui act juridic lovit de nulitate

✓ capacitatea de a identifica cauza nulităţii;
✓ capacitatea de a identifica efectele unui act juridic nul sau anulabil;
✓ capacitatea de a sesiza excepţiile de la principiile nulităţii actului
juridic;
III. Cuvinte cheie

✓ restitutio in integrum, resoluto iure dantis resolvitur ius accipien-
tis, conversiune, răspundere civilă delictuală, aparenţă
1. Cauzele nulităţii
2. Efectele nulităţii
3. Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor
principii de drept
V. Rezumat
Deşi efectele nulităţii sunt aceleaşi, desfiinţează actul juridic în-tocmit
cu nerespectarea condiţiilor devaliditate (de fond sau de formă) impuse de
lege, există o diferenţă de regim juridic între cele două feluri de nulitate.
Cauzele nulităţii diferă după cum este vorba despre nulitate absolută sau
relativă. De la principiile care gu-vernează efectele nulităţii actelor juridice
există unele excepţii. Uneori unui act juridic lovit de nulitate i se menţin
efectele prin aplicarea principiului conversiunii actelor juridice nule,
principiul răspunderii civile delictuale, principiul validităţii aparenţei în
drept, etc.

139
___________________________________________________________________________________________________
1. Cauzele nulităţii
Sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element
structural al actului juridic sau încălcarea unei condiţii legale de validitate
a actului.
Cauzele de nulitate absolută: art. 1250 C.civ..
Exemple: art. 1654 alin.lit. c) C. civ.; art. 206 alin. (1) - (3) C. civ.;
art. 294 C. civ.; 276 C. civ.; art. 956, art. 1015, art. 1662 alin. (3) C. civ.; art.
1238 alin. (2) C. civ.; art. 1237 C. civ; art. 1242 C. civ., art.287 alin. (1) şi
art. 1011 alin. (1) C. civ. etc.
Cauzele de nulitate relativă: art. 1251 C.civ..
Exemple: art. 44 C. civ; art. 1654 alin. (1) lit. a) şi b); 299 şi art. 1205
C. civ.; 298, 419, 479 C. civ.; art. 1659 C. civ.; art. 1665 C. civ.; art. 1064 C.
civ.; art. 1238 C. civ. etc.
2. Efectele nulităţii actului juridic

Cele trei principii ale efectelor nulităţii sunt următoarele: principiul
retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul
resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, adică des-fiinţarea actelor
subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial.
2.1.Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
Principalele excepţii de la acest principiu sunt:
✓ Art. 304 C.civ.: Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii
nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o că-sătorie valabilă.
✓ Art. 305 C.civ.: Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa
copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.
✓ Art. 198 C.civ.: De la data la care hotărârea judecătorească de
con-statare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică
încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
2.2. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară - restitutio in
integrum, impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit
de nulitate, să fie restituit.
Şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii
actului lovit de nulitate, există câteva excepţii:
✓ Art. 948 C.civ.: Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de
proprietate asupra fructelor bunului posedat. Posesorul trebuie să fie de
bună-credinţă la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute
anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se menţine la
data scadenţei acestora. În cazul fructelor produse de imobile înscrise în
cartea funciară, buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute
terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare. În celelalte
cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este
140
___________________________________________________________________________________________________
proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui

cauze de ineficacitate nu le cu-noaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări,
să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de
ineficacitate îi sunt cunoscute. Posesorul de reacredinţă trebuie să restituie
fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le
perceapă.
✓ Art. 1647 C.civ.: Persoana care nu are capacitate de exerciţiu
deplină nu este ţinută la resti-tuirea prestaţiilor decât în limita folosului
realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei
îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea. Ea poate fi ţinută la
restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca
restituirea să fie imposibilă.
2.3. Principiul desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării
actului iniţial (resoluto jure dantis resolvitur jus acci-pientis); desfiinţarea
actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu
poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).
Principiul analizat se referă la efectele nulităţii faţă de terţi şi are o
consacrare legală în art. 1254 alin. (2) C. civ. care statuează: „Desfiinţarea
contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui”. De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile
art. 1648 alin. (1) C. civ.
De la acest principiu se impun câteva excepţii reglementate de lege cu
scopul protejării bunei-credinţe a dobânditorului subsecvent şi pentru
siguranţa circuitului civil.
Exemple:: art. 937 C. civ; art. 1819 alin. (2) C. civ.; art. 1648 alin. (1)
C. civ.; art. 909 alin. (3) C. civ.; art. 909 alin. (2) C. civ.; art. 54 alin. (2) C.
civ.
3. Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor

principii de drept:
Cu toate că nulitatea unui act juridic conduce la desfiinţarea efectelor
acelui act, există totuşi situaţii în care nulitatea nu produce acest efect
distructiv, ci permite menţinerea în totalitate sau în parte a efectelor actului
juridic nevalabil, ca şi când el ar fi fost valabil. Neaplicarea în aceste situaţii
a consecinţelor fireşti ale nulităţii actului juridic se explică şi se întemeiază
pe aplicarea altor principii de drept care impun această soluţie. Astfel:
3.1.Principiul conversiunii actului juridic într-un alt act juridic ale

cărui condiţii de validitate sunt în întregime îndeplinite. Mijlocul juridic
pentru un asemenea demers este conversiunea actelor juridice nule.
Art. 1260: Conversiunea contractului nul - un contract lovit de

nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Cu toate
141
___________________________________________________________________________________________________
acestea, conversiunea nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea

conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip
neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.
3.2. Principiul răspunderii civile delictuale

Regula este că un contract fiind nul chiar de la origine, o parte nu
poate fi obligată la daune interese pentru că nu l-a executat; în adevăr,
răspunderea contractuală nu se poate concepe decât atunci când contractul
este valabil. O răspundere va putea fi totuşi antrenată dar nu în virtutea
contractului nul, ci pe fundamentul răspunderii delictuale.
Art. 45: Frauda comisă de incapabil - Simpla declaraţie că este

capabil să contrac-teze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă
însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare,
poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o
sancţiune civilă adecvată.
3.3.Principiul validităţii aparenţei în drept

Exprimat de adagiul latin error communis facit ius, poate justifica şi el
uneori menţinerea efectelor juridice produse de un act lovit de nulitate. Art.
17 C. civ., denumit „eroarea comună şi invincibilă”, reglementând această
instituţie străveche stabileşte că deşi nimeni nu poate transmite sau constitui
mai multe drepturi decât are el însuşi, totuşi, prin excepţie, când cineva,
împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are
un anumit drept sau o anumită calitate juridică, judecătorul, ţinând seama de
împr-jurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă
de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în
care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă şi nu se aplică în materie
de carte funciară şi nici în alte materii în care legea regle-mentează un sistem
de publicitate.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 327-339; I.
Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, op.cit., p.
606-612; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 229 şi urm.; C.T.
Ungureanu, Drept civil. Partea generală, cit. supra, 2016, p. 222-248; E.
Chelaru, Drept civil. Partea generală, cit. supra, 2014, p. 166 şi urm;
Gabriela Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008, p. 223-272;
142
___________________________________________________________________________________________________

1. Care sunt cauzele nulităţii absolute și cauzele nulității relative?
2. Care sunt efectele nulităţii? Explicați fiecare dintre principiile care
guvernează efectele nulității.
3. Care sunt excepțiile de la principiul resoluto jure dantis?
4. Care sunt excepţiile de la principiul restitution in integrum?
5. La ce se referă dispoziţiile legale care menţin afectele actelor lovite
de nulitate? Explicați aceste principii.

1. Constituie principii ale efectelor nulităţii
a) resoluto iure dantis resolvitur ius accipientins ;
b) error communis facit jus ;
c) restitutio in integrum ;
2. Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum :

a) păstrarea de către posesorul de bună credinţă a fructelor culese în
intervalul de tmp cât a durat buna sa credinţă ;
b) conversiun actului juridic ;
c) error communis facit jus ;
3. Constituie excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor

nulităţii:
a) cazul încheierii unui contract de vânzare la a a cărei încheiere
cumpărătorul a fost de bună-credinţă;
b) cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, acesta
păstrând capacittea deplină de exerciţiu dobândită, chiar dacă anularea
căsătoriei intervine anterior împlinirii vârstei de 18 ani ;
c) cazul declarării nulitţii unei persoane juridice ;
4. Constituie excepţii de la principiul anulării actului subsecvent

ca urmare a anulării actului iniţial:
a) cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului ;
143
___________________________________________________________________________________________________
b) cazul contractelor cu executare succesivă care vor continua să

producă efecte pe durate stipulată de părţi, dar nu mai puţin de 3 ani de la
desfiinţarea titulului constitutorului;
c) cazul contractelor de dispoziţie privitoare la bunuri imobile, când
dobânditorul a fost de bună-credinţă;
5. Dacă prin acţiune reclamantul solicită doar anularea unui act

juridic civil, în caz e admitere a cererii:
a) instanţa va dispune, totodată, şi repunerea părţilor în siuaţia
anterioară;
b) reclamantul are posibilitate să solicite ulterio, printr-o cerere
separată, restabilirea situaţiei anterioare;
c) instanţa nu poate dispune, din oficiu, şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară;
1. Aparenţa produce efecte creatoare:
a) în persoana terţilor de bună credinţă
b)dacă a existat o eroare comună şi invincibilă
c)dacă a existat o eroare comună
2. Pentru a putea opera conversiunea actului juridic

a) părţile trebuie să fi stipulat în mod exprs acest lucru în contract;
b) este necesar ca din cuprinsul contractului să nu rezulte intenţia
părţilor de a exclude conversiunea;
c) actulu juridic ce urmează a fi socotit valabil trebuie să
înde.plinească toate condiţiile de valabilitate, iar acestea să se regăsească în
cuprinsul actului juridic desfiinţat;
3. Constituie cazuri în care se înlătură principiul quod nullum este,

nullum producit effectum:
a) error communis facit jus;
b) conversiunea actului juridic civil;
c) principiul restabilirii situaţieie anterioare;
4. Este incidentă instituţia conversiunii actului juridic:
a) atunci când unele cauze ale acestuia sunt anulate, iar altele
menţinute;
b) atunci când părţile validează actulu anulabil prin îndeplinirea
ulterioară a cerinţei legale nerespectate la momentul încheierii sale;
c) atunci când un înscris considerat ca autentic este nul ca atare, însă
ăndeplineşte cerinţele de a fi valabil ca înscris sub semnătură privată.
5. Restituirea prestaţiilor, în cazul anulării contractului:
144
___________________________________________________________________________________________________
a) este întotdeauna posibilă în natură;

b) se face, ca regulă, în natură;
c) se face numai de partea culpabilă de încheierea contractului;

Descrieţi motivele pentru care legiuitorul a reglementat posibilitatea
menţinerii efectelor actelor lovite de nulitate şi explicaţi fiecare principiu
aplicabil în materie.
145
___________________________________________________________________________________________________
Prescripţia extinctivă: definire, funcţii, natură juridică, caractere,
efecte, invocarea şi renunţarea la prescripţie, domeniul de aplicare
I. Obiective
✓ să înţeleagă ce înseamnă prescripţie extinctivă şi ce stinge
prescripţia extinctivă;
✓ să cunoască acţiunile în justiţie supuse prescripţiei extinctive;
✓ să înţeleagă care sunt funcţiile şi efectele prescripţiei extinctive;
✓ să cunoască şi să înţeleagă cum şi de către cine se poate invoca
prescripţia extinctivă;
✓ să cunoască în ce constă renunţarea la prescripţia extinctivă şi care
sunt formele acestei renunţări.

✓ să fie capabil să facă o comparaţie între prescripţia extinctivă şi
prescripţia achizitivă;
✓ să poată identifica o acţiune în justiţie care este prescrisă, de cine
poate fi invocată, în ce termen şi care ar fi efectele renunţării la invocarea
prescripţiei extinctive.
III. Cuvinte cheie

✓ prescripţie extinctivă şi achizitivă, natură juridică, acţiuni reale,
acțiuni personale, în constatare, în revendicare, efecte, invocare, renunțare.
IV. Structura unuităţii de studiu

1. Noţiune şi definire
3. Natură juridică
4.Caractere juridice
5. Efectele prescripţiei extinctive
6. Invocarea şi renunţarea la prescripţie
7. Domeniul prescripţiei extinctive
V. Rezumat
Prescripţia extinctivă este o instituţie centrală a dreptului civil. Prin ea
se stinge dreptul la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării lui în
termenul prevăzut de lege.Reglementările privind prescripţia extinctivă au
un caracter imperativ astfel încât părţile nu pot deroga de la acestea. O
146
___________________________________________________________________________________________________
acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept subiectiv poate fi

imprescriptibilă (cazul acţiunii în reven-dicare imobiliară) sau poate fi
prescriptibilă în termenele stabilite de lege.
1. Consideraţii preliminare privind prescripţia extinctivă

Noţiune şi definire. A se vedea art. 2500 C.civ.
Exemplu: într-un contract de împrumut X predă lui Y la data de 1 ian.

2016 suma de 100000 de lei, acesta din urmă obligându-se să o restituie la
data de 1 ian. 2017. La această dată împrumutatul trebuie să-şi execute
obligaţia de restituire împrumutătorului, obligaţia fiind scadentă şi
exigibilă. Dacă nu o face X are dreptul să-l cheme în judecată pe Y şi să
solicite instanţei să-l oblige prin hotărâre să-şi execute obligaţia; hotărârea
judecătorească poate fi pusă în executare silită prin executorul
judecătoresc.
Dar X nu poate cere instanţei protecţia dreptului său oricând (să
spunem după 10 ani) deoarece legea pretinde ca dreptul la acţiune în
restituirea sumei împrumutate să fie exercitat într-un termen de trei ani. Aşa
fiind, dacă X nu intentează acţiune în justiţie (adică nu-şi exercită dreptul
său la acţiune) în termenul prevăzut de lege, prin împlinirea termenului de
prescripţie (în speţă 3 ani), el nu mai poate obţine realizarea dreptului său
subiectiv cu ajutorul constrângerii statale.
În esenţă, funcţia prescripţiei extinctive este aceea de a asigura
stabilitatea şi securitatea circuitului civil; aceasta este funcţia stimulatoare;
prescripţia are totodată şi o funcţie sancţionatoare şi o funcţie de
consolidare a raporturilor juridice.
3. Natura juridică a prescripţiei extinctive

S-a observat în doctrină că prescripţia extinctivă nu este spe-cifică
dreptului civil, ea fiind cunoscută de toate ramurile de drept.
Dar prescripţia extinctivă din dreptul civil rămâne instituţia
fundamentală după cum dreptul civil este considerat dreptul privat
fundamental.
Din punctul de vedere al efectelor sale, prescripţia extinctivă are
natura juridică a unei sancţiuni civile, prin efectul căreia creditorul neglijent
îşi pierde o parte din mijloacele juridice de ocrotire a dreptului său subiectiv
nevalorificat în termenul stabilit de lege. În doctrina noastră s-a susţinut, pe
147
___________________________________________________________________________________________________
drept cuvânt, că prescripţia dreptului material la acţiune este un mod sau o

cauză legală de înlăturare (stingere) a răspunderii civile.
4.Caracterele juridice ale prescripţiei extinctive

Acestea sunt următoarele:
✓ prescripţia extinctivă este o sancţiune civilă şi constă în pier-derea
dreptului material la acţiune – art. 2500 C.civ.;
✓ prescripţia extinctivă are caracter legal [ vezi și art. 2515 alin. (3)
C. civ.];
✓ prescripţia extinctivă nu operează de plin drept (automat);
✓ prescripţia extinctivă se supune legii în vigoare la data la care ea a
început să curgă [art. 6 alin. (4) C. civ.].
5. Efectul prescripţiei extinctive

Acesta este prevăzut în art. 2500 alin. (1) C. civ.; de altă parte, art.
2506 alin. (2) C. civ. stabileşte că:
„După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să

refuze executarea prestaţiei”.
Aşadar, efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea drep-tului la

acţiune pe care îl are orice titular de drepturi subiective civile.
6. Invocarea şi renunţarea la prescripţie

Invocarea (art. 2512-2514 C. civ.) prescripţiei extinctive se face de
cel interesat, respectiv de cel în folosul căreia curge, personal sau prin
reprezentant şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de
bună-credinţă.
Prescripţia poate fi invocată (opusă) numai în primă instanţă, prin
întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate (pentru fixarea pri-mului termen de
judecată, a se vedea, art. 196 C. proc. civ.).
Renunţarea la prescripţie. Un alt prin-cipiu în funcţionarea
prescripţiei este că titularul dreptului de a acţiona poate renunţa la prescripţie
în condiţiile prevăzute de lege (art. 2507-2511 C. civ.).
3. Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive

Prin domeniu al prescripţiei extinctive vom în ţelege totalitatea
drepturilor subiective ale căror drepturi la acţiune sunt sub incidenţ a sau
câmpul prescripţiei extinctive. În acest fel vom stabili care sunt drepturile
148
___________________________________________________________________________________________________
subiective civile care se supun prescripţiei extinctive şi ca-re din ele nu se

supun acesteia.
3.1.Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor reale

Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor reale principale.
De regulă drepturile reale principale sunt imprescriptibile.
Codul civil prevede în art. 2502 alin. (1) că dreptul la acţiune este
imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege ,,precum şi ori de câte ori, prin
natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi
limitat în timp”.
Trebuie să distingem între acţiuni reale, acţiuni personale şi acţiuni

mixte cu subdiviziunile lor, după cum ele sunt întemeiate pe dreptul de
proprietate privată sau pe dreptul de proprietate publică; protecţia drepturilor
reale principale se face prin acţiuni reale. Acţiunea personală este aceea
prin care se valorifică drepturile de creanţă. Aceste acţiuni sunt numeroase,
o enumerare a lor fiind practic imposibilă. Acţiunea reală este acţiunea prin
care se urmăreşte valorificarea unui drept real.
Sunt acţiuni reale imprescriptibile extinctiv:
✓ acţiunea în revendicare (imobiliară sau mobiliară) - [art. 563 alin.
(2) C. civ. pentru bunurile proprietate privată; art. 865 alin. (3) pentru
bunurile proprietate publică];
✓ acţiunea negatorie (art. 564 C. civ.);
✓ acţiunea confesorie; numai acţiunea confesorie de superficie este
imprescriptibilă (art. 696 C. civ.);
✓ acţiunea în grăniţuire (art. 560 şi art. 561 C. civ.);
✓ acţiunea de partaj prin care se cere încetarea coproprietăţii (art. 669
C. civ.);
✓ petiţia de ereditate (art. 1130 C. civ.).
De la regula imprescriptibilităţii acţiunilor reale există excep-ţii:

✓ acţiunile posesorii (art. 951 C. civ.);
✓ acţiunea în revendicare imobiliară în cazul avulsiunii (art. 572 C.
civ.); acţiunea privind dobândirea bunului în cadrul vânzării silite este
prescriptibilă în termen de trei ani. Apoi, acţiunea în revendicarea animalelor
domestice rătăcite pe terenul altuia [art. 576 alin. (1) C. civ.].
Prescriptibilitatea drepturilor reale accesorii

Potrivit art. 2503 alin. (1) C. civ.:
„Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal,

se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în
care prin lege s-ar dispune altfel”.
149
___________________________________________________________________________________________________
Acţiunea ipotecară presupune câteva precizări: prima, ea este acţiunea

creditorului ipotecar prin care urmăreşte bunul ipotecat pentru a-şi satisface
creanţa; a doua, prevăzută de art. 2504 alin. (1) C. civ. în această situaţie se
vor aplica dispoziţiile art. 2518 pct. 1 C. civ.
3.2.Domeniul prescripţiei extinctive în materia drepturilor personal

nepatrimoniale
În acest domeniu, regula este imprescriptibilitatea acestor drepturi
deoarece este vorba de drepturi subiective strâns legate de persoana umană;
fiind inseparabile de persoana umană se impune ocrotirea lor permanentă
neexistând niciun interes pentru limitarea exercitării lor în timp; drepturile
nepatrimoniale sunt drepturi abso-lute.
Dacă drepturile personal nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt
imprescriptibile, acţiunea pentru repararea prejudiciilor materiale şi morale
izvorâte din încălcarea lor este prescriptibilă, fiind supusă regimului comun
al dreptului de creanţă [art. 253 alin. (4) C. civ.].
Exemple de acțiuni imprescriptibile extinctiv: acţiunile privind
apărarea dreptului la nume, la pseudonim (art. 254 C. civ.); acţiunea în
stabilirea maternităţii [art. 423 alin. (4) C. civ.]; acţiunea în stabilirea
paternită ii [art. 427 C. civ.]; acţiunea în tăgada paternităţii iniţiată de copil
(art. 433 C. civ.); acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
(art. 434 C. civ.), acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de
maternitate sau de paternitate (art. 420 C. civ.) etc.
Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor ne-
patrimoniale
Există acţiuni care deşi au un obiect nepatrimonial se supun
prescripţiei extinctive.
Exemple: art. 301 alin. (1) C. civ.; art. 430 C. civ.; art. 431 C. civ.;
art. 432 C. civ.; art. 423 alin. (5) C. civ; art. 1249 alin. (2) C. civ. Etc.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 339-356; M.
Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010, p. 22-345; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea
generală, conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 289-
364; C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, în
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 276-318;
V. Terzea, Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor, în
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012, p. 2501-2555; H. Tiţ, Despre prescripţia extinctivă, decădere şi
calculul termenelor, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă,
150
___________________________________________________________________________________________________
vol. III, art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 917-1013; E.

Chelaru, Teoria generală a dreptului civil, în reglementarea NCC, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2014, p. 212-270.

1. Faceţi o comparaţie între prescripţia extinctivă si prescripţia
achizitivă.
2. Care este regimul prescripţiei extinctive în materia drepturilor reale
accesorii? Dar în domeniul drepturilor nepatrimoniale. Stabiliţi excepţiile de
la principiu.
3. Care sunt funcţiile şi principiile prescripţiei extinctive? Explicaţi-le.
4. Cine poate invoca prescripţie şi în ce termen?
5. Cine poate renunţa la prescripţie şi care sunt formele renunţării?

1. Prescripţia extinctivă:
a) stinge dreptul la acţiune în sens procesual;
b) stinge dreptul subiectiv civil;
c) nu operează de drept;
2. Sunt imprescriptibile extincitiv:

a) acţiunile în constatare existenţei unui drept;
b) acţiunile în restituirea prestaţiilor efectuale în baza unui act nul;
c) acţiunile prin care se solicită despăgubiri pentru repararea
prejudiciului material;
3. Împlinirea termenului de prescripţie extinctivă are ca efect:

a) stingerea dreptului subiectivi civil;
b) încetarea obligaţieie corelativă a dreptului subiectiv;
c) stingerea dreptului maerial la acţiune, obligaţia debitorului devenind
imperfectă;
a) nu poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată, excepţia
cazului în care invocarea prescripţiei este în interesuş public al statului;
b) împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce dacă
dretpul la acţiune era prescris în momentul în care s-ar fi putut opne
compensaţia;
c) a dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage stingerea
dreptului la acţiune ipotecară;
151
___________________________________________________________________________________________________
5. În primă instanţă, prescripţia extinctivă poate fi invocată:

a) numai prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii;
b) cel mai târziu la primul termen de judecată;
c) cel mai târziu până la începerea dezbaterilor asupra fon-dului ;
1. Prescripţia extinctivă poate fi calificată ca fiind:
a) o sancţiune de drept civil
b) o modalitate a actului juridic civil
c) un mod de dobândire a dretului de proprietate
2. Efectul prescripţiei extinctive cănstă în:
a) stingerea dreptului procesual la acţiune
b) stingerea dreptului subiectiv civil
c) stingerea dreptului la acţiune în sens material
3. Acţiunea în revendicare imobiliară:
a) se prescrie în termen de 3 ani
b) este imprescriptibilă extinctiv
c) se prescrie în termen de 30 de ani
4. În materia prescripţiei extinctive:
a) dreptul al acţiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate
de lege imprescriptibile se prescrie în termen de 30 de ani;
b) cel care a executat de bună-voie obligaţia după ce termenul de
prescripţie s-a împlinit re dreptul să ceară restituirea prestaţiei dacă la
data executării nu ştia că termenul prescripţiei este împlinit;
c) repunerea în termenul de prescripţie nu se poate face şi din oficiu de
către instanţa de judecată;
5. Împlinirea termenul de prescripţie extincitivă are ca efect:
a) stingerea dreptului subiectivi civil;
b) încetarea obligaţieie corelativă a dreptului subiectiv;
c) stingerea dreptului maerial la acţiune, obligaţia debitorului devenind
imperfectă;
XI. Temă de acasă

Explicaţi principiile şi efectul prescripţiei extinctive. Stabiliţi
domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive.
152
___________________________________________________________________________________________________
Prescripţia extinctivă: termenele, începutul cursului prescripţiei
extinctive, suspendarea, întreruperea şi repunerea în termenul de
prescripţie, decăderea
I. Obiective
✓ să cunoască termenele generale de prescripţie extinctivă, precum şi
unele termene speciale;
✓ să cunoască momentul începerii cursului prescripţiei extinctive;
✓ să cunoască cauzele şi efectele suspendării cursului prescripţiei
extinctive;
✓ să cunoască cauzele şi efectele întreruperii cursului prescripţiei
extinctive;
✓ să înţeleagă instituţia repunerii în termenul de prescripţie;
✓ să ştie momentul în care se socoteşte împlinit termenul de
prescripţie;
✓ să cunoască şi să înţeleagă diferenţele dintre instituţia prescripţiei
extinctive şi decăderea.

✓ capacitatea de a stabili începutul cursului prescripţiei extinctive în
diferite acţiuni reale sau personale;
✓ capacitatea de a sesiza o cauză de suspendare sau de întrerupere a
cursului prescripţiei;
✓ să poată aplica corect instituţia repunerii în termenul de prescripţie;
✓ capacitatea de a face o comparaţie între prescripţia extinctivă şi
decădere.
III. Cuvinte cheie

✓ termen, începutul cursului prescripţiei extinctive, suspendarea,
întreruperea şi repunerea în termenul de prescripţie, decăderea;
IV. Structura unuităţii de studiu

1. Termenele
2. Începutul cursului prescripţiei extinctive
3. Suspendarea cusului prescripţiei extinctive
4. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive
5. Repunerea în termenul de prescripţie
6. Decăderea
153
___________________________________________________________________________________________________
V. Rezumat
Termenul general de prescripţie este de 3 ani. Regula generală
privind începutul cursului prescripţiei extinctive este cea conform căreia
prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Prin
suspendarea cursului prescripţiei aceasta îşi opreşte cursul urmând să şi-l
reia după încetarea cauzei de suspendare. Întreruperea prescripţiei şterge
timpul scurs înaintea intervenţiei cauze de întrerupere, urmând să reînceapă
un nou termen.
1. Termenele de prescripţie extinctivă

Termenul de prescripţie este intervalul de timp stabilit de lege sau de
părţi, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune sub sancţiunea
pierderii acestuia; mai precis a stingerii dreptului material la acţiune.
Vom deosebi termenele generale de prescripţie de termenele speciale
şi, de asemenea, termenele fixate prin Codul civil, de terme-nele fixate prin
alte acte normative.
Termenul general (de drept comun) de prescripţie atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, va fi cel prevăzut în art.
2517 C. civ., adică termenul de 3 ani.
Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt acele termene care
derogă de la termenul general de prescripţie şi sunt cuprinse fie în Codul
civil, fie în alte legi civile.
Termene speciale de prescripţie prevăzute în Codul civil:
✓ termenul de prescripţie de 10 ani este aplicabil în cazul acțiunilor
prevăzute de: art. 2518 pct. 1 C. civ.; art. 2518 pct. 2 C. civ.; art. 2518 pct. 3
C. civ.;
✓ termenul special de prescripţie de 3 ani este incident în acțiunile
prevăzute de: art. 430 alin. (1), respectiv art. 431 alin. C. civ.; în cazul
prevăzut de art. 2520 alin. (1) pct. 6 C. civ.; art. 1933 alin. (3) C. civ.; art.
2521 alin. (3) C. civ.; art. 520 C. proc. civ.. Trebuie menţionat că aceste
termene sunt speciale şi nu se confundă cu termenul general de 3 ani
deoarece ele beneficiază de o reglementare expresă;
✓ termenului de prescripţie de 2 ani i se supun: a) dreptul la acţiune
întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare; b) dreptul la acţiune
privitor la plata remuneraţiei cuvenite inter-mediarilor pentru serviciile
prestate în baza contractului de intermediere [art. 2519 pct. 1 şi 2];
✓ termenul de prescripţie de un an se aplică în următoarele ca-zuri:
a) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor pentru serviciile pe
care le prestează; b) profesorilor, institutorilor, maeştri-lor şi artiştilor pentru
154
___________________________________________________________________________________________________
lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; c) medicilor, moaşelor, asistentelor

şi farmaciştilor pentru vizite, operaţii sau medicamente; d) vânzătorilor cu
amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate, etc.
✓ termenul de prescripţie de 6 luni este stabilit pentru: anularea
căsătoriei [art. 301 alin. (1) C. civ.], anularea adopţiei [479 alin. (2) C. civ.],
anularea acceptării sau renunţării la moştenire (art. 1124 C. civ.), executarea
promisiunii de vânzare-cumpărare [1669 alin. (2)] etc.
2.Începutul cursului prescripţiei

În calcularea termenului de prescripţie determinarea punctului de
plecare al termenului are un rol esenţial. Diversitatea soluţiilor în această
materie se adaugă celei a duratei termenelor făcând în acest fel să crească
complexitatea materiei.
Codul civil enunţă regula generală privind începutul cursului
prescripţiei extinctive: principiul consacrat de Codul civil - în art. 2523 - este
acela că prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul
dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
naşterea lui.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive în
unele situaţii speciale.
✓ În cazul dreptului la acţiune în executarea obligaţiilor de facere
sau dare, dreptul la acţiune se naşte la data când obligaţia devine exigibilă
[art. 2524 alin. (1) C. civ.], adică atunci când creditorul îi poate cere
executarea; aceasta pentru că neexecutarea prestaţiei constituie o încălcare a
dreptului subiectiv.
✓ Cât priveşte cazul în care dreptul este afectat de un termen
suspensiv, prescripţia începe să curgă la data împlinirii termenului sau a
renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului
[art. 2524 alin. (2) C. civ.] aceasta deoarece termenul suspensiv amână
scadenţa obligaţiei.
✓ Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia
începe să curgă de la data la care s-a îndeplinit condiţia [art. 2524 alin. (3)]
deoarece, cât timp condiţia suspensivă nu este realizată, eficacitatea
dreptului subiectiv nu este deplină.
✓ În legătură cu obligaţiile izvorâte din act juridic sau din lege,
punctul de plecare al cursului prescripţiei ridică unele probleme în anumite
cazuri speciale. Astfel: este cazul creanţelor civile având drept obiect
prestaţii succesive, cum sunt: obligaţia de întreţinere, rentele viagere, plata
chiriei; cu privire la acestea dreptul la acţiune pentru fiecare prestaţie se
stinge printr-o prescripţie deosebită, ceea ce dovedeşte că suntem în prezenţa
unei pluralităţi de drepturi la acţiune. Prescripţia dreptul la acţiune în
executarea prestaţiilor succesive începe să curgă de la data la care fiecare
155
___________________________________________________________________________________________________
prestaţie devine exigibilă iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la

data la care ultima prestaţie devine exigibilă (art. 2526 C. civ.).
✓ Potrivit 2529 alin. (1) lit. a C. civ., prescripţia dreptului la acţiune
în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă din ziua când
aceasta a încetat. Soluţia se justifică prin aceea că, atâta vreme cât violenţa
persistă, titularul dreptului la acţiune aflat sub imperiul ei va fi împiedicat să
introducă acţiune prin însuşi efectul temerii ce i-a fost inspirată.
✓ În temeiul 2529 alin. (1) lit. b C. civ., în cazul dolului prescripţia
începe să curgă din ziua când a fost descoperit; în caz de eroare sau în
celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă din ziua când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal (în cazul persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu) sau cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i
autorizeze actele (în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă) a
cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua
încheierii actului juridic [art. 2529 alin. (1) lit. c) C. civ.].
✓ Cât priveşte momentul începerii cursului prescripţiei dreptu-lui la
acţiune pentru restituirea prestaţiilor derivând dintr-un act anulabil ori
desfiinţat pentru rezoluţiune ori altă cauză de inefica-citate, el este stabilit a
fi de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori,
după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit
irevocabilă (art. 2525 C. civ.).
✓ Cu privire la categoria de obligaţii născute din fapte ilicite sau din
fapte juridice licite - îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată,
gestiunea de afaceri) – prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei
care a fost cauzată prin fapta ilicită sau a acţiunii în restituire (în cazul
faptelor licite) începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea [art. 2528
alin. (1) şi (2) C. civ.].
✓ Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea
pagubelor provocate prin fapta ilicită (delict civil), în practica
judecătorească anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil s-a ri-dicat
problema dacă, în cazul producerii prin aceeaşi faptă ilicită a mai multor
prejudicii, se naşte o singură creanţă în despăgubire şi deci curge un singur
termen de prescripţie ori, dimpotrivă, se nasc mai multe drepturi de sine
stătătoare care ar da posibilitatea curgerii unor termene de prescripţie
deosebite. Soluţia depinde după cum pagubele sunt certe sau incerte. În
cazul pagubelor certe, care se refe-ră atât la pagubele actuale, cât şi la cele
viitoare pe care victima le pu-tea cunoaşte sau trebuia să le prevadă, se naşte
un singur drept la acţiune, curgând deci un singur termen de prescripţie. În
cazul pagu-belor incerte, adică a căror producere în viitor este nesigură şi
deci nu puteau fi prevăzute de victimă în momentul săvârşirii faptei ilicite
sau a cauzării daunei iniţiale, fiecare prejudiciu dă naştere la despăgubiri de
sine stătătoare şi la curgerea câte unui termen de prescripţie.
156
___________________________________________________________________________________________________
✓ prescripţia dreptului la opţiune succesorală începe să curgă de la

data deschiderii succesiunii (pentru exercitarea acestui drept, a se vedea I.
Popa, Curs de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.
265-290);
✓ prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii de către soţul mamei
începe să curgă fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al
copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde
realităţii; dacă acesta era pus sub inter-dicţie, termenul nu curge împotriva
lui şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de
soţ în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei; dacă soţul a murit
înainte de împlinirea termenului de la alin. (1), fără a porni acţiunea, aceasta
poate fi pornită de moştenitori în termen de un an de la data decesului; [a se
vedea art. 430 alin. (1), (2) şi (3) C. civ. iar pentru tăgada paternităţii de
către mamă, art. 431 C. civ.];
✓ acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei,
dacă copilul a decedat înainte de a se introduce acţiunea, poate fi pornită de
moştenitorii săi în termen de un an de la data decesului; aceeaşi este soluţia
şi în cazul acţiunii în stabilirea mater-nităţii copilului [a se vedea art. 427
alin. (2), respectiv art. 423 alin. (5) C. civ.]; rea-mintim că acţiunea în
stabilirea maternităţii este imprescriptibilă, de regulă iar acţiunea în
stabilirea paternităţii este de asemenea imprescriptibi-lă în timpul vieţii
copilului.
✓ prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la data tul-burării
posesiei sau deposedării (art. 951 C. civ.).
3. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

Prin suspendare curgerea termenului de prescripţie este oprit ă
(temporar) atunci când se iveşte una din împrejurările cărora legea le conferă
calitatea de cauze de suspendare, urmând a-şi relua cursul abia după
încetarea cauzei de suspendare; cauzele de suspendare sunt, de fapt, situaţii
în care legea prezumă că titularul dreptului este în imposibilitatea de acţiona;
prin acord expres părţile pot să modifice cursul prescripţiei prin modificarea
cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia [art. 2515 alin. (3)
teza finală].
Deci, prin suspendare prescripţia nu curge cât timp durează
împiedicarea (legală sau convenţională), dar îşi reia cursul la înce-tarea
împiedicării, iar la stabilirea momentului împlinirii terme-nului se ţine
seama şi de termenul scurs înainte de ivirea împiedi-cării; ea marchează o
simplă oprire a scurgerii termenului fără să înlăture timpul scurs deja; când
cauza de suspendare încetează, nu mai este de făcut decât să se completeze
termenul început.
157
___________________________________________________________________________________________________
Cazurile generale de suspendare a prescripţiei prevăzute de Codul

civil – art. 2532 pct. 1-10 - sunt următoarele:
✓ între soţi cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
✓ între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe
care îi reprezintă cât timp durează ocrotirea cât socotelile nu au fost date şi
aprobate;
✓ între orice altă persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri
judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale
căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
✓ în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară
de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
✓ cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa
datoriei sau exigibilitatea acesteia;
✓ pe întreaga perioadă a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe
cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost
ţinute în ultimele şase luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
✓ în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt
reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât
timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri,
însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
✓ în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte
din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de
mobilizare sau de război;
✓ în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă
prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este
temporară, nu constituie o cauză de suspendare decât dacă intervine în
ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie
✓ în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi spre exemplu cel
reglementat de art.1533 C.civ. care stabileşte unele reguli privind
suspendarea prescripţiei în materie succesorală astfel:
„(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa

crean ţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a
fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost
numit un curator care să îi reprezinte. (2) Ea nu curge nici contra
moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu
a fost numit un curator care să îi reprezinte. (3) Prescrip ţia nu curge, de
asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au
158
___________________________________________________________________________________________________
asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării

ei”.
Efectele suspendării prescripţiei (efecte generale) constă în:

amânarea începerii cursului de prescripţie în cazul în care intervenţia cauzei
de suspendare a avut loc anterior sau chiar în momentul naşterii dreptului la
acţiune [art. 2532 alin. (1) prima teză] şi oprirea curgerii termenului de
prescripţie pe perioada cât durează cauza de suspendare [art. 2532 alin. (1)
teza a doua].
Efectele speciale care se produc numai în anumite cazuri prevăzute
de lege constau în: a) prescripţia nu se va împlini înainte de împlinirea a 6
luni de la data când suspendarea a încetat, dacă termenul prescripţiei este
mai mare de 6 luni; b) prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea
unui termen de o lună de la încetarea suspendării, dacă termenul era de 6
luni sau mai scurt.
Beneficiul suspendării prescripţiei rezidă în aceea că sus-pendarea
poate fi invocată numai de către partea care a fost îm-piedicată să facă acte
de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2535 C.
civ.); de unde rezultă că dacă partea respectivă nu invocă suspendarea, nicio
altă parte şi nici instanţa nu vor fi îndreptăţite să o invoce.
4. Întreruprea cursului prescripţiei

Cursul prescripţiei se întrerupe cu efect retroactiv (ştergând timpul
deja scurs de la naşterea dreptului la acţiune şi până la intervenţia cauzei de
întrerupere).
Întreruperea prescripţiei extinctive înseamnă oprirea definitivă a
cursului acesteia datorate unei cauze prevăzute de lege, înlăturarea prescrip
ţiei scurse până la acel moment şi începerea curgerii unei noi prescripţii; ea
reprezintă o modificare a cursului prescripţiei.
Spre deosebire de suspendare care, cum s-a văzut, presupune o oprire
temporară a cursului prescripţiei, reluându -se cursul din chiar momentul
opririi, întreruperea operează o oprire definitivă, indi-ferent cât timp s-a
scurs, după care ia naştere un alt termen de pres-cripţie.
Cazurile de întrerupere a prescripţiei.
Aceste cazuri sunt prevăzute în art. 2537 C. civ. care stabileşte că
prescripţia se întrerupe:
✓ printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice
mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia
curge prescripţia;
✓ prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de
arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii
insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite
159
___________________________________________________________________________________________________
pornite de alţi creditori ori, prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a

cărui acţiune se prescrie;
✓ prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul
în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi
penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca
parte civilă;
✓ prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este
pus în întârziere;
Efectele întreruperii prescripţiei
Efectele întreruperii sunt comandate de definiţia generală a ei pe care
am analizat-o. După cum s-a putut observa, întreruperea cur-sului
prescripţiei extinctive produce două efecte:
✓ oprirea definitivă a cursului prescripţiei de la momentul
intervenţiei cauzei de întrerupere; timpul deja scurs nu mai contează;
✓ curgerea unui nou termen de prescripţie; deci, începe o nouă
prescripţie pornind de la zero; noua prescripţie care începe să curgă poate
fi de aceeaşi natură cu cea anterioară sau poate fi diferită în raport de
cauza de întrerupere a prescripţiei.
Cum arătam, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi
ivit cauza de întrerupere [art. 2541 alin. (1) C. civ.].
5. Repunerea în termen
Potrivit textului art. 2511 alin. (1) C. civ.:
„Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acţiune supus prescripţ iei, poate cere organului de jurisdicţie competent
repunerea în termen şi judecarea cauzei”.
În felul acesta, instanţa îl ,,repune” pe titularul dreptului în termenul

de prescripţie, adică îl consider ă că a acţionat în termen, deşi în realitate
termenul a fost dep ăşit, însă depăşirea a fost determinată de motive pe care
instan ţa le apreciază ca fiind temeinic justificate.
Nu este vorba în acest caz de o prelungire a termenului (care s-a
împlinit), ci de o ficţiune a legii care permite judecătorului să ia în
considerare acţiunea tardivă ca şi când ea ar fi fost introdusă în termen.
Repunerea în termen este, deci, un beneficiu al legii recunoscut titularului
dreptului subiectiv; ea este o măsură excep-ţională.
Această instituţie se justifică prin aceea că legiuitorul în
reglementarea cauzelor de suspendare a prescripţiei extinctive, deo-sebit de
forţa majoră, nu a putut lua în considerare toate împrejurările care sunt de
natură să-l împiedice pe titular să acţio-neze, fără a i se imputa vreo culpă.
Pentru a putea opera repunerea în termen trebuie să fie înde-plinite
următoarele condiţii:
160
___________________________________________________________________________________________________
✓ trebuie să existe o cerere de repunere în termen şi de judecare a

cauzei, adică o exercitare a dreptului la acţiune, făcută după ce termenul
legal de pre-scripţie s-a împlinit;
✓ depăşirea termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor
,,motive temeinice”. Nu se cere chiar existenţa unui caz de forţă majoră (care
ar fi suspendat de drept curgerea termenului), dar e vorba de împrejurări care
– fără a fi împiedicări absolute
✓ sunt împiedicări serioase şi legitime care justifică întârzierea, chiar
dacă nu exclud cu desăvârşire orice culpă a titularului dreptului.
Exemple: în practică s-a admis repunerea în termen pentru motive

ca: execu-tarea unei pedepse privative de libertate care nu a permis
depunerea unei cereri de întrerupere; necunoaşterea de către moştenitor,
fără vina lui, a faptului că autorul lui încetase din viaţă (de pildă, de cujus a
murit în închisoare şi rudele n-au fost înştiinţate sau rudele de grad mai
îndepărtat au ascuns cu rea-credinţă faptul morţii faţă de o rudă mai
apropiată, până după ce termenul de acceptare al moştenirii a expirat);
pierderea pe poştă a acţiunii trimise în termen la instanţa competentă,
împrejurare aflată de reclamant abia când s-a interesat la instanţa
respectivă, după ce termenul de prescripţie se împlinise etc.
În schimb, nu s-a admis repunerea în termen, considerându-se
nejustificate cauze de întârziere ca: necunoaşterea legii sau eroarea de
drept (exemplu: cu privire la durata termenului); încercările prelungite de
conciliere cu adversarul; boala jurisconsultului întreprinderii reclamante
sau aglomerarea lui cu mai multe acţiuni care se prescriu în acelaşi timp
etc.
✓ introducerea acţiunii – şi, odată cu ea, a cererii de repunere în

termen – trebuie să se fi făcut înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile
socotit din ziua în care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască
încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie [art.
2522 alin. (2) C. civ.]. Atât acţiunea cât şi cererea de repunere în termen
trebuie depuse în acest interval. În actuala reglementare – spre deosebire de
cea din trecut – repunerea în termen nu mai poate fi dispusă din oficiu de
către instanţa de judecată.
Precizăm că dacă suspendarea şi întreruperea prescripţiei pro-duc
efecte de drept, repunerea în termen are un caracter judiciar.
6. Decăderea
Termenul de decădere este un termen acordat pentru exercitarea
dreptului subiectiv în interiorul lui şi a cărui nerespectare atrage
decăderea, adică, simplu spus, pierderea dreptului.
161
___________________________________________________________________________________________________
De exemplu, termenul de 3 ani acordat proprietarului pentru a

acţiona în revendicare împotriva posesorului de bună credinţă al bunului
său pierdut sau furat [art. 937 alin. (2) C. civ.]; termenul de decădere de 3
ani incident acţiunii în rectificare a intabulării întemeiată exclusiv pe
dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, îndreptată împotriva terţelor
persoane care şi -au înscris un drept real cu bună-credinţă şi printr-un act
juridic cu titlul oneros [art. 909 alin. (3) şi (4) C. civ.]; termenul de
decădere de 6 luni stabilit pentru ca proprietarul bunului pierdut (găsit şi
predat organului de poliţie) să pretindă remiterea bunului sau a preţului
obţinut din valorificarea acestuia [art. 945 alin. şi art. 942 alin. (2) teza a
doua]; termenul de decădere de 6 luni aplicabil celui care trebuie să
confirme sau să exercite acţiunea în anulare şi care este pus în întârziere
printr-o notificare de către partea interesată” [art. 1263 alin. (6) C. civ.]
etc.
Aşadar, decăderea desemnează pierderea dreptului subiectiv însuşi

(spre deosebire de prescripţie care, aşa cum am văzut, antrenează doar
stingerea dreptului material la acţiune) atunci când acesta nu a fost
exercitat înăuntrul termenului stabilit de lege.
Regimul termenelor de decădere
Regimul acestora, deşi prezintă similitudini cu prescripţia în ceea ce
priveşte calculul lor, prezintă şi diferenţe, în special prin faptul că termenele
de decădere nu sunt susceptibile, în principiu, de suspendare şi de
întrerupere, dacă prin lege nu se dispune altfel [art. 2548 alin. (1) C. civ.].
Două excepţii de la această regulă sunt prevăzute în chiar următoarele
două aliniate ale aceluiaşi articol:
1) forţa majoră împiedică în toate cazurile curgerea termenului, iar
dacă termenul nu a început să curgă, el se suspendă, urmând să- şi reia
cursul după încetarea cauzei de forţă majoră; totuşi, termenul de decădere nu
se socoteşte împlinit decât după cinci zile de la data la care suspendarea a
încetat;
2) atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni
în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în
judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, dispoziţiile privitoare la
întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.
Efectele decăderii
Efectul decăderii constă, aş a cum reiese din definiţia ei, în pier-derea
dreptului subiectiv neexercitat în termen ori împiedicarea săvârşirii actului
unilateral.
Două principii fixează maniera în care funcţionează decăderea:
primul este că termenul de decădere trebuie invocat şi aplicat din oficiu de
organul jurisdicţional, indiferent dacă este sau nu pus în discuţie de
partea interesată, spre deosebire de prescripţie care nu poate fi invocată
decât de cel în folosul căruia curge.
162
___________________________________________________________________________________________________
Excepţia de la această regulă o reprezintă situaţia în care ter-menul de

decădere priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber [art. 2550
alin. (2) teza finală].
În mod firesc, decăderea poate fi opusă şi de partea interesată în
aceleaşi condiţii ca şi prescripţia [art. 2550 alin. (1) C. civ.; a se vedea şi art.
2513 C. civ. citat anterior].
Al doilea principiu este că cel în favoarea căruia a fost stipulat ori
instituit termenul de decădere poate să renunţe la beneficiul decăderii,
după împlinirea termenului; dacă renunţarea intervine înainte de împlinirea
termenului, sunt aplicabile regulile de la între-ruperea prescripţiei prin
recunoaşterea dreptului.
Precizări: în primul rând, termenele de decădere pot fi de or-dine
privată sau de ordine publică. Această renunţare la beneficiul decăderii este
incidentă numai atunci când termenul de decădere a fost stabilit prin contract
sau instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat.
VII. Bibliografie
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 356-371; M.
Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010, p. 22-345; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea
generală, conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 289-
364; C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, în
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 276-318;
V. Terzea, Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor, în
Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012, p. 2501-2555; H. Tiţ, Despre prescripţia extinctivă, decădere şi
calculul termenelor, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă,
vol. III, art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 917-1013; E.
Chelaru, Teoria generală a dreptului civil, în reglementarea NCC, Ed. C.H.
Beck, București, 2014, p. 212-270.

1. Câte feluri de termene de prescripţie cunoaşteţi?
2. Care este momentul de început al cursului termenului de
prescripţie? Exemplificaţi.
3. Ce efecte produce întreruperea cursului prescripţiei? Care sunt
cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive?
4. Care sunt cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive şi
ce efecte produce suspendarea cursului prescripţiei?
163
___________________________________________________________________________________________________
5. Cine poate solicita şi în ce condiţii se poate solicita repunerea în

termen?

a) curge, ca regulă, de la data naţterii dreptului la acţiune;
b) curge, în cazul prestaţiilor succesive ce alcătuiesc un tot uni-
tar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă;
c) nu curge între soţi cât timp durează căsătoria, indiferent dacă
sunt sau nu separaţi în fapt;
2. În materia prescripţiei extinctive:

a) nu poate renunţa la prescripţie cel lipsit de capacitatea de a
înstrăina, sau după caz, de a se obliga;
b) dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului de
prescripţie scurs până la acel moment devin aplicabile dispoziţiile prinvind
întreruperea prescripţiei prin punerea în întârziere;
c) renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o.
3. Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută
împotriva căruia curge prescripţia;
b) cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un
caz de forţă majoră;
c) prin introducerea de către creditor a unei cereri de chemare în
judecată, ce a fost admisă ulterior de către instanţă
4. Dacă exerciţiu unui drept este afectat de un termen suspensiv,
termeul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru pro-tejarea acestui
drept:
a) este suspendat până la împlinirea acelui termen suspensiv;
b) începe să curgă de la data împlinirii acelui termen suspensiv;
c) se împlineşte la data împlinirii acelui termen suspensiv;
5.Spre deosebire de termenul de decădere :
a) termenele de prescripţie nu pot avea ca izvor decât legea ;
b) partea în folosul căreia curge prescripţia poate renunţa, în toate
cazurile, la beneficiul termenului de prescripţie ;
c) termenele de prescripţie sunt supuse suspendării şi întreruperii
numai în cazurile expres prevăzute de lege ;
164
___________________________________________________________________________________________________
1. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive are ca efect:

a)oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât durează situaţia prevăzută
de lege
b)ştergerea timpului scurs înainte de apariţia cauzei de suspendare
c)reluarea cursului prescripţiei după încetarea cauzei de suspendare
2. Cursul prescripţiei se întrerupe:
a)cât timp minorul împotriva căruia curge prescripţia nu are
reprezentant sau nu are cine să-i încuviinţeze actele
b)prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie
c)prin introducerea unei cereri de chemare în judecată
3. În cazul dreptului pur şi simplu termenul de prescripţie începe
să curgă:
a)de la data naşterii dreptul la acţiune
b)de la data împlinirii termenului suspensiv când acesta este în
favoarea debitorului
c)de la data împlinirii condiţiei
4. Cursul prescripţiei se suspendă:
a)printr-un act începărtor de executare
b)cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un
caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere
c)între soţi în rimpul căsătoriei
5.Termenul de prescripţie pentru acţiunile posesorii începe să
curgă:
a)de la data primului act prin care posesia a fost tulburată
b)de la data ultimului act prin care posesia a fost tulburată
c)de la data când posesorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
tulburarea şi pe cel care răspunde de ea
XI. Temă de acasă

Explicaţi în ce constau diferenţele dintre instituţia prescripţiei şi cea a
decăderii. Exemplificaţi.
Reclamanta, prin cererea adresată instanţei, a solicitat obligarea
pârâtului la plata sumei de 2 500 de lei despăgubiri şi 300 de lei cheltuieli de
judecată.
Pentru susinerea cererii sale reclamanta a pus la dosar contractul
încheiat între pări în care la art. 1 sunt stabilite obligaţiile pentru ambele
părţi care constau, pentru pârâtă, în livrarea de cereale, şi pentru reclamantă
în acordarea de avansuri băneşti necesare procesului de producţie şi
asigurării bazei materiale. La pct. 3 al contractului s-a stabilit ultimul termen
pentru preluarea produselor luna septembrie 2012, pct. 2 stabilind momentul
naşterii dr. la acţiune în cazul în care pârâta nu restituia creditul în produse
agricole, şi anume 10 oct. 2012.
165
___________________________________________________________________________________________________
Instanţa, având în vedere data introducerii acţiunii, 13 ian 2017, a

respins acţiunea ca fiind tardiv introdusă, calificând livrările făcute de pârâtă
în perioada 1 aug 2014 – 6 sept 2015 ca executarea unor obligaţii naturale.
Comentaţi soluţia instanţei.
166
___________________________________________________________________________________________________
RĂSPUNSURILE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

NOTA BENE: grilele pot avea o variantă corectă, două sau toate variantele
corecte
UNITATEA DE STUDIU NR. 1

1. – a,c
2. - a
3. – a
4. – a,b,c
5. – a,c
UNITATEA DE STUDIU NR. 2
1. – b,c
2. – b
3. – c
4. – a
5. – b
UNITATEA DE STUDIU NR.3

1. – a,d
2. – b
3. – c
4. - a
5. - a,b,c

1. – c
2. – c
3. – c
4. – a,c
5. - b

1.- c
2. – b
3. – a
4. – c
5. – b

1. – c
2.- b
3.- a
4.- c
167
___________________________________________________________________________________________________
5. -a

1.-b
2.-c
3.-b
4.-b,c
5.-b

1.-b
2.-a
3.-a
4.-a
5.-a
UNITATEA DE STUDIU NR.9.

1. – a
2. – a
3. – b
4. – a,c
5. – c

1. – a,c
2. – a
3. – b
4. – a
5. – c

1. – a,b,c
2. – a,b,c
3. – a, c
4. – a
5. – a,b,c

1- a,c
2 –a
3 –b,c
4–a
5- b,c
168
___________________________________________________________________________________________________

1-c
2-a
3-c
4-b,c
5-b
1-b
2-a,c
3-c
4-c
5-a,b
Prezentul manual dă minimul de informaţie necesară pentru însuşirea noţiunilor

fundamentale ale disciplinei.
BIBLIOGRAFIE:
Bibliografia obligatorie minimală este:
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generală,

ed. a 2-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2017.
Bibliografia generală complementară:

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1995.
Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de MN. Nicolae, P. Trușcă,
Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Drept civil. Partea generală generală,
Editura Hamangiu, București, 2012;
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Drept civil. Introducere,
Editura Hamangiu, București, 2013;
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a,
Ed. Hamangiu, București, 2016;
E. Chelaru, Teoria generală a dreptului civil, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2014.
T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
București, 2012.
169
___________________________________________________________________________________________________
Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de

control precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul are la dispoziţie în manual,
la sfârşitul fiecărei teme de studiu, o bibliografie selectivă; desigur, pentru o bibliografie
suplimentară studentul se poate adresa tutorelui de disciplină.
170

Suport Curs Id Parte Generala 2019

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Id Parte Generala 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Conf. univ. dr. Cornelia Munteanu

Unitatea de studiu 1. Consideraţii generale privind dreptul civil: definire, domeniu,

Unitatea de studiu 4. Raportul juridic civil: obligaţiile civile, obiect, bunurile

Unitatea de studiu 5. Actul juridic civil: noţiune şi clasificare

Unitatea de studiu 7. Viciile de consimţământ: dolul, violenţa, leziunea

Unitatea de studiu 8. Obiectul, cauza şi forma actului juridic civil

Unitatea de studiu 9. Modalităţile actului juridic civil

Unitatea de studiu 10. Efectele actului juridic civil

Unitatea de studiu 14. Prescripţia extinctivă: termenele, începutul cursului prescripţiei

Răspunsuri corecte la testele grilă de autoevaluare

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

2.Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

d) Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

ajutorul următoarei pictograme:

şi cu ajutorul următoarei pictograme:

ajutorul următoarelor pictograme: sau

cu ajutorul următoarei pictograme:

caz) - identificabil şi cu ajutorul următoarelor pictograme: sau

Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o

anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei

3. Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

3.1.Obiectul manualului „Drept civil. Partea generală”

VII. Conţinutul dezvoltat de idei al unității de studiu

I. Obiectivele specifice temei

II. Competenţe specifice dobândite de student

III. Cuvinte cheie:

IV. Structura unităţii de studiu

VI.Conţinutul unităţii de studiu 1

1. Terminologie şi definirea dreptului civil

Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au

În sfârşit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemnează o

Art. 2 Cod civil: „Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile

2. Domeniul dreptului civil

Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt alcătuite din:

3. Principiile dreptului civil

- principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt ser-vanda,

3.1. Principiul garantării şi apărării drepturilor subiective civile

Astfel, în materia drepturilor extrapatrimoniale, legea noastră

Există, desigur, şi alte reglementări care garantează şi apără

Alte legi dezvoltă prevederile constituţionale, cum ar fi cazul Legii

,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la res-pectarea

3.2. Principiul egalităţii şi libertăţii juridice a persoanelor

,,Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,

Persoanele juridice se supun şi ele acestui principiu în felul următor:

,,Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la

3.3.Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să î şi exercite

Acest principiu implică nu numai executarea convenţiilor, ci şi

tractului. Antonimul loialităţii este duplicitatea care distruge previzibilitatea

3.5.Importanţa practică a principiilor enumerate rezidă în:

„În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa

4. Norme imperative şi dispozitive

4.1. Normele dispozitive (interpretative sau declarative)

Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei

Pentru a exemplifica, este o normă permisivă dispoziţia cuprinsă în

„Acceptarea poate fi expresă sau tacită”. Ea va fi expresă dacă

sau art. 1688 C. civ. în materie de vânzare:

„Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială,

Pentru a recunoaşte normele permisive un criteriu ajutător (nu

Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite

„În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea con-