RĂZVAN VONCU

Fantasmele orfevrului literar

Unul dintre cei mai inventivi discipoli ai lui Caragiale se dovedeşte a fi Mihai
Ispirescu.
Spun asta nu numai pentru că scriitorul, ploieştean ca şi nenea Iancu, este
redactorul-şef al noii serii a revistei Moftul român, şi nici determinat de
circulația dramaturgiei sale, fixată de mulţi ani pe palierul fertil al comediei.
O spun înainte de toate pentru forţa de evocare şi plasticitatea universului
ficţional din recentul volum, Primăvara, când înmuguresc câinii... Afirmaţia
mea trebuie, deci, înţeleasă ca trimitere la o familie de spirite, dominată de
geniul tutelar al inventatorului Momentelor.
În rest, deosebirile de formulă sunt evidente, începând chiar cu cea structurală:
I.L. Caragiale este un auditiv, Mihai Ispirescu, un vizual. Clasicul coboară
printre contemporanii săi şi îi ascultă cum vorbesc; mai pretenţios spus, percepe
realitatea preponderent ca fapt de limbaj. Contemporanul nostru preferă turul de
orizont al ochiului, înzestrat cu o infinitezimală precizie, dublată de o adevărată
foame de obiecte. În fapt, Mihai Ispirescu are o remarcabilă capacitate de a face
să trăiască o „natură moartă”, din numai câteva mişcări, la care se adaugă o bună
intuiţie a amănuntului caracteristic. Faptul de limbaj, atunci când este utilizat,
este suculent şi plastic, contrapunctând tabloul de atmosferă.
O a doua deosebire ţine de poziţia pe care scriitorul comic înţelege să o adopte
faţă de universul său ficţional. Contemporanii săi, sentimentali şi romanţioşi, i-
au reproşat lui Caragiale cruzimea, lipsa de înţelegere faţă de personaje şi
atitudinea de totală detaşare faţă de universul său fictiv. Primul reproş s-a
dovedit, într-o epocă mai lucidă, neîntemeiat: marii satirici îşi iubesc
personajele, cruzimea fiind, paradoxal, o formă de adeziune la universul lor. Cel
de-al doilea a rămas în picioare. Caragiale nu este decât rareori autoironic, iar
biografia sa aproape că lipseşte din naraţiune. Mihai Ispirescu, însă, ca prozator
al sfârşitului de secol XX și începutului de secol XXI, introduce autoficţiunea în
text şi nu o dată se plasează, prin persoana I, pe acelaşi plan cu personajele sale.
Poziţia caragialeană e, în consecință, răsturnată: dacă la marele clasic detaşarea
e o formă a adeziunii, la Mihai Ispirescu adeziunea e o formă de detaşare.
Aceasta, deoarece – anticipez puţin comentariul – toate personajele sale sunt de
fapt variante, ipostasuri ale unui arhetip istoric, care este omul tranziţiei. Al unei
alte tranziţii, cea de la capitalismul sălbatic la socialismul tătăresc, cum zicea
Petru Dumitriu, adică din primii ani ai defunctului regim comunist. Deducem,
așadar, care este miza povestirilor prin Primăvara, când înmuguresc câinii....
Autorul sondează diferitele înfăţişări ale umanităţii româneşti de tranziţie şi
provinciale – o provincie, şi ea, de tranziţie: Ploieşti, oraşul prin care treci spre
Bucureşti... –, spre a găsi arhetipul lui homo valahicus, ce se manifestă tocmai în
aceste tranziţii cu care ne este presărată istoria. Convingerea lui Mihai Ispirescu
merge către eternitatea acestui homo valahicus al tranziţiei, tranzitorii fiind doar
hainele modelelor sociale (capitalism, comunism, apoi iar capitalism) prin care
trece, vorba poetului, stând... O concluzie tristă, care induce la lectură o uşoară
angoasă şi sugerează o crispare şi o nemulţumire a scriitorului. Spre binele
naraţiunilor, el îşi reprimă reacţiile, ferindu-ne de plictiseala şi iritarea produse
de textele demonstrative, ideologizate (cf. prozele fără talent, dar cu parapon ale
lui Cristian Teodorescu, din Povestiri din lumea nouă).
Să revenim, însă, la Caragiale. Nu la I.L., ci la ingratul Mateiu. Există şi o latură
mateină în povestirile lui Mihai Ispirescu, vizibilă în mitologia kief-ului. Ion
Luca era, se ştie, un citadin, un iubitor de confort şi civilizaţie. Cafeneaua şi
berăria erau un ritual al urbanităţii, des endroits sociaux, locuri de întâlnire şi de
exersare a witz-ului. Fiul a împins acest ritual al urbanităţii către orientalul kief,
libaţie grea şi asumare a tenebrelor viciului absolut. Latura socială şi de
civilizaţie, chiar de superficială intelectualitate a cafenelei, este brutal substituită
printr-o sofistică a decadenţei. Mihai Ispirescu, ca modern ce se află, nu rămâne
insensibil la provocarea mateină. Blajinele sale personaje trec şi ele prin pustiul
kief-ului, fără justificările dandy-ste ale imoraliştilor Pantazi, Paşadia şi Pirgu.
Canaliile sale nu sunt niciodată absolute, de unde şi frâna care opreşte realismul
său să decadă în naturalism.
De fapt, reuşita acestui volum o constituie fuziunea sui-generis între cele trei
modalităţi fundamentale ale schiţei, cunoscute în literatura română: cea artistă
(reprezentată de D. Anghel, Bacovia), cea „duioasă” (I. A. Bassarabescu,
Delavrancea) şi cea satirică (I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Urmuz).
Complexitatea percepţiei realităţii se îmbină, în acest fel, în scriitura comică a
lui Mihai Ispirescu, cu o apreciabilă bogăţie de mijloace, grefate pe o reală
lapidaritate stilistică. Arta sa sugerează contururile prin armonia detaliilor.
Adevărată scriitură de grad zero, atemporală, proza sa nu arborează nici unul din
semnele ideologice ale Istoriei, deşi, cum am precizat, subiectele sale sunt toate
ancorate în istorie.
Dar să parcurgem cuprinsul volumului. Titlul său nu e, cum se poate lesne
bănui, inocent. Anii 1950 trebuiau să fie, nu-i aşa?, o primăvară, primăvara de
după orice război. Din păcate, în loc să înmugurească vegetaţia, în societatea
noastră au „înmugurit” câinii. Ce s-a întâmplat cu miticul (accentul poate fi pus
pe oricare din cei doi „i”) Ploieşti, în epoca înmuguririi câinilor, este subiectul
bucăților din volumul de faţă.
Prima povestire, intitulată Remember, uzează de convenţia textului găsit, pentru
a reface, fictiv, universul unui oraş de provincie – negreşit, Ploieştii, după câteva
detalii referitoare la viaţa politică locală –, la graniţa dintre secolul trecut şi
secolul nostru. Un bal de cartier, la care cântă „taraful de lăutari al lui Dobrică
Vioristu cu Lache Ţambalagiu, Petrache Chitaristu, care e şi gurist, întăriţi de
Nae Hoarcă, tuciuriu, cu mustăţi cât cioara şi ochi de tâlhar, ţinând de gât un bas
pântecos. Toţi sunt la frac”; regimul culinar în postul Paştelui: „ciorbă de fasole,
mazăre bătută cu ulei şi praz, scordolea de raci, caracatiţă cu lămâie, scoici cu
piper, rasol de melci cu hrean, mâncare de mânătărci, salată de ţâri cu mărar şi
pătrunjel verde, icre tarama, rasol de peşte sărat cu mămăliguţă şi usturoi,
plachie de crap cu ceapă şi ardei roşu...”, după care urmează, fireşte, un picnic:
atmosfera este deplin constituită. Reţinem elementele din sfera mitologiei
culinare, foarte dezvoltate la acest autor în care se ghiceşte un gurmand subţire,
ce deseori „apucă” obiectele cu/prin papilele gustative: „Caşcaval de Penteleu,
niţel salam de Verona, şuncă de Praga, o pungă de ouă roşii, 3 cutii cu sardele
Robert, un castron de caş proaspăt, pastrama de ied şi un maldăr de ceapă
verde”. Să notăm, în treacăt, că fineţea mitologiei culinare introduse în cadru de
autor se va diminua, până la meniurile barbare din anii 1950. O diminuare a
civilizaţiei, o profanare a mitologiei culinare... Mihai Ispirescu îşi camuflează,
sub masca textului găsit, solidaritatea cu anumite ritualuri profane ale vechii
societăţi româneşti, ritualuri care îi dezvăluie vechimea şi aşezarea, şi, deducem,
este mişcat de degradarea lor.
Unele din aceste obiceiuri se mai păstrează, totuşi, cum este patima politicii, mai
bine zis a flecărelii politice: „Prin fumul ţigărilor şi ţăcănitul tacurilor de biliard,
în cafeneaua de la Hotel Europa, proprietatea Gherase Kalegheropulos, pornesc
discuţii nesfârşite despre edili, politică şi mersul vremii”. Altele mai serioase...
s-au pierdut: „Singurul vecin pe care-l iubeam era «domnul Stamate, fratele
nostru, funcţionar la Percepţie», cum îl recomandau bătrânele-i surori cu o
atitudine condescendentă [...] Ne primea pe cerdacul înecat de iederă şi fără
vreun cuvânt ne oferea – unde o fi găsit pe vremea aia, când nu era nici mălai?!
– bulgări de zahăr-candel pe care-l sugeam fericiţi, în timp ce el continua să-şi
bea ţuica şi să ofteze privindu-şi tot mai des ţoiul ce purta drept emblemă harta
României Mari: «– Iată Basarabia!... Of, of! Cum ne-au luat-o!...» Când vasul
ajungea cu desăvârşire gol se pornea pe un plâns tăcut, sfâşietor. « 'ne-a sorbit-
o!...» (s.m./ R.V.)” (Funcţionarii).
Una dintre cele mai bune proze este cea intitulată Serenada lui Toselli, după
piesa muzicală omonimă, componentă de bază, dacă înţeleg bine, a mitologiei
muzicale ploieştene. Povestirea, parcurgând treptele trecerii de la copilărie la
adolescenţă, într-o istorie grotescă şi ridicolă, este o bizară combinaţie de
modalităţi epice. Este vorba de proza de observaţie, fotografică, în descendenţă
Caragiale, însoţită de o modalitate subtilă de irealizare a referentului, ce
sugerează asimilarea lui Urmuz. Proza devine concomitent denotativă şi
parabolică, aluzivă, din punctul de vedere al evoluţiei personajului, nimeni altul
decât eul narator. Mihai Ispirescu colorează în ireal nişte întâmplări banale,
chiar triviale, şi totuşi exponenţiale, prin indeterminarea eu autor – eu narator –
eu personaj, care ocultează instanţa responsabilă de literarizarea poveştii.
Remarcabilă, încă o dată, mi se pare fineţea aluzivă a scriiturii prozatorului,
textul urmând cu fidelitate de caligraf povestea.
Copilul trecând spre adolescenţă formează obiectul unei alte schiţe, consecutive
Serenadei lui Toselli, o schiţă mai scurtă, intitulată – în chip firesc, aş zice –
Iubire, bibelou de porţelan. Derizoriul sugerat chiar din titlu ascunde însă o
proiecţie particulară asupra copilăriei. Copilul, pare a spune Mihai Ispirescu, nu
e total inocent... În el vieţuieşte în stare latentă un ce pervers, o atracţie către
concupiscenţă. Memoria afectivă înregistrează, în schiţa citată, exclusiv eşecuri,
banalităţi, ca şi cum personajele scriitorului s-ar complace în aceste existenţe
kitsch, cărora trecerea timpului şi barbaria prezentului le insuflă o patină, poate,
nemeritată. Este, repet, partea mateină din ascendenţa caragialeană a
prozatorului.
Alte bucăţi exploatează, dimpotrivă, fracturile limbajului unor personaje, ca o
contrapondere la prozele bazate pe observaţie şi pe detaliul vizual. Prin rama
istorică a întâmplărilor, scriitorul împinge introspecţia către fracturile
mentalului, ale gândirii, pe care rupturile limbajului le traduc fidel. Savuroasa
Buletinul Oficial e un adevărat inventar de kitsch-uri funcţionăreşti împletite cu
elemente ce ţin de amprenta pe care, după 1948, şi-o pune istoria asupra acestui
limbaj. Publicaţia „Buletinul Oficial” („Redacţia şi administraţia la secretariatul
general al Primăriei. Apare odată pe lună, în tipografia «Lumina», strada Regina
Măria, 10, telefonul 1470”), amestecă grotesc defulări „literare” ale
funcţionarilor instituţiei: „...gândurile tale – aripe,/ Să cuprindă Necuprinsul, în
al fulgerelor sbor/ Glasului tău melopeea fericirei unei clipe,/ Iară verbului
torentul cascadat al apelor...”, cu prozaice normative de interes local, şi unele şi
altele încărcate de absurd şi de umor involuntar: „Se amendează cu 5000 (cinci
mii) lei restaurantul domnului Spiru Ionescu, din piaţa Obor, pe motiv de
personal cu păduchi”; „V. Ionescu, cârciuma, strada Boldescu 1. Motivul
amendării: Hasnaua plină; Isac Calef – bodegă, strada Târguşor, 71 bis. Motivul
amendării: «Personal cu boli venerice»; Cinema Colorado, Piaţa Franceză, 8.
Motivul amendării: Lipsă doi pereţi; Spirache Lăzărescu – cafenea. Motivul
amendării: N-are closet”. Amatorii de delicatese ale umorului involuntar vor fi
satisfăcuţi de această precizare din textul unei ordonanţe din 1948, adresată
„restaurantelor şi localurilor similare de toate categoriile, inclusiv cele de lux din
cuprinsul Municipiului”: „Ca supliment se poate servi nimic, sau iaurt”.
Unul dintre procedeele lui Mihai Ispirescu pot fi întâlnite în noua poetică a
prozei scurte, cu care a intrat în scenă generaţia optzeci. Relația se reduce, însă,
la similitudinea de tehnici, finalitatea lor fiind diferită, aş spune chiar diametral
opusă. La optzecişti, procedeele de mai sus alcătuiau un demers esenţialmente
polemic, o încercare de a schimba radical structura prozei. Ei doreau să impună
cunoscuta poetică a realului, cu scopuri literare şi politice; dezvăluind derizoriul,
sordidul, grotescul din realitatea imediată, „socialistă”, optzeciștii demontau
tezele oficiale, literare şi politice deopotrivă. Experimentul avea să fie
abandonat, mai târziu, când contextul literar s-a schimbat şi aspiraţiile lor nu au
mai încăput în limitele restrictive ale programului optzecist. La Mihai Ispirescu,
aceste tehnici narative coexistă cu altele, de altă factură, alcătuind împreună
profilul spiritual al unui prozator-artist, cu mitologii proprii (a gurmandizei, a
melomanului d'autrefois ş.a.) şi retorici pe măsură, obsedat de recrearea
ficţională a trecutului, a irepetabilului, a clipei (istorice).
Schiţele din volum prezintă amintita brevilocvenţă şi o vădită preocupare de stil,
care trădează fantasmele de orfevru literar ale scriitorului, solitar reprezentant al
unei spiţe pe cale de dispariţie. Nae e o mică dramă amoroasă, suavă, chiar
duioasă, povestită cu mult haz. Gândacul de Colorado intră în seria lungă a
denunţării absurdităţilor stalinismului. Cinema d'altri tempi fixează, în rama
unei povestioare autobiografice (pretextul: patima cinematografului)
succesivele mutaţii din viaţa cotidiană a unei urbe de provincie: absurdizare,
idiotizare a conştiinţelor, trivializare... „Ia bilete la Zigzag!” pune în evidenţă
pasiunea amănuntului picant de care este animat prozatorul şi o mare capacitate
de aglutinare mnemotehnică a acestor detalii, ce, împreună, realizează cu
precizie de dagherotip – şi în clasicizata culoare sepia – tabloul unei epoci. Deja
citata schiţă Funcţionarii ne relevă duioşia crudă cu care Mihai Ispirescu disecă,
prin detalii comportamentale şi habitudini, o lume pe care un Courteline o
zugrăvise nemilos. Bal ’60, Călătoria de primăvară, Maestrul sunt tot atâtea
mostre de virtuozitate ale unui prozator care, dacă refuză marea epică, nu refuză
problematica literaturii moderne: angoasa, urâtul, absurdul, kitsch-ul, teroarea
cotidianului. Proza sa atinge, sub haina savuroasă şi picantă a comediei, tragicul
contemporan, regăsit în obsesiile de mai sus.
Desprinsă de curente, de formule, de aderenţe de grup, literatura lui Mihai
Ispirescu atinge câteva din dezideratele prozei actuale, îmbogăţind tabloul atât
de variat al literaturii noastre de azi. Discreţia şi distincţia personală a
scriitorului nu sunt motive pentru a fi ignorat de critica literară. Dimpotrivă.

(Secvențe literare contemporane. O panoramă a literaturii române în deceniul

1990-2000, Editura Academiei Române, București, 2009, pp. 102-107)