 XVII.

 Conciliul de la Basel, Ferarra și Florența, (1431-1445); unirea șubredă, pentru puțin

timp, a bisericilor răsăritene cu Roma. Va urma și o împăcare cu câteva biserici
necalcedoneene.
 XVIII. Al cincilea conciliu de la Lateran (1512-1517): încercări de reformare a Bisericii.
 XIX. Conciliul de la Trento, (1545-1563, cu întreruperi): reacție la învățăturile Reformei
protestante; reforma din interior a Bisericii (Contrareforma).
 XX. Conciliul Vatican I, 1870: infailibilitatea papală
 XXI. Conciliul Vatican II, (1962-1965); reforma liturghiei în ritul latin și a liturgicii; introducerea
limbilor vorbite în cult; decrete pastorale despre natura Bisericii și despre legăturile sale cu
lumea modernă; teologia părtășiei, studiul biblic, ecumenism.

Realitatea istorică a conciliilor[modificare | modificare sursă]

Toate elementele teologiilor aflate în conflict erau simple chestiuni de credință, drept pentru care
învingătorii au prevalat prin simpla putere de convingere retorică, teroare sau violență
fizică [necesită  citare], căci nici una dintre aripile în dispută nu putea demonstra că are dreptate bazându-
se pe logică sau dovezi faptice, istorice [necesită  citare] - se cunoaște foarte bine că din partizanat religios
sau pur și simplu din necesitatea politică și pragmatică de a păstra ordinea, împărații impuneau prin
forța brută opinia unei tabere în dispută; așa a procedat de exemplu împăratul Marcian la Sinodul
ecumenic de la Calcedon (451 e.n.), când a impus cu forța armată [necesită  citare] dogma unității de
persoană a lui Iisus dar a dualității sale de natură (umană și divină); la primul Sinod ecumenic,
anume cel de la Niceea din 325 e.n. (când s-a adoptat Crezul în vigoare și azi), împăratul Constantin
a fost acela care „a prezidat adunarea și tot el a fost acela care a spus ce trebuie să fie votat la
acest sinod, și tot împăratul a fost cel care a hotărât ce poziție trebuie luată de către sinodali față de
această învățătură.”[1] dar implicarea arbitrară a împăraților depășește cazuistica acestor 2 exemple
sus-citate.
Conform lui Bart Ehrman, Constantin considera disputa despre Sfânta Treime drept o prostioară
teologică împiedicând unificarea imperiului și nu dorea altceva decât unitatea creștinismului.[2]
„Alături de talent, cunoaștere și virtute se aduna acolo la Sinoade și ignoranța, intriga, patimile părtinirii ce
erau deja aprinse la toate părțile în dispută de lungile controverse anterioare, și care acum se întâlneau și
se așezau pe poziții de luptă ca niște armate ostile gata de luptă deschisă.[3]”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church
„Ar fi fost de așteptat ca creștinismul să nu apară în nici o altă ipostază într-o mai mare maiestuozitate
impunătoare decât la Sinoadele ecumenice, întruniri care se presupune că strâng din toate colțurile lumii
cei mai eminenți prelați și cei mai distinși clerici; că o pioșenie elevată și senină va fi guvernat lucrările
acestor adunări și că o profundă și imparțială cercetare va fi epuizat orice subiect în dezbatere; că
patimile omenești și interesele meschine vor fi stat rușinate și umile în fața măreței adunări; că simplu,
simțul propriei lor demnității sau măcar dorința de a lăsa fraților lor întru credință o bună impresie prin
solemnitatea și seriozitatea credinței lor, va fi exclus absolut toate excesele de comportament și limbaj.
Istoria ne arata însă melancolic exact inversul: Nicăieri nu este creștinismul mai puțin atractiv, și dacă
ținem seama de tonul și caracterul obișnuit al lucrărilor, mai lipsit de autoritate decât în Sinoadele
ecumenice ale bisericii. În general acestea se prezintă sub forma unei ciocnirii feroce a două facțiuni
rivale, din care nici una nu cedează dar care amândouă mărturisesc împotriva propriei convingeri și
credințe. Intriga, nedreptatea, violența, liberul arbitru, decizia impusă dar nu consimțită, hotărârile luate cu
forța, acea forță a unei majorități turbulente și zgomotoase, deciziile luate pe baza ovațiilor sălbatice mai
degrabă decât pe baza cercetării sobre, demisiile de la bunul simț și comportamentul civilizat, scad
onoarea și neaga rațiunea de a fi a cel puțin ultimelor Sinoade. [...] jubilări și veselie la blestemarea în
chinurile Iadului a adversarului umilit, degenerarea și decăderea este rapidă începând cu Sinodul
ecumenic de la Niceea la cel de la Efes, unde fiecare tabără a venit hotărâtă să folosească orice mijloace
pentru a-și strivi adversarul, mergând de la precipitarea lucrărilor până la manevre în culise, de la
influența ocultă până la mită și șantaj; a fost prezentă acolo încurajarea violenței mulțimii (dacă nu apelul
deschis la violență) pentru influențarea deciziilor întrunirii; fiecare avea propria gloată de prostime
violentă adusă de acasă pentru a-și sprijini punctul de vedere; și nici unul nu se dădea înapoi de la nici
un mijloc pentru a obține împlinirea anatemelor și blestemelor lor către ceilalți, prin instigarea persecuției
funestei stăpâniri a vremii.[4]”
—Henry Hart Milman, DD, History of Latin Christianity
„Ca să spun adevărul, înclin să mă feresc de orice adunare a episcopilor, pentru că până acum n-am
văzut niciodată vreun Sinod care să se sfârșească cu bine sau care să alunge relele în loc să le crească.
Pentru că la aceste întruniri (și nu cred că mă exprim prea aspru aici) arțăgoșenia de nedescris și
ambițiile prevalează [...] de aceea m-am retras și mi-am găsit liniștea sufletească în singurătate.[5]”
—Sf. Grigorie de Nazians, Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine
„La Calcedon apariția renumitului scriitor și istoric Teodoret a provocat o scenă care aproape involuntar
ne amintește de actualele încăierări ale călugărilor greci și romano-catolici la Sfântul Mormânt, încăierări
care au loc în ciuda prezenței intimidante a poliției turce (otomane). Oponenții egipteni ai lui Teodoret au
strigat din toți rărunchii «Jos cu el, acest învățător al lui Nestor!» Cei din tabăra sa răspunseră cu egală
violență: «Ne-au forțat la „Sinodul Tâlharilor” să semnăm sub ghionți și pumni, jos cu maniheiștii,
dușmanii lui Flavius și dușmanii dreptei credințe! Jos cu ucigașul de Dioscor! Cine nu cunoaște faptele lui
mârșave?» Episcopii egipteni strigară: «Jos cu evreul, cu dușmanul lui Dumnezeu, și nu-i ziceți ăluia
episcop!» La care episcopii din cealaltă tabără strigară din nou: «Afară cu răsculații și zurbagii, afară cu
criminalii! Drept-credincioșii își au locul la Sinod!» Armata a trebuit să intervină din nou pentru a ține în
frâu adunarea.[6]”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.
2. ^ Ehrman, Bart D.  „The Controversies about Christ: Arius and Alexander”. The Bart Ehrman
Blog.
3. ^ Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe [1].
4. ^ Protopopul (Vicarul Catedralei Sfântul Pavel din Londra) Henry Hart Milman, DD, History of
Latin Christianity, New York, 1871, p 226. Citat de pe [2].
5. ^ Sf. Grigorie de Nazians Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine în Schaff, ii. 347. Citat de pe [3].
6. ^ Schaff ii. 348. Citat de pe [4].

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Convocarea Sinoadelor ecumenice, 20 mai 2010, Virgil Valcu, CrestinOrtodox.ro
 Unitatea de credință a Sinoadelor Ecumenice - „Urmând credinței evanghelice“, 1
septembrie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
 Sinoadele ecumenice ca expresie a universalității bisericii, Crestinism-Ortodox.ro

Următoarele concilii (sinoade) ecumenice[modificare | modificare sursă]

 VIII. Al patrulea conciliu de la Constantinopol, (869-870). Înlăturarea din funcție a
patriarhului Fotie al Constantinopolului. Depunerea nu a fost recunoscută de bisericile
răsăritene. Acest conciliu, precum și următoarele nu sunt recunoscute de Bisericile ortodoxe.

 IX. Primul conciliu de la Lateran, (1123)

 X. Al doilea conciliu de la Lateran, (1139)
 XI. Al treilea conciliu de la Lateran, (1179)
 XII. Al patrulea conciliu de la Lateran, (1215)
  XIII. Primul conciliu de la Lyon, (1245)
 XIV. Al doilea conciliu de la Lyon, (1274)
 XV. Conciliul de la Vienne (Franța), (1311-1312)
 XVI. Conciliul de la Constanța (sau Konstanz), (1414-1418) încheier
General
Fișier autoritate integrată (Germania)ISNI 12VIAF 123WorldCat
Bibliotecile naționale
NorvegiaSpaniaFranța (date)Statele UniteLetoniaJaponiaRepublica CehăAustraliaGreciaCroaţiaOlandaPolonia
Baze de date științifice
CiNii (Japonia)
Alte
RERO (Elveția) 1SUDOC (Franța) 1Trove (Australia) 1
Categorii :1907 nașteri1991 deceseOameni din ŽatecPoporul boem gnă:  [ˈtudor arˈɡezi] ; 21 mai 1880 - 14
iulie 1967 [1] ) a fost un scriitor român, cunoscut mai ales pentru contribuția sa unică la poezie
și literatura pentru copii . Născut Ion N. Theodorescu la București , el a explicat că numele său
de stilou era legat de Argesis , denumirea latină a râului Argeș .

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Tinerețe
o 1.2La începutul anilor 1910
o 1.3Ocuparea germană și închisoarea Văcărești
o 1.4Literatura interbelică
o 1.5Polemică interbelică
o 1.6Al doilea război mondial
o 1.7Arghezi și regimul comunist
 2Opera lui Arghezi
 3În referință culturală
 4Prezență în antologiile în limba engleză
 5Note
 6Referințe
 7linkuri externe

Biografie [ editați ]
Viața timpurie [ editați ]
A absolvit liceul Saint Sava în octombrie 1896, a început să lucreze pentru a-și plăti studiile [2] și a
debutat în 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă a lui Alexandru Macedonski sub numele
de Ion Theo . La scurt timp, Macedonski, vestitorul simbolismului românesc , și-a publicat lauda față
de tânărul poet:
„Acest tânăr, la o vârstă când încă vorbeam de versuri, cu o îndrăzneală care nu cunoaște granițe,
dar nu încă încununat de cel mai sclipitor succes, are parte de întreaga tehnică veche
de versificare , cu toate banalitățile în imagini în idei care au mult timp a fost judecat, aici și în altă
parte, ca un summit al poeziei și al artei ". [3]

El a început afirmând admirația pentru Simbolism și alte tendințe legate de acesta (cum ar

fi Viena , Secession ) , în articolele sale din timp, în timp ce polemicizing cu Junimii ' lui George
Panu de-a lungul anilor? Critică a literaturii moderniste . [4] În 1904, el și Vasile Demetrius au publicat
propria lor revistă, Linia Dreaptă , care a încetat să mai existe după doar cinci
numere. [5] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au păstrat o strânsă prietenie, după cum a văzut
fiica acestuia din urmă, actrița și romancierul Lucia Demetrius . [6]
După o călătorie de patru ani de călugăr ortodox la mănăstirea Cernica , a călătorit în străinătate în
1905. A vizitat Parisul și apoi s-a mutat la Fribourg , unde a scris poezie și a urmat cursuri
la Universitatea locală ; nemulțumit de concentrarea romano-catolică încurajată de acesta din urmă,
s-a mutat la Geneva , unde a fost angajat într-un atelier de bijuterie. [7] În timpul revoltei țăranilor
români din 1907, poetul, cunoscut pentru stânga sadiscursul și critica vocală a represiunii violente a
mișcării țărănești au fost ținute sub supraveghere de către autoritățile elvețiene; un ziar local a
susținut că poșta lui Arghezi a fost modificată, provocând un scandal care a dus la demisia mai
multor oficiali. [8] Știrile pe care le-a adunat despre revoltă în sine au lăsat o impresie de durată
asupra lui Arghezi: mult mai târziu, el urma să dedice un volum întreg evenimentelor ( 1907-Peizaje ,
„Peisaje din 1907”, pe care el le-a descris ca „tratând [ ...] contrastul dintre o națiune și
o clasă abuzivă, solitară ”). [9]

La începutul anilor 1910 [ editați ]

Sa întors în România în 1910, și lucrări publicate în Viața Românească , Teatru , Rampa , și ND
Cocea e Facla și Viața Socială , precum și editarea revistei Cronicii , în colaborare cu
Galaction; producția sa a fost prolifică, iar o mulțime de versuri, broșuri politice și articole polemice i-
au adus o bună măsură de notorietate în cercurile teatrale, politice și literare ale zilei. [10] Cocea a
contribuit la faima sa timpurie publicând una dintre primele poeme influente ale lui Arghezi, Rugă de
seară („Rugăciunea de seară”). [11]
În această perioadă, Arghezi a devenit, de asemenea, un critic de artă proeminent și s-a angajat în
apărarea lui Ștefan Luchian , un pictor care suferea de scleroză multiplă și se confrunta cu acuzații
de fraudă (pe baza suspiciunii că nu mai poate picta și a permis numele său să fie semnat la
lucrările altora). [12]
A devenit o prezență obișnuită la Cafeneaua Kübler din București , unde se forma un cerc boem de
artiști și intelectuali - cuprindea scriitorii Ion Minulescu , Liviu Rebreanu , Eugen Lovinescu , Victor
Eftimiu , Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu , precum și pictori Iosif Iser , Alexandru Satmari , Jean
Alexandru Steriadi , compozitorul Alfons Castaldi și colecționarul de artă Krikor
Zambaccian . [13]Potrivit lui Zambaccian, Arghezi era mai rar văzut la celălalt loc literar major din
București, Casa Capșa . [13] În acel moment, era și asociat al controversatei persoane politice și
patron de artă Alexandru Bogdan-Pitești și, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian
Maniu și diverși artiști vizuali, a participat în mod regulat la un cerc găzduit de Bogdan- Pitești pe
Știrbey-Vodă, în apropierea Grădinilor Cișmigiu . [14] A scris un mic poem în cinstea lui Bogdan-
Pitești. [14]
După izbucnirea primului război mondial , Arghezi a scris împotriva lagărului politic condus
de liberalii naționali și grupul din jurul lui Take Ionescu , ambii urmărind ca România să intre în
conflict pe partea Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania din Austria-Ungaria ); în schimb,
el a fost un susținător al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat Român și s-a supărat alianței implicite
cu Rusia Imperială . [15] În 1915, el a scris:
"Un război barbar. Odată, ne-am angajat datoria de a lupta împotriva armării statelor civilizate. Cu
fiecare nou-născut, se crează și cantitatea de materie explozivă destinată să-l suprime. Ca progres
și„ perspectivă rațională ” erau priviți ca niște calamități, fabricile de arme și muniții sporeau
depozitele de obuze, fabricau artileria folosită la exterminare. "  [16]

Ocuparea germană și închisoarea Văcărești [ editați ]

În cele din urmă, a colaborat cu autoritățile germane care ocupaseră cea mai mare parte a României
la sfârșitul anului 1916 (a se vedea Campania românească ) și a scris articole pentru Gazeta
Bucureștilor , susținută de germani ; [17] a fost unul dintre diversele grupuri de intelectuali care au
făcut acest lucru - a inclus și Bogdan-Pitești, [14] Galaction, Constantin Stere , Dimitrie D.
Pătrășcanu , Alexandru Marghiloman , Ioan Slavici , Grigore Antipa și Simion Mehedinți . [18]
Arestat alături de alți unsprezece ziariști și scriitori, printre care și Slavici, a fost acuzat de
„colaborare cu inamicul” pentru activitățile sale anti-Antantă. [19] Potrivit lui Arghezi însuși, comisarul
regal acuzat de investigații a menținut inițial grupul retras într-un hotel din București, argumentând
că acestea reprezintă un pericol continuu pentru forțele aliate din București. [17]
Condamnat și încarcerat în instalația Văcărești , Arghezi și-a pledat cauza prin scrisori și petiții
adresate unui „domn general”, care a fost identificat provizoriu cu premierul Artur Văitoianu , cerând
eliberarea condiționată după fiul său nelegitim, Eli Lotar , cu Constanța Zissu, care se născuse în
1905, a plecat de acasă și a dispărut. [17] În ciuda rivalității lor politice, Nicolae Iorga , care își
acordase sprijinul deplin Antantei în timpul războiului, a cerut în mod repetat autorităților să-l ierte pe
Arghezi liber; [17] pledoaria sa a fost în cele din urmă acceptată, iar Arghezi a fost eliberat la sfârșitul
anului 1919. [17] exprimându-și mulțumirile lui Iorga pentru intervenția sa,[17] Cu toate acestea, el a
continuat să-i opună mai multe aspecte, iar polemica, devenită sarcastică, urma să se prelungească
în următoarele două decenii. [17]

Literatura interbelică [ editați ]
In 1927, el a publicat primul său volum de poezii colectate, intitulat Cuvinte Potrivite ( „Cuvinte
Montarea“ sau „Cuvinte potrivite“), care a făcut Poporanism hîrtie Viața Românească“ s Mihai
Ralea grindină Arghezi ca« cel mai mare poet al nostru , deoarece