Capitolul I

Achizitia si dezvoltarea limbajului

1.1Aparatul vorbirii
Ỉntre marile minuni ale acestei lumi trebuie socotit graiul omenesc.Fặrặ el
toate gandurile pe care le nặscoceşte mintea şi toate simţurile pe care le cuprinde sufletul
nostrum,ar rămâne în racla plumbuita.Raţiunea omeneasca ar fi stearpă daca n-ar fi
nutrită necontenit printr-un schimb de vederi,dacă omul n-ar cunoaşte decât gestul
primitive al câinelui care da din coadă de bucurie sau modulaţia vocii prin care pasărea
îsi cânta iubirea,numai facultatea de a-şi exteriorize gândurile si preocupările prin sunete
perceptile,înţelese şi uşor de reprodus de toţi membriiaceleaşi comunitaţi sociale,şi de a
face să răsune în sufletele altora coarde care au vibrat în inimile noastre,contribuind la
înmulţirea cunoştinţelor şi la înnobilarea sufletelor,stârnind idei şi porniri noi deschizand
omului calea fericirii pe acest pămant.Scânteia se naste prin lovirea amnarului de
cremene,graiul omenesc este întocmit pentru dialog.Comunicând prin grai viu cu semenii
noştri punem în acţiune un aparat complicat în care intră ca părti componente,deopotrivă
creierul,urechea,gura.(Puşcariu,1940,citat de Stan,1990).
Componentele aparatului vorbirii sunt:buzele,dinţi,limba,palat,epiglota,cavitate
nazală,laringe,trahee,bronhii,plămâni,uvulă,diafragma.Pentru a se putea produce sunetle
vorbirii sunt necesare aceleaşi conditii ca şi pentru producerea sunetelor în general:un
impuls;un corp;oscilaţii care vor produce tonuri şi zgomote zgomote;un resonator pentru
formarea timbrului sunetului.
1.2Limbajul
Limbajul a fost definit ca un system arbitrar de simboluri(R.Brown,1965),
Cuvintele înlocuiesc lucrurile,obiectele,evenimentele,oameni,iar sarcina copiilor este de a
învaţa corespondenţa dintre simboluri şi lucrul la care se referă,acumulând astfel un
vocabulary prin care sặ se exprime.Simbolurile trebuie sặ fie recunoscute şi de ceilalţi
membrii ai societătii.Limbajul este un instrument esenţial pentru comunicarea cu ceilalţi
oameni;el ne permite să împartaşim cunoştinţele si sentimentele noastre cu aceştia şi,de
aceea,trebuie să existe un accord între membrii fiecărei societaţi în ceea ce priveşte
numele lucrurilor.Dacă ne referim la învăţarea vorbirii de către copii,este nevoie ca ei să
înţeleagă că lucrurile au un nume specifice,care sunt cele ‘corecte’.
Limbajul are mai multe funcţii.În particular,este un mechanism care serveşte
comunicării,gândiri şi autoreglării.
1.3Dezvoltarea limbajului
Actul însuşiri limbajului de catre noul născut este complex şi relative de
durată,normal dezvoltarea limbajului se întinde pe o perioada de 3-5 ani,uneori chiar mai
mult.În această perioadă se dezvolă sub toate aspectele sale:impresiv,expresiv,al
vocabularului şi al strcuturii gramaticale.Dezvoltarea limbajului trebuie înţeleasă în
contextual general al creşterii şi dezvoltării copilului sub toate componentele şi aspectele
pe care le implică.Orice perturbare,de o anumită complexitate sau gravitate,în unul sau
mai multe dintre celelalte componente ale dezvoltării se poate răsfrange negativ şi asupra
însuşirii limbajului.
În afara factoriilor ce ţin de personalitatea copilului,o multitudine de alţi factori
sunt de natură să-I influenţeze dezvoltarea limbajului.Dintre aceşti factori
enumerăm:mediul socio-familial si cultural al familiei,calitatea şi cantitatea comunicării
cu copilul.
Mediul social;prezenţa copilului într-un mediu în care se comunică,care I se
adresează,in special prezenţa mamei cu dragostea sa,constituie un factor primordial
pentru însuşirea limbajului de către copil.Integritatea anatomică şi funcţională a organelor
de simţ,în special ale văzului si auzului,precum şi nivelul intellectual corespunzător
constituie,condiţii de aceeaşi importanţă pentru însuşirea limbajului.
Mediul vorbitor activ in jurul copilului constituie un factor important care
activează si stimulează dezvoltarea copilului în plan afectiv ,al comunicarii şi al
dezvoltării intelectuale.
2.Etapele dezvoltarii limbajului:
2.1Lalaţiunea-Pregătirea prelingvistică
Încă de la naştere copilul îşi manifestă disponibilităţiile sale verbale prin strigăt.După
primele săptămâni de viată(3-4)copilul începe să îşi exprime nevoiile,prin plâns,mai ales
durerea sau disconfortul,stările de foame.Ascultând zi de zi mesajele pline de afectiune
ale mamei,copilul ajunge ca în mod treptat să asocieze vocea cu chipul aceleia care I se
adresează şi,in timp,să diferenţieze melodia vocii,apoi cuvintele între ele.Sub puternica
impresie afectivă,copilul încearcă să imite ‘producţia verbală a mamei’ prin producerea
de sunete.Această ‘producţie’ se va manifesta sub forma gânguritului prima dată care
apare pe la 2-3 luni si se manifestă sub forma unor sunete mai mult sau mai puţin
articulate şi diferenţiate.
Între 3 şi 6 luni copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor.
Debutează perioada gânguritului în care copilul îşi va exersa capacităţile de expresie cu o
bucurie din ce în ce mai clară timp de aproape un an şi jumătate. Chiar şi după pronunţare
primelor cuvinte, lalaţiunea continuă, ceea ce sugerează cercetătorilor faptul că această
etapă este una importantă şi anume o perioadă de pregătire a producerii limbajului.Lalaţia
este un bun exerciţiu de învăţare a folosirii organelor şi aparatului fono-articulator.
Observaţiile asupra lalaţiunii au arătat că spre vârsta de 7/8 luni cam înainte de
producerea primelor cuvinte lalaţiunea conţine sunete din limba vorbită a maturilor.
În perioada prelingvistică şi cea lingvistică este o perioada de cateva luni în
care copilul îşi pune la punct ‘propriu limbaj’ prin alegerea fonemelor de
combinat,activate în vederea căreia întrerupe lalaţia manifestând o atitudine de inhibiţie
sau de reţinere în privinţa manifestărilor verbale.După astfel de întreruperi,lalaţia
continuă în timpul activităţilor de joc şi când e în pat,dar nu mai este folosită pentru a
comunica pentru că şi-a dat seama că limbajul său este diferit de cel al adulţilor.Aceasta
este perioada în care copilul începe să pronunţe primele cuvinte.
2.2Dezvoltarea fonologică
Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele foneme apar puţin mai
târziu ca altele cu precădere consoanele constrictive chiar dacă copilul le discriminează
cu mult timp înainte articularea lor este mai dificilă. Pronunţia corectă este un proces
complicat care depinde de capacitatea copilului de a controla aparatul fonoarticulator, de
continua îmbunătăţire a capacităţii de a urmării secvenţe fonologice complexe, de
capacitatea de a-şi monitoriza şi corecta producţiile eronate pentru a fi cât mai aproape de
vorbirea adultă. Între 1 şi 4 ani copii fac un remarcabil progres în acest sens. De la faza
lalaţiunii la vorbirea propriu-zisă comportamentul copilului se află într-un continuu efort
de încercare şi eroare în pronunţarea cuvintelor iar rezultatele se descriu în aceeaşi
manieră, unele cuvinte sunt pronunţate cu o surprinzătoare acurateţe faţă de altele care
suferă unele “transformări“. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea
produce o mare bucurie copilului şi este de fapt momentul unui continuu exerciţiu al
capacităţilor sale fonologice. În această perioadă apare jargonul extins care derivă din
lalaţiune şi cuprinde cuvinte ale limbii vorbite în jurul copilului dublate de o mimică
dedicată, totul pe un fond clar al intenţionalităţii comunicării. Pronunţia copiilor se
îmbunătăţeşte simţitor în perioada preşcolară ca urmare a maturării aparatului
fonoarticulator şi a exerciţiilor active ale copilului.
Varsta de 18-20 luni reprezintă un prag important pentru copil şi,din prisma
dezvoltări limbajului său,trece la o nouă etapa.Acum începe să lege câte 2-3 cuvinte între
ele sub forma unor propoziţii sau ‘fraze’ în care acordurile gramaticale lipsesc de cele
mai multe ori.De multe ori lipsesc anumite părţi de propoziţie,subiectul sau predicatul,cu
toate acestea,unii autori vorbesc despre o structură gramaticală si la această vârstă.
Între 2-3 ani aspectul sonor al limbajului se îmbunătăţeşte mult din toate
punctele de vedere.La nivelul propoziţiei,se leagă 2-3 sau chiar mai multe cuvinte,ordinea
lor fiind bună,doar acordurile gramaticale au puţin de suferit.Copilul începe să folosească
adjectivele,pluralul si timpul trecut.După aspectul sonor,limbajul copilului începe să
devină tot mai clar.Fonemele încep să fie tot mai clare şi corect articulate şi coarticulate
şi se constată o descreştere progresivă a omisiunilor şi înlocuitorilor.După locul de
articulare,ordinea generală de însuşire a fonemelor este următoarea:labiale,dentale,velare
si palatale,iar după modul de articulare,ordinea este
următoarea:ocluzivelelabiale,nazalele,ocluzivele velare,fricativele şi mai la final
siflantele şi vibranta(r).Sunetele complexe de tipul(ce,ci,ge,gi etc)se însuşescla diverse
vârste,cam între doi şi trei ani şi jumătate.
După împlinirea vârstei de trei ani,copilul ştie să-şi spună singur numele,să
enumere diferite obiecte,să descrie şi să observe o anumită figură şi învaţă primelecuvinte
abstracte.Începe să formuleze correct frazele simple,chiar dacă sunt alterate frazele mai
lungi,în special cele interogative şi negative.Se apreciază că limbajul este structurat în
esenţialitatea sa atunci când vorbitorul începe să folosească pronumele personal ‘eu’.
Această etapă lingvistică este legată de un complex de dezvoltare,în care este inclusă şi
descoperirea eului psihologic şi a identităţii de sine,pe fondul unui nivel ridicat al
cogniţiei şi al afectivităţii .Folosirea pronumelor personale ‘eu’,’tu’,’el’ implică o
anumită maturizare ce oferă copilului posibilitatea de a individualiza persoanele care îi
sunt în acelaşi timp egale şi diferite,dacă se pune în raport cu interlocutorul.
Între 3-4 ani,majiritatea copiilor descoperă adevărate jocuri de cuvinte.Aceste
jocuri au menirea de a-l stimula şi încuraja în direcţia comunicării şi ca urmare a
dezvoltării limbajului sub toate aspectele şi componentele sale.
La vârsta de patru ani limbajul copilului este construit în cea mai mare parte
sub toate aspectele sale,mai puţin sub aspectul stylistic.Incorectitudinile ce apar,sub
forma distorsionărilor de foneme,imposibilitatea pronunţării loromisiunile sau înlocuirile
lor pot avea o valoare patologică.Între patru ani şi şase ani limbajul copilului se dezvoltă
sub toate aspectele sale:se desăvârseşte sub aspectul fonematic;sub aspectul syntactic,se
structurează logic propoziţiile şi frazele şi realizează correct acordurile
gramaticale;vocabularul se dezvoltă şi se perfecţioneaza atât cel impresiv,cât şi cel
expresiv.Vorbirea copilului devine plastică şi expresivă.Dacă unii copii mai păstrează
încă expresii puerile,acestea se datorează,de cele mai multe ori,părinţiilor care adoptă şi
ei un limbaj infantile şi pueril şi nu stimulează în suficientă măsură dezvoltarea şi
maturizarea lor şi nu-I corectează sufficient.
Este necesară o precizare cu privire la modul de structurare a frazelor în această
perioadă de vârstă.De obicei copiii pornesc de la un număr unic de elemente cheie(care să
exprime idea care o vor).Pe această ‘structură de bază’ ei înscriu cuvintele de legătură şi
cele de completare:articolele,prepoziţiile,conjugările etc.Ordinea cuvintelor în propoziţie
şi frază este dată de importanţa pe care ei doresc să o acorde unui anumit cuvânt.
2.3Dezvoltarea codului lingvistic
Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondenţei între concept şi
eticheta verbală. Copii sunt angajaţi într-un efort cognitiv considerabil constând în
conectarea conceptelor cu etichetele lor verbale după o foarte scurtă familiarizare cu
înţelesul acestora. Ordinea achiziţiilor verbale arată o conexiune importantă între
dezvoltarea cognitivă şi creşterea vocabularului. Ca urmare, obiectele sunt printre primele
etichetate verbal în timp ce acţiunile şi atributele persoanelor sau obiectelor ajung mai
târziu să fie numite.Dezvoltarea sintactică priveşte achiziţiile vorbirii corecte din punct de
vedere gramatical. Primul episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului frază sau
propoziţie cel al holofrazelor. Cercetătorii care susţin existenţa acestui moment ca distinct
în dezvoltarea limbajului consideră că fraza –cuvânt transmite un înţeles de sine stătător.
Acest cuvânt-frază este de cele mai multe ori însoţit de o mimică aferentă şi de o anume
intonaţie. Alţi cercetători resping idea cuvântului-frază argumentând prin lipsa
elementelor de sintaxa din repertoriul copilului. Primele cuvinte combinate în propoziţii
sunt în consecinţă primul pas spre sintaxa. Vorbirea telegrafică, concisă şi eliptică este
cea a propoziţiilor de tipul “tata sus“, “masina merge“, “mama apa“ unde lipsesc
articolul, verbul şi/sau alte elemente ale construcţiei gramaticale. Exerciţiul propoziţiilor
din două cuvinte este avanpremiera gramaticală căci copilul pare să încerce să descifreze
formula de aşezare a cuvintelor. Dezvoltarea capacităţilor metalingvistice apare relativ
târziu la copii şi se referă la capacitatea de a privi dinafară şi de a reflecta asupra
limbajului ca sistem. Această capacitate presupune cunoaşterea explicită a limbajului la
diferite nivele, respectiv la nivel fonetic ( de exemplu despărţirea în silabe), la nivel
semantic ( înţelegerea sinonimiei), la nivel sintactic (judecăţile gramaticale.) deşi copilul
devine capabil de a enunţa propoziţii simple înainte de a le putea evalua corectitudinea
gramaticală. Activitatea metalingvistică este asociată activităţii şcolare şi se exersează în
acest context.
2.4 Limbajul în perioada şcolară mică
Perioada şcolară mică (6/7-10/11 ani), de la intrarea copilului în şcoală şi
terminarea ciclului primar, este apreciată ca fiind un fel de sfârşit al copilărie, în care
domină particularităţile de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare, sau ca etapă de debut
primar a pubertăţii ori chiar distinctă a copilărie. Specific este că pentru toată această
etapă sunt evidenţiate descrieri centrate pe problemele adaptării şcolare şi ale învăţării,
fără a neglija că unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că, în prima
copilărie timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de
experienţă adaptivă şi atitudinală.
În perioada şcolară mică, se dezvoltă caracteristici importante şi se realizează
progrese în activitatea psihică, datorită conştientizării ca atare a procesului învăţării,
intens solicitat de şcoală, care este obligatorie şi gratuită, învăţarea devine tipul
fundamental de activitate. Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens
intelectul şi are loc un proces gradat de achiziţii de cunoştinţe prevăzute în programele
şcolii, astfel ,copilului, i se va organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va
conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul.
Învăţare tinde tot mai mult să ocupe un loc major în viaţa de fiecare zi a copilului şcolar.
Această condiţie nouă îşi modifică existenţa şi acţionează profund asupra personalităţii
copilului. Ele se constituie în efecte directe asupra dezvoltării psihice, dar la rândul lor
sunt secondate de efecte ale vieţii şcolare.
Funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni este limbajul, care
este o funcţie complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în
special a celor intelectuale şi motorii. Înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi
antrenează memoria semantică, imaginile şi gândirea, iar rostirea sau scrisul implică
priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară. În limbaj sunt prezente
şi stările afective, influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi. Am putea spune că
limbajul este mai degrabă o activitate, decât o funcţie.
Limbajul este, de fapt, o unealtă cu care noi acţionăm nu asupra lucrurilor, ci
asupra oamenilor, iar limba din acest punct de vedere este o realitate supraindividuală, ea
existând în afara oamenilor, consacrată în obiecte materiale cum sunt dicţionarele,
gramaticile, cărţile.
Privind raportul dintre gandire si limbaj au fost mereu puncte de vedere
deosebit:
-că ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar
gândirea fiind latura lui interioară;
- gândirea şi limbajul fiind funcţii esenţiale diferite, vorbirea folosind doar în
a exterioriza, a comunica rezultatele obţinute de gândire în mod independent;
-deşii nu sunt activităţi identice, vorbirea şi raţionamentul sunt
interdependente, în strânsă relaţie atât din punct de vedere genetic cât şi structural.
În formarea gândirii cuvântul are rol de direcţionare a atenţiei şi înlesneşte
operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia. Semnificaţiile sunt în funcţie de
experienţa individului, dar, încetul cu încetul, ele sunt corectate şi precizate de către
societate, vocabularul condensând experienţa milenară a unei societăţi.
Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii ,iar evoluţia limbajului
a fost solidară cu dezvoltarea gândirii. Progresul învăţării limbajului se realizează
concomitent cu progresul gândirii; comunicând, încercând să elucidăm altora o noţiune,
ne precizăm nouă înşine înţelesurile, eliminăm neclarităţile. Este evidentă strânsa legătură
între gândire şi limbaj, între inteligibil şi comunicabil.
Până la intrarea în şcoală, copilul învaţă vorbirea într-un anumit fel, mai mult
spontan, iar de la această vârstă, conduita verbală a copiilor capătă o serie de
caracteristici noi, datorită procesului de instruire verbală a formării culturii verbale.
Se pot constata diferenţe însemnate de la un copil la altul în ceea ce priveşte
dezvoltarea limbajului la intrarea în şcoală. Ele se datorează, pe deoparte, capacităţii,
potenţelor intelectuale ale copilului, iar pe de altă parte, influenţelor mediului familial,
ale modului de a vorbi al părinţilor, ale clarităţii logice în exprimarea faţă de copil, ale
felului în care maturii ştiu să-l stimuleze.
Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferenţiază
pe copii la intrarea în şcoală. Diferenţele apar mai ales pe latura exprimării, a foneticii, a
structurii lexicale, a nivelului exprimării. Aceste diferenţe în limbajul copiilor se menţin
şi după intrarea la şcoală, ca efect al influenţelor instructiv-educative receptate şi
asimilate diferit.
Sub influenţa procesului citit-scris apare un stil personal de exprimare a
ideilor. Deşi limbajul nu este suficient automatizat sub raportul stereotipului gramatical
şi încă mai încă mai întâlnim elemente ale limbajului situativ, vorbirea şcolarului mic
devine un element al exprimării gândirii cu pronunţate note personale. Posibilităţile de
verbalizare crescute înlesnesc folosirea unui limbaj ce conţine deseori elemente literare şi
estetice pe fondul unui stil vioi şi al pronunţiei tot mai corecte. Structura cuvintelor, a
propoziţiilor şi frazelor este tot mai complexă şi mai nuanţată. Dacă în clasa I şi a II-a se
întâlnesc expuneri incomplete, în clasa a III-a şi a IV-a apar răspunsuri mai complexe,
organizate şi sistematizate. O astfel de exprimare fluentă şi coerentă este facilitată şi de
dezvoltarea limbajului interior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior.
Progresul în limbaj pe care îl realizează copilul are la bază o serie de achiziţii
ce se completează şi se îmbină unele cu altele. În asimilarea limbajului, M.Cohen în
,,Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă,, a descris patru etapele
-prezentarea elementelor prime în comunicare;
-multiplicarea acestor elemente de comunicare care sunt întrebuinţate separate;
 -prezenţa sintezelor;
-prezenţa formelor gramaticale specifice limbajului adult.
Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare de muncă:
educaţie plastică, educaţie fizică, istorie, cunoaşterea mediului înconjurător
-cu prilejul cărora copilul face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variează
de la un domeniu la altul
Din cercetările făcute de reiese că la vârsta şcolară mică limbajul are:
 la 6 ani -vocabular cu peste 3500 de cuvinte;
-pronunţă corect cele mai dificile sunete;
-numără peste 10 cuburi.
 la 7 ani -dialoghează mai mult cu copiii decât cu adulţii;
- îşi perfecţionează forma scrisă a limbajului.
 la 8 ani - enumeră corect lunile anului;
-cunoaşte semnificaţia curentă a 16 cuvinte;
-îşi automatizează scrisul.
 la 9 ani - cunoaşte semnificaţia curentă a 21 cuvinte;
-se orientează cu ajutorul limbajului în rezolvarea

problemelor;

 la 10 ani -foloseşte fraze scurte, dar variate;

- cunoaşte semnificaţia curentă a 25cuvinte;
-are vocabular variat, influenţat de motivaţie şi mediul educativ;

-are aspect elaborat al limbii materne şi sensibilitate pentru limbi

străine;

-este mai puţin precis în scriere.

 la 11 ani -vorbeşte repede, cu accent emfatic pe anumite cuvinte.

Perioada şcolară mică este deosebit de semnificativă din următoarele
considerente:
-vârsta şcolară mică coincide cu perioada cea mai semnificativă ca
intensitate în organizarea exprimării verbale;
 -în perioada şcolară mică exprimarea şi conduita verbală sunt mai
spontane;
- în perioada şcolară mică se manifestă o serie de particularităţi ale
limbajului(dereglările verbale trec printr-o etapă de clarificare, de restructurare
şi, în general, de reorganizare);
- în perioada şcolară mică, locul conduite verbale de fiecare zi este
luat, treptat, de ,,vorbirea oficială,, care se transformă şi se dezvoltă acum;
- în perioada şcolară mică se precizează sensul şi semnificaţia ce se
poate acorda diferitelor cuvinte, forme de exprimare;
Perioada şcolară mică este deosebit de semnificativă din următoarele considerente:
-vârsta şcolară mică coincide cu perioada cea mai semnificativă ca
intensitate în organizarea exprimării verbale;
-în perioada şcolară mică exprimarea şi conduita verbală sunt mai
spontane;
- în perioada şcolară mică se manifestă o serie de particularităţi ale
limbajului(dereglările verbale trec printr-o etapă de clarificare, de restructurare
şi, în general, de reorganizare);
- în perioada şcolară mică, locul conduite verbale de fiecare zi este
luat, treptat, de ,,vorbirea oficială,, care se transformă şi se dezvoltă acum;
- în perioada şcolară mică se precizează sensul şi semnificaţia ce se
poate acorda diferitelor cuvinte, forme de exprimare;
3.1.Perspectiva modernă cu privire la dezvoltarea limbajului:
Noile teorii privind achiziţia limbajului accentuează faptul că există legături şi
interacţiuni între predispoziţiile interioare şi elementele de mediu înlocuind dihotomia
generată de polemica Skinner – Chomsky Modele interacţioniste accentuează contextul
social al învăţării limbajului. Un copil activ bine înzestrat pentru învăţarea limbajului
observă şi se angajează în schimburi sociale cu ceilalţi. Din această experienţă copilul îşi
construieşte un sistem lingvistic  care relaţionează forma şi conţinutul limbajului cu
sensul social al limbajului. Atât înzestrările native cât şi un mediu bogat în comunicare îl
ajută pe copil să descopere funcţiile şi regularităţile limbajului (Bloom, Lahey 1978) deşi
aceşti teoreticieni consideră copilul ca fiind o fiinţă activă şi comunicativă de la naştere,
nu există încă un consens privind natura exactă a abilităţilor înnăscute ale copilului
( Berk, 1989). Alte teorii privind dezvoltarea limbajului s-au axat pe interacţiunea între
copil şi cel care-l îngrijeşte spre deosebire de cele axate pe învăţarea limbajului cum erau
cele dezvoltate de Skinner sau Chomsky. Un reprezentant al acestei orientări este
J.S.Bruner ( 1978).
Pentru Bruner este mai important cu cine vorbeşte copilul decât ce vorbeşte copilul.
Această schimbare de paradigmă  accentuează asupra intenţiei comunicative ( cea a
locutorului şi a interlocutorului). În acest context se discută despre acte de limbaj mai
curând decât despre enunţuri. Se prezintă astfel aspectul social al actului comunicativ.
Pentru ca un copil să înveţe să vorbească el are nevoie să achiziţioneze sintaxa deoarece
el trebuie să fie capabil să  enunţe fraze în conformitate cu regulile gramaticale  dar mai
trebuie ca ceea ce spune el să aibă un sens, ceea ce presupune aspectul semantic al
limbajului ( această învăţare a referă la legătura între obiect şi cuvânt). Aceste aspecte se
construiesc chiar de la primele schimburi nonverbale între copil şi mamă, se construiesc
concomitent şi nu pot fi disociate.
Mama şi copilul creează un tip de scenariu previzibil ceea ce Bruner numeşte LASS
( Language Support System) adică un sistem de suport pentru achiziţionarea limbajului.
Prin sistemul de suport de care vorbeşte Bruner se realizează asocierea între limbaj şi
intenţia comunicativă. LASS nu este exclusiv lingvistic ci şi fundamentat social. Bruner
situează originea limbajului în primele schimburi interactive ale copilului cu mama sa şi
subliniază continuitatea între această perioadă nonverbală şi preverbală cu perioada
verbală ulterioară. Această continuitate este asigurată de LASS prin formate sau scenarii
(modele standardizate de interacţiune) familiale sau de rutină ( care corespund jocurilor
repetitive) în care copilul poate face repetiţii în baza acestor elementelor ce apar regulat
în scenarii. LASS are rolul de a ajuta trecerea între lingvistic şi nonlingvistic, focalizând
atenţia copilului mai ales asupra elementelor variabile ale situaţiei ( pentru că cele care se
repetă formează fondul), şi asupra funcţiei comunicării (Tourrette şi Guideti, 2002, pag.
68).
Bruner ( 1978) arată că mama în interacţiunea cu copilul alterează paternul limbajului în
concordanţă cu nivelul de înţelegere al copiilor. Mama are rol de profesor, fără a
intenţiona acest lucru şi asta se întâmplă deoarece ea caută mijloacele cele mai potrivite
 pentru a regla distanţa între complexitatea limbajului propriu şi capacitatea de înţelegere
a copilului. În stadiile următoare ale dezvoltării limbajului, rolul mamei este din ce în ce
mai pregnant. Ele tind să folosească fraze mai scurte, mai simple şi le repetă adesea, cu
alte cuvinte comportamentul fiind unul de simplificare.
Ca şi Bruner, Vîgotsky consideră comportamentul adulţilor faţă de copii “programat“
aproape inconştient în aşa fel încât să sprijine progresul copiilor. Bruner vorbeşte despre
un patern de limbaj al mamei care este destinat prin acurateţe şi simplitate să sprijine
copilul în învăţarea limbajului . Vîgotsky descrie o zonă proximală de dezvoltare ca o
potenţialitate a copilului de a trece într-un stadiu superior în consecinţa sprijinului primit
din partea unui adult.
3.2.Controversa Skinner – Chomsky:
B.F.Skinner în cartea sa “Verbal behavior“ publicată în 1957 abordează limbajul din
punctul de vedere behaviorist la fel ca pe orice alt comportament care este însuşit pe
măsură ce adulţii aplică principiile recompensei la rostirile copiilor mici şi preşcolari.
Începând de la faza de gângurit spontan contactele cu părinţii modelează rostirile copilului
prin aproximaţii succesive până când acestea se apropie de vorbirea unui adult.
Modelarea silabelor gângurite în cuvinte şi a cuvintelor  în propoziţii astfel încât copiii să 
ajungă ca la vârsta grădiniţei să producă forme gramaticale complexe şi să dobândească un
vocabular activ de peste 14 mii de cuvinte pentru foarte multi părinţi o ţintă aproape
imposibilă. Din această cauză abordarea behavioristă a limbajului conform căreia copilul
răspunde la recompensele unui adult insistent nu mai este atât de acceptată. În cartea sa
“Syntactic structures “ (1959) Chomsky are un punct de vedere critic teoriei lui Skinner,
carte care a convins comunitatea ştiinţifică de faptul că şi copii cei mai mici îşi asumă mare
parte din responsabilitatea învăţării propriului limbaj. În plus faţă de acesta Chomsky
atrage atenţia asupra altor aspecte ale teoriei lui Skinner inclusiv faptul că o parte din
cuvinte nu sunt propuse spre învăţare copilului în mod intenţionat. Astfel de cuvinte sunt
autogenerate, sunt producţii noi guvernate de o cunoaştere activă a regulilor gramaticale.
Alternativa propusă de Chomsky este teoria ineistă. El accentuează că şi alte specii de
animale posedă sisteme de comunicare dar nici unul din sisteme nu se apropie de
complexitatea şi flexibilitatea limbajului uman. Chomsky consideră capacitatea
extraordinară de a ne exprima prin limbaj vorbit ca fiind o caracteristică umană unică
dependentă de mecanisme înnăscute. Concentrându-se pe realizările gramaticale ale
copiilor Chomsky consideră că structura limbii este prea complexă pentru a fi direct
predată copiilor sau descoperită independent de un copil preşcolar, imatur din punct de
vedere cognitiv. Copii se nasc cu mecanism de achiziţie a limbajului (LAD = Language
Acquisition Device), o reprezentare gramaticală înnăscută ce se află la baza tuturor
limbilor. Acesta permite copiilor imediat ce achiziţionează un vocabular suficient să
combine cuvintele în rostiri noi dar constante gramatical şi să înţeleagă semnificaţia a ceea
ce aud.Existenţa acestui mecanism, este elementul care permite copiilor să-şi dezvolte
limbajul atât de timpuriu şi atât de repede.
El a propus teoria gramaticii transformaţionale pentru a explica cum un singur LAD poate
fi considerat ca element de achiziţie a unor diverse sisteme lingvistice existente în toată
lumea. Teoria este complexă şi pentru că face distincţia între structura de suprafaţă – ceea
ce oamenii spun de fapt – şi structura de adâncime sau semnificaţia de bază din spatele
cuvintelor. Distincţia aceasta presupune că atunci când auzim o propoziţie rostită, traducem
gramatical de fapt diversele structuri de suprafaţă în sensurile comune sau obişnuite
folosind nişte reguli transformaţionale incluse în LAD. De exemplu următoarele 2
propoziţii au din punct de vedere gramatical structuri de suprafaţă diferite: “Mihai îi dă
Mariei un cadou“ şi “ Un cadou este dat Mariei de către Mihai“. Pentru că putem aplica o
regulă transformaţională care să ne conducă de la 2 structuri de suprafaţă diferite la aceeaşi
structură de adâncime, recunoaştem imediat că cele 2 propoziţii au acelaşi sens.
Producerea limbajului începe cu structura de adâncime căreia i se aplică reguli
transformaţionale pentru a genera structuri de suprafaţă corecte gramatical ( Chomsky,
1957). Dezvoltarea limbajului este o chestiune de dobândire a uşurinţei de aplicare a
acestor reguli transformaţionale în perioada copilăriei timpurii. Pe copii nu îi învaţă nimeni
cum să folosească aceste reguli în schimb capacitatea acestora de a le folosi cunoaşte o
maturizare spontană prin simpla expunere într-un mediu în care se vorbeşte. Teoria lui
Skinner şi abordarea lui Chomsky au stârnit multe polemici.
Criticii accentuează faptul că nu este foarte clar care sunt regulile transformaţionale pe care
le achiziţionează copii. În prezent există cel puţin 4 gramatici transformaţionale elaborate
de lingvişti diferiţi, inclusiv Chomsky, schimbând detalii ale teoriei sale iniţiale. Pentru că
aceste reguli transformaţionale nu sunt suficient de clar descrise abordarea lui Chomsky
oferă foarte puţine elemente definite şi specifice privind modul în care se produce
dezvoltarea limbajului. De asemenea o serie de cercetători pun sub semnul întrebării
existenţa psihologică a structurilor gramaticale de adâncime. Există suficiente dovezi care
arată că primele combinaţii de cuvinte ale copiilor foarte mici nu se bazează pe o aplicare
constantă a unor categorii gramaticale formale, respectiv relaţia subiect – obiect – verb. În
schimb copilul începe mai întâi să utilizeze cuvinte care aparţin aceleiaşi clase gramaticale
într-un mode variabil şi imprevizibil care nu se potrivesc cu nişte cunoştinţe înnăscute de
gramatică (Braine 1976, Maratsos şi Chalkley1980).
În ciuda deficienţelor, teoriile lui Skinner şi Chomsky au contribuţii importante la studiul
dezvoltării limbajului, deşi achiziţia limbajului nu se poate reduce la mecanismul de
recompensă sau modelare, există destule exemple care arată că odată ce copilul a înţeles o
nouă formă lingvistică, perfecţionarea ei este facilitată de feed-back-ul din partea unui adult
şi de exemple. Principiile behavioriste continuă să-şi păstreze valoarea practică în
logopedie prin efortul specialiştilor logopezi de a–i ajuta pe copii cu dizabilităţi şi întârziere
de limbaj să-şi depăşească problemele. Teoria lui Chomsky a lăsat o moştenire durabilă
prin aceea că astăzi este unanim acceptat faptul că copiii sunt fiinţe active, orientate spre
reguli, care testează ipoteze şi care achiziţionează cea mai mare parte a limbajului din
proprie iniţiativă. Mai mult teoria sa a deschis noi direcţii de cercetare. Credinţa sa că
sistemul limbajului flexibil şi complex din punct de vedere gramatical reprezintă o
capacitate specifică şi unică omului, serveşte ca imbold pentru un număr mare de tentative
de a învăţa primatele un limbaj de comunicare.
Limbajul contribuie în buna parte la realizarea progresului în intreaga viată
spirituală.