Educația permanentă.

Relație educație – autoeducație

Educația este o activitate conștientă de formare a omului, de pregătire pentru viață. Este
factorul hotărâtor, care influențează formarea personalității. Oamenii dispun încă de la naștere de
capacitatea de a se modela, de a-și însuși experiența socială, de a accepta educația și de a se
autoeduca. Educația permanentă implică o succesiune continuă de procese instructiv-educative, care
contribuie la formarea personalității creative. Educația permanentă este un fenomen absolut necesar
și reprezintă una dintre cheile dezvoltării în secolul XXI. În momentul de față realizarea educației
permanente este posibilă printr-o varietate de forme și modalități.

educație, autoeducație, personalitate creativă, cunoștințe, deprinderi, priceperi, abilități

Educația reprezintă o activitate conștientă și organizată. Prin intermediul procesului de educație

se realizează însușirea experienței trecutului și pregătirea pentru viață. Educația urmărește formarea
personalității umane și se realizează în funcție de obiectivele vizate: educație intelectuală, educație
morală, educație estetică, educație fizică, educație profesională, educație sanitară etc.
Funcțiile generale ale educației sunt:
 orientarea primelor legături ale copilului cu lumea înconjurătoare
 însușirea limbajului
 înarmarea cu un sistem de cunoștințe, priceperi, deprinderi
 transmiterea experienței muncii productive, a tradițiilor sociale și a normelor de conduită
 formarea omului în spiritul ideologiei corespunzătoare intereselor sociale (Georgeta Chiriță,
1974)
Educația se realizează în familie, în școală, în biserică, în asociații profesionale etc. Poate fi
definită ca un proces complex de formare și de pregătire a omului pentru viața socială, având un
caracter permanent. Se adresează tuturor vârstelor și vizează crearea unei atitudini pozitive față de
autoinstuire și de autoeducație.

Educația permanentă
„Educația permanentă presupune adoptarea unui sistem de obiective și metode care să dezvolte
și să mențină la adult, pe o periadă cât mai îndelungată, capacitatea de adaptare la schimbările care
intervin în toate domeniile.” (Georgeta Chiriță, 1974)
Educația permanentă este una dintre cheile dezvoltării în secolul XXI. Învățarea pe tot parcursul
vieții implică o succesiune continuă de procese instructiv-educative. Factorii care impun educația
permanentă sunt:
 procesul de accelerare a schimbărilor
 explozia demografică
 evoluția științelor și tehnologiei
 sporirea timpului liber
 multiplicarea și dinamica profesiunilor
 criza modelelor relaționale și de viață
 progresul științelor neurocognitive și al psihologiei cognitive
În opinia lui Pavel Mureșan (1991) scopul educației permanente este asigurarea dezvoltării
armonioase a capacităților cognitive, psihomotorii, afective, psihomorale ale fiecărei persoane
contribuind la formarea personalității creative, cu un grad înalt de adaptabilitate și de deschidere la nou.
Prin educație permanentă persoana devine aptă de a se autoorganiza, autoeduca și autodezvolta integral
și continuu de-a lungul întregii vieți prin asimilarea și crearea de valori morale, științifice și culturale.
Caracteristicile educației permanente:
- continuu: vizează toate perioadele de vârstă ale individului
- global: se integrează într-un sistem coerent la toate nivelurile, tipurile și formele educației
- integral: vizează paralel dezvoltarea intelectuală, afectivă, morală, fizică etc.
- participativ: educația permanentă se realizează prin impicarea activă a indivului la propria sa
formare
Obiectivele educației permanente:
- crearea structurilor și a metodelor favorabile formării, dezvoltării personalității umane pe tot
parcursul existenței sale
- pregătirea personalității umane pentru autoinstruire și autoeducație. ( Lengrand, 1975)
Obiectivele specifice ale educației permanente:
- grupa 1: însușirea deprinderilor sociale fundamentale (lectura, scriere, calcul
matematic/informatic, noțiuni elementare pentru menținerea sănătății)
- grupa 2: dezvoltarea capacității de adaptare la o societate bazată pe anumite valori
fundamentale: pace, democrație, libertate, fericire, eficiență, umanism, solidaritate, toleranță.
- grupa 3: cultivarea unor trăsături de personaliate care asigură o nouă caliate a vieții – stabiliate
psihică, emoțională, capacitate de acțiune responsabilă, angajare socială, capacitate de
autodepășire, însușirea și reînnoirea cunoștințelor.
grupa IV: obiective instrumentale – a învăța să înveți, interînvățarea, învățarea autodirijată.
( Dave, 1991, P.Mureșan)
Educația permanentă are la bază 4 tipuri cheie de competențe:
1) a învăța să cunoști – acumularea de cunoștințe generale, stăpânirea instrumentelor cunoașterii
2) a învăța să faci – posesia unor abilități personale necesare în viață, abilitatea de a comunica,
abilitatea de a lucra în echipă, abilități practice
3) a învăța să trăiești împreună cu alții – înțelegerea celuilalt, a celorlalți
4) a învăța să fii – dobândirea abilității de a trăi viața după propriile aspirații.

Relație educație - autoeducație

Educația este o activitate conștientă, intenționată, organizată și sistematică, care cuprinde
procesul de formare a omului cu scopul de a-l pregăti pentru viață. Procesul educativ include și
reeducarea: transformarea conștiinței oamenilor, înlăturarea trăsăturilor negative din caracterul și
conduita lor. În procesul educativ se stabilește o interacțiune între influențele educative și reacția celui
educat, având o legătură strânsă între educație și autoeducație. Autoeducația este participarea omului la
propria sa formare. Capacitatea de a acționa asupra propriei persoane se formează prin educație.
Educatorul se bazează pe activitatea individuală a persoanei educate.
Munca de autoeducație constă în transformarea educației, proces exterior, într-un proces
interior, în care motivația vine din inițiativa propriei persoane. Educația și autoeducația se completează
reciproc. Școala este instituția care trebuie să-l înzestreze pe elev cu instrumentele necesare care să-l
ajute și după absolvirea ei, să știe să-și continue pregătirea, să se autoperfecționeze, să-și dezvolte
personalitatea în concordanță cu cerințele lumii contemporane. ( Georgeta Chiriță, 1974)
Autoeducația vizează toată dimensiunile dezvoltării personalității. Autoinstruirea se referă la
învățarea de cunoștințe, autoformarea presupune transformări în sfera de personalitate.
Educația, autoeducația și educația permanentă sunt în strânsă legătură. Potrivit ordinii
cronologice, prima dată apare educația care creează condițiile necesare pentru apariția autoeducației:
motivație, priceperi, deprinderi, tehnici de muncă intelectuală. Prin intermediul autoeducației, educația
devine permanentă, pregătirea pentru viață fiind un proces continuu, permanent.
 Autoeducația – educația permanentă se află într-o relație de complementaritate. Educația devine
permanentă numai prin autoeducație. Educația pregătește și stimulează, autoeducația îi conferă
educației atributul de permanență.
Între autoeducație – educație există un raport de de interdependență. Educația declanșează
transformări la nivelul personalității umane prin acțiuni impuse din exterior, autoeducația conduce la
transformări prin acțiuni autoimpuse. Autoeducația este rezultatul educației, o continuare și o
desăvârșire a acesteia.
Metodele utilizate în autoeducație sunt deviza, jurnalul intim, autoobservația, autoanaliza,
autocontrolul, autoraportul, autoconvingerea, autoexersarea etc. ( A. Barna, 1989)
Autoeducația depinde de o serie de condiții:
 nivelul de dezvoltare a conștiinței de sine
 calitățile necesare finalizării acțiunilor autoformative
 stăpânirea tehnicilor de muncă intelectuală
 natura și complexitatea scopurilor fixate etc.

Importanța autoeducației
Importanța autoeducației se accentuează din cauza transformărilor petrecute în toate domeniile.
Autoeducația este deosebit de importantă pentru procesul de învățare, asigură succesul școlar al
elevului și pregătirea acestuia pentru a continua autoinstruirea și autoformarea pe tot parcursul vieții. În
lipsa autoeducației, procesul de învățământ ar fi doar o simplă transmitere a cunoștințelor fără atingerea
obiectivului general al sistemului de învățământ.

Bibliografie:

1. Barna, A., (1989), În puterea noastră – autoeducația, Editura Albatros, București

2. Chiriță, G., (1974). Pedagogie aplicată la domeniul educației fizice, Editura Stadion, Craiova
3. Dave, R.H., (1991). Fundamentele educației permanente, Traducere în limba română de Dr.
Pavel Mureșan și Sergiu Ștefănescu-Prodanovici, EDP, București
4. Marinescu, S.- Dinescu, R., (2007), Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești
5. (2015), Autoeducația. Accesat în 31.07.2019 de pe
https://competentepedagogice.wordpress.com/2015/01/11/autoeducatia/
6. ( ), Caracteristicile educației permanente. Accesat în 31.07.2019 de pe
http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Caracteristicile-educatiei-per683.php
7. ( ), Autoeducația. Accesat în 01.08.2019 de pe
http://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/Autoeducatia79.php