Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
METODICA
La noi, termenul a început să fie semnalat sporadic, încă din anii 1980, însă, din
precauţie, el era evitat. Uneori era tradus folosindu-se termeni cum ar fi cel de programă. Însă,
deschiderea necesară a avut loc abia după 1990 şi mai ales după 1997.
Curriculumul este considerat “unul dintre conceptele cheie ale pedagogiei contemporane” (C.
Bîrzea, 1993).
Franklin Bobbitt, prin lucrarea sa „The Curriculum” (1918), oferă noi semnificaţii conceptului
şi include în sfera acestuia întreaga experienţă de învăţare a elevilor, respectiv atât activităţile
formale, desfăşurate în mediul şcolar, cât şi pe cele desfăşurate în mediul extraşcolar,planificate
şi proiectate în şcoală, în vederea realizării unei educaţii globale,integrative. Sintagma-cheie
folosită de către pedagog în întreaga sa operă este „educaţia adevărată pentru viaţă”.
1
“Rolul central al curriculumului în sistemele educaţionale din lume este acela de a flexibiliza
programele de studiu, de a permite trecerea în educaţie de la vechea paradigmă – elevul să se
adapteze la şcoală, la o paradigmă modernă – şcoala să se adapteze la elev. “(Bocos,
2012,p.27)
În sens larg, „Curriculum-ul este ansamblul experienţelor de învăţare prin care trece
elevul pe parcursul traseului său şcolar”. În sens restrâns „Curriculum-ul reprezintă ansamblul
documentelor şcolare care reglementează desfăşurarea activităţii şcolare: plan de învăţământ,
programe şcolare, manuale, ghiduri de aplicare etc.”
Tipuri de curriculum:
2
Extinderea reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă a CDŞ care urmăreşte
completarea obiectivelor şi conţinuturilor prevăzute pentru curriculum - nucleu cu noi obiective
de referinţă şi unităţi de conţinut, în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei
discipline;
Opţionalul:
• opţional la nivelul ariei curriculare – presupune alegerea unei teme care implică
cel puţin două discipline dintr-o arie curriculară; vor fi formulate obiective de
referinţă pentru această temă, pornind de la obiectivele cadru;
• opţional la nivelul mai multor arii curriculare – implică cel puţin două discipline
aparţinând unor arii curriculare diferite; conţinuturile cu care elevii vor opera au
caracter complex, permiţând dobândirea unor achiziţii cognitive de ordin înalt
(generalizare, transfer).
• Principale:
o Planul de învăţământ;
3
o Programa şcolară: Programa activităţilor instructiv – educative în grădiniţă
o Manualul şcolar.
• Auxiliare:
- pachete de învăţare;
- seturi multimedia;
- soft-uri educaţionale.
Prima instituţie de învăţământ cu care copiii intră în contact este grădiniţa – instituţia menită să
ocrotească şi să facă educaţia copiilor aflaţi la vârsta copilăriei mijlocii (3-6/7 ani).
Întrucât finalităţile educaţiei în perioada timpurie (de la naştere la 6/7 ani) vizează
dezvoltarea globală a copilului, obiectivele cadru şi de referinţă ale curriculumului sunt
formulate pe domenii experienţiale, ţinându-se cont de reperele stabilite de domeniile de
dezvoltare. În acest sens, domeniile experienţiale devin instrumente de atingere a unor obiective
si, în acelaşi timp, instrumente de măsură pentru dezvoltarea copilului, în contextul în care ele
indică deprinderi, capacităţi, abilităţi, conţinuturi specifice domeniilor de dezvoltare.
4
1. Domeniul estetic şi creativ
2. Domeniul om şi societate
4. Domeniul ştiinţe
5. Domeniul psiho-motric.
5
Finalităţi Domenii Teme
educaţionale experienţiale
6
relaţionare socială, de luare a deciziilor, de asumare a riscurilor, de adoptare a unor soluţii
personale, a atitudinilor şi comportamentelor celor care se educă.
Competenţa este realizabilă în intervale mai lungi de timp; specificarea unei competenţe
presupune precizarea capacităţilor vizate, care se bazează, la rândul lor, pe anumite operaţii
mentale.
7
2. Mediul educaţional trebuie să permită dezvoltarea liberă a copilului şi să pună în
evidenţă dimensiunea interculturală şi pe cea a incluziunii sociale.
Mediul trebuie astfel pregătit încât să permită copiilor o explorare activă şi interacţiuni
variate cu materialele, cu ceilalţi copii şi cu adultul (adulţii)
Ideal educational – urmareste sa atinga aspect definitorii pentru contextual istoric si socio-
economic in care acesta urmeaza sa se realizeze in directia formarii si educarii omului
8
Scopul educational al invatamantului prescolar rmanesc este” dezvoltarea unie personalitati
armonioase capabile sa socializeze, sa se adapteze cerintelor scolare sis a se integreze optim in
ciclul primar”
9
Domenii Continutul domeniului experiential
experienţiale
Domeniul Include omul, modul lui de viaţă, relaţiile cu alţi oameni, relaţiile cu
om şi societate mediul social, ca si modalităţile în care acţiunile umane influenţează
– DOS evenimentele. Domeniul are o extindere şi către contexte curriculare care
privesc tehnologia, în sensul abordării capacităţilor umane de a controla
evenimentele şi de a ordona mediul.
OBIECTIVE CADRU
Educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,
sintactic.
DOMENIUL ŞTIINŢE
10
Dezvoltarea capacităţii de rezolvare de situaţii problematice, prin achiziţia de strategii
adecvate.
Utilizarea unui limbaj adecvat în prezentarea unor fenomene din natură şi din mediul
înconjurător.
DOMENIUL OM ŞI SOCIETATE
11
Cunoaşterea marilor valori ale creaţiei muzicale naţionale şi universale.
DOMENIUL PSIHOMOTRIC
12
Nr Denumire Descrierea temei
temă
crt.
In formularea unui obiectiv operational trebuie sa respectam urmatorii pasi (dupa R.F.
Mager in Ezechil, Paisi – Lazarescu, 2011, p.89):
-prin precizarea unor conditii estetice (frumos, ingrijit, lizibil, cursiv, ritmic etc.)
13
PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Planul de învăţământ este un document oficial, obligatoriu in care sunt prevazute, pentru
fiecare an scolar, disciplinele de invatamant si numarul de ore aferent fiecarei discipline.
Importanţa planului de învăţământ este demonstrată prin efectele sale asupra tuturor
celorlalte componente ale sistemului şi procesului de învăţământ
TOTAL 2 + 22 25 h
2
TOTAL 2 + 26 25 h
6
Pentru grupele de vârstă cuprinse în intervalul 3-5 ani, categoriile de activităţi desfăşurate cu
copiii vor viza îndeosebi socializarea copilului (colaborare, cooperare, negociere, luarea deciziilor în
14
comun etc.) şi obţinerea treptată a unei autonomii personale, iar pentru grupele de vârstă cuprinse
în intervalul 5-7 ani, accentul se va deplasa spre pregătirea pentru şcoală şi pentru viaţa socială a
acestuia.
Numărul de activităţi zilnice desfăşurate cu copiii variază în funcţie de tipul de program ales
de părinţi (program normal – 5 ore sau program prelungit – 10 ore), iar numărul de activităţi dintr-o
săptămână variază în funcţie de nivelul de vârstă al copiilor (respectiv: 3 - 5 ani şi 5 - 6/7 ani).
Totodată, pentru nivelul 3 -5 ani, unde sunt numai 7 activităţi integrate sau pe discipline se
recomandă alternarea activităţilor artistico-plastice şi de educaţie muzicală sau a acestora cu
activităţile practice.
PROGRAM ZILNIC
11,30 –
13,00
Jocuri şi
activităţi
15
didactice Rutină şi tranziţie: În aer liber! (deprinderi de
alese igienă individuală şi colectivă, deprinderi de ordine
şi disciplină, deprinderi de autoservire)
16
CATEGORII DE ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE SPECIFICE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
PREŞCOLAR
➢ în sens larg denumeşte orice tip de activitate în care copilul se află într-o situaţie
de învăţare. În acest caz, activităţile de învăţare cuprind jocuri şi activităţi alese,
activităţi de învăţare propriu-zise, activităţi opţionale şi extinderi, activităţi recreative şi
de relaxare, activităţi de dezvoltare a aptitudinilor individuale şi activităţi recuperatorii.
➢ în sens restrâns înlocuieşte termenul de activităţi comune (activităţi obligatorii).
Nu se mai numesc comune deoarece nu mai au un caracter exclusiv frontal, educatoarea
putând desfăşura activitatea şi cu grupuri mici de copii. Aceste activităţi de învăţare se
desfăşoară pe baza unui demers didactic riguros, ceea ce solicită atenţia şi capacitatea
de concentrare a copiilor. Durata acestor activităţi nu poate depăşi anumite limite
(maximum 15 – 20 minute la grupa mică, 20 – 25 minute la grupa mare şi 30 – 45 minute
la grupa pregătitoare).
crt.
1 Activităţi de învăţare
17
Activitate didactică ➢ secvenţele didactice de activitate
de formare a independentă a copiilor are ponderea cea mai mare
deprinderilor şi comparativ cu celelalte secvenţe;
priceperilor ➢ educatoarea are rolul de a preciza temele, de
intelectuale / practice a descrie şi explica etapele şi de a demonstra
modelul de realizare a activităţii;
Activitate didactică ➢ sarcina didactică dominantă este fixarea /
de consolidare a consolidarea, aprofundarea şi aplicarea
cunoştinţelor şi cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite anterior,
deprinderilor prin repetarea şi sistematizarea lor pe baza
activităţii independente a elevilor;
➢ scopul este atât lărgirea ariei de cunoştinţe
cât şi aprofundarea şi fixarea cunoştinţelor,
deprinderilor şi priceperilor precum şi acoperirea
lacunelor, corectarea confuziile şi neînţelegerile
prin explicaţii suplimentare;
Activitate didactică ➢ sarcina didactică o reprezintă, pe lângă
de recapitulare şi consolidarea cunoştinţelor, deprinderilor şi
sistematizare a priceperilor şi ordonarea, sistematizarea,
cunoştinţelor, completarea şi transferul conţinuturilor cuprinse
deprinderilor şi în mai multe activităţi anterioare (sunt numite
priceperilor activităţi de sinteză sau activităţi finale);
➢ se realizează printr-o abordare
interdisciplinară şi transdisciplinară care va
favoriza coerenţa conţinuturilor;
Activitate didactică ➢ sarcina didactică oferă posibilitatea realizării
de evaluare a unui feed-back constând în identificarea măsurii în
cunoştinţelor, care au fost realizate obiectivele propuse;
deprinderilor şi ➢ oferă posibilitatea identificării modificărilor
priceperilor produse la nivelul cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor;
Activităţi practice
18
Domenii experienţiale Activităţi de învăţare
19
➢ Activităţi integrate
• sunt activităţi de învăţare care fac să interrelaţioneze diverse elemente pentru a
constitui un tot armonios, de nivel superior, pentru a aduce părţi separate într-un întreg
unitar, funcţional, armonios;1
• la nivel curricular integrarea presupune eliminarea barierelor dintre obiectele de
studiu prin punerea în relaţie a acestora (cu scopul de a evita izolarea lor tradiţională) şi
stabilirea de relaţii de convergenţă între cunoştinţele, capacităţile, competenţele,
atitudinile, valorile ce aparţin unei discipline şcolare distincte;
• pornind de la experienţa de viaţă şi de la cunoştinţele anterioare însuşite din
diferite domenii ale cunoaşterii copiii / elevii au posibilitatea prin rezolvarea de
„probleme” cu care să confruntă să interpreteze, să reflecteze asupra conţinuturile
învăţării;
• integrarea se poate realiza la nivel multi / pluridisciplinar (o temă care aparţine
unui domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, aceastea
ramânând independente însă unele în raport cu altele, fiecare obiecte de studiu
contribuind, în funcţie de specificul propriu, la clarificarea temei investigate), la nivel
interdisciplinar (presupune ignorarea limitelor stricte ale obiectelor de studiu axându-se
pe teme comune diferitelor discipline şi prin centrarea pe obiective de învăţare care
vizează formarea şi dezvoltarea competenţelor cheie – învăţarea pe tot parcursul vieţii,
gândirea critică, comunicativitate, lucrul în echipă, cetăţenie responsabilă,
ocupabilitate) şi la nivel transdisciplinar (presupune dezvoltarea personală, integrală a
copiilor / elevilor, centrarea pe viaţa reală, pe problemele semnificative, aşa cum apar
ele în context cotidian, renunţarea completă la limitele disciplinelor de studiu, pornind
de la nevoile, interesele şi caracteristicile individuale ale copiilor / elevilor, furnizând
metode şi tehnici de muncă intelectuală şi ajutându-l „să-şi organizeze fiecare dintre
demersurile sale în situaţii diverse” (Ciolian, 2008);
• indiferent de nivelul de integrare la care se situează o anumită activitate de
învăţare proiectarea tematică furnizează contexte de organizare progresivă a activităţilor
în funcţie de dezvoltarea copiilor, de interesele acestora şi de gradul de cunoaştere a
temei propuse; proiectele tematice presupun abordarea realităţii printr-un demers
globalizat, holistic în care graniţele dintre categoriile şi tipurile de activităţi dispar, se
topesc într-un demers unitar, în cadrul căruia tema poate fi investigată cu mijloacele
diferitelor ştiinţe;
• la nivelul curriculumului preşcolar integrarea poate îngloba toate activităţile care
se desfăşoară pe parcursul unei zile, activităţile liber alese (ALA) şi activităţile pe
domenii experienţiale (ADE) dintr-o zi, activităţile pe domenii experienţiale (ADE)
dintr-o zi sau activitatea de bază este o anumită activitate didactică dintr-un domeniu
experienţial (ADE) în care sunt înglobate elemente din mai multe domenii experienţiale
(DE), indiferent de programul zilei.
1Învăţarea integrată nu trebuie confundată cu educaţia incluzivă care presupune integrarea copiilor /elevilor cu CES (cerinţe
educative speciale) în activitatea şcolară obligatorie (Ciolan, L., 2008)
20
➢ se desfăşoară în grupuri mici, în perechi sau chiar individual, fie în etapa I
(dimineaţa, înainte de începerea activităţilor pe discipline sau a activităţilor integrate), fie
în etapa a III – a (în intervalul de timp de după activităţile de învăţare pe domnii
experienţiale), fie în etapa a IV- a (în cazul programului prelungit în etapa de după
relaxare);
➢ în unele cazuri ele pot să facă parte din activităţile integrate.
Spaţiul amenajat pe arii de stimulare ajută copiii să-şi dezvolte personalitatea prin
faptul că le lasă posibilitatea de a alege singuri unde, cu ce, cu cine şi cât se joacă, îşi asumă
responsabilităţi pentru alegerile făcute, percep activităţile ca fiind reuşite deoarece sunt
potrivite nivelului lor de dezvoltare şi nu vor resimţi o frustrare ca urmare a faptului că sunt
constrânşi să participe la activităţi care sunt fie prea dificile, fie prea uşoare. Alegând singuri
şi asumându-şi responsabilitatea deciziei, copiii devin independenţi, capabili să se descurce
singuri, încrezători în propriile forţe ceea ce duce la formarea unei imagini de sine pozitive.
Ariile sunt spaţii educative care stimulează dezvoltarea copiilor prin propunerile de joc
pe care le oferă acestora. Este important ca ariile să fie aranjate astfel încât să exprime ordine
şi siguranţă pentru copil. Ordinea este un element de bază dar care nu trebuie exagerat.
Aşadar, jocurile şi jucăriile trebuie să fie ordonate dar accesibile copiilor care vor învăţa să le
aranjeze la locul lor după ce le-au folosit. De asemenea, un joc început nu se întrerupe iar o
construcţie neterminată nu se descompune, pentru că valoarea produsului propriu este mai
importantă pentru copii decât ordinea în sine.
Ariile sunt o altă amenajare a spaţiului, prin împărţirea lui în spaţii diferite, cu scopuri
de cunoaştere şi dezvoltare experienţială a copilului, o altă aşezare a jocurilor şi jucăriilor în
sală, o altă antrenare în joc şi activitate a copiilor după reguli în care se stimulează motivaţia
internă şi respectul de sine.
Tipuri de centre/arii/sectoare
=>Construcţii cu cuburi (un covor şi un raft în care sunt aşezate cuburi de diferite mărimi
şi forme).
Este o zonă consacrată cuburilor mari, cu ajutorul cărora copilul poate realiza diferite
construcţii pe covor, implicând imaginaţia şi spiritul său creator, exersând mişcările largi şi
cele fine.
=>Joc de rol/imaginaţie/aria casei (o casă mică din carton sau lemn, cu obiecte de
mărimea copiilor, ustensile şi mobilier, truse diferite pentru dramatizare, costume, măşti
etc.).
Este locul în care copiii desfăşoară activităţi casnice şi exersează diferite roluri sociale.
Îşi dezvoltă deprinderi de cooperare, de comunicare, de limbaj, de manipulare a obiectelor de
uz casnic, îşi exersează imaginaţia, învaţă să se exprime artistic.
21
=>Zona senzorială/nisip şi apă (un vas mare cu nisip şi un lighean cu apă, diferite forme
cu care se pot juca).
Este zona care stimulează fantezia şi imaginaţia copilului. Acesta îşi dezvoltă
capacitatea tactil – kinestezică, îşi dezvoltă musculatura şi îşi îmbunătăţeşte coordonarea
senzorio - motorie.
=>Joc de masă (măsuţă şi raft în care se găsesc jucării mici şi jocuri de masă). Este o
zonă în care copilul capătă achiziţii în toate domeniile: cognitiv, socio – afectiv, fizic.
În acest sector, copiii fac cunoştinţă în mod organizat cu cartea şi cuvântul. Ei învaţă
ce reprezintă ea, care este valoarea ei şi cum trebuie să o folosească. Cu cât copiii se vor
apropia mai repede şi mai adecvat de cuvântul scris din cărţi, vor reuşi să descifreze mai
repede scrisul şi cititul în perioada şcolară.
=>Arte plastice (acuarele, guaşe, tempera, hârtie albă şi colorată, lipici, aţă, măsuţă şi raft în
care sunt aşezate în ordine toate materialele).
=>Ştiinţa/colţul naturii vii (plante, mici animale de casă, acvariu cu peştişori, seminţe, vase
pentru experienţe, etc.). Aici este locul unde copiii îşi asumă diferite responsabilităţi,
realizează mici experienţe sub îndrumarea educatoarei, fac diferite observaţii.
22
Convorbiri libere problematizante (Dacă astăzi ninge; dacă
faci focul, etc.);
Observarea unor experimente simple (evaporarea, topirea,
amestecarea etc.)
3 Construcţii Jocuri de construcţie ( Mozaic, Lego, Vitocomb, Rotodisc
etc.)
4 Jocuri de Puzzle, Lego, Domino, jocuri cu imagini, jocuri cu materiale
manipulare a căror utilizare contribuie la formarea deprinderilor practice
(jocuri de masă) – de îmbinare, triere, clasificare, punere în corespondenţă –
precum şi la dezvoltarea percepţiilor de culoare, mărime,
formă etc.
5 Artă Pictură sau desen din imaginaţie;
Modelaj;
Audiţii muzicale;
Vizionări filme pentru copii, desene animate, spectacole
pentru copii etc.
Dactilopictură;
Jocuri ritmico – melodice de mişcare;Colaje;
Confecţionarea unor lucrări din hârtie, materiale din natură,
materiale textile etc.
6 Nisip şi apă Construcţii din nisip umed şi apă;
7 Jocuri de rol La magazin, la şcoală, În vacanţă, De-a poştaşul, Dramatizări,
etc.
23
IMPORTANȚA ACTIVITĂȚILOR EXTRAȘCOLARE LA GRADINIȚĂ
Educaţia extracurrriculară îşi are rolul şi locul bine stabilit în formarea personalităţii
preşcolarilor. În grădiniţa contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se
pregăteşte copilul pentru participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să
pună bazele formării personalităţii copiilor. În acest cadru, învăţământul are misiunea de a-i
forma pe copii sub aspect psihointelectual, fizic şi socioafectiv, pentru o cât mai uşoară
integrare socială.
- sărbătorirea zilei de naştere a unui copil la care participă colegi din toată grădiniţa;
- aniversarea zilei de naştere a unor copii care au frecventat grădiniţa şi acum sunt la
şcoala primară;
- excursii;
- plimbări în parc;
Serbările pot lua forme variate, de la solemna evocare istorică la un vesel carnaval. La
pregătirea şi realizarea serbărilor, copiii participă cu însufleţire şi dăruire, din dorinţa de a oferi
24
spectatorilor momente de ţinută estetică, distracţie, satisfacţie, făcându-le viaţa mai frumoasă,
mai plină de sens.
- Serbări cu caracter istoric, cultural, comemorativ si religios: Ziua recoltei, Sf. Nicolae,
Crăciun, Paşti, 1 Decembrie, 24 Ianuarie, Ziua lui Eminescu, Ziua Europei, Carnaval;
Având un caracter atractiv, copiii participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism,
cu însufleţire şi dăruire, la astfel de activităţi.
25
2. Proiectarea didactică – specificul proiectării didactice în grădiniţă: lectura personalizată a
programelor, planificare calendaristică, proiectare secvenţială, proiect de activitate
didactică, tema, scop, obiective operaţionale, evenimente didactice, activităţi de învăţare,
teme anuale de studiu, teme independente, proiecte tematice;
Proiectarea eşalonată:
➢ anul şcolar;
➢ semestrul şcolar;
➢ sistem de activităţi;
➢ activitate şcolară.
26
În acţiunea de proiectare trebuie să se aibă în vedere trei cadre de referinţă:
27
dirijarea indirecta presupune folosirea partiala a metodelor interogative si, pe scara
larga, a metodelor activ–participative (euristice);
dirijarea euristica dezvolta la elevi creativitatea si ii ajuta sa redescopere noi adevaruri prin
efort propriu de gandire.
=>reglarea procesului de invatarea pe baza de feed-back:
feed-back-ul are functia de control, de reglare si autoreglare;
profesorul poate regla din mers predarea si invatarea; profesorul poate sa ia microdecizii in
scopul optimizarii procesului predare-invatare mergand pana la o reproiectarea a instruirii.
=>controlul si evaluarea activitatilor de invatarea a elevilor:
•prin metode de control si evaluare.
=> optimizarea, ameliorarea si inovarea procesului de predare-invatare-evaluare;
optimizarea se realizeaza prin:
precizarea obiectivelor pedagogice;
structurarea logica a continutului;
adecvarea continutului la nivelul de intelegere al elevilor;
folosirea mijloacelor moderne de invatamant;
folosirea metodelor activ–participative;
eficacitatea procesului de invatamant creste atunci cand profesorul comunica elevilor
obiectivele operatiunilor (competitii specifice), ii motiveaza, ii determina sa participe activ
la lectie;
inovarea se obtine prin propunerea de noi mijloace si metode de invatamant, de noi
programe si materiale scolare.
=>evaluarea si autoevaluarea activitatilor instructiv–educative:
evaluarea este realizata prin asistenta la ore, rapoarte de activitate, situatii statistice
privind rezultatele la invatatura.
Cerinte didactice :
-proiectarea priveste intreaga activitate instructiv educativa, indiferent de amploarea
ei, de cadrul de desfasurare
-proiectarea trebuie sa fie o activitatea continua, permanenta care premerge demersul
instructiv educativ, trebuie urmarite adoptarea unor decizii anticipative si stabilirea unui
algoritm pe care trebuie sa il urmeze proiectarea
-proiectarea presupune raportarea actiunilor la trei cadre de referinta :
a) activitatea anterioara momentului in care este anticipat un anumit demers
b)situatia existenta (cunoasterea conditiilor in care se va desfasura activitatea, a
resurselor a mijloacelor disponibile)
c) stabilirea modului de organizare si desfasurare a activitatilor viitoare si predictia
rezultatelor ce urmeaza a fi obtinute.
28
-stabilirea structurii procesuale a lectiei/activitatii didactice
-cunoasterea si evaluarea randamentului scolar:
-stabilirea modalitatilor de control si evaluare folosite de profesor
-stabilirea modalitatilor de autocontrol si autoevaluare folosite de elevi
Cu ce voi face?
-stabilirea resurselor educationale (delimitarea continutului invatarii, a resurselor
psihologice, a resurselor materiale);
-un profesor este cu atat mai bine cu cat reuseste sa-l invete pe elev exact ceea ce poate elevul
si are realmente nevoie; orice copil poate fi invatat ceva, cu conditia alegerii celor mai
potrivite metode si mijloace de educatie.
29
-intretine dezechilibre in formarea formatorilor - initiala si continua intre pregatirea de
specialitate si pregatirea psihopedagogica.
Modelul curricular al proiectarii pedagogice :
-este centrat pe obiective si propune actiuni didactice specifice procesului complex de
predare-invatare-evaluare;
-punctul de plecare il constituie obiectivele stabilite pentru elev in spiritul unui invatamant
formativ, bazat pe valorificarea potentialului de (auto)instruire-(auto)educatie al fiecarui
elev/student;
-intre toate elementele activitatii didactice (obiective - continut - metodologie -evaluare) se
stabilesc raporturi de interdependenta, determinate de rolul central al obiectivelor pedagogice;
-asigura echilibrul dintre pregatirea de specialitate a formatorilor (conceputa
interdisciplinar, cu o disciplina ,,principala" si cel putin una ,,secundara") si pregatirea
psihopedagogica.
Documentele curriculare
a) Planificarea calendaristică
30
Stabilirea bazei de plecare, altfel spus, a nivelului general de dezvoltare intelectuală a
copiilor din grupă. Pentru aceasta educatoarea proiectează şi aplică, în primele două săptămâni
ale anului şcolar, evaluările iniţiale, pentru fiecare categorie de activitate. Probele de evaluare
se stabilesc prin raportarea la obiectivele terminale ale unor capitole abordate în anul şcolar
anterior şi se concretizează în desfăşurarea unor activităţi, jocuri sau aplicarea unor teste, fişe
de lucru. Rezultatele obţinute cu acest prilej se consemnează într-un tabel, urmând a fi analizate
şi interpretate, în scopul determinării mediului adecvat de predare-învăţare al noilor conţinuturi,
al adoptării unor măsuri de sprijinire/recuperare pentru anumiţi copii, precum şi al stabilirii
obiectivelor, conţinuturilor şi a mijloacelor de realizare pentru extinderi şi activităţi opţionale;
Exemplu:
NOTĂ: Pentru proiectul transsemestrial nu se poate stabili perioada; el se va derula de-a lungul
anului şcolar (vezi datele din planificarea calendaristică). De asemenea, pentru perioadele în
care nu se derulează proiecte, temele săptămânale vor aborda fie aspecte legate de proiectul
transsemestrial, fie aspecte care ţin de interesele de moment ale grupului de copii
31
Exemplu pentru fiecare grupă:
1 Cine sunt/suntem? 10 3 7
2 Cand/cum şi de ce se întâmplă? 10 4 6
4 Cine şi cum 0 0 0
planifică/organizează o
activitate?
1 Cine sunt/suntem? 5 3 2
2 Cand/cum şi de ce se întâmplă? 8 5 3
32
PROIECTAREA SEMESTRIALĂ
Două forme de proiectare alternează pe durata unui an şcolar: proiectarea tematică pe bază de
proiect şi proiectarea pe o temă săptămânală, ponderea numerică şi temporală mai mare fiind
deţinută de proiectarea tematică, pe bază de proiect.
Deosebirea dintre aceste forme constă în faptul că proiectarea tematică, pe proiect , este un demers
mult mai elaborat, care necesită o pregătire a cadrului didactic în ce priveşte utilizarea conceptelor
şi conţinuturilor ştiinţifice şi că activităţile desfăşurate în cadrul proiectului necesită antrenarea
părinţilor, specialiştilor, membrilor comunităţii sau a altor factori.
Temele anuale de învăţare şi temele proiectelor sau temele săptămânale nu se parcurg neapărat în
ordinea dată de Curriculum, ci în funcţie de copiii din grupă, de perioada de an sau alte variabile
pe care fiecare educatoare le gestionează.
33
b)Planificarea tematica
34
Evaluarea performanţelor Educatoarea apreciază contribuţia fiecărui copil la
copiilor realizarea proiectului şi le comunică rezultatele.
Urşii Cosmosul
c) Proiectarea activitatilor
In mod traditional o activitate didactica realizata in gradinita este proiectata respectand urmatoarea
structura:
Data
Clasa / Grupa
Obiectul de învăţământ
Aria curriculară / Domeniul experienţial
Unitatea de învăţare / Tema
Subiectul / Subtema
Obiectivele operaţionale
35
O1 - .........................................................................................................
O2 - .........................................................................................................
O3 - .........................................................................................................
O4 - ….....................................................................................................
O5 - ….....................................................................................................
Strategia didactică
➢ Metodologia didactică:
➢ Mijloace de învăţământ:
➢ Forme de organizare a învăţării /predării:
Metode de evaluare
Demersul didactic
36
Nr Evenimentele Obiecti- Conţinuturile Strategia
. (etapele, ve esenţializate didactică
Cr momentele) operaţio
t -nale
8 Evaluarea
rezultatelor
învăţării
9 Retenţia
(fixarea şi
sistematizarea
cunoştinţelor)
10 Tema pentru
acasă (dacă este
cazul)
37
3. Organizarea activităţilor de învăţare în educaţia timpurie (tipuri, importanţă, specific,
organizare, desfăşurare, evaluare): activităţi pe domenii experienţiale, jocuri şi activităţi
didactice alese, activităţi de dezvoltare personală, activităţi integrate, activităţi
transdisciplinare, activităţi opţionale, activităţi extraşcolare, activităţi extracurriculare,
curriculum ascuns, mediul educaţional, ambianţa psiho-relaţională, modalităţi de organizare a
grupei, modele de aranjare spaţială a grupei, grupa combinată;
➢ în sens larg denumeşte orice tip de activitate în care copilul se află într-o situaţie de
învăţare. În acest caz, activităţile de învăţare cuprind jocuri şi activităţi alese, activităţi de învăţare
propriu-zise, activităţi opţionale şi extinderi, activităţi recreative şi de relaxare, activităţi de
dezvoltare a aptitudinilor individuale şi activităţi recuperatorii.
➢ în sens restrâns înlocuieşte termenul de activităţi comune (activităţi obligatorii). Nu se mai
numesc comune deoarece nu mai au un caracter exclusiv frontal, educatoarea putând desfăşura
activitatea şi cu grupuri mici de copii. Aceste activităţi de învăţare se desfăşoară pe baza unui
demers didactic riguros, ceea ce solicită atenţia şi capacitatea de concentrare a copiilor. Durata
acestor activităţi nu poate depăşi anumite limite (maximum 15 – 20 minute la grupa mică, 20 – 25
minute la grupa mare şi 30 – 45 minute la grupa pregătitoare).
crt.
1 Activităţi de învăţare
38
Jocuri şi activităţi didactice alese ALA
39
➢ se realizează printr-o abordare
interdisciplinară şi transdisciplinară care va
favoriza coerenţa conţinuturilor;
Activitate didactică ➢ sarcina didactică oferă posibilitatea
de evaluare a realizării unui feed-back constând în
cunoştinţelor, identificarea măsurii în care au fost realizate
deprinderilor şi obiectivele propuse;
priceperilor ➢ oferă posibilitatea identificării
modificărilor produse la nivelul
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor;
Activităţi practice
40
➢ Jocul – exerciţiu;
➢ Convorbirea;
➢ Memorizarea;
➢ Lectura după imagini;
2. Activităţi matematice ➢ Activităţi pe bază de
exerciţii;
➢ Jocul didactic;
➢ Jocul logico – matematic.
3. Activităţi de cunoaşterea ➢ Observare;
mediului ➢ Lectura după imagini;
➢ Lectura educatoarei;
➢ Convorbire;
➢ Joc didactic.
4 Activităţi de educaţie ➢ Povestire;
pentru societate ➢ Lectura după imagini;
➢ Memorizare;
➢ Joc didactic;
➢ Joc de rol.
5. Activităţi practice ➢ Activităţi pe bază de
exerciţii.
6 Activităţi de educaţie ➢ Activităţi pe bază de
fizică exerciţii;
➢ Joc de mişcare;
7 Activităţi de educaţie ➢ Activităţi pe bază de
muzicală exerciţii;
➢ Joc muzical;
➢ Joc cu cântec şi mişcare;
➢ Audiţii;
8 Activităţi artistico – ➢ Desen;
plastice ➢ Pictură;
➢ Modelaj.
➢ Activităţi integrate
• sunt activităţi de învăţare care fac să interrelaţioneze diverse elemente pentru a
constitui un tot armonios, de nivel superior, pentru a aduce părţi separate într-un întreg
unitar, funcţional, armonios;2
• la nivel curricular integrarea presupune eliminarea barierelor dintre obiectele de
studiu prin punerea în relaţie a acestora (cu scopul de a evita izolarea lor tradiţională) şi
stabilirea de relaţii de convergenţă între cunoştinţele, capacităţile, competenţele,
atitudinile, valorile ce aparţin unei discipline şcolare distincte;
2Învăţarea integrată nu trebuie confundată cu educaţia incluzivă care presupune integrarea copiilor /elevilor cu CES (cerinţe
educative speciale) în activitatea şcolară obligatorie (Ciolan, L., 2008)
41
• pornind de la experienţa de viaţă şi de la cunoştinţele anterioare însuşite din diferite
domenii ale cunoaşterii copiii / elevii au posibilitatea prin rezolvarea de „probleme” cu
care să confruntă să interpreteze, să reflecteze asupra conţinuturile învăţării;
• integrarea se poate realiza la nivel multi / pluridisciplinar (o temă care aparţine unui
domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, aceastea ramânând
independente însă unele în raport cu altele, fiecare obiecte de studiu contribuind, în funcţie
de specificul propriu, la clarificarea temei investigate), la nivel interdisciplinar (presupune
ignorarea limitelor stricte ale obiectelor de studiu axându-se pe teme comune diferitelor
discipline şi prin centrarea pe obiective de învăţare care vizează formarea şi dezvoltarea
competenţelor cheie – învăţarea pe tot parcursul vieţii, gândirea critică, comunicativitate,
lucrul în echipă, cetăţenie responsabilă, ocupabilitate) şi la nivel transdisciplinar
(presupune dezvoltarea personală, integrală a copiilor / elevilor, centrarea pe viaţa reală,
pe problemele semnificative, aşa cum apar ele în context cotidian, renunţarea completă la
limitele disciplinelor de studiu, pornind de la nevoile, interesele şi caracteristicile
individuale ale copiilor / elevilor, furnizând metode şi tehnici de muncă intelectuală şi
ajutându-l „să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în situaţii diverse” (Ciolian,
2008);
• indiferent de nivelul de integrare la care se situează o anumită activitate de învăţare
proiectarea tematică furnizează contexte de organizare progresivă a activităţilor în funcţie
de dezvoltarea copiilor, de interesele acestora şi de gradul de cunoaştere a temei propuse;
proiectele tematice presupun abordarea realităţii printr-un demers globalizat, holistic în
care graniţele dintre categoriile şi tipurile de activităţi dispar, se topesc într-un demers
unitar, în cadrul căruia tema poate fi investigată cu mijloacele diferitelor ştiinţe;
• la nivelul curriculumului preşcolar integrarea poate îngloba toate activităţile care
se desfăşoară pe parcursul unei zile, activităţile liber alese (ALA) şi activităţile pe domenii
experienţiale (ADE) dintr-o zi, activităţile pe domenii experienţiale (ADE) dintr-o zi sau
activitatea de bază este o anumită activitate didactică dintr-un domeniu experienţial (ADE)
în care sunt înglobate elemente din mai multe domenii experienţiale (DE), indiferent de
programul zilei.
42
Spaţiul amenajat pe arii de stimulare ajută copiii să-şi dezvolte personalitatea prin faptul
că le lasă posibilitatea de a alege singuri unde, cu ce, cu cine şi cât se joacă, îşi asumă
responsabilităţi pentru alegerile făcute, percep activităţile ca fiind reuşite deoarece sunt potrivite
nivelului lor de dezvoltare şi nu vor resimţi o frustrare ca urmare a faptului că sunt constrânşi să
participe la activităţi care sunt fie prea dificile, fie prea uşoare. Alegând singuri şi asumându-şi
responsabilitatea deciziei, copiii devin independenţi, capabili să se descurce singuri, încrezători
în propriile forţe ceea ce duce la formarea unei imagini de sine pozitive.
Ariile sunt spaţii educative care stimulează dezvoltarea copiilor prin propunerile de joc pe
care le oferă acestora. Este important ca ariile să fie aranjate astfel încât să exprime ordine şi
siguranţă pentru copil. Ordinea este un element de bază dar care nu trebuie exagerat. Aşadar,
jocurile şi jucăriile trebuie să fie ordonate dar accesibile copiilor care vor învăţa să le aranjeze la
locul lor după ce le-au folosit. De asemenea, un joc început nu se întrerupe iar o construcţie
neterminată nu se descompune, pentru că valoarea produsului propriu este mai importantă pentru
copii decât ordinea în sine.
Ariile sunt o altă amenajare a spaţiului, prin împărţirea lui în spaţii diferite, cu scopuri de
cunoaştere şi dezvoltare experienţială a copilului, o altă aşezare a jocurilor şi jucăriilor în sală, o
altă antrenare în joc şi activitate a copiilor după reguli în care se stimulează motivaţia internă şi
respectul de sine.
Tipuri de centre/arii/sectoare
=>Construcţii cu cuburi (un covor şi un raft în care sunt aşezate cuburi de diferite mărimi şi
forme).
Este o zonă consacrată cuburilor mari, cu ajutorul cărora copilul poate realiza diferite
construcţii pe covor, implicând imaginaţia şi spiritul său creator, exersând mişcările largi şi cele
fine.
=>Joc de rol/imaginaţie/aria casei (o casă mică din carton sau lemn, cu obiecte de mărimea
copiilor, ustensile şi mobilier, truse diferite pentru dramatizare, costume, măşti etc.).
Este locul în care copiii desfăşoară activităţi casnice şi exersează diferite roluri sociale. Îşi
dezvoltă deprinderi de cooperare, de comunicare, de limbaj, de manipulare a obiectelor de uz
casnic, îşi exersează imaginaţia, învaţă să se exprime artistic.
=>Zona senzorială/nisip şi apă (un vas mare cu nisip şi un lighean cu apă, diferite forme cu
care se pot juca).
43
Este zona care stimulează fantezia şi imaginaţia copilului. Acesta îşi dezvoltă capacitatea
tactil – kinestezică, îşi dezvoltă musculatura şi îşi îmbunătăţeşte coordonarea senzorio -
motorie.
=>Joc de masă (măsuţă şi raft în care se găsesc jucării mici şi jocuri de masă). Este o
zonă în care copilul capătă achiziţii în toate domeniile: cognitiv, socio – afectiv, fizic.
În acest sector, copiii fac cunoştinţă în mod organizat cu cartea şi cuvântul. Ei învaţă ce
reprezintă ea, care este valoarea ei şi cum trebuie să o folosească. Cu cât copiii se vor apropia
mai repede şi mai adecvat de cuvântul scris din cărţi, vor reuşi să descifreze mai repede scrisul şi
cititul în perioada şcolară.
=>Arte plastice (acuarele, guaşe, tempera, hârtie albă şi colorată, lipici, aţă, măsuţă şi raft în
care sunt aşezate în ordine toate materialele).
=>Ştiinţa/colţul naturii vii (plante, mici animale de casă, acvariu cu peştişori, seminţe, vase
pentru experienţe, etc.). Aici este locul unde copiii îşi asumă diferite responsabilităţi, realizează
mici experienţe sub îndrumarea educatoarei, fac diferite observaţii.
44
2 Ştiinţă Jocuri senzoriale (Spune ce ai gustat etc.)
Jocuri intelectuale; jocuri logico – matematice;
Convorbiri libere problematizante (Dacă astăzi ninge;
dacă faci focul, etc.);
Observarea unor experimente simple (evaporarea,
topirea, amestecarea etc.)
3 Construcţii Jocuri de construcţie ( Mozaic, Lego, Vitocomb,
Rotodisc etc.)
4 Jocuri de Puzzle, Lego, Domino, jocuri cu imagini, jocuri cu
manipulare materiale a căror utilizare contribuie la formarea
(jocuri de masă) deprinderilor practice – de îmbinare, triere, clasificare,
punere în corespondenţă – precum şi la dezvoltarea
percepţiilor de culoare, mărime, formă etc.
5 Artă Pictură sau desen din imaginaţie;
Modelaj;
Audiţii muzicale;
Vizionări filme pentru copii, desene animate,
spectacole pentru copii etc.
Dactilopictură;
Jocuri ritmico – melodice de mişcare;Colaje;
Confecţionarea unor lucrări din hârtie, materiale din
natură, materiale textile etc.
6 Nisip şi apă Construcţii din nisip umed şi apă;
7 Jocuri de rol La magazin, la şcoală, În vacanţă, De-a poştaşul,
Dramatizări, etc.
45
- sunt activităţi de învăţare care respectă ritmul propriu de învăţare al copilului şi
aptitudinile acestora;
- ele sunt corelate cu tema săptamânii / tema proiectului şi cu celelalte activităţi din
programul zilei.
Rutinele sunt acele activităţi care se repetă zilnic, în același moment al zilei şi oarecum în acelaşi
fel. Exemple de rutine sunt:
• Rutinele de igienă: spălatul pe dinţi, pe mâini, duşul, pieptănatul părului, îmbrăcarea
• Rutinele de la plecarea din casă: terminarea activităţilor din casă, schimbarea în hainele de
mers afară, pregătirea lucrurilor, plecarea de acasă.
• Rutinele de curăţenie: strângerea jucăriilor, strângerea lucrurilor personale, ordinea în
cameră, strângerea hainelor.
• Rutinele de masă: pregătirea pentru masă, comportamentul din timpul mesei, strângerea
mesei.
• Rutinele din afara casei: plecarea de la locurile de joacă, schimbarea activităţilor (mers din
parc acasă, mers la magazin şi plecarea de acolo etc.)
• Rutinele de dinaintea somnului: pregătirea pentru somn, îmbrăcarea în pijamale, rutina de
adormire
46
• Când sunt mici, copiii nu pot controla mai nimic, şi totul li se pare imprevizibil. Însă, dacă
lucrurile se desfăşoară în aceeaşi ordine, copiii încep să ştie la ce să se aştepte, şi această
cunoaştere le dă un sentiment de siguranţă şi de linişte. În locul haosului şi incertitudinii
apare liniştea şi siguranţa.
• Schimbările pentru copil înseamnă adaptarea la ceva nou şi întâlnirea cu necunoscutul. În
funcţie de cât se simte de stăpân pe sine, copilul va trăi necunoscutul ca pe o provocare
plăcută sau ca pe un motiv de îngrijorare.
Aşadar, rutinele au rolul de a transforma activităţile imprevizibile, neplăcute şi greu de
controlat în activităţi previzibile, ordonate şi plăcute. Hai să vedem cum poţi face asta:
Cuvântul tranziţie denumeste acea trecere (lentă sau rapidă) de la o stare la alta, de la o idee, de la
o situaţie la alta. În cadrul activităţilor desfăsurate în grădiniţă, tranziţiile sunt activităţi de scurtă
durată, prin care se realizează trecerea de la o activitate la alta , de la momentele de rutină (sosirea
copilului, întâlnirea de dimineaţă, micul dejun, igiena, masa de prânz, somnul, plecarea) la alte
tipuri/categorii de activităţi de învăţare. Programul zilnic al grădiniţei cuprinde jocurile şi
activităţile didactice alese (ALA), activităţi pe domenii experienţiale (ADE) şi activităţi de
dezvoltare personala (ADP).
Activităţile de dezvoltare personală includ rutinele, tranziţiile, activităţile din perioada după-
amiezii şi activităţile opţionale.
Trecerea de la o etapă , de la un nivel de şcolarizare la altul reprezintă, pentru copii,
un adevărat factor de stres care poate fi depăşit doar cu ajutorul cadrului didactic şi al
familiei. Intrarea copilului din mediul familial in cel educaţional reprezinta o etapa deosebit de
importantă şi de stresantă atât pentru familie, educatoare dar mai ales pentru micul preşcolar.
Grupa mica debutează în fiecare toamnă cu plânsete, mai ales din partea copilului şi chiar şi al
părintelui. De aceea educatoarea va trebui să dezvaluie treptat copiilor dar şi părinţilor programul
zilnic al grădiniţei.Acomodarea copiilor cu noul program dureaza şi ,de multe ori, copilul va refuza
să-şi încheie jocul pentru a trece la o noua activitate sau rutină, uneori prescolarul nu se încadreaza
în timpul dat pentru a rezolva sarcina de lucru, unii copii îşi termină gustarea mai repede decât
alţii etc ,toate acestea reprezintă momente în care educatoarea poate pierde atenţia copiilor.
Antrenarea preşcolarilor în activităţi plăcute în care trecerea de la o etapă la alta să se facă fără a
provoca situaţii stresante pentru preşcolari, depinde de modul în care educatoarea gestionează şi
îşi proiectează activităţile.
Un rol important în aceste momente de trecere de la o activitate la alta îl joacă
tranziţiile. Acestea pot lua forma unor cantecele, poezii, numărători, jocuri cu text şi cânt, ghicitori,
povestioare etc. Astfel se acoperă momentele libere şi se realizează legătura cu urmatoarea
activitate într-un mod plăcut copiilor.Tranziţiile trebuie să ocupe un loc obligatoriu în cadrul
scenariului didactic şi au rolul de a stimula, relaxa şi deconecta preşcolarul pregătindu-l, totodata,
pentru activitatea următoare.Alegerea tranziţiilor, momentul folosirii lor , tipul lor, depinde de mai
mulţi factori. Pentru a folosi într-un mod constructiv aceste tranziţii educatoarea trebuie să
cunoască, în primul rând, dinamica grupului de preşcolari, să adapteze tranziţiile la nivelul de
vârstă , la tema proiectului propus sau tema activităţii dar toate acestea depind şi de creativitatea
47
educatoarei şi nu în ultimul rând de tactul pedagogic.Când educatoarea proiectează scenariul unei
activităţi didactice, tranziţiile vor fi mentionate clar în proiectul didactic, însă de multe ori
,situaţiile neprevăzute determină educatoarea să improvizeze. În astfel de momente, tranziţiile vin
în ajutorul cadrului didactic, şi chiar dacă activitatea următoare pare neinteresantă pentru
preşcolari, folosirea unei tranziţii la momentul potrivit, reuşeşte să stimuleze curiozitatea acestora
şi se realizează astfel legătura cu noua activitate şi totodata pregătirea grupei pentru aceasta.
Un alt rol pe care tranziţiile reuşesc să-l exercite este cel de a linişti grupul de preşcolari.
Sunt momente pe parcursul desfăşurării programului din grădiniţă când copiii devin prea gălăgioşi
şi îşi pierd atenţia. Captarea atenţiei şi trezirea curiozităţii copiilor în astfel de situaţii devine o
adevărată provocare pentru cadrul didactic iar folosirea unor tranziţii sub formă de cântelele sau
poezii liniştitoare, la momentul potrivit, vor trezi din nou interesul pentru activitate.
De asemenea ,atunci când se trece la o rutină (ne spălăm pe mâini, mergem la baie, copiii ies în
curtea grădiniţei, se pregătesc pentru plecarea acasă etc.), tranziţiile sunt cele mai potrivite pentru
a pregăti desfăşurarea acestor rutine.
48
Pijamaua o – mbrăcăm,
Hainele le ordonăm,
Capul pe perna – l culcăm,
Pe Moş Ene îl chemăm.
TREZIRE
1. Ne-mbrăcăm, ne-mbrăcăm,
Hainele de grabă pe noi le luăm,
Pijamaua jos o dăm,
Plapuma o aranjăm.
Ne-mbrăcăm, ne-mbrăcăm,
Hainele de grabă pe noi le luăm,
(versurile se intonează pe melodia cântecului „Ne jucăm cu degetele”)
3. 1, 2, 1, 2,
Câte doi în pas vioi.
Braţele le ridicăm,
Mâinile le fluturăm.
Stânga, dreapta 1, 2,
Faceţi şi voi ca şi noi.
Regulile grupei pot lua forma tranziţiilor. Mijlocul cel mai potrivit pentru a-i deprinde
pe copii cu aceste reguli este folosirea unor imagini potrivite dar şi poeziile ăi cântecelele care să
conţină aceste reguli. Astfel atunci când este timpul pentru o rutină se poate indica copiilor
imaginea potrivită şi sugestivă prin care copiii vor fi pregătiţi pentru ceea ce va urma şi se vor
putea folosi poezioare sau cântecele prin care se descrie o regula a grupei care se referă la igiena
necesară înainte de a manca sau la respectarea linistii, înainte de a incepe o activitate
corespunzatoare ( povestirea sau lectura educatoarei, realizate la DLC), de asemenea când este
timpul plecării se poate folosi ca şi tranziţie o poezie , regulă a grupei , care sugereaza apropierea
acestui moment si comportamentul dezirabil.
49
Programa activitatilor instructiv-educative in gradinita de copii si in
invǎtǎmantul primar prefigureaza doua mari tendinte de schimbare, prezente in comportamentul
cadrului didactic (educatoare/invǎtǎtor), care pun in centrul atentiei copilul de astazi :
· crearea unui mediu educational bogat, pentru o stimulare continua a invatarii spontane a
copilului;
· Existenta a cel putin doua zone delimitate in sala de grupa : Biblioteca si Coltul papusii
· Realizarea unui centru (a unei zone) pentru Stiinta ar putea rezolva problema centrului
tematic.
1. zona libera si linistita, marcata printr-un covor, unde sa se poata desfasura intalnirile de
grup, activitatile de miscare si jocul liber (accesorii utile : calendar, stativ cu planse mari
de carton sau hartie pentru mesaje, scaunul povestitorului, tabla etc.)
50
2. zona a bibliotecii (*) cu un aranjament atractiv si confortabil (accesorii utile : rafturi
pentru carti, imagini, papusi, stativ pentru agatarea lucrarilor colective, aparatura audio,
calculator sau masina de scris etc.) Coltul Biblioteca
3. zona a creativitatii fara covor si, eventual, cu o masa acoperita cu un material plastic
(accesorii utile : cutii sau rafturi pentru depozitarea ustensilelor si materialelor specifice,
deseuri de materiale, ziare vechi, dar bine conservate)
4. zona cu mese si scaune (*) pentru servirea mesei si pentru activitatile desfasurate cu
grupuri mici de copii
5. zona pentru activitatile de scriere (accesorii utile : masa si scaune precum si o gama
larga de ustensile si suporturi pentru scris)
6. zona pentru joc atribuita jocului liber, constructiilor sau sociodramei. Unele zone sunt
definite prin continut : cabinetul doctorului, casa etc. (accesorii utile : truse de joc,
costumatii, mobilier si ustensile adaptate diferitelor contexte si roluri asumate de copii in
jocul lor); Coltul Papusii
7. zona pentru depozitarea materialelor si jucariilor care nu sunt de folosinta curenta (de
obicei incuiata)
9. zona pentru constructii cu cuburi sau alte materiale de constructie, plasata intr-un loc
indepartat de o zona linistita. Materialele vor fi dispuse in cutii sau rafturi pe categorii
– Coltul Constructii
Nota:
Centrul tematic este locul unde expunem materiale legate de tema proiectului in asa fel
incat copiii sa le poata privi si manui, sa se poata juca cu ele, sa vorbeasca si sa citeasca, sa li se
citeasca despre ele, sa poata adauga altele noi, produse sau procurate de ei. Acesta poate fi un
dulapior, un raft, o cutie de carton, unde vom expune titlul temei si materialele legate de acesta.
Procurarea materialelor necesare pentru acest centru tematic se va face in urma studierii cu
atentie a temei de catre educatoare. Materialele vor fi aduse, de regula, de catre copii pentru a fi
aratate si pentru a discuta despre ele, pentru a le studia. Adesea, educatoarea va apela la biblioteca
51
publica sau biblioteca scolii, la un muzeu, la persoane fizice sau la institutii ale comunitatii pentru
procurarea unor materiale interesante, stimulative, in acord cu tema proiectului.
Exista multe metode prin care copiii pot invata ori exersa concepte sau deprinderi. Printre
ele se numara si folosirea imaginilor si a altor mijloace vizuale care sprijina si inlesnesc contactul
copilului cu realitatea. De aceea, tot ce se constituie in mediu educational activ in sala de grupa
(imagistic vorbind) trebuie trecut printr-un filtru sever al specialistului, in acest caz educatoarea.
· modului in care decoreaza sala de grupa, urmarind ca fiecare obiect, fiecare imagine sa
transmita ceva copilului sau sa-l puna in situatia de a cerceta, de a face predictii in legatura cu
o tema de interes.
· dotarii bibliotecii si a altor zone din clasa cu materiale adecvate varstei si obiectivelor
propuse. Cartile, ziarele, revistele, jocurile cu imagini si imaginile pe care copiii le vor gasi
aici ii vor ajuta sa descopere diferentele de detaliu dintre anumite obiecte si sa selecteze
caracteristicile acestora. Acest lucru le va stimula comunicarea orala si le va deschide calea
spre diferentierile pe care le vor face mai tarziu intre litere si cuvinte;
Respectul pentru carte, pentru munca altora este o forma a respectului de sine.
52
IMPORTANT!
· Alcǎtuirea si adoptarea unui regulament al clasei (5-6 reguli !), comunicate de Soare,
Nori, baloane, petalele unor flori etc.
· Crearea unei zone pentru autoevaluare si a „locului de onoare” in care sunt afisate
rezultatele la diferite concursuri;
· Realizarea unui album al clasei in care sunt surprinse momente din viata colectivului,
activitǎti desfǎsurate etc.
Succesul activitatii la catedra este legat in mod cert de amenajarea spatiului educational.
Acesta reprezintǎ forma, lumina, culoarea, modul de obtinere a unei atmosfere placute si
calde, de aducerea intre zidurile scolii a lumii in care copilul traieste, toate avand ca rezultat
dezvoltarea fizica si intelectuala armonioasa a copiilor nostri .
4. Jocul în educaţia timpurie: definirea jocului şi specificul lui în preşcolaritate. Relaţia joc/
dezvoltare/ învăţare, joc – joacă, jucărie, joc de rol, joc didactic, joc senzorial, joc de
construcţie, joc de mişcare, joc muzical, joc de masă, joc logic, jocul în aer liber. (specificul
fiecăruia la vârsta preşcolară, funcţiile, cerinţele şi condiţiile de aplicare);
RELAŢIA JOC-ÎNVATARE-DEZVOLTARE
„Jocul este şi o pregătire pentru viaţa de mai târziu, dar mai presus de toate, el este însăşi
viaţa copilului” (Mc. Dougall)
Între diversele forme de activitate umană există şi elemente comune şi elemente proprii,
specifice. Relaţia dintre diversele forme ale activităţii umane. 3
53
Astfel, în cele ce urmează, vom realiza o analiză a relaţiei joc-învăţare-dezvoltare vizând
interdependenţa acestora precum şi importanţa fiecăreia în formarea şi dezvoltarea individualităţii
umane, a unei personalităţi armonioase capabile să se adapteze la cerinţele societăţii.
DEFINIŢII :
Jocul este o activitatea specific umană, dominantă în copilarie, prin care omul îşi satisface
nevoile imediat, dupa propriile dorinţe, acţionand conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o
crease.
De-a lungul timpului jocului i s-au atribuit numeroase definiţii dintre care amintim:
“Jocul este un impuls irezistibil, prin care copilul îşi modelează propria-i statuie.”- Jean
Chateau în “Copilul şi jocul”
„Jocul este o acţiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de
timp şi de spaţiu, şi după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine
însăşi şi fiind însoţită de un sentiment de încordare şi de bucurie, şi de ideea că "este altfel" decât
"viaţa obişnuită".- Johan Huizinga în ”Homo ludens”
,, Jocul – spunea A.S. Makarenco – are in viaţa copilului o importanţă tot aşa de mare ca şi
activitatea , munca sau serviciul la adult“.
Pentru copil, evidenţiază J. Chateau, aproape orice activitate este joc sau, dupa cum afirmă
Claparede "jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii, este singura atmosferă în
care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze".
Învăţarea este indisolubil legată de joc. Treptat, elementele de joc încep să cedeze tot mai mult
locul elementelor de învăţare.
La vârsta preşcolară, jocul este forma predominantă de activitate. Jocul este subordonat învăţării
exercitând o influenţă deosebită asupra dezvoltării psihice a copilului.
Dacă la vârsta preşcolară, jocul reprezintă activitatea principală a copilului, la vârsta şcolară mică,
jocul este o formă accesibilă de învăţare activă, participativă.
54
Învăţarea este un proces evolutiv de esenţă informativ-formativă, constând în dobândirea
(recepţionarea, stocarea, valorizarea internă) de către fiinţa vie, într-o manieră activă explorativă,
a experienţei de viaţă şi, pe această bază, în modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, în
ameliorarea şi perfecţionarea ei controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale
mediului ambiant.
Definită ca proces învăţarea este o succesiune de operaţii, acţiuni şi/sau stări interne, conştiente
care conduc la transformări psihice şi/sau comportamentale, în scopul unei adaptări eficiente.
Corelaţia dintre joc şi învăţare este condiţionată de nivelul general de dezvoltare psihică a copiilor.
Prin îmbinarea elementelor de învăţare cu cele de joc, copilul îşi însuşeşte unele cunoştinţe şi face
primii paşi în direcţia formării deprinderilor de muncă intelectuală.
Învăţarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are un conţinut bogat şi o sferă largă de
cuprindere: formarea priceperilor, însuşirea unor cunoştinţe, formarea motivaţiei, atitudinilor,
sentimentelor şi a voinţei. Astfel, „în procesul de învăţare este antrenat întreg psihicul, toate
funcţiile”.4
Învăţarea este privită ca „un proces destinat achiziţionării unei experienţe noi, formării unor
capacităţi şi deprinderi care să permită individului rezolvarea unor situaţii problematice sau
optimizarea relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare”. 5
55
ARGUMENTE ALE ÎNVÃŢÃRII PRIN JOC LA VARSTE TIMPURII
În această perioadă educaţia este un proces holist, care se centrează atât pe dezvoltarea
fizică, cât şi pe cea cognitivă, socio-emoţională şi constă în activităţi şi experienţe care influenţează
dezvoltarea plenară a copilului
Jocul didactic face parte integrantă din procesul învăţării. Învăţarea propriu-zisă prin joc
facilitează actul de învăţare, iar competiţia din activitatea de joc, poate continua şi în munca de
învăţare. Atunci când învăţarea îmbracă forma de joc, plăcerea care însoţeşte atmosfera jocului
creează noi interese de participare, de activitate independentă pe baza unor interese nemijlocite.
În grădiniţă, jocul reprezintă modalitatea cea mai importantă prin care copilul
primeşte informaţii, iar învăţarea este considerată drept impuls principal al dezvoltării
inteligenţei.
Programa şcolară creează premisele unui parcurs educaţional flexibil, adaptat atât la
particularităţile de vârstă, precum şi intereselor şi nevoilor individuale ale şcolarilor mici, astfel
încât asigură reuşita debutului şcolarităţii la 6 ani.
56
• învaţă muzica prin intermediul jocurilor cu text şi cânt, jocurilor cu acompaniament
instrumental; „
• îşi formează deprinderi matematice, construiesc, numără cuburi, obiecte, le compară, le
sortează, le aşează în spaţiu;
• îşi dezvoltă abilităţi spaţiale prin arte (desen, pictură, modelaj), prin jocurile de
corespondenţă vizuală şi pe baza realizării de semne vizuale; „
• aleargă, se caţără, aruncă şi prind mingea sau alte obiecte, sar coarda dezvoltându-şi
abilităţile de tip corporal-kinestezic; „
• conştientizează propriile sentimente, gânduri; „
• rezolvă situaţii problematice, găseşte soluţii pentru probleme reale; „
• dobândeşte abilităţi sociale îndeplinind diferite roluri sociale, învaţă să vadă lumea din
perspectiva altor persoane, folosesc limbajul adecvat negocierii şi rezolvării de probleme,
colaboarează şi acceptă propuneri, idei etc.
Jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificări psihice ale copilului:
J. Piaget acordă un rol deosebit factorului “imitaţie” în evoluţia jocului simbolic, imitaţia
constituind o etapă importantă a jocului simbolic. Astfel, copilul hrăneşte păpuşa aşa cum mama,
bunica, sora îi pun mâncarea în farfurie şi cu linguriţa parcurge traseul de la mâncare la gura
păpuşii întrebând-o: “E bună? Îţi place? Te-ai săturat?” sau “Hai mănâncă, nu mai face mofturi” –
toate aceste comportamente sunt rezultatul experienţei sale de viaţă pe care a transpus-o în joc şi
constituie o sursă de informaţie despre copil şi mediul în care el trăieşte.
Jocul este o activitate specifică pentru universul copilăriei, hotărâtoare pentru dezvoltarea
psihică întrucât sub influenţa jocului se formează, se restructurează şi se dezvoltă întreaga
activitate psihică a copilului într-un mod plăcut, fără constrângeri. În acelaşi timp, jocul este un
mod de dobândire, dar şi de aplicare a unor capacităţi.
Solicită gândirea şi imaginaţia creatoare întrucât solicită copilul să rezolve diferite „probleme” în
vederea depăşirii unor obstacole. Principalele mijloace ale jocului sunt acţiunea şi cuvântul.
EXEMPLE CONCRETE PRIVIND ROLUL JOCULUI ÎN ÎNVÃŢARE SI ÎN DEZVOLTAREA
PSIHICÃ LA VARSTE TIMPURII
Acum şapte secole, M. Parten a analizat rolul jocului în viaţa copilului mic din perspectiva relaţiei
joc-dezvoltare socială. Astfel el a observat că în joc comportamentul copilului evoluează progresiv
cu capacitatea lui de a opera pe plan mental şi de a relaţiona cu ceilalţi, cu experienţa ce o
dobândeşte în fiecare zi.
57
Exemple ale rolului invatarii prin joc in dezvoltarea psihica la varstele timpurii:
-dezvoltarea competențelor – jocul încurajează efortul și realizările, pentru că oferă provocări, iar
pentru a atinge aceste realizări trebuie sa îți maximizezi abilitățile;
-dezvoltarea încrederii de sine – a avea de-a face cu un joc și cu dificultățile pe care le aduce,
construiește încrederea de sine și abilitatea de a face față oricăror situații;
-un mediu sigur și plăcut – atunci când ne jucăm, suntem într-un mediu pozitiv, amuzant, sigur și
lipsit de stres. Jocul este sigur si nu reprezintă o unealtă de amenințare, ce poate fi folosit pentru a
atinge scopuri mai importante decât jocul însuși;
-învățarea experiențială îmbunătățește memoria – scopul învățării prin joacă este crearea unei
experiențe de învățare pentru a ajunge la o învățare eficientă. Elementul de experiență crează o
întâlnire memorabilă și permite livrarea mesajului într-un mod activ, fără efortul unui proces de
invățare de tip didactic;
Jocurile implică învățare și curiozitate naturală, cresc motivarea și contribuie la crearea unui
potențial de învățare de la vârste fragede;
Conform lui Piaget, tipul de joc al copilului se modifică în strânsă legătură cu stadiul dezvoltării
sale cognitive. Astfel, până la 2 ani, jocurile manipulative (de explorare şi manipulare a obiectelor)
sunt cele dominante, de la 2 la 7 ani, jocul simbolic este cel corespunzător stadiului preoperaţional
al gândirii, iar de la 7 la 12 ani şi mai departe, sunt jocurile cu reguli, corespunzătoare etapei
operaţiilor concrete
CONCLUZII
Jocul reprezintă cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului preşcolar,de aceea
reprezintă activitatea fundamentală din gradiniţă.
Jucandu-se copilul îşi satisface nevoia de activitate (nevoie generată de trebuinţe, dorinţe etc) dar
se şi manifestă, se exteriorizează, îsi exprima cunoştinţele, emoţiile şi dorinţele chiar şi pe acelea
ce nu pot fi satisfăcute imediat.
Acţionând asupra obiectelor şi fiinţelor din jur(sau asupra substitutelor lor)copilul cunoaşte treptat
această lume, îşi satisface nevoia de mişcare şi întelegere, dobandeşte încredere în forţele proprii,
se defineşte pe sine ca personalitate
Jocul satisface în cea mai mare măsură trebuinţele de manifestare şi exprimare ale copilului.
Valoare activităţilor de joc este apreciată după capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil să se
integreze în mediul natural şi social şi pentru a întelege lumea înconjurătoare.
58
Jocul constituie, în esenţă,principala modalitate de formare şi dezvoltare a capacităţilor psihice ale
copilului
Experienţa acţională pe care o dobandeşte copilul jucându-se se reflactă asupra dezvoltării sale
psihice prin:
- achiziţia unor competenţe socio-emoţionale adecvate;
- activarea şi optimizarea potenţialului intelectual
- activarea şi optimizarea potenţialului fizic
Respectând regulile jocului copilul îşi interiorizează reguli şi norme de comportare, învaţă
conţinuturi,dezvoltă emoţii şi încredere în sine.
Educatoarea are rolul de dirijor al dezvoltării copilului convertind jocul într-o veritabilă situaţie de
învăţare.
In functe de influenţa formativă a jocului asupra dezvoltării psihice a copilului putem distinge:
-jocuri de creaţie sau simbolice “De-a familia”, “Greierele şi furnica”
-jocuri de mişcare “randunica isi cauta cuibul”
-jocuri didactice
Bine elaborat şi condus, jocul constituie un veritabil intrument de lucru în activităţile specifice
prescolarităţii, dezvăluind aspecte formative dincolo de toate asteptările.
Lumea jocului este o anticipare a perocuparilor serioase, o exersare a activitătilor viitoare.
Jucăria
Printre mijloacele folosite în activitatea cu copilul, jucăria ocupă un loc important, ea fiind
necesară pentru a face acţiunile copiilor reale: „şoferul” are nevoie de un „ automobil” , „aviatorul”
– de un „avion” . Toate acestea sunt legate de o particularitate psihologică interesantă şi anume
aceea că trăirile celor antrenaţi în joc sunt întotdeauna adevărate, sincere, acţiunile lor sunt reale.
Rolul educativ general al jucăriilor este atât de a antrena mişcările, exersează organele de
simţ, dar ele au şi altă valoare, dezvoltă gândirea, operaţiile prematematice (grupare, seriere,
clasificare etc.), relaţiile cauzale şi spaţiale dintre obiecte şi multe alte cunoştinţe, deprinderi şi
capacităţi.
59
Jucăriile se pot împărţi în mai multe categorii:
• Jucării distractive,
• Jucării muzicale,
• Jucării tehnice,
• Jucării teatrale.
La copiii de 3-4 ani importante sunt jucăriile, păpuşile, accesoriile de menaj, jucăriile
mobile, containerele, diversele obiecte care înlocuiesc în mod avantajos jucăriile (cutii, sticluţe de
plastic, dopuri, etc.). Toate acestea permit copilului să stabilească anumite raporturi dobândind,
prin participarea întregului corp, experienţe cu privire la: greutăţi, volume, culoare, mărime, formă,
rezistenţa materialelor, se familiarizează cu noţiunea de echilibru.
De exemplu, pentru vârsta 3-5 ani, în jocul „Straiele împărăteşti” se pot pune la dispoziţia
copiilor cartoane pe care s-au desenat hăinuţe diferite, cu contururi diferite pe care copiii şi le pot
alege pentru a le decora. Sau se poate organiza o activitate de gospodărie, în cadrul cărora copiii
văd, miros, gustă, pipăie diverse fructe sau legume şi pot identifica diferite calităţi ale lor şi pot
afla despre beneficiile lor în cadrul unui program sănătos de alimentaţie.
La grupe de 5-6/7 ani, rolul educatoarei este şi acela de a antrena copilul să perceapă
raporturi între mărimi, greutăţi, volume, distanţe, poziţii şi direcţii şi acela de a-l implica pe copil
în rezolvarea de situaţii problematice. Exemplu: se pot organiza experimente în cadrul colţului de
Nisip şi apă pentru a explora fenomenul plutirii corpurilor.
Sau se pot realiza experimente privind rostogolirea obiectelor pe suprafeţe înclinate pentru
a observa relaţia dintre greutate, unghiul de înclinaţie şi distanţa parcursă prin rostogolire.
Sau cu prilejul unei excursii în anotimpul toamna se pot realiza grămezi de frunze mari şi
grămezi cu frunze mici. Se pot formula probleme de tipul: „Nu ştiu ce să mă fac, pentru că am
plecat la piaţă şi fără să-mi dau seama am cheltuit toţi banii, dar nu am cumpărat mâncare pentru
pisicuţa mea. Dacă mă duc acasă şi mă întorc, se închide magazinul. Ce mă sfătuiţi să fac?”
Clasificatea jucăriilor
Jucăriile care dezvoltă motricitatea – îl ajută pe copil să se servească într-o manieră armonioasă
de corpul său. Unele vizează motricitatea fină, adică uşurinţa de a se servi de mâinile sale.
Jucăriile care dezvoltă creativitatea şi imaginaţia
60
A crea înseamnă a concepe, a învăţa, a pune noul acolo unde nu există. Toate jucăriile (acelea care
sunt bune) ar trebui să permită copilului să-şi exprime creativitatea. Copilul adoră să pună
împreună elementele care nu au fost prevăzute pentru aceasta, să scoată din funcţie obiecte şi să
inventeze moduri noi de a se servi de acestea
Jucării care dezvoltă afectivitatea Aceste jucării permit copilului să-şi exprime afecţiunea,
tandreţea şi de asemenea, uneori chiar, agresivitatea. Pentru că el, copilul poate în mod liber să
trăiască / retrăiască sentimentele sale cu o jucărie care nu ţine ranchiună etc. În mod progresiv
copilul se înţelege mai bine pe sine şi îşi găseşte echilibrul.
Jucăriile care dezvoltă imitaţia Imitaţia este procesul esenţial prin care copilul se apropie şi
înţelege lumea care îl înconjoară, lumea adulţilor. Foarte tânăr, el pare că vorbeşte la telefon, o
imită pe mama sa hrănindu-şi păpuşa sau se joacă de-a doctorul care face injecţii.
Jocurile care dezvoltă capacitatea senzorială şi intelectuală Evident este cazul tuturor jucăriilor,
pentru că ele permit jocul care este el-însuşi indispensabil dezvoltării intelectuale a copilului.
Inteligenţa celui mic este mai întâi de toate o inteligenţă senzorială, motrică, afectivă.
Definiţia jocului:
- amuzament ;
-simularea (a juca o festa cuiva, a juca o comedie) ;
Jocul este o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui
psihica, (U. Schiopu in Dictionar de psihologie 1997).
61
Jocul reprezinta cea mai importanta modalitate de exprimare a copilului prescolar,de aceea
reprezinta activitatea fundamentala din gradinita.
Jucandu-se copilul isi satisface nevoia de activitate (nevoie generata de trebuinte, dorinte
etc) dar se si manifesta, se exteriorizeaza, isi exprima cunostintele, emotiile si dorintele chiar si
pe acelea ce nu pot fi satisfacute imediat.
Actionand asupra obiectelor si fiintelor din jur(sau asupra substitutelor lor)copilul cunoaste
treptat aceasta lume, isi satisface nevoia de miscare si intelegere, dobandeste incredere in fortele
proprii, se defineste pe sine ca personalitate
Jocul satisface in cea mai mare masura trebuintele de manifestare si exprimare ale copilului.
Valoare activitatilor de joc este apreciata dupa capacitatea acestora de a-l ajuta pe copil sa se
integreze in mediul natural si social si pentru a intelege lumea inconjuratoare.
Experienta actionala pe care o dobandeste copilul jucandu-se se reflacta asupra dezvoltarii sale
psihice prin:
Educatoarea are rolul de dirijor al dezvoltarii copilului convertind jocul intr-o veritabila situatie
de invatare.
In functe de influenta formativa a jocului asup[ra dezvoltarii psihice a copilului putem distinge:
62
• Jocuri de analiză perceptivă vizuală, de reconstituire de imagini din bucăţele: „Loto flori,
fructe, păsări, animale”, „Din jumătate – întreg”, „Jocul umbrelor”.
• Jocuri logice de comparare a obiectelor după criterii date şi de analiză, descriere,
clasificare: „Mare, mic”, „Găseşte locul potrivit!”
• Jocuri gramaticale: „Eu spun una, tu spui multe” (singular-plural), „Spune al cui este?”
(folosirea corectă a genitivului), „Cui trimit scrisoare?” (folosirea corectă a dativului), „Unde
a zburat rândunica? (poziţii spaţiale).
• Jocuri de mişcare: „Cuibul rândunicilor”, „Ursul doarme”, „Ştafeta uriaşilor” etc.
O serie de obiective propuse în cadrul proiectelor tematice se rezolvă prin această formă
de organizare şi desfăşurare a actului educativ.
Bine elaborat si condus, jocul constituie un veritabil intrument de lucru in activitatile specifice
prescolaritatii, dezvaluind aspecte formative dincolo de toate asteptarile.
„Jocul este şi o pregătire pentru viata de mai târziu, dar mai presus de toate, el este însăşi viata
copilului” (Mc. Dougall)
Jocul didactic este o activitate dirijată în grădiniţă, dar şi o metodă didactică, dacă este
utilizat în structura unei alte activităţi obligatorii.
Jocul didactic implică următoarele procese psihice: Gândirea cu operaţiile ei: analiza,
sinteza, comparaţia, generalizarea; Memoria; Atenţia şi spiritul de observaţie; Voinţa; Imaginaţia;
Limbajul;
63
Conţinutul jocului didactic are o tematică variată:
a. Omul şi viaţa socială-înfăţişarea (corpul omenesc)
activitate în familie şi în societatecomportamenteobiecte de îmbrăcăminte obiecte de
toaletă jucării alimente profesii mijloace de transport
b. Natura anotimpurile fenomene ale naturii animale plante
c. Limbajul (jocurile de limbaj)aspect foneticlexicstructura gramaticală
d. Exersarea capacităţilor şi proceselor psihiceatenţiememoriegândire.
2. Sarcina didactică este problema intelectuală centrală pe care copiii trebuie să orezolve.
Sarcina didactică se concretizează prin regulile de joc.
3. Regulile jocului
Ele arată cum trebui erezolvată o problemă, căile de organizare ale acţiunii ludice; prin ele
se exprimă cerinţele care dirijează acţiunile copiilor, indică acţiunile de joc şi succesiunea lor,
reglementează distribuirea rolurilor şi relaţiile dintre copii, stimulează
manifestărilecomportamentale ale participanţilor la joc.
4. Acţiunile de joc (elementele sau procedeele de joc) sunt miloacele prin care joculdevine
o acţiune plăcută, distractivă şi relaxantă. Ele antrenează copiii la o activitate
intelectuală care nu se conştientizează ca efort, ele dinamizează participarea şi favorizează
realizarea performanţelor.
Cerinţele jocului didactic sunt: rezolvarea corectă a sarcinilor, puterea de stăpânire, spirit
disciplinat, respectarea partenerului, spirit critic şi cooperant.
64
2. Desfăşurarea jocului conţine o serie de secvenţe în care este prezentat jocul, serealizează
familiarizarea copiilor cu jocul şi antrenarea lor la o participare activă,efectivă. Principalele
momente organizatorice ale desfăşurării jocului sunt:
Jocul didactic poate fi eficientizat prin următoarele posibilităţi - introducerea unor elemente
noi de joc, complicarea jocului cu sarcini mai complexe, cu un grad mai înalt de dificultate,
prezentarea unor materiale didactice suplimentare, introducerea unor reguli noi, organizarea unei
întreceri, utilizarea fişelor de lucru independente.
Jocul didactic interdisciplinar este o activitate în care se îmbină sarcin didactice din diverse
domenii de cunoaştere, axată pe învăţare, în condiţii relaxante, fără conştientizarea unui efort
65
intelectual din partea copiilor. În jocul didactic interdisciplinar se realizează conexiuni
interdisciplinare, se transferă cunoştinţe şi deprinderi însuşite într-un domeniu înt-altul.
Jocul dramatizare are ca sursă tematică lumea mijlocită a poveştii, basmului, filmului,
teatrului, dar şi realitatea cotidiană. În cadrul acestor jocuri copiii au intervenţie personală.
De pildă, „prinţul” vine călare pe cal (pe un băţ) şi are la brâu „sabie” (o bucată de scândură,
legată cu o sforicică).
În jocurile colective cu subiecte din basme şi poveşti, în cele iniţiate de copiii de 6/7 ani,
se stabilesc relaţii complexe şi are loc un schimb viu şi continuu de păreri, fiecare fiind în acelaşi
timp şi interpret şi regizor. În cadrul acestor jocuri, preocupările copiilor se îndreaptă spre ţinuta
vestimentară căreia simt nevoia să-i adauge detalii de natură să le sublinieze identitatea
împrumutată şi către procurarea unor obiecte care le permit să acţioneze conform rolului asumat.
Pe ultimul plan stă grija pentru „decor” (cadrul în care să se desfăşoare jocul).
Jocul senzorial – Reprezintă un set de jocuri ce stimulează atenţia copiilor, spiritul de observaţie
şi inteligenţa motorie şi cel mai important aspect anticiparea. Jocul senzorial este o modalitate
prin care copilul isi exerseaza simturile, exploreaza, dar in acelasi timp, dezvolta o personalitate
sanatoasa, neconstransa sau incorsetata intre anumite reguli care din acest punct de vedere sunt
absolut nejustificate.
De exemplu: Copilul este pus să miroasă diferite alimente: o lămâie, o bucată de caşcaval şi să
reuşească să facă legătura între miros (în acest caz) şi cuvântul care descrie acei stimuli olfactivi.
La fel se procedează şi cu celelalte simţuri ale copilului, pipăitul, gustul, văzul şi auzul, oferindu-
i-se diverşi stimuli specifici, pentru ca apoi cel mic să recunoască tipul de imagine dezvoltată,
respectiv (tactilă, gustativă, vizuală ori auditivă).
66
Exemplu: -Jocuri senzoriale, de ghicire, de recunoaştere a unui obiect cu ajutorul simţurilor:
„Ghici ce ai gustat!”; „Spune cum este?”; „Ce poţi spune despre?”
Jocul de construcţii – reprezintă activitatea prin care copilul exersează multe deprinderi şi
capacităţi care contribuie îndeosebi la dezvoltarea sa cognitivă şi a musculaturii fine.
Copilul construieşte cu cele mai diferite materiale din natură: piatră, nuiele, zăpadă, lemn
(deşeuri), lut, bucăţi de cărămidă, cuburi de lemn.
Jocurile dinamice/de mişcare – au la bază acţiuni motrice mai simple sau mai complexe dirijate
de anumite reguli, prin care se consolidează deprinderile motrice de bază (mers, alergarea,
aruncarea, prinderea, săritura, căţărarea, echilibrul), se dezvoltă calităţile motrice (viteza, forţa,
rezistenţa) şi stări emoţionale pozitive.
Jocul de mişcare este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a mişcării.
El se va păstra până la vârsta adultă, îmbrăcând alte forme dar păstrându-şi motivaţia interioară.
La vârsta preşcolară mişcările încep să fie încadrate într-un anume context care reflectă
fragmente din viaţa reală, în special din viaţa „celor care nu cuvântă". Literatura de specialitate
enumera jocurile „Broasca şi barza", „Pisica şi vrăbiile", „Lupul şi oile" etc., în grădiniţă sau în
grupul de joacă se reiau sub forma jocurilor de mişcare conflicte arhicunoscute din filmele de
desene animate; astfel, personaje ca Tom şi Jerry, Chip şi Dale reînvie cu ajutorul copiilor. De
asemenea, viaţa adulţilor, în special profesiile dinamice sunt reflectate de jocurile de mişcare. Sunt
cunoscute jocuri de tipul: „Pompierii", „Piloţii", „Poliţiştii", „Extratereştrii" etc.
Deosebit de răspândite sunt jocurile fără o tematică anume, jocuri cu reguli ce au ca scop
exersarea unor deprinderi motrice: atmosfera de joc este realizată prin spiritul de competiţie
imprimat. Din această categorie fac parte: Şotronul, Elasticul, Coarda, Cine aleargă mai repede?
etc.
67
Pe măsură ce se înaintează către vârsta şcolară mică, jocurile de mişcare cu subiect vor
câştiga în complexitate în vreme ce cele cu reguli vor recurge la formule din ce în ce mai
complicate. Acest tip de jocuri este, în general preluat de la generaţiile anterioare (ca subiecte şi
tipuri de reguli) chiar dacă, fiecare generaţie realizează uneori prelucrări şi adaptări specifice.
Jocul muzical – Atracţia copiilor pentru muzică este un lucru evident, încă din primiiani ai
copilăriei, muzica făcând parte integrantă din viaţa şi preocupările lor. Accesibilă copiilor înaintea
cuvântului, cântecul lasă în sufletele lor impresii ce ramân imprimate adânc toată viaţa. Prin cântec
se realizează educaţia morală, intelectuală şi estetică a copilului, se însuşesc cunoştinţe şi se
formează deprinderi. Jocul muzical prezinta o importanta covârşitoare, întrucât este o activitate
care produce satisfacţii şi plăceri, îi atrage şi îi interesează, prilejuind copiilor trăiri emoţionale din
cele mai puternice.
Acţiunea jocurilor muzicale reiese atât din conţinutul textului literar al cântecelor, din
expresivitatea melodiilor, cât şi din forţa sugestivă a elementului muzical.
In jocurile muzicale, aspectul senzorial este mult mai evident decât în celelalte tipuri de
jocuri datoritămelodiei pe care se desfăşoară acţiunea acestor jocuri. Melodia este principalul
element al limbajului muzical care exprimă idei şi sentimente prin intermediul imaginilor
muzicale. Receptarea limbajului muzical este accesibilă copilului întrucât latura afectivă este
dominantă.
Când îi învăţătam pe copiii cântece, este bine să evităm să folosim metoda vers dupăvers.
Acest gen de învăţare întrerupe melodia, iar copiii pierd bucuria cântecului când acestadevine un
exerciţiu de memorizare. Deseori copiii învaţă un cântec ascultându-1 mai multe zile la rând, mai
ales dacă educatoarea are grijă să pronunţe cuvintele foarte rar şi clar aşaîncât copiii să le poată
înţelege. De asemenea, educatoarea trebuie să ştie că explicaţiiledetaliate ale cântecelor pot să nu
intereseze pe copii.
-executarea în colectiv.
,,Copiii iubesc muzica, iar un cântec frumos este pentru ei o jucărie care nu se strică niciodată .’’
68
Pot fi: jocuri în bucăţele (puzzle), cartonaşe decusut pe ele, mărgele de înşirat, jocuri şi mici
articole pe care copiilor le place să le adune;
Aceste pot fi folosite de copii pe masă sau pe podea, jucându-se singuri sau împreună cu alte
persoane.
-coordonarea ochi-mână;
-musculatura mică;
Jocul logic – constituie una dintre modalitatile de realizare a unui invatamant activ. Are un rol
cu preponderenta formativ, jocul logic dezvolta gandirea, inteligenta si spiritul de observatie al
copiilor.
69
• Jocurile logice constituie una dintre modalităţile de realizare a unui învăţământ activ care,
abordând un rol dinamic intuiţiei, pune accent pe acţiunea copilului asupra obiectelor înseşi.
• Manipularea obiectelor conduce mai rapid şi mai eficient la formarea percepţiilor, accelerând
astfel formarea structurilor operatorii ale gândirii.
• Valoarea formativă a jocurilor logice sporeşte cu atât mai mult cu cât educatoarea dă curs liber
principiilor de bază care le călăuzeşte:
GRUPA MICĂ
70
• Tabloul pieselor albastre (roşii, galbene ) (3)
• Trenul cu patru diferenţe.(4)
GRUPA MARE
✓ constă în relatarea sau descrierea unor fapte sau întâmplări reale sau imaginare fară a se explica
cauzele;
✓ face posibilă introducerea elevului într-o lume a basmelor, fabulelor, legendelor, miturilor,
evenimetelor istorice, întâmplărilor spectaculoase din viaţa unor eroi etc. în scopul informării
şi sensibilizării acestora;
Caracteristici
-limbaj metaforic *utilizeaza figuri de stil)
-are valente educative si estetice;
-este adaptata particularitatilor de varsta si individuale ale copiilor;
-utilizeaza materiale ilustrative si sugestive;
-utilizeaza o intonatie corespunzatoare menita sa faciliteze intelegerea informatiilor transmise si
trezirea interesului copiilor.
Ca metoda utilizeaza procedee precum: explicatia, conversatia, descrierea, demonstratia.
Exemplu: In povestirea Fata babei si fata mosneagului, educatoarea intrerupe povestirea pentru a
caracteriza un personaj, a face o comparatie sau pt a explica un cuvant necunoscut.
Avantaje:
-dezvolta imaginatia, limbajul, memoria si atentia;
71
-prin caracterul actiunilor povestite poate fi utilizata in reglarea morala a comportamentului
copiilor;
-contribuie la dezvoltarea motivatiei, imaginatiei si a disponibilitatii pentru invatare.
În organizarea şi desfăşurarea povestirilor trebuie să se ţină seama de următoarele:
Povestirea Dirijarea învăţării Expunerea poveştii de către educatoare (se utilizează suport
educatoarei intuitiv adecvat – imagini cu scene semnificative din poveste).
72
Varianta de Evenimentele Conţinutul activităţii
realizare (momentele) activităţii
didactice
Obţinerea performanţei Copiii vor povesti fără ajutor, iar cei mari şi fără suport intuitiv.
şi asigurarea transferului Li se poate sugera să schimbe titlul poveştii, finalul acesteia, să
elimine sau să adauge personaje.
Povestire creată de Enunţarea scopului şi a Se precizează felul activităţii şi sarcinile ce le revin copiilor.
copii obiectivelor
73
Varianta de Evenimentele Conţinutul activităţii
realizare (momentele) activităţii
didactice
Joc didactic
74
Ca metoda jocul didactic consta in simularea unor actiuni, fapte, imbinand spontanul cu
imaginarul, elementele de joc cu cele de invatare, pentru a transpune o activitate reala intr-o
activitate destina, placuta.
Avantaje:
-ofera un cadru prielnic pentru invatarea activa stimuland initiativa si creativitatea copiilor;
-obiectivele educationale vor fi mai bine realizate prin intermediul jocului, deoarece prin insasi
natura sa jocul cuprinde o motivatie intrinseca mobilizand resursele psihice ale copiilor;
-se asimileaza cunostinte noi si se dezvolta comportamente;
-se dezvolta capacitatea de exprimare verbala;
-se intensifica trairile afective si implicarea emotiionala a copiilor;
-este un mijloc eficiente de activizare a intregii grupe de copiii, dezvoltand relatiile intercolegiale
si de grup.;
-faciliteaza insertia sociala a copiilor
Indiferent de varianta utilizată în demersul didactic al jocului didactic trebuie să se asigure:
➢ organizarea bazei materiale a jocului;
➢ precizarea conţinutului şi sarcinilor jocului;
➢ stabilirea regulilor jocului, explicarea şi demonstrarea lor;
➢ stabilirea etapelor jocului (acţiunile de joc) şi demonstrarea lor ;
➢ controlul rezolvării independente şi corecte a sarcinilor jocului şi a respectării regulilor de
joc;
➢ aprecierea finală a desfăşurării jocurilor şi a rezultatelor obţinute ;
➢ eventuale îndrumări pentru continuarea jocului în alte împrejurări şi pentru imaginarea unor
variante ale jocului .
75
Reactualizarea cunoştinţelor Exerciţii – joc de reactualizare a cunoştinţelor ce vor fi utilizate în
anterioare joc;
Obţinerea performanţei şi Executarea jocului de către copii, individual sau în echipe (la
asigurarea transferului început educatorul poate fi conducătorul jocului);
Jocuri Moment organizatoric Pregătirea copiilor, a materialului didactic utilizat de fiecare copil şi
didactice a locului de desfăşurare a jocului.
exerciţiu cu
material Captarea atenţiei Introducerea în joc prin intermediul unui personaj îndrăgit de copii.
demonstrati
v / distributiv Reactualizarea cunoştinţelor Prezentarea şi intuirea materialului demonstrativ şi distributiv.
anterioare
76
Asigurarea transferului Executarea jocului de către copii, individual sau în echipe (la
început educatorul poate fi conducătorul jocului);
Jocul de rol:- presupune simularea unor activitati, fenomene, comportamente astefel incat
participantii devin actori ai vietii sociale pentru care se pregatesc.
Rolurile din cadrul acestui tip de joc sunt de fapt sarcini de invatare.
Avantaje:
-faciliteaza insertia sociala;
-formeaza repede ssi corect anumite atitudini, comportamente;
-pune in evidenta modeul corect, incorect de comportament intr-o situatie data;
-se dezvolta capacitatea de empatie;
-asigura un control eficient al achizitiilor si conduitelor(partenerii de joc te sanctioneaza rapid daca
gresesti)
Jocul muzical – Atracţia copiilor pentru muzică este un lucru evident, încă din primiiani ai
copilăriei, muzica făcând parte integrantă din viaţa şi preocupările lor. Accesibilă copiilor înaintea
cuvântului, cântecul lasă în sufletele lor impresii ce ramân imprimate adânc toată viaţa. Prin cântec
se realizează educaţia morală, intelectuală şi estetică a copilului, se însuşesc cunoştinţe şi se
formează deprinderi. Jocul muzical prezinta o importanta covârşitoare, întrucât este o activitate
care produce satisfacţii şi plăceri, îi atrage şi îi interesează, prilejuind copiilor trăiri emoţionale din
cele mai puternice.
Acţiunea jocurilor muzicale reiese atât din conţinutul textului literar al cântecelor, din
expresivitatea melodiilor, cât şi din forţa sugestivă a elementului muzical.
In jocurile muzicale, aspectul senzorial este mult mai evident decât în celelalte tipuri de
jocuri datoritămelodiei pe care se desfăşoară acţiunea acestor jocuri. Melodia este principalul
element al limbajului muzical care exprimă idei şi sentimente prin intermediul imaginilor
muzicale. Receptarea limbajului muzical este accesibilă copilului întrucât latura afectivă este
dominantă.
Când îi învăţătam pe copiii cântece, este bine să evităm să folosim metoda vers dupăvers.
Acest gen de învăţare întrerupe melodia, iar copiii pierd bucuria cântecului când acestadevine un
exerciţiu de memorizare. Deseori copiii învaţă un cântec ascultându-1 mai multe zile la rând, mai
ales dacă educatoarea are grijă să pronunţe cuvintele foarte rar şi clar aşaîncât copiii să le poată
77
înţelege. De asemenea, educatoarea trebuie să ştie că explicaţiiledetaliate ale cântecelor pot să nu
intereseze pe copii.
-executarea în colectiv.
,,Copiii iubesc muzica, iar un cântec frumos este pentru ei o jucărie care nu se strică niciodată .’’
Jocul motric– au la bază acţiuni motrice mai simple sau mai complexe dirijate de anumite reguli,
prin care se consolidează deprinderile motrice de bază (mers, alergarea, aruncarea, prinderea,
săritura, căţărarea, echilibrul), se dezvoltă calităţile motrice (viteza, forţa, rezistenţa) şi stări
emoţionale pozitive.
Jocul de mişcare este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a mişcării.
El se va păstra până la vârsta adultă, îmbrăcând alte forme dar păstrându-şi motivaţia interioară.
La vârsta preşcolară mişcările încep să fie încadrate într-un anume context care reflectă
fragmente din viaţa reală, în special din viaţa „celor care nu cuvântă". Literatura de specialitate
enumera jocurile „Broasca şi barza", „Pisica şi vrăbiile", „Lupul şi oile" etc., în grădiniţă sau în
grupul de joacă se reiau sub forma jocurilor de mişcare conflicte arhicunoscute din filmele de
desene animate; astfel, personaje ca Tom şi Jerry, Chip şi Dale reînvie cu ajutorul copiilor. De
asemenea, viaţa adulţilor, în special profesiile dinamice sunt reflectate de jocurile de mişcare. Sunt
cunoscute jocuri de tipul: „Pompierii", „Piloţii", „Poliţiştii", „Extratereştrii" etc.
Deosebit de răspândite sunt jocurile fără o tematică anume, jocuri cu reguli ce au ca scop
exersarea unor deprinderi motrice: atmosfera de joc este realizată prin spiritul de competiţie
imprimat. Din această categorie fac parte: Şotronul, Elasticul, Coarda, Cine aleargă mai repede?
etc.
Pe măsură ce se înaintează către vârsta şcolară mică, jocurile de mişcare cu subiect vor
câştiga în complexitate în vreme ce cele cu reguli vor recurge la formule din ce în ce mai
complicate. Acest tip de jocuri este, în general preluat de la generaţiile anterioare (ca subiecte şi
tipuri de reguli) chiar dacă, fiecare generaţie realizează uneori prelucrări şi adaptări specifice.
Conversaţia
✓ este denumită şi convorbire, discuţie, dialog didactic, metoda interogativă;
✓ constă în dialogul didactic între educator şi elevi, în care educatorul formulează succesiv
întrebări pentru a stimula elevii să-şi însuşească cunoştinţele noi sau să fixeze, sistematizeze
şi evalueze cunoştinţele pe care le au.
78
✓ forme ale conversaţiei:
- conversaţia euristică - conversaţia utilizată cu scopul însuşirii de cunoştinţe noi;
- conversaţia de reactualizare - conversaţia realizată cu scopul reactualizării şi introducerii
în tema nouă;
- conversaţia de fixare - conversaţia utilizată în vederea fixării, sistematizării cunoştinţelor
însuşite;
conversaţia de verificare - conversaţia utilizată pentru verificarea orală a cunoştinţelor.
Avantaje:
-solicita inteligenta productive, spontaneitatea;
-devolta gandirea logica.
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de convorbire presupune:
79
Enunţarea obiectivelor şi a Se precizează tema convorbirii, sarcinile didactice şi obiectivele activităţii;
temei convorbirii
Se specifică cerinţele în legătură cu modul de participare la activitate;
Dirijarea învăţării Orientarea convorbirii prin intermediul întrebărilor care gravitează în jurul
unei întrebări principale, fie pentru transmiterea de noi cunoştinţe, fie pentru
sistematizarea, fixarea sau evaluarea lor; Dacă copiii nu surprind esenţialul
se intervine cu întrebări ajutătoare, suplimentare;
Obţinerea performanţei şi Sunt solicitaţi şi copiii să pună întrebări la care pot să răspundă colegii sau
asigurarea transferului educatorul;
Asigurarea conexiunii inverse Formularea unor aprecieri asupra modului cum s-au implicat în activitate;
şi evaluarea
Memorizare
➢ pentru realizarea accesibilităţii textelor, atât din punct de vedere al conţinutului cât şi
din punct de vedere al realizării artistice, selectarea poeziilor şi planificarea lor să se
realizeze în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, de mediul
din care provin copii, de interesul acestora;
80
➢ în recitarea de către copii a poeziei se va urmării pronunţia corectă, fidelitatea
reproducerii, gradul de expresivitate şi de înţelegere a conţinutului poeziei.
Reactualizarea cunoştinţelor Realizarea unei scurte convorbiri pregătitoare, a unor poezii care au
anterioare aceeaşi tematică prin care se reactualizează reprezentările copiilor, îi
pregăteşte pentru desfăşurarea activităţii, îi familiarizează cu
conţinutul de idei al poeziei, cu sentimentele exprimate;
Obţinerea performanţei şi Repetarea globală (dacă poezia este scurtă) sau pe fragmente, unităţi
asigurarea transferului logice (nu în toate cazurile strofe) individual, de către fiecare copil a
versurilor, la început cu ajutorul educatorului apoi singur;
81
➢ să se precizeze şi să se corecteze procesul intuirii independente, ajutându-i pe copii să
realizez generalizări;
➢ să se precizez şi să se activizeze vocabularul copiilor, să li se formeze deprinderi de
exprimare corectă, coerentă şi expresivă;
➢ materialul intuitiv trebuie să fie accesibil, atractiv şi să trezească interesul copiilor,
imaginile să fie clare, să se asigure vizibilitate pentru toţi copiii şi să aibă valoare estetică;
➢ din perspectiva scopului didactic suportul intuitiv trebuie să asigure formarea unor
reprezentări corecte, să contribuie la exersarea capacităţii de comunicare orală prin
prezentarea unor acţiuni sugestive şi a unor relaţii dintre personaje, să aibă dimensiuni
corespunzătoare pentru a permite perceperea fără dificultăţi a imaginii;
➢ nu trebuie folosite multe imagini pentru a nu distrage atenţia copiilor;
➢ în prealabil educatorul trebuie să studieze imaginile pentru a alcătui planul de întrebări şi
planul de idei la care se vrea să se ajungă;
Observare
82
Pentru reuşita unei activităţi de observare trebuie să se respecte următoarele cerinţe
pedagogice:
83
Evenimentele Conţinutul activităţii
(momentele)activităţii didactice
Intenţionalitate Planificate
Neplanificate (ocazionale)
În grupuri mici
Cu întreaga grupă
De lungă durată
După materialul utilizat Natural – prezentat fie în cadrul lui natural, fie într-un spaţiu
special amenajat
84
Criteriul Felul observărilor
➢ Alegerea exerciţiilor trebuie să asigure acţiunea cu material didactic după model şi apoi
individual;
➢ Să se asigure manipularea de către fiecare copil a materialului didactic individual
(distributiv), conform unor sarcini precis şi corect formulate de către educator;
➢ Să se asigure gradarea efortului intelectual în cadrul aceleaşi activităţi, de la o secvenţă la
alta şi de la o grupă la alta;
➢ Să se asigure o structură variată de activităţi, prin combinarea de exerciţii, care să sprijine
realizarea obiectivelor propuse;
➢ Pentru a realiza funcţionalitatea cunoştinţelor trebuie să se realizeze corelaţii
interdisciplinare;
➢ După fiecare exerciţiu trebuie să se evidenţieze rezultatele acţiunii şi explicarea soluţiei
găsite, a procedeului folosit;
➢ Să se utilizeze un limbaj adecvat, pe care copiii să şi-l însuşească treptat şi integral;
➢ Mijloacele didactice (demonstrative şi individuale) trebuie pregătite din timp conform
obiectivelor activităţii
85
Evenimentele Conţinutul activităţii
(momentele) activităţii
didactice
Obţinerea performanţei şi Executarea unui sistem diversificat de exerciţii de către copii; se acordă
asigurarea transferului sprijin copiilor ce întâmpină greutăţi; în cazul unor greşeli tipice se repetă
exerciţiile demonstrative; se verifică corectitudinea soluţiilor;
86
VARIANT EVENIMENTELE (MOMENTELE) ACTIVITĂŢII
E
87
VARIANT EVENIMENTELE (MOMENTELE) ACTIVITĂŢII
E
- exerciţii de etapelor de
încălzire a realizare a
mâinilor lucrării,
(degetelor); poziţia
corectă etc.
Organizarea Pregătirea Influenţarea Dirijarea Obţinerea Evaluarea
colectivului organismulu selectivă a învăţării şi performanţei şi retenţia
Activităţi de copii i pentru aparatului asigurarea - aprecieri şi
de efort locomotor feed – back- - consolidare recomandări
educaţie - variante de ului a prin
fizică mers, exerciţii a
variante de - demonstrare deprinderilo
alergare. a şi r motrice;
explicarea - dezvoltarea
exerciţiilor; calităţilor
- executarea motrice
exerciţiilor de - exerciţii
probă şi pentru
corectarea revenirea
greşelilor; organismul
ui după
efort.
Activitatea practică:
✓ reprezintă un ansamblu de acţiuni cu caracter practic, conştient şi sistematic executate de elevi
(cu ajutorul educatorului) în scopul aplicării unor cunoştinţe, înţelegerii sau consolidării
acestora, verificării şi corectării lor, precum şi al însuşirii unor priceperi şi deprinderi
aplicative.
Lectura activa
✓ este o formă de lectură care prin informaţiile comunicate pune în mişcare gândirea şi
imaginaţia elevilor, incită la asociaţii de imagini şi idei, la reflecţii şi trăiri emotive, la analize
şi evaluări, la retrospecţii şi anticipaţii; o formă de realizare a lecturii este citirea explicativă,
care se bazează pe analiza unitară şi simultană a conţinutului şi a formei artistice de prezentare
a acestuia.
Modelarea:
✓ presupune utilizarea unor modele construite pe baza caracteristicilor esenţiale ale originalului
cu scopul de a descrie şi esenţializa un ansamblu existenţial imposibil de cercetat în realitate;
✓ modelul este o simplificare, o schematizare, o aproximare a realităţii, cu scopul de a facilita
reprezentarea a ceea ce nu este direct observabil în procesele şi fenomenele realităţii; descrie
sau reproduce acele însuşiri esenţiale de care este nevoie pentru a explica sau demonstra o
structură conceptuală;
✓ Tipuri de modele: obiectuale – sunt reproduceri în trei dimensiuni, la scară convenabilă, ale
obiectelor reale (poduri, proiectile, tunuri, tancuri, etc.), figurative - sunt imagini în două
dimensiuni ale obiectelor (mulaje, machete, scheme, grafice, desene, fotografii, plane, hărţi,
88
file, semne convenţionale etc.), simbolice – sunt formule simbolice sau matematice care
exprimă fenomene / procese din natură (formule de calcul).
Istoria termenului a cunoscut in educatie acceptiuni sinonimice intre strategie, metoda sau
procedeu, clarificate ulterior de definirea mai riguroasa a acestor concepte.
Literatura pedagogica de specialitate ofera un evantai foarte larg de abordari conceptuale ale
strategiilor didactice.Astfel, strategia este:
-“un grup de doua sau mai multe metode si procedee integrate intr-o structura
operationala”(Cristea, 2002, p.350)
89
“Strategia didactica reprezinta un ansamblu de actiuni si operatii de predare-invatare in
mod deliberat structurate sau programate, orientate in directia atingerii, in conditii de maxima
eficacitate a obiectivelor prestabilite” –Ioan Cerghit, 2002,pag.276
Prin intermediul sau se urmareste punerea elevului in fata unor sarcini educative ce presupun
construirea unor interactiuni si relatii astfel incat sa faca posibila dobandirea cunostintelor si
dezvoltarea competentelor.
Strategia didactica este un termen unificator, integrator, care reuneste sarcinile de învatare
cu situatiile de învatare, reprezentând un sistem complex si coerent de mijloace, metode, materiale
si alte resurse educationale care vizeaza atingerea unor obiective. Ea este necesara în orice act
pedagogic, ocupând un loc central în cadrul activitatii didactice, deoarece proiectarea si
organizarea lectiei se realizeaza în functie de decizia strategica a profesorului. Ea este conceputa
ca un scenariu didactic complex, în care sunt implicati actorii predarii - învatarii, conditiile
realizarii, obiectivele si metodele vizate. Astfel, strategia prefigureaza traseul metodic cel mai
potrivit, cel mai logic si mai eficient pentru abordarea unei situatii concrete de predare si învatare.
În acest fel, prin proiectare strategica se pot preveni erorile, riscurile si evenimentele nedorite din
activitatea didactica.
În calitate de elemente factice, metodele sunt cosusubstantiale strategiilor. Cu alte cuvinte,
strategia nu se confunda cu metoda sau cu metodologia didactica, deoarece acestea din urma
vizeaza o activitate de predare-învatare-evaluare, în timp ce strategia vizeaza procesul de instruire
în ansamblu si nu o secventa de instruire.
Principalele componente ale strategiei didactice sunt:
- sistemul formelor de organizare si desfasurare a activitatii educationale,
- sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor si procedeelor didactice,
- sistemul mijloacelor de învatamânt, respectiv a resurselor utilizate,
- sistemul obiectivelor operationale.
90
- strategii inductive, al caror demers didactic este de la particular la general;
- strategii deductive, ce urmează calea raţionamentului invers faţă de cele inductive,
pornind de la general la particular, de la legi sau principii la concretizarea lor în exemple;
- strategii analogice, în cadrul cărora predarea şi învăţarea se desfăşoară cu ajutorul
modelelor;
- strategii transductive cum sunt explicaţiile prin metafore;
- strategii mixte: inductiv-deductive şi deductiv-inductive;
- strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive, imitative,
programate şi algoritmice propriu-zise;
- strategii euristice de elaborare a cunoştinţelor prin efort propriu de gândire, folosind
problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, experimentul
de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creativităţii.
De cele mai multe ori specialiştii din învăţământ folosesc strategiile mixte, îmbinând
armonios elementele de dirijare şi independenţă, cu accent pe predare - învăţare semidirijată.
Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare şi învăţare, informative
şi activ-participative, de studiu individual, de verificare si evaluare.
- reprezinta acele cai prin care elevii ajung, in procesul de invatamant, sub coordonarea
educatorilor, la dobandirea de cunostinte, deprinderi, la dezvoltarea capacitatilor intelectuale si la
valorificarea aptitudinilor specifice.
Am definit metoda ca: drum sau cale de urmat in activitatea comuna a educatorului si
educatilor, pentru indeplinirea scopurilor invatamantului, adica pentru informarea si formarea
educatilor.
Metoda este un plan de actiune, o succesiune de operatii realizate in vederea atingerii unui
scop; ea este un instrument de lucru in activitatea de cunoastere si de formare a abilitatilor.
Metoda este un ansamblu de operatii mintale si practice ale binomului educational; gratie
acestora subiectul cunoscator (elevul) dezvaluie sau i se dezvaluie esenta evenimentelor,
proceselor, fenomenelor, cu ajutorul profesorului sau in mod independent.
In sens restrans, metoda este o tehnica de care profesorul si elevii se folosesc pentru
efectuarea actiunii de predare-invatare; ea asigura realizarea in practica a unei activitati proiectate
mintal, conform unei strategii didactice. Deci, metoda pune in evidenta o modalitate de lucru, o
maniera de a actiona practic, sistematic si planificat, un demers programat mentinut in atentia si
sub reflectia contina a profesorului.
91
cunostintelor si al formarii abilitatilor. Rezulta, deci, ca metodele servesc unor scopuri de
cunoastere (stapanirea normelor si metodelor de gandire), de instruire (asimilarea unor cunostinte,
priceperi, deprinderi si operatii de lucru) si formative (de formare si perfectionare a trasaturilor de
personalitate).
Fiind strans legata de practica, metoda reflecta caracterul procesual actiunii didactice.
i) unele metode servesc în mai mare masura muncii profesorului , în predare; altele servesc
mai ales elevului, învatarii; dar toate contribuie la realizarea eficienta a predarii-învatarii;
92
j) sunt eficiente daca profesorul le combina si foloseste adecvat si creator.
93
Principalele metode de invatamant sunt:
1. Expunerea didactica
2. Conversatia didactica
3. Metoda demonstratiei
4. Metoda observarii
5. Lucrul cu manualul
6. Metoda exercitiului
7. Algoritmizarea
8. Modelarea didactica
9. Problematizarea
Raportul dintre metoda si procedeu este dinamic si flexibil, ceea ce inseamna ca in functie
de ponderea utilizarii ei in activitatea concreta o metoda poate fi fie metoda fie procedeu.
94
Exemplu – In cadrul povestirii – metoda „Capra cu trei iezi” educatoarea se opreste pentru
a da un exemplu – procedeu, a face o descriere-procedeu sau a da o explicatie-procedeu.
In cadrul unei activitati didactice sunt folosite, de obicei, 1-2 metode si mai multe procedee
didactice subordonate acestora.
95
De altfel, utilitatea mijloacele tehnice moderne consta, in principal, in usurinta de a recrea
in permanenta situatia educationala, prin includerea in campul educatiei a noilor achizitii din
domeniul stiintelor educatiei.
Cele mai importante caracteristici ale mijloacelor tehnice de instruire, care le confera
valoarea pedagogica si, totodata anumite limite in utilizare, sunt urmatoarele:
Desigur ca, profesorul este acela care proiecteaza si creaza situatii didactice in care se
utilizeaza mijloace de invatamant, organizeaza si indruma activitatea elevului, ajutandu-1 sa
invete. Procesul invatarii nu are la baza simpla perceptie, ci el presupune activitatea intelectuala
efectiva a elevului. Prin urmare, soft-urile prezentate o data cu utilizarea mijloacelor de
invatamant, nu sunt simple materiale intuitive care sa fie observate de elevi; ele isi indeplinesc
functia didactica numai daca sunt utilizate efectiv de acestia. Allfel spus, eficienta oricarui mijloc
de invatamant presupune asigurarea caracterului complementar al predarii - invatarii.
Utilizarea unui singur mijloc de invatamant, indiferent din ce categorie face parte si
indiferent cat de bine conceput si realizat ar fi el, nu poate da maximul de eficienta. Mijloacele de
invatamant trebuie selectate, utilizate si imbinate in fuctie de contextul pedagogic concret,
respectiv de celelalte elemente constitutive ale strategiilor didactice: sistemul de metode didactice,
formele de organizare a activitatii didactice etc. Un mijloc de invatamant nu este eficient in sine,
96
ci numai ca element component al unui sistem de mijloace de invatamant, care se sprijina reciproc
si care se integreaza intr-o strategie de instruire sau autoinstruire coerenta.
Este adevarat, elevii urmărese aceleaşi scopuri, numai ca identitatea de scopuri nu este
totuna cu comunitatea de scopuri; identitatea de sarcini nu este tot una cu rezolvarea prin eforturi
comune a acestora.
Într-o asemenea situaţie, elevii execută în acelaşi timp şi în acelaşi sistem, aceleaşi sarcini,
dar fiecare lucreaza strict individual, fără a se stabili legatun de interdependentă între ei.
Comunitatea între colegi şi posibila invaţare prin cooperare sunt reduse la maximum, ele având
loc numai în afara predării, în pauze şi în timpul liber. Aflaţi în raporturi de depenedenta faţa de
profesor, ei rămân, oarecum, unii faţă de ceilalţi.
Totuşi, această formă de activitate este de preferat atunci când se intenţioneaza expunerea
unor noţiuni fundamentale, sintetizarea unei informaţii mai cuprinzătoare, efectuarea unor
demonstraţii, sensibilizarea şi câştigarea adeziunii pentru o idee, ori atunci când se caută
modelarea unor opinii şi atitudini prin abordarea unor teme profund caracter emoţional-educativ.
97
Invăţământul frontal în care profesorul are rolul principal, organizează, conduce şi dirijează
activitatea elevilor, este denumit magistral. La rândul sâu, învăţământul magistral poate fi
individual (dacă profesorul predă unui singur elev), frontal (profesorul predă unei clase de elevi)
şi pe grupe (profesorul predă unor grupe de elevi).
Clasa are astfel toate şansele să se afirme ca un grup puternic ce utilizează o parte a energiei
de care dispune pentru a progresa, pentru a-şi atinge scopurile şi o altă parte pentru a-şi regla
acţiunile sale, pentru a-şi mentine coeziunea necesară. Se poate vorbi astfel despre o energie de
proces şi o despre o alta de conservare.
Grupul permite elevului să-şi dezvăluie multe aspecte ale lui însusi si concomitent, să
perceapa diferite fapte al altora, de aici rezultând o imbunatatire a imaginii de sine.
98
Organizarea combinată a activităţii elevilor se referă la îmbinarea celor prezentate mai sus,
in funcţie de obiectivele operaţionale urmărite şi curacteristicile concrete ale contextelor
educaţionale.
Activitatile individuale cuprind studiul individual, efectuarea temelor pentru acasa, studiul
în biblioteci, lectura suplimentara si de completare, întocmirea de proiecte, referate, desene,
scheme, alte lucrari scrise, comunicari stiintifice, alte proiecte practice.
Psihologic- invătarea este, prin natura ei, individuala. Acasă sau în şcoală, o bună parte din
invatare se realizează prin studiu individual şi independent. Deşi, o clasă de elevi este supusă
aceloraşi experiente, procesul de invatare este relativ diferit pentru fiecare în parte, pentru că
fiecare se angajează cu propria experientă anterioară, cu propriile sale potentialităti, cu propria
istorie a devenirii sale in procesul invatării; în plus, indivizii nu invata.- nici aceleaşi lucruri, nici
în acelaşi ritm.
Din punct de vedere sociologic - studii şi crecetări recente intaresc ideea că „...marea temă
specifică pentru sfârşitul secolului al XX-lea este triumful individului...", că, după o lungă perioadă
de amenintare a totalitarismului, „...individul este acum, in prejma sfârşitului de mileniu, mai
puternic ca oricând". Intrăm, aşadar, într-o eră a individualitătii. Este vorba de o filosofie etica,
prin care individul este inaltat la un nivel global", cultivarea personalitatii umane devenind o
cerintă contrară tendintelor de omogenizare, de uniformizare.
Pe acest fundal, al unei perioade noi, în care forta de creatie şi de comunicare a individului
este în evidentă creştere, în care forta personalitătii individuale devine o necesitate cardinală, este
natural ca efortul, autonom de invătare să fie în creştere.
Conditiile noi de invătare atrag după ele forme noi de organizare a invătării şi a muncii, de
natură să pună mai bine în valoare potentialitătile fiecăruia dintre elevi.
O serie de tehnici noi de invătare prin descoperire, prin rezolvări de probleme se însuşesc
cel mai bine în cadrul activitătilor individuale şi de echipă.
99
Se impune aici precizarea că termenii "individual" şi "independent" nu sunt superpozabili.
Activitatea individuala a elevilor poate fi independentă - atunci când elevii rezolvă sarcinile fară
ajutor/ sprijin din partea profesorului sau indrumata de catre profesor, în timp ce activitatea
independentă poate, fi individuala si pe grupe si presupune autoinformarea elevilor,
autoorganizarea şi autoinvăţare.
Cele trei forme de desfasurare a activitatii didactice sunt complementare si se pot desfasura
concomitent, în functie de obiectivele si continutul didactic. Dintre ele, lectia este considerata cea
mai importanta, fiind cea mai eficienta forma de organizare a activitatii de predare – învatare -
evaluare. Totusi profesorul va organiza activitatile didactice astfel încât sa sporeasca sansele de
reusita a atingerii obiectivelor propuse, adoptând o varietate de activitati la specificul si potentialul
elevilor sai.
În concluzie, se poate spune că fiecare dintre formele amintite prezintă evidente avantaje,
dar şi unele dezavantaje. Dezavantajele uneia pot fi, însă, compensate prin avantajele alteia
Pedagogii sustin ca "variabila cu cea mai puternica forta de influentare asupra adoptarii
unei anume strategii de instruire este relatia didactica dintre scop-continut- metode/mijloace.
Aceasta triada constituie axul generativ al întregului demers pragmatic al conduitei metodologice
a majoritatii profesorilor.
O strategie didactica prescrie modul în care elevul este pus în contact cu continutul de înva
tare, adica traiectoria pe care urmeaza sa-i fie condus efortul de învatare. Ea confera solutii de
ordin structural procedural cu privire la proiectarea si combinarea diferitelor metode, mijloace,
100
forme si resurse de predare-învatare, pentru ca elevii sa ajunga la achizitiile dorite, iar obiectivele
educationale sa fie atinse.
• urmează analiza resurselor umane (clasa de elevi), ţinând seama de nivelul de inteligenţă
al elevilor, de motivaţia învăţării şi de aptitudinile lor. Se vor avea în vedere golurile din
cunoştinţe, nivelul de cunoştinţe al elevilor, deprinderile şi modul de învăţare;
101
Conceptul de evaluare – delimitări teoretice
În sens larg, „evaluarea este acea activitate prin care sunt colectate, prelucrate şi
interpretate informaţiile privind starea şi funcţionarea unui sistem, a rezultatelor pe care le obţine,
activitate ce conduce la aprecierea acestora pe baza unor criterii, standarde şi prin care este
influenţată evoluţia sistemului” (Radu, I.T., 2008, p.18).
„Scopul evaluării este acela de a orienta și de a optimiza învățarea” Art. 71. -(1)-LEN NR.1/2011
Dacă ȋn şcoala tradiţională aceasta se realiza strict prin evaluarea cunoştinţelor, ȋn şcoala
modernă aceasta se extinde şi asupra celorlalte componente- capacităţi, deprinderi, atitudini,
competenţe.
Putem spune că evaluarea a devenit parte integrată a procesului didactic, ȋn ultimele decenii
discutându-se foarte mult despre evaluarea formativă- evaluarea ca mijloc de formare a elevului
şi mijloc de observare a competenţelor acestuia, integrată constant şi operativ pe tot parcursul
procesului instructiv.
Acoperă atât domeniile cognitive, cât şi pe cele afective şi psihomotorii ale ȋnvăţării vizând astfel
dezvoltarea holistică a copilului.
“In cadrul activităţilor din gradinita, actul de evaluare are drept scop măsurarea şi aprecierea
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite de copii ȋn cadrul activităţilor de ȋnvăţare.
În acelaşi timp, evaluarea urmăreşte şi aspectele formative ale muncii educatoarei, concretizate
ȋn atitudinile şi comportamentele dobândite de copilul preşcolar ȋn cadrul activităţilor
realizate.”(Dinuţă, N., 2009:282)
102
Învăţământul preşcolar nu face din transmiterea de cunoştinţe un obiect expres de preocupare, ci
se foloseşte de cunoştinţe pentru a uşura şi optimiza procesul integrării copilului ȋn mediul social
cât şi pentru a declanşa şi stimula potenţialul biopsihic al copilului.
=> Funcţia motivaţională – de ȋncurajare, motivare a copilului pentru a-i genera un imbold
pentru autodepăşire.
Întreg demersul evaluativ se realizează cu ajutorul unor metode adaptate la strategiile didactice
specifice vârstei timpurii. Acestea sunt grupate ȋn două mari categorii:
103
Metoda de evaluare este „o cale prin care profesorul oferă elevilor posibilitatea de a
demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi testate prin
utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate obiectivului de evaluare propus” (Stoica, A.,
2001).
Probele de evaluare utilizate ȋn grădiniţă pot lua diferite forme de la probe orale, la probe scrise
sau jocuri didactice :
Probele orale de evaluare se realizează prin metoda conversaţiei şi oferă educatoarei
informaţii despre nivelul de formare a structurilor psihice la preşcolari. Copilul asociază
cuvântul la acţiune, acţionează, analizează, compară şi exprimă prin limbaj datele sarcinii
primite.
Probele scrise de evaluare – sunt instrumente specifice cu caracter sintetic pentru evaluarea
iniţială, continua şi sumativă. Acest tip de probe sunt compuse din itemi(cerinţe sau sarcini
ce trebuiesc ȋndeplinite de către preşcolari). Formularea precisă a itemilor este o necesitate
pentru a planifica adecvat paşii ce trebuie făcuţi de copil pentru a atinge performanţa dorită.
METODE TRADIŢIONALE DE EVALUARE
a) Evaluarea orală. Se realizează printr-o conversaţie între cadrul didactic şi elevi, prin
care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la volumul şi calitatea instrucţiei.
Conversaţia poate fi individuală, frontală sau combinată.
Se recomandă a fi utilizată mai ales în cazul disciplinelor/tipurilor de activităţi care au ca
obiectiv formarea unor capacităţi şi abilităţi dificil de surprins prin intermediul altor metode
de evaluare (de exemplu, capacitatea de comunicare verbală).
Avantaje:
✓ permite verificare;
✓ oferă posibilitatea unei evaluări flexibile, adaptată particularităţilor individuale, prin
stabilirea tipului de întrebări şi a gradului de dificultate a acestora în funcţie de calitatea
răspunsurilor oferite de elevi;
✓ permite cunoaşterea posibilităţilor de exprimare a copiilor/elevilor şi siguranţa cu care
operează cu noţiunile asimilate, priceperea cu care elaborează un răspuns la o întrebare
anume, abilitatea de a argumenta o idee, de a respecta logica şi dinamica unei expuneri,
originalitatea manifestată în abordarea unei probleme;
✓ oferă posibilitatea ca, în cadrul unor răspunsuri incomplete, să se poată interveni cu
întrebări suplimentare;
✓ favorizează intensificarea interacţiunii profesor-elev;
✓ realizează un feed-back, prompt, rapid, permit corectarea răspunsurilor;
✓ favorizează dezvoltarea capacităţii de exprimare a copiilor/elevilor.
Limite:
✓ obiectivitatea poate fi diminuată datorită: gradului diferit de dificultate a întrebărilor,
starea de moment a evaluatorului starea psihică a elevilor (tensiunea afectivă);
✓ întrebările ajutătoare pot avea un caracter perturbator, obligându-i pe elevi să se abată
de la forma de răspuns proiectat;
✓ oferă posibilităţi limitate de verificare a unui număr mai mare de elevi;
104
✓ consum mare de timp, nivel scăzut de validare şi fidelitate.
În învăţământul preşcolar pentru evaluarea orală se pot folosi câteva procedee aparte, cum
ar fi:
✓ „Scaunul autorului“, folosit în cadrul „Întâlnirii de dimineaţă“ în alternativa
educaţională Step by Step. Copilul este poftit pe acest scaun ca să prezinte rezultatul
muncii independente sau de grup celorlalţi copii, educatoarei, după soluţionarea unei
sarcini date. I se oferă astfel şansa de a se autocunoaşte, autoevalua şi a avea feedback-
ul imediat al celorlalţi copii şi al educatoarei. Prin modelul de evaluare primit de la
educatoare, în timp, copiii vor şti să intervină şi să valorifice laturile pozitive ale
persoanelor cu care interacţionează şi să transmită acestora, sub formă de sugestii,
păreri, opinii despre ceea ce trebuie îmbunătăţit sau corectat, fără să jignească sau să
atace pe cineva.
✓ „Turul galeriei“ se utilizează după soluţionarea de către copiii a unor sarcinii primite în
grup. Rezultatul activităţii fiecărui grup este expus şi, prin rotaţie, fiecare grup
vizualizează operele expuse. Educatoarea iniţiază o comunicare interactivă între copiii
autori ai lucrării expuse şi copiii vizitatori. Cei dintâi oferă informaţii despre modul de
organizare, despre contribuţia pe care a avut-o fiecare, despre colaborarea în
soluţionarea sarcinii şi rezultatul muncii lor. Ceilalţi formulează aprecieri despre felul
în care au fost rezolvat cerinţele şi oferă aplauze şi încurajări.
✓ „Jurnalul metacognitiv“ constă în evaluarea copilului la sfârşitul zilei cu privire la
conţinutul învăţării, rezultatele obţinute în activităţile individuale sau comune, în
termeni de reuşite şi dificultăţi întâmpinate, relaţiile şi calitatea acestora cu colegii pe
parcursul îndeplinirii sarcinilor de învăţare.
Poate lua forma unui dialog între copil şi educatoarea sau între copil şi colegii de grupă. Se
formulează întrebări de genul: „Ce ai învăţat să faceţi astăzi?“, „Cum ai făcut?“, „Ce ţi s-a
părut izbutit?“, „Ce dificultăţi ai întâmpinat?“, „Cine te-a ajutat?“, „Pe cine ai ajutat?“, „Cum
te-ai simţit astăzi?“.
b) Evaluarea scrisă. Reprezintă o metodă de evaluare care se utilizează începând cu ciclul
primar, nefiind specifică învăţământului preşcolar.
La nivelul grădiniţei, prin „scris“ înţelegem exerciţiile grafice, scrierea de simboluri, de litere
izolate, de silabe, de cuvinte cu litere de mână sau de tipar.
Este foarte des folosită pentru verificarea nivelului de pregătire a elevilor.
La clasele I-IV îmbracă forma lucrărilor de control curent, a lucrărilor de control date la
încheierea unei unităţi de învăţare.
Lucrările scrise de control curent (extemporale) se administrează la lecţia curentă, durează
10-15 minute şi cuprind un număr redus de întrebări. Urmăresc: verificarea modului în care
elevii şi-au însuşit lecţia de zi, acoperirea necesarului de note, formarea la elevi a obişnuinţei
de a învăţa sistematic.
Lucrările de control la sfârşitul unei unităţi de învăţare se aplică în cadrul evaluării formative.
Verifică în ce măsură obiectivele unităţii (obiectivele de referinţă) au fost îndeplinite şi elevii
şi-au însuşit conţinuturile esenţiale. Oferă informaţii privind calitatea demersului didactic şi
efectele sale exprimate în nivelul de pregătire al elevilor.
Avantaje:
105
✓ permite evaluarea unui număr mare de elevi într-un timp relativ scurt;
✓ face posibilă evaluarea tuturor elevilor cu privire la asimilarea aceluiaşi conţinut, ceea
ce permite compararea rezultatelor;
✓ asigură condiţii pentru o apreciere cu grad ridicat de obiectivitate;
✓ oferă elevilor posibilitatea de a elabora răspunsul în mod independent, în ritm propriu,
demonstrând astfel cunoştinţele şi capacităţile de care dispun:
✓ diminuează stările tensionale care pot influenţa negativ performanţele elevilor mai
timizi sau cu alte probleme emoţionale.
Limite:
✓ feed-back-ul nu este operativ (imposibilitatea corectării unor greşeli, clarificării,
completării imediate a cunoştinţelor, elevii luând cunoştinţă de lacunele lucrărilor cu
relativă întârziere);
✓ imposibilitatea de a orienta elevii prin întrebări suplimentare;
✓ când conţinutul nu acoperă decât o parte din materie, există posibilitatea ca întâmplarea
să aibă un rol semnificativ cu implicaţii importante asupra calităţii probei.
c) Evaluarea practică. Se foloseşte pentru a evalua capacitatea elevilor de a aplica
anumite cunoştinţe teoretice în rezolvarea unor probleme practice, gradul de stăpânire a unor
priceperi şi deprinderi. Se aplică în special atunci când se urmăreşte evaluarea conţinutului
experimental şi practic al instruirii, dar oferă şi informaţii cu privire la însuşirea conţinutului
conceptual. Reprezintă şi o modalitate importantă de dezvoltare a unor competenţe generale
şi specifice, aplicative.
În învăţământul preşcolar probele practice sunt diversificate în funcţie de natura
domeniului de competenţă, de conţinuturile acesteia, de obiectivele didactice, de posibilităţile
concrete tehnice (tehnologice) de evaluare.
În grădiniţă aceste probe sunt asociate activităţilor de modelaj, de construcţie, pictură,
gospodărie, experimentelor pentru observarea unor fenomene, confecţionării unor „cărţi“ sau
albume, întocmirea unor colecţii, dar şi rezolvarea unor sarcini cu conţinut matematic, de
comunicare orală sau scrisă pe baza softurilor educaţionale (de cele mai multe ori, există
posibilitatea tipăririi lucrării executate de copil). Rezultatele activităţilor practice sunt expuse,
constituind subiect al evaluării educatoarei şi părinţilor, interevaluării copiilor şi al
autoevaluării. Rezultatele activităţilor practice ale copiilor sunt supuse în acest caz
aprecierilor verbale, în funcţie de criterii pe care aceştia trebuie să le cunoască anterior
rezolvării sarcinilor.
Pentru contracararea limitelor celor trei metode de evaluare, dar şi pentru asigurarea unui
grad sporit de obiectivitate se recomandă imbinarea metodelor tradiţionale de evaluare.
106
autoevaluarea. Dintre aceste metode, aplicabilitate la nivelul învăţământului primar şi
preşcolar au: observarea sistematică, portofoliul şi autoevaluarea.
a) Observarea sistematică.
Oferă informaţii relevante asupra performanţelor copiilor/elevilor din perspectiva
capacităţii lor de acţiune şi reacţionare, a competenţelor şi abilităţilor de care dispun, a
trăsăturilor de personalitate şi implicit pentru calitatea şi eficienţa demersului didactic.
Permite cunoaşterea unor performanţe mai greu cuantificabile, dar foarte importante pentru
aprecierea randamentului şcolar.
În învăţământul preşcolar observarea este importantă în programele de educaţie centrate pe
copil şi constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unui copil, fără a
interveni, cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice.
Educatorul trebuie să redescopere mereu copilul în dinamica ipostazelor inedite ale
individualităţii lui în devenire, sub toate aspectele. Prima condiţie de importanţă capitală este
ca educatorul să înveţe să observe copilul.
Încă de la venirea sa în grădiniţă obţinem prin observare informaţii despre dezvoltarea
copilului, prin interacţiunea cu grupa de copii, de la părinţi şi toate persoanele care
interacţionează cu copilul, atât din grădiniţă, cât şi din afara ei. Aceste informaţii sunt
confidenţiale.
Cunoaşterea copilului necesită timp şi anumite competenţe din partea educatorului:
✓ să facă observaţii obiective;
✓ să-şi construiască instrumentele necesare pentru înregistrarea informaţiilor;
✓ să dea acestora o interpretare pertinentă.
Informaţiile pe care trebuie să le obţinem despre copil se referă la:
✓ modul cum acţionează cu obiectele (cum le mânuieşte, dacă inventează moduri noi de
a le folosi, dacă se joacă cu materialele din toate centrele de activitate, dacă foloseşte o
varietate de materiale sau optează doar pentru unele);
✓ modul cum interacţionează cu ceilalţi (educator, copii, alţi adulţi): modul de comunicare
verbală/nonverbală, iniţiativa în comunicare, capacitatea de autocontrol, capacitatea de
exprimare a emoţiilor şi de a înţelege emoţiile celorlaţi;
✓ relaţiile în cadrul grupului social al grupei (dacă se joacă cu copiii, ce roluri preferă,
dacă iniţiază jocuri, cu ce copii preferă să se joace).
În învăţământul primar observarea elevilor trebuie să se realizeze în contexte multiple: la
ore, în pauze, în cadrul activităţilor extraşcolare şi extracurriculare.
Atât în grădiniţă, cât şi la clasele I-IV, pentru o observare reuşită este important ca orice
cadru didactic:
✓ să stabilească exact scopul observaţiei;
✓ să stabilească comportamentele care interesează;
✓ să aloce un timp special (de exemplu, 10-15 minute la jocuri şi activităţi alese);
✓ să utilizeze mijloace simple de înregistrare (grile, liste de rubrici pe care doar să se
bifeze);
✓ să noteze comportamentele cu mare exactitate;
✓ să nu opereze cu etichetări subiective;
✓ să noteze ceea ce i se pare important, nou pentru dezvoltarea copilului;
107
✓ să observe copilul în condiţii cât mai variate, locuri diferite şi momente diferite,
deoarece un comportament constant în situaţii diferite, e important pentru interpretare;
✓ să înregistreze observaţiile în caietul de observaţii;
✓ să interpretăm datele înregistrate pentru a diferenţia aspectele caracteristice de cele
aparente.
Pentru înregistrarea informaţiilor se pot folosi următoarele instrumente:
✓ fişa de observare;
✓ scara de clasificare;
✓ lista de control /verificare.
Fişa de observare reprezintă un instrument prin care cadrul didactic consemnează date
factuale cu privire la comportamentul sau modul de acţiune al elevului (fapte deosebite,
probleme de natură comportamentală, aptitudini generale sau specifice etc.), pe care apoi le
prelucrează şi le interpretează.
Avantaj: cadrul didactic decide asupra comportamentului sau performanţelor pe care le
consideră relevante, semnificative pentru a fi reţinute şi nu presupune implicarea elevului în
completarea fişei.
Dezavantaj: solicită un timp considerabil pentru notarea datelor factuale şi nu întotdeauna
interpretarea acestora are gradul de obiectivitate dorit.
Interpretarea
Prezentarea evenimentului (concluzii
Data Locul
evenimentului /faptei de natură
psihopedagogică)
108
Prezintă avantajul că se elaborează relativ uşor şi permite evaluarea obiectivă a unor
abilităţi.
b) Portofoliul. Reprezintă atât o metodă, cât şi un instrument de evaluare complex,
integrator, flexibil prin care cadrul didactic urmăreşte progresul realizat de elev în plan
cognitiv, atitudinal, comportamental de-a lungul unui semestru sau an şcolar.
Portofoliul reprezintă „cartea de vizită” a elevului, reliefând progresul înregistrat de acesta pe
o perioadă determinată a parcursului şcolar. Deoarece realizează o sinteză a activităţii elevului
pe o perioadă mai îndelungată de timp poate servi şi ca evaluare sumativă.
Permite evaluarea unor produse care, în mod obişnuit, nu sunt avute în vedere prin celelalte
metode de evaluare, ceea ce stimulează exprimarea personală a elevilor, angajarea lor în
activităţi de învăţare mai complexe, cu grad ridicat de originalitate şi crea-tivitate. În felul
acesta evaluarea devine motivantă pentru elev. De asemenea, înlătură tensiunile, stările
emoţionale negative care însoţesc formele tradiţionale de evaluare.
La clasele I-IV, portofoliul poate include rezultatele relevante obţinute prin celelalte metode
şi tehnici de evaluare:
✓ rezultatele la probele scrise (lucrări de control, teste, teme pentru acasă);
✓ rezultatele activităţilor practice;
✓ compuneri, eseuri, lucrări prezentate în cercuri;
✓ fişe de observare;
✓ postere, machete, desene, caricaturi;
✓ chestionare de atitudini, interviuri;
✓ casete video cuprinzând prestaţia orală a elevului în cadrul unor activităţi sau contribuţia
în activitatea de grup etc.
La grădiniţă portofoliul poate include:
✓ desene
✓ picturi
✓ fişe cu sarcini
✓ poveşti dictate educatoarei,
✓ aplicaţii practice,
✓ cărţi făcute de copii,
✓ planşe cu cifre sau cu litere,
✓ îndoituri din hârtie, fotografii, lucrări de grup,
✓ interviuri de alfabetizare şi alte materiale în care sunt informaţii despre copil strânse de
obicei, de-a lungul unui an şcolar.
Portofoliul de evaluare cuprinde obiectivele care au stat la baza realizărilor curente ale
copilului, strategiile, instrumente de evaluare (tabele de rezultate, fişe de observaţie din timpul
activităţilor independente şi pe grupe, liste de verificare şi control, fişa de caracterizare
psihopedagogică), informaţii despre activitatea copilului în afara grupei (participarea la
concursuri, materiale din care rezultă preocuparea pentru dans, pictură, gimnastică etc.),
diagrame, grafice, informaţii asupra percepţiei de către copil asupra propriei prestaţii,
comentarii suplimentare, planuri de intervenţie personalizate, corespondenţa cu părinţii
La sfârşitul anului şcolar copiii primesc aceste portofolii într-un cadru festiv, cu aprecieri
şi laude în prezenţa părinţilor, motivându-i astfel pentru învăţare.
109
c) Autoevaluarea. Reprezintă o metodă prin care se urmăreşte construirea imaginii de sine
a elevului, care astfel nu se mai reduce la judecăţile de evaluare emise de către cadrul didactic.
Este folosită cu scopul de a-i ajuta pe elevi să-şi cunoască dimensiunile propriei
personalităţi şi manifestările comportamentale, având totodată multiple implicaţii în plan
motivaţional şi atitudinal. Ajută elevul să conştientizeze progresele şi achiziţiile, să-şi
raporteze performanţele la exigenţele şi sarcinile învăţării, să-şi elaboreze un stil propriu de
muncă. Pentru a-şi îndeplini rolul, este necesar ca elevul să aibă o serie de puncte de
referinţă/criterii în baza cărora să procedeze la autoevaluarea diverselor aspecte ale devenirii
sale. Poate fi folosită atât la clasele I-IV, cât şi în grădiniţă.
Există în teoria şi practica evaluării mai multe criterii de clasificare a itemilor, dintre care
cel mai des utilizat este acela al gradului de obiectivitate oferit de corectare. În funcţie de acest
criteriu, itemii pot fi clasificaţi în trei categorii :
• itemi obiectivi
• itemi semiobiectivi
• itemi subiectivi (cu răspuns deschis)
1. Itemi obiectivi:
Sunt dominanţi în testele de cunoştinţe, mai ale în cele standardizate. Pot dobândi forma
de:
110
a) Itemi cu alegere duală, care presupun alegerea răspunsului corect din două variante
posibile, de tipul: adevărat - fals, corect-greşit, da-nu, acord-dezacord, potrivit-
nepotrivit.
b) Itemi de asociere simplă (împerechere)- acest item, presupune stabilirea unor
corespondenţe, asocieri între elementele distribuite pe două grupe (coloane, rânduri):
prima grupă reprezentând enunţul itemului, iar a doua grupă, răspunsurile.
c) Itemi cu alegere multiplă - acest item este format dintr-un enunţ (premisă) urmat de
un număr de opţiuni din care elevul trebuie să aleagă soluţia corectă. Pentru fiecare
item sunt oferite 2-4 răspunsuri, din care unul singur este corect, iar celelalte sunt
aparent corecte (distractori). În realizarea itemilor de asociere tip pereche, pentru a
evita ghicirea soluţiilor prin eliminare, numărul acestora trebuie să fie mai mare decât
al premiselor.
1. Itemii semiobiectivi:
Cuprind întrebări şi cerinţe care presupun elaborarea unor răspunsuri scurte. Pot dobândi forma
de:
3. Itemii subiectivi:
a) Item cu răspuns construit scurt, puţin elaborat – cere elevului să exprime o singură idee
importantă în câteva fraze: o explicaţie, o relaţie, o definiţie descriptivă etc. Profesorul
fixează criterii precise cu privire la conţinutul răspunsului, extensia sa, structura etc.
b) Item tip rezolvare de problemă - acest tip de item se referă la o situaţie-problemă, sarcină
de lucru în care elevul se confruntă, în general, cu un caz pentru care nu există o soluţie
învăţată anterior, o unică soluţie. Scopul este de a pune elevul să-şi folosească cunoştinţele
111
şi deprinderile însuşite la obiectul respectiv, dar nu numai, pentru a formula o posibilă
soluţie a problemei. În realizarea rezolvărilor de probleme - situaţia-problemă trebuie să
fie în concordanţă cu vârsta şi nivelul de pregătire al elevului, iar formularea cerinţelor să
fie adecvată obiectivului de evaluare.
c) Item tip eseu - cere elevului să construiască, să producă un răspuns liber în conformitate
cu un set de cerinţe date. După tipul răspunsului aşteptat, itemii tip eseu pot fi:
✓ Eseu structurat, în care răspunsul aşteptat este ordonat şi orientat cu ajutorul
unor indicii, sugestii, cerinţe
✓ Eseu liber (nestructurat), care valorifică gândirea, scrierea creativă,
imaginativă, originalitatea, creativitatea, inventivitatea elevului.
d) Item cu răspuns construit elaborat/dezvoltat – poate cere un răspuns care să fie redactat
pe mai multe pagini. Poate fi vorba despre o dizertaţie sau un eseu, de un memoriu sau
chiar de o teză (Potolea, D., Neacşu, I., Iucu, R. B., Pânişoară, I. O., 2008, p. 345)
112
O2:
O3:
.
.
Conţinutul probei de evaluare : probă orala/scrisă (scriem ce fel de proba facem)
Grila de itemi: ȋntrebări orale/ scrise (scriem intrebari orale daca am ales proba orala si intrebari
scrise daca am ales proba scrisa)
Itemi: - aici trecem itemii si specificam la fiecare intai tipul itemului si apoi il enuntam
-Item cu alegere duală (ex. Scufita avea culoarea albastra. A/F)
-Item tip pereche
A B
1. soarele a. verde
2. iarba b. galben
3. cerul c. albastru
Barem de corectare:
Item Forma de apreciere
Descriptori de performanţă:
Cele mai multe raspunsuri corecte vor fi recompensate cu palaria matematicianului, istetului,
vorbaretului etc.
113
• In cadrul probelor de evaluare orale chiar daca prescolarii nu primesc o fisa de evaluare
propriu-zisa aceasta trebuie sa existe in dosarul educatoarei si sa aiba forma descrisa
mai sus, deci instrumentul de evaluare se intocmeste de catre cadrul didactic in cadrul
tuturor activitatilor de evaluare.
• Daca ni se cere elaborarea unui instrument de evaluare modern respectam pasii de mai
sus si utilizam o metoda de evaluare moderna spre exemplu metoda R.AI. sau cubul.
Spre exemplu fiecare latura a cubului va avea un item si un obiectiv deci in testul de
evaluare moderna prin metoda cubul vom avea 6 obiective de evaluare si 6 itemi
respectand domeniul experiential si disciplina pentru care ni se cere elaborarea
instrumentului.
Ciclicitatea observată în dezvoltarea fiinţei umane permite distingerea unor etape de vârstă
bine circumscrise (Papalia, E.D.& Olds, W.S., 1992), această segmentare a etapelor de vârstă fiind
mai degrabă didactică. Deosebirile dintre etape pot să nu fie foarte pregnante sau pot să apară
suprapuneri într-o măsură foarte mare între ele. Fiecare copil este unic în modul în care creşte, se
dezvoltă şi dobândeşte deprinderi şi competenţe. Copiii trec prin stadii similare de dezvoltare, dar
în ritmuri diferite. Nu trebuie să ne aşteptăm ca toţi copiii să atingă acelaşi nivel de performanţă
în aceleaşi timp.
În general, este acceptat următorul traseu al ciclului vital:
• Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere);
• Perioada de nou născut şi sugar (0 – 1 an);
• Copilăria timpurie (1 – 3 ani);
• Vârsta preşcolară (3 – 6 ani);
• Vârsta şcolară mică (6/7 ani – 10/11 ani);
• Preadolescenţa – pubertatea (10/11 ani – 14/15 ani)
• Adolescenţa (14/15 ani – 20 ani);
• Vârsta adultă tânără (20 – 40 ani);
• Vârsta „de mijloc“ (40 – 65 ani);
• Vârsta adultă târzie sau bătrâneţea (începând cu 65 ani).
Vârsta preşcolară (3 – 6/ 7 ani) a fost multă vreme considerată o etapă „neimportantă“ din
punctul de vedere al achiziţiilor psihologice, un interval de timp în care copiii nu fac nimic altceva
decât să se joace. Cercetările din ultimele zeci de ani au demonstrat fără îndoială faptul că, de fapt,
chiar acest joc are o importanţă crucială. Într-un fel, jocul copilului echivalează cu „munca
114
adultului“. Prin joc, copiii îşi dezvoltă abilităţile cognitive şi învaţă noi modalităţi de interacţiune
socială. Aşa se face că etapa preşcolară este una a schimbărilor semnificative nu doar fizice, ci şi
mentale şi emoţionale. Deşi dezvoltarea fizică, socială, emoţională, cognitivă sau de limbaj se
petrec în acelaşi timp şi nu separat, din considerente didactice vom aborda aceste aspecte în
subcapitole diferite.
Dezvoltarea fizică
•Ritmul creşterii este diferenţiat: între 4 şi 5 ani creşterea este lentă, uşor intensificată spre
sfârşitul preşcolarităţii. Se remarcă progrese importante în coordonarea motorie, în dezvoltarea
musculaturii şi în osificarea cartilajelor. Se continuă procesul de osificare a oaselor metacarpiene
şi a celor carpiene, proces ce se va încheia pentru primele între 9 şi 11 ani şi, pe la 12 ani, pentru
următoarele. Nutriţia joacă un rol important în acest proces de maturizare, ca şi în dezvoltarea
danturii. Se remarcă faptul că fetele au talia mai mică decât băieţii (Golu, P., Zlate, M., Verza, E.,
1994; Bogdan, T., Stănculescu, I.I., 1970).
•Bolile mai frecvente ale acestei perioade sau „bolile copilăriei“ duc la creşterea imunităţii, şi
par a avea şi efecte benefice în registrul emoţional şi cognitiv (Parmelee, A.H., 1986). În primul
rând, ele atrag atenţia copilului asupra diferitelor stări şi senzaţii, făcându-l să îşi conştientizeze
mai mult sinele fizic. De asemenea, boala îl învaţă pe copil cum să îi facă faţă, dezvoltându-i astfel
un sentiment de competenţă. În cazul unei boli contagioase care se răspândeşte la cei apropiaţi,
copilul are şansa de a observa cum fraţii, prietenii sau chiar părinţii trec prin experienţe similare
cu ale sale, un exerciţiu util de dezvoltare a empatiei.
Procesul de osificare este intens la nivelul oaselor lungi, al celor toracice, claviculare. Dantura
provizorie începe să se deterioreze şi mugurii danturii definitive se întăresc, iar cuburile coloanei
vertebrale s-au constituit, chiar dacă nu au o prea mare stabilitate.
115
Se poate vorbi de o modificare spectaculoasă la nivelul sistemului nervos deoarece la 5 ani,
creierul copilului cântăreşte 80% din creierul adult (în principal datorită procesului de mielinizare,
proces prin care se formează teaca ce înveleşte fibra nervoasă), deşi întregul corp al copilului
reprezintă doar o treime din dimensiunile adultului.
Până la 5 – 6, ani vederea de aproape este mai slabă decât vederea la distanţă. De asemenea,
până la 6 ani, maturizarea sistemului optic nu este completă, de aceea copilul nu poate baleia mai
mulţi stimuli simultan, aşa încât prinde un număr mic de stimuli în câmpul atenţional şi pe restul
îi „ghiceşte“.
Către 7 ani se consideră că are loc maturizarea ariilor corticale ce răspund de concentrarea
atenţiei. Tot acum apar modificări şi la nivelul organelor interne:
•Se lungeşte traheea, ceea ce scade frecvenţa infecţiilor respiratorii în comparaţie cu perioada
de până la 5 ani când iritabilitatea mucoaselor rinofaringiene, mica lor rezistenţă la praf, la
temperatura scăzută, la invazii microbiene contribuie la contractarea de numeroase boli specifice,
care slăbesc rezistenţa organismului pentru un timp relativ îndelungat şi creează teren propice
pentru contractarea altor boli (Şchiopu, U., Piscoi, V., 1982).
•Sporeşte pofta de mâncare, dar şi controlul sfincterelor ceea ce duce la controlul sporit al
micţiunii şi la dispariţia treptată în cursul ciclului primar, a enurezisului nocturn (Şchiopu, U.,
Piscoi, V., 1982).
•Se reglează temperatura corpului: media scade de la 37,6°C cât era la un an, la 37°C la 7 ani.
Abilităţile motorii
La vârsta de 5 ani copiii merg cu multă uşurinţă, se caţără, patinează, merg pe bicicletă.
Se dezvoltă abilităţi motorii grosiere, majoritatea fiind învăţate de la alţi copii, ceea ce
subliniază importanţa prezenţei tovarăşilor de joacă.
Se dezvoltă şi abilităţi motorii fine însuşite de la adulţi deoarece circumvoluţiunile cerebrale
sunt aproape definitive, fapt ce asigură tot mai mult un control mărit asupra mişcărilor: copilul
toarnă sucul în pahar, mănâncă folosind furculiţa etc.
Nivelul de activitate este exprimat de o puternică trebuinţă de joc care devine o activitate
fundamentală. Dacă în jurul vârstei de 2 ani copiii se joacă solitar, la 3 – 4 ani încep să se joace
împreună, să vorbească unul cu altul în timpul jocului, ceea ce sporeşte efectul de socializare al
jocului.
La copiii mici dezvoltarea fizică, socială, emoţională, cognitivă sau de limbaj se realizează în
acelaşi timp şi se intercondiţionează. Copiii învaţă holistic, astfel încât fiecare domeniu de
116
dezvoltare le influenţează pe celelalte şi nici unul nu operează independent. Dezvoltarea fizică
poate influenţa contribuţia copiilor la realizarea diverselor sarcini sau la obţinerea anumitor
performanţe ale grupului din care face parte. Reuşita sau nereuşita influenţează în foarte mare
măsură imaginea de sine a copilului şi stima de sine.
Dezvoltarea cognitivă
Generic, dezvoltarea cognitivă reflectă abilitatea copilului de a înţelege relaţiile între dintre
obiecte, fenomene, evenimente şi persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice (Kagan, 2005, p.
11). Practic, înţelegerea acestor relaţii se traduce în capacitatea copilului de a rezolva probleme,
de a gândi logic, de a asimila şi utiliza cunoştinţe despre mediul înconjurător şi despre lumea în
care trăieşte, precum şi de a avea noţiuni matematice de bază.
Pentru cei mai mulţi educatori din România, cea mai cunoscută abordare teoretică referitoare
la dezvoltarea copilului este cea piagetiană. Vom relua câteva dintre tezele de bază ale acestei
teorii, la care vom adăuga exemple generate de cercetări recente, precum şi teme de reflecţie şi
aplicaţii.
Descrier Activităţi de
Caracteristica e învăţare Activităţi care pot fi
iniţiate în
grădiniţă iniţiate de părinţi
1 2 3 4
Concreteţe raportare doar la obiecte
concrete, prezente fizic;
Ireversibilitate incapacitate de a parcurge
pe plan mental acţiunile şi
în sens invers;
Egocentrism convingerea că oricine
vede lumea prin ochii săi,
şi oricine o experienţiază în
mod similar;
Centrare atenţie acordată unei
singure dimensiuni la un
moment dat;
Focalizare pe stare, nu concentrare pe felul în
pe transformare care se prezintă perceptiv
lucrurile, şi nu pe
transformările care au dus
la aceste stări;
Gândirea transductivă dacă A cauzează pe B,
atunci şi B cauzează pe A;
Scenarii cognitive Capacitatea sporită de
a combina performanţa
la sarcini dificile cu
comunicarea eficientă;
117
Altele...
Atenţia
Atenţia selectivă este mai puţin eficientă decât la copiii mai mari deoarece stimulii din mediu
sunt scanaţi mai puţin sistematic şi există o mai mare vulnerabilitate la distragerea atenţiei de către
stimulii nerelevanţi. Preşcolarii mai mari sunt mai capabili să îşi monitorizeze atenţia, comparativ
cu cei mai mici. O caracteristică a abilităţilor atenţionale la vârsta preşcolară o reprezintă scanarea
nesistematică. Când au de scanat mai mulţi stimuli în vederea luării unei decizii, copiii apelează
la strategii nesistematice sau dezorganizate.
Într-un experiment din 1968, E. Vurpillot a pus copii de 5 – 6 ani să compare perechi de căsuţe
(fiecare cu câte 6 ferestre) care nu se diferenţiau prin nici o fereastră, sau perechi care se diferenţiau
prin una, 3 sau 5 ferestre. Cei de 5 ani nu au comparat ferestrele pereche cu pereche, ci la
întâmplare, iar numărul de fixări oculare a fost mai mic decât în cazul copiilor mai mari. Acest
comportament duce la concluzia că la preşcolari există o lipsă a unor proceduri sistematice de
direcţionare şi concentrare a atenţiei, care corelează cu un număr crescut de erori. Când „scanează“
o imagine, copiii mai mici de 6 ani pornesc din centrul imaginii şi coboară cu privirea. Copiii mai
mari de 6 ani pornesc de sus şi încearcă să acopere tot câmpul vizual, asemenea adulţilor.
O altă caracteristică a atenţiei la această vârstă o reprezintă distractibilitatea crescută, adică
faptul că cei mici nu pot rămâne focalizaţi pe o sarcină timp îndelungat.
Memoria
S-a crezut iniţial că există un deficit la nivelul memoriei de lucru a copiilor preşcolari. Mai
recent însă s-a arătat că pentru materiale „potrivite“ copilului – adică bazei sale de cunoştinţe -
capacitatea memoriei de lucru creşte. Pe de altă parte, s-a considerat că nu putem vorbi de
metacogniţie sau metamemorie (cunoştinţe despre strategii de memorare şi de utilizare a acestora)
la această vârstă. S-a dovedit însă că pur şi simplu copiii de 3 ani nu îşi dau seama că li se cere să
memoreze ceva şi apoi să redea, pe când cei de 6 ani înţeleg ce anume dorim de la ei. Există
experimente care demonstrează că intenţia de memorare apare la cei mici dacă ştim să le solicităm
acest lucru. Într-un astfel de experiment (Wellman & Flavel, 1975/1977) s-a ascuns un căţel de
jucărie sub o cutie (pe masă fiind mai multe cutii) şi s-a urmărit ce comportamente sunt puse în
valoare spontan de copil pentru a „memora“ unde e căţelul. Au apărut mai multe strategii: unii au
fixat insistent cutia, alţii au delimitat-o de celelalte (trăgând-o spre ei), iar alţii chiar ţinut mâna pe
cutie. Cei care au apelat la aceste strategii mnezice au avut performanţe mai bune, ceea ce arată că
atunci când copiii sunt motivaţi să-şi amintească un anumit lucru, chiar vor depune efort în acest
sens.
În alt experiment, copilului i s-a făcut o poză, iar apoi s-a ascuns aparatul (sub ochii lui). Nu
numai că acesta a ţinut minte unde este aparatul, dar dacă s-au făcut poze în mai multe locaţii,
copilul a început să caute în cea din urmă locaţie, trecând apoi la celelalte. Copiii au dovedit deci
118
o logică a căutării, chiar dacă nu toţi au avut aceleaşi performanţe.
Concluzia este că există metamemorie, dar e limitată la situaţii familiare, contexte specifice
şi e folosită totuşi inconsistent de către cei mai mici de 6 ani. Strategiile celor mai mari de 6 ani
sunt folosite sistematic.
Copilul învaţă poezii pe care le reproduce cu plăcere, însă nu poate continua recitarea dacă
este întrerupt, decât dacă reia totul de la capăt.
Performanţele mnezice ale preşcolarului sunt potenţate de trăiri emoţionale puternice. Astfel,
bucuria, plăcerea, mulţumirea pe care copiii le trăiesc în legătură cu un eveniment, o persoană sau
o jucărie intensifică procesele memoriei. Aprobarea educatoarei duce la fixarea respectivei forme
de comportament, iar trăirile emoţionale negative generează comportamente de respingere care
merg până la refuzul de a merge la grădiniţă. Aceasta înseamnă că materialul de memorat ales
trebuie să producă un colorit emoţional pozitiv.
Caracterul intuitiv, plastic, concret al memoriei însemnă că cei mici pot evoca cu relativă
uşurinţă imaginea obiectelor, a jucăriilor frumoase, viu colorate, atractive, dar mult mai dificilă
este memorarea materialului verbal, fapt ce poate fi facilitat prin prezentarea plastică, expresivă,
a conţinutului diferitelor povestiri, basme, explicaţii.
Productivitatea memoriei creşte de la o grupă de vârstă la alta după cum urmează: din 5
cuvinte prezentate cu voce tare o singură dată, copiii de 3 – 4 ani memorează în medie un cuvânt;
la 4 – 5 ani, 3 cuvinte; iar la 5 – 6 ani, 4 cuvinte.
Memorarea mecanică suplineşte experienţa cognitivă redusă. Primele încercări mai evidente
de memorare intenţionată apar la vârsta de 4 – 5 ani.
Limbajul
Limbajul se rafinează din punct de vedere sintactic şi semantic, dar şi pragmatic: apare o
capacitate sporită de adaptare la necesităţile ascultătorului. Pe lângă limbajul social, o
caracteristică a acestei vârste este reprezentată de „vorbirea cu sine“, care însoţeşte acţiunile şi are
rol de ghidare şi monitorizare a acţiunilor. Cu timpul, din limbajul monologat se constituie
limbajul intern, proces care este tot mai evident pe la 4 ½ – 5 ½ ani, fapt ce va intensifica funcţia
119
sa cognitivă. În condiţiile unei educaţii corecte şi dezvoltări fără probleme, în jurul vârstei de 3
ani, copilul îşi însuşeşte, în linii mari, pronunţia fonemelor limbii materne. Totuşi sunt dese
cazurile în care preşcolarul mic întâmpină dificultăţi atât în plan auditiv, cât şi articulator, în
diferenţierea consoanelor sibilante ş şi j de siflantele s şi z (apar substituiri de tipul: sase în loc de
şase, zoc în loc de joc), a consoanelor semioclusive č (ce, ci), ğ (ge, gi), ţ (în loc de ceai copilul
pronunţă ţeai; în loc de cine, ţine; în loc de George sau Gigi, dzeorde, dzidzi). Greu se pronunţă şi
se diferenţiază l şi r, care adesea sunt substituite sau omise (laţa sau aţa în loc de raţă, tlei sau tei
în loc de trei, iampa în loc de lampa). În jurul vârstei de 5 – 6 ani, frecvenţa defectelor de pronunţie
scade considerabil. În mod normal, în jurul acestei vârste, copilul şi-a însuşit structura fonematică
şi ritmică a cuvintelor, normele ortoepice, elementele intonaţionale şi melodice ale frazei.
În ceea ce priveşte vocabularul, date statistice din anii ’80 arată următoarea situaţie: la 3 ani
acesta cuprinde 800 – 1000 cuvinte, la 4 ani se dublează (1600 – 2000 de cuvinte), la 5 ani ajunge
aproximativ la 3000 de cuvinte, iar la 6 ani cuprinde peste 3500 de cuvinte. Cu toată relativitatea
lor, aceste cifre evidenţiază faptul că, în condiţii normale de educaţie, la sfârşitul preşcolarităţii,
copilul stăpâneşte lexicul de bază al limbii materne. Interesantă este şi repartiţia cuvintelor pe
categorii gramaticale: aproape 70% sunt substantive, urmează verbele (indicativul prezent
predomină multă vreme în vorbirea copiilor. De exemplu „tată, te rog, desface cutia“; „ca să se
joacă cu fetiţa“; „să-l bagă în apă“ etc.; greşeli în formarea perfectului compus: „am puiat“ în loc
de „am pus“, „m-am ardat“ în loc de „m-am ars“ ), prepoziţiile şi conjuncţiile. Interesante sunt şi
cuvintele născocite: glumează, destinge lumina, câineluş etc. Extrem de important este faptul că
acumularea experienţei verbale duce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice, la
elaborarea aşa-numitului „simţ al limbii“, de mare ajutor în scrierea corectă, în etapa şcolarităţii.
Abilităţi conversaţionale
celor mici.
Preşcolarii au idei clare despre cum trebuie să decurgă o conversaţie, în ce context, unde, cu
cine. Ei învaţă de mici că trebuie să comunice strictul necesar, mesajul fiind clar şi relevant pentru
celălalt şi având valoare de adevăr „aici şi acum“, adică un suport real. De aceea, când au de-a
face cu un mesaj mai „criptic“, cum ar fi glumele, expresiile ironice sau metaforice, preşcolarii
sunt foarte derutaţi. De asemenea, le este foarte greu să accepte situaţiile în care adulţii folosesc
redundant o anumită expresie („Ce mai faci?“).
120
Capacitatea lor încă insuficient dezvoltată de a descifra mesaje poate explica de ce nu înţeleg
ceea ce se cere de la ei. Poate fi şi un efect al diferenţelor culturale, pentru că, în zone diferite ale
globului, conversaţia (mai ales cea adult – copil) poate varia foarte mult, iar când copiii din aceste
zone sunt testaţi, sunt luaţi prin surprindere şi nu fac faţă. Practic, se poate spune că ceea ce spun
copiii depinde de mediul din care vin, de cadrele cultural – conversaţionale ale acestui mediu.
Conversaţia cu copiii poate deveni o modalitate eficientă de cunoaştere, reglare şi centrare pe copil
a demersului didactic, în urma feedbackului obţinut de la copii.
Raţionamentul
Cele mai recente cercetări arată că cei mici sunt mai raţionali şi mai capabili de raţionamente
veritabile decât se credea în mod obişnuit. Copiii sunt nişte gânditori mai activi uneori chiar decât
adulţii, pentru că au cunoştinţe şi experienţe puţine, se întâlnesc mai des cu situaţii noi, şi de aceea
au o gândire mai puţin automatizată decât cea adultă, mai flexibilă. Şi raţionamentul, şi rezolvarea
de probleme au un scop şi presupun inferenţă, considerată în sens larg capacitatea de a merge mai
departe de ceea ce este dat (până la un scop pe care vrei să-l atingi).
În cazul copiilor nu este vorba de erori de logică în realizarea inferenţelor. De exemplu, ei pot
face raţionamente de genul „dacă paharul nu are toartă, înseamnă că nu e al mamei“. De asemenea,
pot face inferenţe legate de anatomia altor persoane, atunci când spun că „ghicesc“ părţile din care
sunt compuşi ceilalţi. Totodată sunt capabili de analogie, de exemplu, când se întreabă dacă
pietrele funerare mai înalte sunt ale unor regi.
Nu pot verbaliza însă raţionamentele şi adesea le lipsesc anumite cunoştinţe care i-ar putea
duce la concluzii raţionale.
Rezolvarea de probleme
O problemă apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un scop sau să
reacţioneze la o situaţie stimul, pentru care nu are un răspuns adecvat stocat în memorie. O
problemă apare când există:
b) o stare – scop, o situaţie diferită de cea iniţială, pe care subiectul e motivat să o atingă;
121
exemplu, atunci când trag de un mâner pentru a auzi un sunet plăcut. La 18 luni există deja
capacitatea de a alege între mai multe strategii rezolutive. Totuşi, aceste probleme sunt foarte
simple, rar apare folosirea consecventă a unor asemenea strategii, şi nu e sigur că cel mic poate fi
în stare să-şi conserve strategia optimă până data viitoare.
Hudson, Shapiro şi Sosa (1995) au arătat însă că există o dependenţă de context a capacităţii
rezolutive, adică există domenii în care copilul se implică mai mult, le cunoaşte mai bine şi astfel
poate elabora strategii rezolutive mai multe şi (sau) mai bune.
Rolul limbajului este important de studiat mai ales la copiii cu o doză mai mare de
impulsivitate. În problemele de amânare a recompensei, copiii recurg la limbaj pentru a e încuraja
să mai reziste, aceasta fiind o strategie naturală pentru unii în amânarea gratificării.
Cercetările din ultimele decenii ne-au demonstrat că trebuie să abordăm copilul ca întreg,
având în vedere dezvoltarea sa fizică, dar şi emoţiile şi creativitatea, încadrate de istoria sa
personală ca identitate socială (Moss şi Petrie, 2002).
Conceptul de „sine“ suferă modificări, la rândul său. Copiii încep să se perceapă nu doar ca
simpli „actori“ ai propriilor acţiuni, ci şi ca „regizori“ ai acestora deoarece se construieşte în jurul
sinelui un corpus de evaluări pozitive sau negative, care constituie stima de sine.
Un alt aspect al conceptului de „sine“ care se dezvoltă la această vârstă îl reprezintă identitatea
de gen. Conceptul de „gen“ se exprimă atât în adoptarea unor comportamente specifice sexului
căruia îi aparţine şi în înţelegerea semnificaţiei faptului de a fi băiat sau fată, cât şi în înţelegerea
constanţei genului în ciuda unor schimbări superficiale ale aspectului fizic. Conceptul de gen (sex
psihologic sau „gender în engleză) reprezintă asumarea mentală a sexului.
Progrese semnificative apar şi în capacitatea de autoreglare şi autocontrol. Preşcolarii pot mult
mai bine să îşi inhibe acţiunile, să accepte amânarea recompenselor şi să tolereze frustrările. Sunt
capabili să internalizeze regulile şi să se supună acestora chiar şi atunci când adulţii nu sunt de
faţă. De asemenea, reuşesc să îşi automonitorizeze comportamentul în funcţie de context.
122
Diferenţele temperamentale sunt tot mai evidente. Se consideră că diferenţele între copii pot
fi regăsite pe un continuum timiditate → inhibiţie → sociabilitate → extroversiune. Aceste
diferenţe sunt şi mai clare atunci când copiii întâlnesc situaţii nefamiliare. Kagan, pentru care
conceptul de inhibiţie se referă la reprimarea unor comportamente, a realizat o serie de studii
longitudinale asupra acestei dimensiuni. Una dintre concluziile importante ale acestor studii este
aceea că persoanele „inhibate“ pot fi intimidate mai uşor de un adult (examinator), lucru foarte
important în cadrul interacţiunilor din grădiniţă şi ulterior şcoală. Într-un experiment, examinatorul
le-a prezentat mai întâi copiilor o poză – caracterizată drept poza lui preferată – iar apoi i-a rugat
să o ia şi să o rupă. Copiii de tip S (cu sociabilitate crescută) chestionau foarte mult cererea şi
refuzau (fără anxietate), în timp ce copiii de tip I (cu inhibiţie crescută) aveau o reacţie de spaimă
aproape instantanee şi majoritatea executau sarcina în 5 – 10 secunde. Aceste diferenţe (S-I) par
să existe şi la nivel cerebral şi fiziologic, dar nu se manifestă după legea „totul sau nimic“.
Reactivitatea şi inhibiţia comportamentală au fost puse în relaţie şi cu strategiile adaptative ale
copiilor de 4–6 ani.
123