Partea I

MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII
PARTEA I
BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII
Cap. 1. INTRODUCERE
1.1. Definiţii ale managementului
a. *** : „Managementul este doar o parte a ştiinţei economice”

b. Marshall : „Ştiinţa economică este studiul omenirii în activităţile obişnuite ale vieţii.”
c. *** : „Organizarea este o parte a managementului” (microeconomia).
Ştiinţele Ştiinţele Manage-

Ştiinţa ORGANIZAREA
societăţii economice mentul
Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient, de a optimiza valorificarea tuturor

resurselor în vedere obţinerii succesului.
Managementul este ştiinţă, pentru că :

- are domeniu de referinţă
- are principii proprii
- operează cu metode şi tehnici specifice pentru atingerea unor obiective ale unor or-
ganisme economico-sociale.
Managementul este artă pentru că :

- pune în valoare cea mai importanta resursă, singura cu efect creator care este omul.
Managementul este ştiinţă şi artă deopotrivă pentru că, pe lângă cele arătate, caută să cultive :
- acceptarea unor responsabilităţi economice, sociale şi morale la cei care-l aplică,
responsabilităţi care antrenează :
• selecţie în valori
• generează competenţa care menţine competiţiile pe toate planurile şi obţine-
rea succesului.
STRATEGIA este o ORIENTARE GENERALĂ, ÎNTR-O ETAPĂ DATĂ care presupune

STABILIREA SARCINILOR FUNDAMENTALE pentru :
• atingerea obiectivelor etapei şi
• desemnarea acţiunii principale care are în vedere :
◊ momentul de declanşare a acţiunii
◊ mijloacele pentru optimizarea acţiunilor viitoare.
Strategia se subordonează POLITICII.
1 dr. ing. Păun ALAN

PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII
TACTICA reprezintă ansamblul formelor şi metodelor de conducere împreună cu folosirea

mijloacelor corespunzătoare pentru ATINGEREA OBIECTIVELOR CU MAXIMUM DE
EFICIENTĂ. Sau, altfel spus, tactica se defineşte ca suma mijloacelor pentru a reuşi într-o
acţiune.
DEZVOLTAREA este un PROCES de mobilitate, schimbare cu caracter deliberat pentru

atingerea obiectivelor economico-sociale.
Dezvoltarea este asociată cu termenul de CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ care se

materializează prin diferite proiecte.
DEZVOLTARE PROIECTE
Dezvoltarea are două etape :
♦ dezvoltarea virtuală şi
♦ dezvoltarea reală.
Dezvoltarea virtuală se petrece în două momente :
A) Parcurgerea ciclului :
creativitate idee de proiect testul realităţii
B) Definirea suprastructurii şi infrastructurii proiectului, integrarea în alte proiecte şi

în spaţiu şi instituţionalizarea proiectului.
(A) + (B) = DV (dezvoltare virtuală, potenţială, fără creştere economică).
Trecerea de la dezvoltarea virtuală (DV) la cea reală (DR) se realizează prin intermediul ma-
nagementului (M) :
DV M DR
Influenţa managementului în acest proces se referă mai ales la :

♦ reducerea timpului
♦ folosirea raţională a resurselor
♦ concordanţa dintre DV şi DR
♦ obţinerea unui PROFIT maxim.
Raţiunea de a fi a managerului o reprezintă succesul firmei pe care o conduce, succesul său

personal. Reţete nu există în acest domeniu. Unii specialişti s-au încumetat să propună nişte
ecuaţii ale succesului. Una dintre acestea fiind :
iniţiativa şi rigoarea conducătorilor + eficacitatea administrării +

+ modernitatea procedeelor + disciplina muncitorilor
dr. ing. Păun ALAN 2

Alte argumente atrag atenţia că strategia de succes se va putea constitui atunci când :
• întreprinderea se va baza pe competenţă şi experienţă, aceasta din urmă fiind vala-
bilă numai în măsura în care este dublată de acumulări înnoitoare;
• întreprinderea se va susţine pe folosirea sistemelor informatice moderne. Acest lu-
cru va permite dezvoltarea activităţilor mari consumatoare de informaţii în principal
a celor de concepţie tehnică şi economică şi apoi vehicularea informaţiilor în timp
real ca o condiţie pentru reacţiile decizionale prompte în condiţiile generate de
competitivitate şi concurenţă;
• întreprinderea se va transforma într-o organizaţie de specialişti de înaltă calificare.
În aceste condiţii întreprinderea îşi va reduce sensibil nivelele intermediare de con-
ducere, va promova colaborarea şi va utiliza în proporţie redusă sistemele de autori-
tate ierarhica;
• întreprinderea va pune în valoare conceptul de sincronizare prin care diferitele
echipe de lucru, flexibile şi suple, să conlucreze într-un climat de autodisciplina şi
responsabilitate pentru a obţine, în realizarea obiectivelor, maximum de eficienţă
economico-socială.
1.2. Prezentare generală

1.2.1. Definiţie şi obiect
Organizarea este ştiinţa care se ocupă cu studiul regulilor, metodelor şi tehnicilor care au ca
scop asigurarea şi folosirea cât mai raţională a tuturor resurselor şi capacităţilor de transfor-
mare, necesare realizării anumitor obiective, urmărind obţinerea unor rezultate finale optime.
Una din noţiunile de baza ale organizării este resursa. Prin resursă înţelegem oameni, materi-
ale, utilaje, energie şi informaţie. Oamenii, reprezintă componenta cea mai importantă a resur-
selor oricărei firme, fiind totodată factorul activ care acţionează în societate afişând compor-
tamente şi o scară a valorilor în funcţie de nivelul socio-cultural propriu. Celelalte resurse au
şi un echivalent sintetic, banii.
a. Organizarea este o ştiinţă

Este o ştiinţă pentru că are un domeniu propriu de cercetare, are metode şi instrumente
adecvate pentru cercetare şi are la bază două mărimi de stare şi anume :
- cantitatea, C şi norma de timp, NT (un sistem normativ) în baza cărora se calculează
volumul de muncă pasiv (înglobat) : VMp = C × NT
- resursa utilizată, R şi durata de realizare a unui proces, D în baza cărora se calculează
volumul de muncă activ (depus) : VMa = R × D
Volumul de muncă pasiv, VMp, poate fi considerat ca un moment rezistent care trebuie
învins cu un moment activ, în care „forţa” este resursa (omul sau maşina) cu care se efec-
tuează procesul de muncă, notat cu R, iar „braţul forţei” este durata de folosire a resursei,
notat cu D. Produsul acestora va da volumul de muncă activ (efectiv), VMa.
Asupra acestor mărimi se pune condiţia : VMa ≥ VMp.
b. Organizarea este o tehnică de optimizare

Din ecuaţia VMa = VMp rezultă „n” soluţii din care doar una este optimă.

De exemplu: procesul de muncă este o săpătură manuală care se măsoară în mc, iar NT es-
te precizată în tabelul cu norme de timp din IND 1 , fiind de 3 om×ore/mc. Atunci pentru o
cantitate de C = 4 mc de săpătură, volumul de muncă necesar va fi:
VMp = 4mc x 3 om×ore/mc = 12 om×ore
Întrucât resursa este o variabilă discretă (numai numere întregi) numărul total de variante
posibile la rezolvarea ecuaţiei, în condiţiile exemplului de mai sus, la limită poate fi 12,
dar de regulă sunt mai puţine de 12, iată câteva:
12 om×ore = 1 om × 12 ore 12 om×ore = 4 om × 3 ore
Ultima posibilitate trebuie privită cu suspiciune întrucât trebuie să ne punem întotdeauna

întrebarea, când alegem resursa, dacă în spaţiul destinat săpăturii (front de lucru) vor înca-
pe toţi cei 12 oameni ? Aceasta este încă o restricţie care va diminua numărul soluţiilor
posibile.
Dacă săpătură ar fi mecanizată NT se măsoară în utilaj×ore/mc, iar VMp se va măsura în

utilaj×ore.
Numărul total de soluţii teoretic posibile este 12, dar din acestea se va căuta cuplul optim
R × D care rezolvă problema ţinând cont şi de restricţii. Generalizând, putem afirma, în
concluzie, că organizarea este şi o ştiinţă a optimizării fiind în permanenţă în căutarea so-
luţiei optime pentru contextul dat.
Un alt aspect important al problemei de optim în conducerea sistemelor este timpul de

răspuns util. Unui răspuns optim tardiv, îi este preferată o soluţie din mulţimea suboptima-
lă dar obţinută în timp util. Pentru a satisface aceste pretenţii aparatul matematic folosit
este cel al cercetării operaţionale ajutat inevitabil de mijloace moderne de calcul electronic
de mare performanţă. Nu mai puţin important este faptul că, în situaţii când calculele ma-
tematice pentru găsirea optimului sunt prea laborioase, este utilă precizarea probabilităţi-
lor de a fi optim a portofoliului de soluţii suboptime. Organizarea este mai puţin o ştiinţă a
certitudinii şi mai mult a maximelor de probabilitate.
Din literatura de specialitate tehnică şi economică se pot sintetiza trei direcţii principale de
dezvoltare pentru problemele de optim:
− Optimul tehnologic
− Optimul economic (eficienţa economică a unităţilor productive)
− Optimul praxiologic.
Optimul tehnologic – găsirea metodei celei mai bune de punere în operă a unui proiect,
sub aspectul asigurării calităţii şi a controlului acesteia, sub aspectul desfăşurării procese-
lor de muncă, sub aspectul productivităţii realizate, etc.
Optimul economic – care asigură cea mai mare eficienţă economică; care corespunde în
cel mai înalt grad intereselor economice urmărite.
1
IND = Indicator de Norme de DEVIZ

Optimul praxiologic, priveşte optimul din punct de vedere al acţiunii raţionale a conduce-
rii şi organizării, praxiologia fiind teoria generală a acţiunii umane eficiente (Jan
Kotarbinski : „Tratat despre lucrul bine făcut”).

c. Organizarea se bazează pe o concepţie sistemică

Şi se bazează pe următorul concept sistemic :
X Y
G(s) Z
Resurse
Resurse interne Rezultate Obiective
externe
Între elementele acestui model existând relaţia : Y = G(s) × X, iar Y → Z (Y tinde către Z).
d. Organizarea este o ştiinţă integratoare

Pentru a-şi realiza scopul ea apelează la cunoştinţe din mai multe domenii, drept urmare la
intersecţia dintre aceste domenii (ştiinţe) şi organizare au luat naştere noi ştiinţe.
Acest lucru poate fi ilustrat astfel :
T – tehnologia
S M – matematica
E – economia politică
T C – cibernetica
F
OM S – sociologia
OP F – fiziologia omului
EG O – organizarea
O
O ∩ T = OP – organizarea producţiei
CI CO
O ∩ M = CO – cercetările operaţionale
ER O ∩ E = ER – economia de ramură
M
C O ∩ C = CI – cibernetica sistemelor industriale
O ∩ S = OM – organizarea muncii
E
O ∩ F = EG – ergonomia
e. Organizarea este o ştiinţă economică complexă

Acest lucru se explică :
- prin legăturile cu alte ştiinţe legate de producţie
- prin suprapunerea peste modul de producţie, conform schematizării de mai jos :
Mijloacele mijloacele de muncă

de producţie
obiectele muncii
Forţa de muncă
Forţele de
producţie Energia Organizarea
Informaţia ştiinţifică producţiei
Modul de
producţie Tradiţiile culturale
Organizarea
industriale
muncii
Relaţiile de
producţie Organizarea
conducerii

Organizarea conducerii (conducerea) : studiază relaţiile de subordonare şi de colaborare

dintre oameni, în timpul proceselor de transformare, precum şi metodele şi tehnicile de di-
rijare a colectivelor umane spre realizarea obiectivelor propuse, cu folosirea eficientă a tu-
turor resurselor disponibile.
Organizarea este ştiinţa care studiază modurile de atingere a anumitor obiective, de către
diferite sisteme, cu folosirea resurselor în aşa fel încât creşterea entropiei (de orice fel) să
fie minimă în raport cu rezultatele obţinute.
Entropia organizatorică este măsura gradului de dezordine dintr-un sistem oarecare.
1.2.2. Organizarea şi progresul tehnic
Prin progres tehnic înţelegem totalitatea acţiunilor practice îndreptate spre realizarea bunurilor
necesare societăţii omeneşti cu un consum minim de resurse de orice fel şi cu folosire cât mai
largă a cunoştinţelor tehnice existente.
Între organizare şi progresul tehnic este o strânsă legătură pentru că organizarea este, în prin-
cipal, aceea care ajută la realizarea progresului tehnic.
Căile progresului tehnic sunt :

- introducerea tehnologiilor perfecţionate, adică industrializarea construcţiilor realizată
prin cele trei metode principale : mecanizare, automatizare, prefabricare,
- Concentrarea şi specializarea producţiei,
- Tipizarea pieselor, ansamblelor şi produselor,
- Reducerea continuă a greutăţii elementelor,
- Îmbunătăţirea continuă a fluxurilor tehnologice printr-o organizare raţională,
- Definirea precisă a sarcinilor şi atribuţiilor fiecărui participant în procesul de producţie,
- Modernizarea produselor existente,
- Introducerea în producţie a unor noi produse cu parametrii superiori,
- Folosirea eficientă a forţei de muncă (creşte productivitatea),
- Organizarea corespunzătoare a locurilor de muncă,
- Ritmicizarea producţiei.
1.2.3. Metodele şi instrumentele de cercetare
Organizarea foloseşte un ansamblu de metode şi tehnici de cercetare în vederea dezvoltării ei

şi atingerii obiectivelor propuse.
Metoda ştiinţifică este un complex de reguli în continuă schimbare folosit de către cercetători
în scopul descoperirii de noi adevăruri. Acest complex de reguli în forma sa cea mai simplă
este reprezentat prin folosirea succesivă într-o anumită ordine a unor mijloace fundamentale
cum ar fi :
- informaţia critică (culegerea de informaţie critică din literatura de specialitate),
- observarea atentă a fenomenului,
- formularea de ipoteze (care presupune o cunoaştere prealabilă, intuiţie, imaginaţie şi
şansă),

- experimentul,
- raţionamentul.
Regulile metodei ştiinţifice pot fi transpuse într-o schemă logică sau schemă bloc astfel :
PROBLEMA
INFORMARE
MODEL
MĂSURI (Sistemul
de măsură)
EXPERI-
MENT
RAŢIONAMENT
FORMULARE
FINALĂ
EXPLOATARE
Inducţia şi deducţia matematică. Prin deducţie înţelegem trecerea de la un adevăr general la
unul particular (care se realizează fără erori), iar prin inducţie înţelegem trecere de la un ade-
văr particular la unul general care, de regulă, se face cu erori; presupunându-se că un fenomen
poate avea loc într-o infinitate de cazuri este necesar, pentru ca inducţia să fie corectă, ca mo-
delul să corespundă pentru un număr de cazuri n=1 şi apoi n=2, 3, …, oricât de mare şi ne-
apărat să verifice pentru n=n+1
Instrumentele de cercetare pot fi diverse :

- matematice (clasice şi moderne) :
− cercetarea operaţională,
− teoria stocurilor,
− teoria grafelor,
− etc.
- diverse :

− calculatoare electronice,
− tehnologiile,
− intersecţiile cu alte ştiinţe (ergonomia, fiziologia, econometria, ş.a.)
1.2.4. Amplasarea organizării în economia realizării unei investiţii
Ocupă un loc central în activitatea economică a realizării investiţiilor.
PLANIFICARE
CERCETARE RESURSE
PROIECTARE
ORGANIZARE
EXECUŢIE
PUNERE ÎN FUNCŢIUNE
EXPLOATAREA INV.
FONDUL DE CONSUM
(BUNURI)
Organizarea este importantă şi în pregătirea inginerească pentru că ea întregeşte profilul ingi-

nerului care este format în următorul lanţ de discipline :
Pregătire Pregătire Pregătire Pregătire de orga- (SUA

generală tehnică tehnologică nizare şi conducere 25 – 30 %)
(48–50 %) (20 %) (25–27 %) (5 %)
1.2.5. Investiţiile şi structura lor
Investiţiile reprezintă totalitatea fondurilor de orice fel cheltuite de o companie, persoană fizi-
că sau de societatea omenească, în ansamblul ei, pentru dezvoltarea economiei şi ridicarea
nivelului de trai.

Structura investiţiilor.
Principalele categorii de cheltuieli care se produc odată cu realizarea unei investiţii sunt :
- cheltuieli care nu se materializează în noile capacităţi de producţie (licenţe de fabri-
caţie, cheltuieli de cercetare, prospectare, proiectare, despăgubiri de recolte, scoaterea
de terenuri din circuitul agricol sau fondul forestier, etc.),
- cheltuieli cu utilajele, adică acele echipamente, instalaţii, … producătoare directe de
bunuri,
- cheltuieli cu construcţiile sau cheltuieli de construcţii montaj.
Prin utilaj producător direct de bunuri materiale înţelegem acel utilaj sau alt mijloc de produc-
ţie care rămâne pe loc după ce constructorul a plecat şi care realizează efectiv bunurile pentru
care s-a a fost înfiinţată investiţia respectivă. Utilajele cu care constructorul realizează lucrări-
le de investiţii sau cheltuielile cu exploatarea acestor utilaje şi intră în categoria cheltuielilor
de construcţii montaj. Se va urmări întotdeauna ca partea cea mai importantă a fondurilor de
investiţii să fie îndreptată spre utilajele producătoare de bunuri.
Corelaţia dintre diferiţii factori care contribuie la realizarea investiţiilor este arătată în schema
de mai jos :
MEDIUL EXTERIOR INTRARE
BENEFICIAR
CERCETARE + PROIECTARE
AVIZARE
PLANIFICARE
AVIZARE BANCĂ
EXECUTANT
(CONSTRUCTOR)
BENEFICIAR
MEDIUL EXTERIOR IEŞIRE

Cap. 2. SISTEME ŞI CIBERNETICĂ
2.1. Sisteme şi structuri
Un sistem este o reuniune de elemente materiale şi/sau ideale şi o mulţime de legături care
există între aceste elemente.
Noţiunea de sistem are un caracter relativ, în sensul că orice sistem poate fi descompus în
subsisteme şi la rândul său, poate fi privit ca subsistem al unui sistem mai complex.
Astfel, de exemplu o întreprindere poate fi descompusă în sisteme (secţii, ateliere, locuri de

muncă) şi la rândul ei, întreprinderea poate fi privită ca un subsistem al unei ramuri sau al
economiei naţionale.
Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se bazează analiza de

sistem pentru a studia conexiunile dintre subsisteme în raport cu obiectivele lor şi în funcţie
de resursele existente, după care sunt reintegrate într-un nou sistem, mai performant, a cărui
reproiectare constituie obiectivul principal al analizei de sistem.
Fie M mulţimea de elemente materiale şi/sau ideale m1, m2, …, mn , M={m1, m2, …, mn}, şi L
mulţimea de legături dintre aceste elemente L={l12, l23, l25, …, lij, …, lmn}
m1 • l23 • m2 Convenim să notăm cu S* sistemul în general, iar cu S sistemul

l23 concret. Cu aceste notaţii putem formaliza : S*={M,L}. Cel mai
l24 simplu sistem poate fi reprezentat astfel :
• m3
m4 • l34 X Y
G(s)
pentru care se poate scrie relaţia : S={X,Y | G(s)}. (2.1)
Cele două mulţimi descrise mai sus, M şi L, pot fi dependente de timp [M(t), L(t)] şi astfel se
poate spune că dacă : M(t2) = M(t1) ∧L(t2) = L(t1) | t2 # t1, avem un sistem static, iar dacă
M(t2) # M(t1) ∧/ ∨ L(t2) # L(t1) | t2 # t1, avem un sistem dinamic.
O structură reprezintă modul de alcătuire a unui sistem. Un sistem static va fi reprezentat

printr-o structură statică caracterizată prin : M(t) = Ct1 ∀ t ∧ L(t) = Ct2 ∀ t , iar o structură
dinamică corespunde unui sistem dinamic.
Structura dinamică poate fi :

- aparentă, atunci când : M(t2) = M(t1) ∧ L(t2) # L(t1) | t2 # t1 (nu se schimbă numărul de
elemente, ci doar legăturile dintre ele),
- efectivă, atunci când : M(t2) # M(t1) ∧ / ∨ L(t2) # L(t1) | t2 # t1.
LEGENDĂ :
∧ − operatorul şi logic
∨ − operatorul sau logic
∀ − operatorul oricare ar fi (pentru orice)
| − operatorul pentru care

2.2. Elemente fundamentale privind concepţia sistemică

2.2.1. Corelaţia sistem-proces
În orice sistem se produc transformări, totalitatea transformărilor dintr-un sistem se numeşte

proces (sau procese aferente sistemului respectiv). Transformările pot fi :
- de loc (mutări, ripări, transporturi, …),
- de calitate (întăriri betoane, acumulare de cunoştinţe, …),
- de cantitate (sortare agregate, pierderi prin transport, …).
Din totalitatea proceselor ce pot apare în diferite sisteme o categorie aparte o formează proce-
sele de producţie, acelea care asigură transformarea unor obiecte ale muncii în produse sau
rezultate care să satisfacă anumite necesităţi ale societăţii omeneşti.
Procesele de producţie conţin toate tipurile de transformări, iar inginerul trebuie asigure rea-
lizarea acestor transformări cu maximum de eficienţă.
Definirea sistemelor (structurilor), respectiv a proceselor necesită următoarele etape :

- delimitarea sistemului prin trasarea unei „graniţe” între el şi mediul înconjurător (me-
diul exterior), tot ceea ce pătrunde din mediul exterior în sistem se numesc intrări în
sistem, respectiv tot ceea ce iese din sistem în mediul exterior se numesc ieşiri din sis-
tem.
- despărţirea timpului în timp istoric, T, numit şi timp propriu-zis, şi timp dinamic, t.
T – este timpul derulat faţă de un moment oarecare, stabilit în mod convenţional şi, în general,
marcat cu ajutorul calendarelor, – ∞ < T < + ∞ .
t – este timpul afectat desfăşurării procesului (durata procesului), t0 ≤ t ≤ t1, unde t0 = 0, de
obicei.
2.2.2. Evoluţie şi locomoţie
Un proces reversibil este acela care poate fi parcurs fază cu fază şi în sens invers.
Sistem ireversibil este acela în care, deşi nu este reversibil, fazele se pot repeta ciclic, regulat
sau nu, fiind posibil să se treacă de mai multe ori prin acelaşi ciclu.
Procese irevocabile sunt acelea care se desfăşoară fără repetări în timp, un sistem putând avea
o anumită stare o singură dată. Toate procesele vieţii, inclusiv cele de producţie, sunt irevoca-
bile.
O lege a evoluţiei este o compoziţie care descrie un atribut ordinal al unui sistem E şi care
arată că E(t1) < E(t2), dacă t1 < t2. Contrariul este o lege a involuţiei.
2.2.3. Sistem, entropie, probabilitate
Orice organism viu (om, societate, etc.) este un sistem care îşi menţine propria sa structură
ordonată absorbind din mediul exterior energie liberă (entropie joasă) pentru a compensa de-
gradarea entropică pe care o suferă în continuu. Entropia creşte mai repede în prezenţa vieţii
decât în absenţa ei. Ca urmare în natură ordinea tinde să se transforme treptat în dezordine.

X Y
G(s) Z
HX HZ
HG
HX – entropia aprovizionării
HG – entropia transformărilor
HZ – entropia obiectivelor
Entropia nu este probabilitate, ea se calculează pe baza probabilităţilor. O relaţie generală este :
n
H=-k× ∑ i =1
pi × loga pi
n
∑
i =1
pi = 1
k – constantă sau funcţie cu caracter de constantă,

pi – probabilitatea ca fenomenul să se găsească în starea i,
a – o bază arbitrară.
Probabilitatea este raportul (la limită) dintre numărul de cazuri în care un fenomen apare efec-
tiv, Ne, şi numărul total de cazuri în care fenomenul poate să apară, Na :
lim Ne
p=
Na → ∞ Na
Între entropie, probabilitate, sistem, procese, etc. se pot stabili următoarele legături fundamen-
tale :
Entropie Probabilitate
Stare a sistemului Procese în sistem
Organizare Planificare
Toate sistemele inventate de om constituie instrumente exosomatice care îi permit acestuia să

obţină din mediul extern o cantitate mai mare de energie liberă cu un consum mai mic de
energie proprie decât dacă şi-ar folosi numai instrumente endosomatice. (Exemplu : săparea
unei gropi cu mâinile; mâinile fiind mijloace endosomatice, date de natură).
2.3. Elemente de analiza sistemelor

2.3.1. Concepte de bază
Conceptul de bază al analizei sistemelor îl constituie noţiunea de sistem. Acest concept este
folosit în mod frecvent în diferite domenii de activitate existând astfel: sisteme de afaceri,
sisteme politice, sisteme informatice, sisteme de producţie, sisteme biologice, sisteme educa-
ţionale etc. Toate aceste sisteme au în comun faptul că sunt alcătuite dintr-un număr de ele-

mente ce interacţionează atât între ele cât şi cu mediul înconjurător în vederea realizării unui
obiectiv.
Prima definiţie riguroasă a conceptului de sistem aparţine fondatorului Teoriei Generale a

Sistemelor (TGS), Ludwig von Berthalanffy, care considera că sistemul este o mulţime de
elemente între care există relaţii sau raporturi neîntâmplătoare care interacţionează în ve-
derea realizării unui obiectiv comun, care poate fi o lege a naturii sau un obiectiv stabilit de
către om.
În domeniul economiei, întreprinderea poate fi definită ca un sistem alcătuit dintr-o mulţime

de elemente, între care există o serie de relaţii tehnologice, economice, sociale, informaţional-
decizionale, interumane etc. şi care au ca obiectiv predeterminat realizarea unor produse şi
/sau servicii a căror desfacere trebuie să asigure obţinerea unui profit ce trebuie maximizat.
În general pentru a putea defini un sistem din orice domeniu de activitate trebuie stabilite cu
precizie elementele componente şi conexiunile existente între elementele sistemului pe de o
parte şi între sistem şi mediu pe de altă parte, precum şi obiectivul sistemului.
Un sistem, în absenţa obiectivului său reprezintă numai o mulţime de elemente interconectate.

La rândul ei, o mulţime de elemente neconectate nu va avea nici o semnificaţie pentru analiza
sistemelor.
Relaţiile dintre elemente includ şi comunicaţiile dintre ele şi limitează comportamentul aces-
tora în cadrul sistemului. În acest sens, sistemul trebuie izolat pentru a putea pune în evidenţă
restricţiile care există şi care acţionează şi influenţează comportamentul elementelor compo-
nente, relaţiile dintre acestea şi scopul sistemului.
Identificarea acestora nu este uşor de realizat, ea depinzând decisiv de observatorul sistemu-

lui, care introduce un anumit grad de subiectivitate numit principiul incertitudinii.
Conform acestui principiu, un acelaşi sistem poate fi descris în mod diferit de doi observatori
diferiţi. Astfel, dacă un sistem tehnic poate fi în general descris la fel de către observatori cu
niveluri de pregătire apropiate, nu acelaşi lucru se poate întâmpla când ei sunt diferiţi din
punct de vedere obiectiv sau subiectiv în ceea ce priveşte viziunea pe care o au asupra siste-
mului.
În cazul analizei sistemelor economice, mult mai complexe decât cele tehnice, gradul de in-
certitudine cu care sunt percepute este mult mai ridicat şi de aceea este necesară introducerea
unui factor al percepţiei multiple a sistemului, care reprezintă viziunea proprie analistului
asupra sistemului. În acest sens, în modelarea conceptuală se introduce o definiţie de bază
(rădăcină) a sistemului, care, pe lângă reformularea obiectivului sistemului include şi viziunea
analistului în raport cu care se face descrierea sistemului şi care evidenţiază caracteristicile
esenţiale ale sistemului analizat.
Cum orice sistem poate fi descris din mai multe punte de vedere rezultă că este posibilă exis-
tenţa mai multor definiţii-rădăcină pentru unul şi acelaşi sistem.
Analistul de sistem trebuie să aleagă o anumită viziune asupra sistemului, proprie percepţiei
sale, a sistemului său de valori şi să exploreze implicaţiile viziunii alese asupra sistemului
privit ca obiect al analizei în cadrul unui proces complex de modelare.

Elementele unui sistem sunt entităţi de diferite tipuri şi cu caracteristici diferite, cum ar fi oa-
meni, echipamente, procese de producţie, tehnologii, organizare etc., implicate într-o mulţime
de activităţi specifice sistemului. Entitatea este un element de abstractizare a realităţii caracte-
rizată prin atribute care o descriu şi o definesc funcţional. Elementele sistemului pot fi ele
însele considerate ca sisteme în sensul definirii acestui concept.
În TGS există o legitate, formulată pentru prima dată de Churchmann, care afirmă că orice
sistem poate fi considerat în alte condiţii ca subsistem, fapt ce evidenţiază caracterul relativ al
acestor două concepte de bază în analiza sistemelor.
Sistemul alcătuit din unul sau mai multe elemente îl putem considera ca subsistem al unui
sistem mai complex. Apare astfel problema existenţei şi definirii unor elemente primare sim-
ple despre care să nu mai putem afirma că sunt sisteme sau subsisteme, ci doar elemente
componente ale unui sistem/subsistem. În celălalt sens apare problema existenţei şi definirii
unui hipersistem care să includă toate sisteme existente, iar el să nu mai fie inclus într-un alt
sistem de ordin superior. Este clar că răspunsul la cele două probleme este negativ şi că numai
în mod abstract, imaginativ, din necesităţi practice de cercetare, vom considera existenţa aces-
tor cazuri - limită de sisteme.
În analiza sistemelor, descompunerea unui sistem în subsisteme se face până la un nivel de la

care mai departe acest lucru nu mai este posibil sau faptul în sine nu mai este relevant şi nici
util scopului analizei. Elementele la care ne oprim cu descompunerea sunt esenţiale în analiza
de sistem şi sunt numite sisteme-atomi, sau utilizând concepte TGS, black-boxes (cutii ne-
gre).
Astfel, o întreprindere productivă, considerată ca sistem în cadrul analizei, poate fi descompu-

să structural în subsisteme care să reprezinte şantiere, puncte de lucru, locuri de muncă, pro-
cese, activităţi, operaţii, iar din punct de vedere funcţional, în subsisteme care să reprezinte
funcţiile de bază ale acesteia cum ar fi: studiul pieţii, aprovizionare, producţie, desfacere, fi-
nanciar-contabil, gestiunea calităţii etc.
În cazul subsistemului de aprovizionare, descompunerea poate să meargă până la nivel de

activitate, iar în cazul subsistemului de programare operativă a producţiei până la nivel de
activitate sau chiar operaţie.
Tehnica de descompunere a sistemelor în elementele lor componente, este numită decompo-

ziţie funcţională/structurală şi reprezintă un instrument fundamental ce vizează îndeosebi
aspectele analitice din cadrul analizei de sistem. Descompunerea sistemului în subsisteme se
poate realiza cu ajutorul unor proceduri în funcţie de obiectivul sistemului, sau de comporta-
mentul acestuia.
Elementele-atomi ale unui sistem sunt conectate între ele în timp şi spaţiu, prin intermediul
unor fluxuri informaţional-decizionale şi a unor fluxuri de resurse materiale, umane, tehnolo-
gice etc., într-o varietate de moduri, realizând aşa numitele relaţii/conexiuni care pot fi fizice,
logice, temporale, cauzale, continue, tranzacţionale, interne, externe etc. Legătura/conexiunea
reprezintă interacţiunea dintre două componente, evoluţia uneia depinzând de stările celeilal-
te.

Observarea acestor conexiuni este în mod evident supusă principiului incertitudinii şi depinde
de nivelul şi tipul de specializare al observatorului.
În cadrul unui sistem pot să existe atât conexiuni cu caracter intern între subsisteme, care să
reliefeze aspectele tehnologice, informaţional-decizionale, financiar-contabile etc., cât şi co-
nexiuni cu caracter extern care se manifestă între subsisteme şi mediul sistemului.
Pentru un sistem productiv conexiunile între subsisteme trebuie analizate în funcţie de urmă-
toarele aspecte:
¾ modul de interconectare a compartimentelor
¾ perioadele în care au loc schimburile de informaţii între subsisteme
¾ gradul lor de subordonare
¾ modul de coordonare, conform normelor prevăzute, pentru buna funcţionare a în-
tregului sistem
¾ existenţa unor decizii flexibile în conducerea şi funcţionarea sistemului.
Conexiunea sistemului cu mediul său este reliefată de mulţimea elementelor care alcătuiesc
vectorul de intrare (input-uri) şi vectorul de ieşire (output-uri). Complexitatea conexiunilor la
nivel de sistem este dată de complexitatea rezultatului compunerii conexiunilor interne, exis-
tente între elementele sistemului şi între subsistemele acestuia, cu conexiunile externe existen-
te între subsisteme şi mediul respectiv, între sistem şi mediul acestuia.
Conexiunile externe, esenţiale pentru desfăşurarea normală a activităţilor unei întreprinderi

productive, sunt materializate în special prin fluxurile de resurse materiale achiziţionate de la
furnizori, prin fluxurile de produse şi servicii livrate anumitor segmente de piaţă, precum şi
prin fluxurile informaţionale recepţionate din mediu sau transmise în mediu (piaţa, instituţii
guvernamentale, competitori etc.).
Orice sistem este supus unor schimbări permanente în cadrul ciclului de viaţă, care pun în
evidenţă conceptul de sistem dinamic. Această caracteristică provine din influenţa schimbări-
lor asupra interacţiunilor dintre elementele componente şi a conexiunilor dintre sistem şi me-
diu, în vederea atingerii obiectivelor sistemului.
Sistemul interacţionează cu mediul său, care este format din elemente ce nu fac parte din sis-
tem, dar care îl pot influenţa. Distincţia dintre sistem şi mediul său este realizată de conceptul
de graniţă/frontieră, care la rândul ei poate fi considerată un sistem format dintr-o mulţime de
elemente al căror comportament este exclusiv determinat atât de obiectivele sistemului cât şi
de comportamentul unor elemente vecine din mediu sau din interiorul sistemului.
În timp ce graniţa unui sistem poate fi de natură fizică, este mai bine să se determine o graniţă
în termeni de cauză-efect. Dacă un anumit aspect al unui sistem este complet determinat de
influenţe din afara sistemului, atunci acel aspect este în afara graniţelor sistemului. În termi-
nologia sistemică, tot ceea ce este în afara graniţelor sistemului, dar care îl poate influenţa,
constituie mediul sistemului.
Frontiera reprezintă un concept relativ deoarece poate fi definită în funcţie de obiectivele ana-
lizei de sistem şi are totodată un caracter subiectiv deoarece reflectă viziunea (punctul de ve-
dere al) analistului, şi aici făcându-şi simţită prezenţa principiul incertitudinii. Delimitarea
incorectă sau prea restrictivă a frontierei poate să conducă la plasarea unor elemente relevante

ale sistemului în mediul acestuia şi prin urmare, o serie de cauze, fenomene şi procese fiind
excluse din domeniul analizei se poate ajunge la concluzii eronate.
Sistemul A realizează un anumit tip de produse, pe care sistemul B le cumpără pentru a fi

încorporate în produsele sale pe care le va vinde pe piaţă. Conexiunea dintre cele două siste-
me este reprezentată mai jos:
Ya Yb Mediu/piaţă
A B
frontiera sistemului A
Analistul de sistem a determinat frontiera sistemului A la nivelul ieşirilor acestuia. Sistemul B
fiind confruntat cu dificultăţi privind desfacerea producţiei pe piaţă, va solicita produsele fir-
mei A în mod neritmic, perturbând activitatea acesteia.
Elementele situate de-a lungul frontierei au memorie şi inteligenţă proprie şi sunt capabile să
reacţioneze la influenţele mediului asupra sistemului. Elementele aflate în apropierea frontie-
rei sunt mai predispuse de a fi influenţate de mediu, în timp ce celelalte elemente rămân mai
mult sau mai puţin neafectate, referitor la ceea ce sistemul realizează într-o anumită perioadă.
Gradul de cuplare/conectare al unui element este diferit de la element la element şi reflectă

modul în care comportamentul acestuia depinde de comportamentul celorlalte elemente situa-
te pe frontieră sau în interiorul sistemului analizat (figura de mai jos).
Element puternic
conectat A B
SISTEM
C Influenţe din
F MEDIU
E
X
Element izolat D
GRANIŢA SISTEMULUI
Rolul elementelor de pe graniţa sistemului este de a înlesni ca sistemul să facă faţă cu uşurinţă
influenţelor din mediul său, care se manifestă cu predilecţie la nivelul frontierei sale.
Elementul A este puternic conectat iar comportamentul său este în totalitate determinat şi poa-
te fi previzionat pe baza informaţiilor referitoare la elementele B, C şi D cu care este conectat.
Elementul C este liber-conectat deoarece este influenţat de mediu şi de comportamentul ele-
mentului B, care la rândul lui este conectat doar cu mediul. Elementul X, care nu este conec-
tat cu nici un alt element sau cu mediul, este un element izolat.

Un element puternic conectat nu va aparţine graniţei, după cum elementele liber-conectate se

află numai pe graniţa sistemului. Stabilirea gradului de conectare depinde de modul în care
observatorul este capabil să facă predicţii asupra comportamentului fiecărui element .
Un sistem este puternic conectat, dacă majoritatea elementelor sale sunt puternic conectate şi
este slab conectat, dacă conţine mai multe elemente izolate, iar influenţele reciproce se mani-
festă între câteva elemente care au un grad de cuplare redus.
Predictibilitatea comportamentului elementelor unui sistem şi a conexiunilor dintre acestea

este direct proporţională cu gradul de conectare a sistemului. Astfel, pentru investigarea unui
sistem puternic conectat este suficientă cunoaşterea unui număr mic de elemente, în timp ce
pentru stabilirea conexiunilor specifice care se manifestă în cadrul unui sistem slab conectat
este necesară cercetarea detaliată a fiecărui element component.
Elementele aflate pe frontieră sunt de asemenea predictibile, comportamentul acestora fiind

determinat pe baza investigării legăturilor existente între elementele respective cu alte ele-
mente din sistem şi cu mediul.
Relaţiile dintre elemente influenţează scopurile sistemului şi restricţionează comportamentul

lor în realizarea obiectivului, precum şi comportamentul sistemului în raport cu mediul.
În privinţa obiectivelor sistemului, principiul incertitudinii acţionează în sens invers celui de-
scris anterior. Este practic imposibil de a determina obiectivele sistemului doar din interiorul
lui fără a observa interacţiunea cu mediul şi comportamentul lui în acest caz. Scopurile siste-
mului pot fi cunoscute numai din afara acestuia. De aici poate fi observată interacţiunea sis-
temului cu mediul şi poate fi înţeles comportamentul elementelor sale. Aici este esenţial rolul
analistului de sistem de a evidenţia din exterior, obiectivele generale ale sistemului, el având
experienţa şi instruirea necesară precum şi un punct de vedere neutru. Elementele unui sistem,
conştiente şi inteligente, pot cel mult să facă inferenţe pe termen scurt asupra modului în care
comportamentul lor este limitat.
Deoarece scopurile nu sunt direct cunoscute de către elementele sistemului, afirmaţii ale unor
elemente din sistem de tipul “scopul elementului E este x”, sunt tratate doar ca ipoteze de lu-
cru în analiza de sistem.
Obiectivele locale ale elementelor nu se însumează pur şi simplu pentru a furniza obiectivul
global. Analistul de sistem, persoană neutră în raport cu sistemul analizat, are menirea de a
evidenţia în mod obiectiv scopul sistemului, pe baza relaţiilor din interiorul sistemului şi a
celor stabilite între sistem şi mediu.
Cunoaşterea şi perfecţionarea conexiunilor interne şi externe ale sistemului constituie un obi-

ectiv principal al analizei de sistem în vederea îmbunătăţirii performanţelor sistemului anali-
zat.
Performanţa reflectă gradul de îndeplinire a obiectivelor sistemului şi serveşte totodată meca-

nismului de control prin care acesta aduce corecţiile necesare pentru luarea deciziilor. Orice
sistem pentru a funcţiona în sensul realizării obiectivelor sale are nevoie de anumite resurse.
Distribuţia acestor resurse în cadrul sistemelor, în general nepredictibilă, poate fi unificată sau
neunificată, iar resursele pot fi proprii sau atrase, completabile sau necompletabile din afara
sistemului. Distribuţia lor poate îmbrăca forma unor puncte de concentrare a acestora numite

servere. Buna funcţionare a sistemelor, creşterea şi dezvoltarea acestora sunt determinate în

mare măsură de distribuţia resurselor, de disponibilitatea lor în spaţiu şi timp. Modul în care
sunt distribuite şi utilizate aceste resurse influenţează direct realizarea scopului sistemului.
Managementul eficient al resurselor unui sistem reprezintă un obiectiv important pe care ana-
liza de sistem îşi propune să-l evidenţieze în proiectarea unor sisteme performante.
2.3.2. Sistem deschis simplu
Un sistem deschis simplu se poate imagina sub forma următoare:
Mediu exterior X Y Mediu exterior

(intrare) MEI G(s) (ieşire) MEE
Graniţă Structură de Graniţă
transformare
Intrări Transformări Ieşiri
Sistemul sub această formă poate fi formalizat prin relaţia:
S = ⎨X,Y | A⎬, (2.5)
A - reprezentând starea sistemului.
Relaţia (2.5) este o reprezentare de natură conceptuală a unui sistem.
Starea sistemului, A, este mulţimea proprietăţilor relevante (importante) pe care sistemul le

atestă la un moment dat. Din punct de vedere matematic starea sistemului este reprezentată
prin matricea de stare G(s). Între elementele sistemului se defineşte relaţia:
Y = G(s) × X (2.6)
2.3.3. Sisteme deschise cu retroacţiune (cibernetice)

2.3.3.1. Sistem de bază
O clasă importantă de sisteme o reprezintă sistemele cibernetice, respectiv cele ce au capaci-

tatea de a se autoregla prin intermediul unor factori conştienţi de natură umană. Aceste siste-
me au încorporat în structura lor un subsistem de decizie sau de reglare. Proprietatea de au-
toreglare e caracterizată de capacitatea sistemelor de a reacţiona la acţiunea factorilor pertur-
batori interni sau externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe diferite perioade de timp. Acestea
mai sunt numite şi sisteme deschise cu retroacţiune (cibernetice).
Acesta poate fi modelat astfel :

X Y
T(s)
Δx
R(s)

unde :
T(s) - transmitanţa (transformanta) sistemului
R(s) - reactanţa (conducerea) sistemului.
În conformitate cu relaţia (2.6) putem scrie :
Y = T(s) × [X + Δx]
Δx = R(s) × Y
Y = T(s) × [X + R(s) × Y]
Y = T(s) × X + T(s) × R(s) × Y
Y - T(s) × R(s) × Y = T(s) × X
[I - T(s) × R(s)] × Y = T(s) × X , unde I este operatorul identic (matricea unitate).
Y = [I - T(s) × R(s)]-1 × T(s) × X (2.7)
sau, în cazul unor operatori scalari :
T(s)
Y= ×X (2.7’)
1 – T(s) × R(s)
dar cum Y = G(s) X, rezultă :
T(s)
G(s) = (2.8)
1 – T(s) × R(s)
Structura de transformare, G(s), trebuie să fie pozitivă : G(s) ≥ 0, în consecinţă :
1 – T(s) × R(s) ≥ 0
De unde rezultă condiţia de stabilitate a sistemului:
1
R(s) ≤ (2.9)
T(s)
Din această relaţie se pot trage două concluzii fundamentale şi anume :
1. Existenţa regulatorului (conducerii) asigură realizarea unor valori mai mari ale ieşirilor Y
decât în cazul sistemelor fără retroacţiune. Prin urmare orice sistem trebuie condus.
2. Pentru ca G(s) să aibă valori reale este necesar să fie respectată condiţia (2.9). Prin urmare
conducerea trebuie să fie cu atât mai bună cu cât sistemul este mai slab, respectiv conduce-
rea trebuie să fie cu atât mai flexibilă cu cât sistemul T(s) este mai puternic.

2.3.3.2. Sistem cibernetic simplu (cu 4 elemente)
X Y
A(s) E(s)
Z
C(s) D(s)
unde :
A(s) - subsistemul de alimentare,
E(s) - subsistemul efector,
T(s) = A(s) U E(s) - reuniunea cibernetică dintre A(s) şi E(s), şi reprezintă subsistemul
de transformare (transmitanţa),
D(s) - subsistemul detector,
C(s) - subsistemul comparator,
R(s) = C(s) U D(s) - reuniunea cibernetică dintre C(s) şi D(s), şi reprezintă subsistemul
de reglaj
În orice sistem obiectivele, Z, se introduc numai prin conducerea sistemului respectiv.
2.3.3.3. Sistem cibernetic complet (cu 7 elemente)
X1 Y
A(s) E(s)
Δx
ΔE
X2
O(s) D(s)
R(s)
C(s)
Z
P(s)
unde :
P(s) - organul programator
R(s) - organul regulator (conducător) al sistemului
O(s) - organul compensator.
P(s) – organul programator, poate fi o funcţie oarecare π(t)
♦ dacă π(t) = const. pentru toţi t, atunci avem un sistem automat simplu

π
♦ dacă (t) ≠ const. pentru oricare t, atunci avem un sistem (automat) cu
program.
Programul este totalitatea instrucţiunilor sau proceselor ce trebuie aduse la îndeplinirea de un

sistem în vederea atingerii unui scop (obiectiv) dat.
2.4. Sisteme de producţie

2.4.1. Introducere. Definiţii. Generalităţi
Sistemele de producţie sunt sisteme cibernetice care realizează transformarea unei mulţimi de
elemente, intrări (resurse externe), într-o mulţime specifică de elemente, ieşiri (rezultate) în
vederea atingerii unor anumite obiective, folosind în acest scop o anumită capacitate de pro-
ducţie (resurse interne). Astfel pentru un sistem de producţie în construcţii intrările, structura
de transformare, ieşirile şi obiectivele s-ar putea grupa după cum urmează :
Intrări Capacitatea de producţie Ieşiri Obiective

(resurse externe) (resurse interne) (rezultate)
⎬
X Y
G(s) Z
¾ materiale ¾ oameni ¾ produse ¾ produse

¾ energie ¾ maşini ¾ rezultate ¾ indicatori
¾ bani ¾ instalaţii ¾ durate ¾ durate
¾ timp ¾ echipamente ¾ termene ¾ termene
¾ informaţie ştiinţifică
¾ cadru legal
¾ structură organizato- Se analizează pe perechi
rică
¾ sistem informaţional
¾ sistem de circulaţie
¾ mediul ambiant
¾ restricţii
Se analizează pe necesar şi existent
Se ordonează după priorităţi

2.4.2. Clasificarea sistemelor de producţie
Factorii caracteristici ai sistemelor de producţie :
Feed-forward
Z
Comanda • Cine comandă ?
X1 • Cine execută ?
materialele Y
X2 T(s)
energia
• Cine dă energia ?
Feed-back
Controlul • Cine controlează ?
Clasificarea sistemelor de producţie în construcţii :
Sistem Comandă Execută Energie Control

Manual om om om om
Mecanic om maşină maşină om
Automat maşină maşină maşină om
Concluzii :
- omul este indispensabil oricărei producţii materiale,
- omul este singurul producător de valoare,
- adaptarea lui G(s) la X şi invers pentru a da o soluţie bună problemei fundamentale de
comandă : Y = G(s) × X şi Y → Z (Dezasortarea)
2.4.3. Structuri de sisteme de producţie

2.4.3.1. Sistem reductibil
OMUL – MAŞINA – MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
X Y
maşina
Mediul înconjurător
(mediul extern)
omul
Z Graniţa

2.4.3.2. Sisteme complexe
a. Sisteme în serie
X1 Y1 Y2 Ym-1 Ym
S1 S2 Sm
X2 X3 Xm
Y1 = S1 × X1
Y2 = S2 × X2 = S2 × Y1 = S2 × S1 × X1
Y3 = S3 × X3 = S3 × Y2 = S3 × S2 × S1 × X1
………………………………………
Ym = Sm × Xm = Sm × Ym-1 = Sm × Sm-1 … × S3 × S2 × S1 × X1
⎡ m ⎤
Ym = ⎢∏ S i ⎥ × X 1
⎣ i =1 ⎦
b. Sisteme în paralel
X1 Y1
S1
Y1 = S1 × X1
X2 Y2 Y2 = S2 × X2
S2
XT YT ………………….
X3 Y3
S3
Yi = Si × Xi
………………….
Xn Yn
Sn Yn = Sn × Xn
n
XT = X1 + X2 + X3 + …. + Xn = ∑X
i =1
i
⎡ n ⎤
YT = Y1 + Y2 + Y3 + …. + Yn = ⎢∑ S i × X i ⎥
⎣ i =1 ⎦
c. Sisteme mixte
Prin extensie am putea spune că rezultatul final al unei astfel de combinaţii poate fi o
reuniune cibernetică a produselor Si × Xi :
⎡m ⎤
YT = ⎢U S i × X i ⎥
⎣ i =1 ⎦

2.5. Sisteme informaţionale

2.5.1. Locul sistemului informaţional intr-un sistem de producţie
X Y
T(s) T(s) – Reprezintă Sistemul Operaţional (Executant) – SO,
I(s)
R(s) – Reprezintă Sistemul Decizional (Conducerea) – SD,
I(s) – Reprezintă Sistemul Informaţional – SI.
R(s)
Sistemul operaţional (condus) este cel în care se desfăşoară fenomene şi procese, cu rolul de a
transforma nişte elemente, reprezentate de intrările în sistem (X), în produse sau alte rezultate
reprezentate de ieşirile din sistem (Y).
Sistemul decizional (de conducere) are funcţia de coordonare a ansamblului de activităţi în

funcţie de obiectivul general şi/sau obiectivele derivate (Z).
Sistemul informaţional are rolul de a evidenţia fenomenele şi procesele atât în cadrul sistemu-
lui condus (operaţional), cât şi în cel de conducere (decizional).
Acestea reprezintă o descompunere corespunzătoare unei convenţii căreia nu îi trebuie dată o

interpretare ad literam deoarece între cele trei subsisteme există conexiuni în ambele sensuri.
2.5.2. Noţiuni fundamentale

a. Ştirile reprezintă totalitatea comunicărilor (mesajelor, intrărilor cu caracter informaţi-
onal) emise sau recepţionate de un sistem într-un anumit interval de timp.
b. Informaţiile reprezintă mulţimea ştirilor care aduc cunoştinţe noi într-un sistem dat,
modificând starea acestuia. Comentariu: caracter relativ
Ştirile şi informaţiile sunt fenomene nefizicale care – pentru a putea fi transmise – trebuie
transpuse (codificate) la semnale reale şi trecute pe un suport.
Semnal : unitate de energie specific structurată, de mică putere, ce are capacitatea de a pune în
funcţiune sisteme de energie cu mult mai mari.
Suport : element fizic (material) pe care se înregistrează o informaţie codificată (semnal).
Mesaj : ansamblul format dintr-o informaţie codificată şi suportul acesteia.
Sistem informaţional : ansamblul de procedee şi mijloace de colectare, transmitere, prelucrare

şi depozitare a informaţiilor necesare luării deciziilor în cadrul procesului de conducere a unui
sistem dat.

2.5.3. Structura şi funcţiile sistemului informaţional
Structura: Funcţiile:
Date
Sistemul informaţional
Informaţii Culegere
(fluxuri)
Proceduri
Stocare
(programe)
Personal Prelucrare
Tehnologii Comunicare
Datele sunt simboluri care caracterizează starea unui fenomen sau proces la un moment dat
sau pot defini un obiect al lumii reale. Ele sunt generate de către sistemul operaţional sau în
cadrul sistemului operaţional şi sunt percepute fie de om, fie de un echipament de culegere şi
înregistrare a acestora.
Informaţia şi cunoştinţa sunt două noţiuni redundante între care există o diferenţă prin rapor-
tarea noţiunii la temporalitate : informaţia este o activitate, cunoaşterea este o stare ce rezultă
din transmiterea informaţiei. Se poate considera că informaţia este un produs rezultat din pro-
cesul de prelucrare, analiză şi interpretare a rezultatului destinat satisfacerii informaţionale a
sistemului decizional.
Fluxurile informaţionale reprezintă cantitatea de informaţii care parcurge un anumit circuit

informaţional.
Circuitul informaţional reprezintă totalitatea punctelor, locurilor sau compartimentelor prin

care trec informaţiile din momentul generării lor sau intrării lor în unitate, până în momentul
ieşirii sau arhivării lor. Circuitul informaţional reprezintă drumul parcurs de informaţii în ca-
drul unei unităţi.
Mijloacele de culegere, stocare, prelucrare şi transmitere a informaţiilor au cunoscut un pro-

ces permanent de dezvoltare ajungându-se la aşa numitele sisteme informatice (Tehnologiile).
Sistemul informatic este un ansamblu de mijloace şi metode de culegere, stocare, prelucrare şi

transmitere a informaţiilor. El este parte componentă a sistemului informaţional.

BIBLIOGRAFIE
1. M. Rafiroiu: “Organizarea întreprinderilor de IF”, vol. 1,2, Lito IPT, 1983

2. P. Alan : “Managementul şi organizarea întreprinderilor de construcţii – curs predat la
secţiile : CH, ISPM, APAS, IF”
3. M. Păun: “Analiza sistemelor economice”, Ed. All, Bucureşti, 1997
4. E. Beiu, M. Stoica, I. Radoslav, ş.a. : “Organizarea, conducerea, economia şi legislaţia
construcţiilor”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979.
5. Şileţchi M., Lascu A. : “Informaţia, entropia şi procesele sociale”, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1978
6. A. Földvary : “Management în construcţii”, Centrul de multiplicare UPT, Timişoara
1992
7. Robert H. Roy : „Concepţii în management”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1983
8. H. Koontz, C. O’Donnell : “Management – principes et méthodes de gestion”, Ed.
McGraw-Hill, Paris, 1980
9. Mihail Dumitrescu : „Introducere în management şi management general”, Ed.
Eurounion, Oradea, 1995

Partea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Partea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

1.1. Definiţii ale managementului

a. *** : „Managementul este doar o parte a ştiinţei economice”

Ştiinţele Ştiinţele Manage-

Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient, de a optimiza valorificarea tuturor

Managementul este ştiinţă, pentru că :

Managementul este artă pentru că :

STRATEGIA este o ORIENTARE GENERALĂ, ÎNTR-O ETAPĂ DATĂ care presupune

Strategia se subordonează POLITICII.

1 dr. ing. Păun ALAN

TACTICA reprezintă ansamblul formelor şi metodelor de conducere împreună cu folosirea

DEZVOLTAREA este un PROCES de mobilitate, schimbare cu caracter deliberat pentru

Dezvoltarea este asociată cu termenul de CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ care se

Dezvoltarea virtuală se petrece în două momente :

creativitate idee de proiect testul realităţii

B) Definirea suprastructurii şi infrastructurii proiectului, integrarea în alte proiecte şi

(A) + (B) = DV (dezvoltare virtuală, potenţială, fără creştere economică).

Influenţa managementului în acest proces se referă mai ales la :

Raţiunea de a fi a managerului o reprezintă succesul firmei pe care o conduce, succesul său

iniţiativa şi rigoarea conducătorilor + eficacitatea administrării +

dr. ing. Păun ALAN 2

1.2. Prezentare generală

a. Organizarea este o ştiinţă

b. Organizarea este o tehnică de optimizare

3 dr. ing. Păun ALAN

Ultima posibilitate trebuie privită cu suspiciune întrucât trebuie să ne punem întotdeauna

Dacă săpătură ar fi mecanizată NT se măsoară în utilaj×ore/mc, iar VMp se va măsura în

Un alt aspect important al problemei de optim în conducerea sistemelor este timpul de

dr. ing. Păun ALAN 4

5 dr. ing. Păun ALAN

c. Organizarea se bazează pe o concepţie sistemică

d. Organizarea este o ştiinţă integratoare

e. Organizarea este o ştiinţă economică complexă

Mijloacele mijloacele de muncă

dr. ing. Păun ALAN 6

Organizarea conducerii (conducerea) : studiază relaţiile de subordonare şi de colaborare

Entropia organizatorică este măsura gradului de dezordine dintr-un sistem oarecare.

1.2.2. Organizarea şi progresul tehnic

Căile progresului tehnic sunt :

1.2.3. Metodele şi instrumentele de cercetare

Organizarea foloseşte un ansamblu de metode şi tehnici de cercetare în vederea dezvoltării ei

7 dr. ing. Păun ALAN

Instrumentele de cercetare pot fi diverse :

dr. ing. Păun ALAN 8

1.2.4. Amplasarea organizării în economia realizării unei investiţii

Ocupă un loc central în activitatea economică a realizării investiţiilor.

Organizarea este importantă şi în pregătirea inginerească pentru că ea întregeşte profilul ingi-

Pregătire Pregătire Pregătire Pregătire de orga- (SUA

1.2.5. Investiţiile şi structura lor

9 dr. ing. Păun ALAN

MEDIUL EXTERIOR INTRARE

MEDIUL EXTERIOR IEŞIRE

dr. ing. Păun ALAN 10

Cap. 2. SISTEME ŞI CIBERNETICĂ

2.1. Sisteme şi structuri

Astfel, de exemplu o întreprindere poate fi descompusă în sisteme (secţii, ateliere, locuri de

Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se bazează analiza de

m1 • l23 • m2 Convenim să notăm cu S* sistemul în general, iar cu S sistemul

pentru care se poate scrie relaţia : S={X,Y | G(s)}. (2.1)

O structură reprezintă modul de alcătuire a unui sistem. Un sistem static va fi reprezentat

Structura dinamică poate fi :

11 dr. ing. Păun ALAN

2.2. Elemente fundamentale privind concepţia sistemică