Sunteți pe pagina 1din 15

Teoria relativităţii restrânse.

Tot ce s-a discutat mai sus este valabil atâta timp cât vitezele considerate sunt
mult mai mici decât viteza lumnii c (această notaţie pentru viteza luminii în vid este
iniţiala cuvântului célérité=promptitudine). Multă vreme s-a crezut că lumina se propagă
instataneu, adică viteza luminii este infinită.
Römer (astronaut danez) a fost cel care, în 1676, studiind sateliţii planetei Jupiter,
a concluzionat că viteza luminii este finită.Valoarea măsurată de el era de 225 000km/s şi,
deşi eroarea era destul de mare, important este că a onţinut o valoare finită şi mai mică de
300 000km/s.
O teorie corectă a propagării luminii a apărut după ce Maxwell a scris, în 1865,
ecuaţiile care descriu electricitatea şi magnetismul. Consecinţa acestor ecuaţii este
existenţa undelor electromagnetice care se propagă cu viteză finită constantă
c = 300 000 km/s . Aceste unde electromagnetice pot fi:
- unde radio cu lungimea de undă λ ≥ m
- microunde cu λ ≤ cm
- lumina cu λ ∈ (400 − 700) nm
- razele ulraviolete, X, gamma cu lungimea de undă mult mai mică

Raze gamma Raze X Ultraviolet Vizibil Infrarosu Microunde Unde radio

Deoarece Newton arătase că nu există repaus absolut, dacă se admitea că lumina


este o undă electromagnetică care se deplasează cu viteză finită, trebuia specificat
sistemul de referinţă în raport cu care se măsoară acea valoare finită a vitezei.
Prin asociere cu undele mecanice care au nevoie de un mediu de propagare, s-a
sugerat că şi pentru undele electromagnetice există un mediu de propagare, mediu cu
proprietăţi speciale, care umple tot spaţiul, numit eter. Undele electromagnetice (deci, si
lumina) se vor propaga prin eter aşa cum undele sonore, de exemplu, se propagă prin aer,
iar valoarea vitezei lor de propagare va fi în raport cu eterul. Dacă viteza luminii în raport
cu eterul este constantă, diferiţi observatori care se deplasează cu viteze diferite faţă de

1
eter vor vedea venind spre ei lumina cu diferite viteze.
Alegând ca sistem de referinţă standard un sistem legat de eterul în repaus, în
acest sistem de referinţă viteza luminii va avea valoare c=300 000km/s.
Mişcarea oricărui corp (şi a Pământului) va fi o mişcare relativă faţă de eter cu
viteza u. Mişcarea eterului faţă de Pământ a fost numită de către fizicienii secolului al
XIX-lea vânt eteric. Dacă Soarele este în repaus faţă de eter, atunci vântul eteric va avea
viteză opusă vitezei de deplasare a Pamântului în jurul Soarelui, viteză care are valoarea
de cca. 30km/s.

Experienţa Michelson-Morley.
În anul 1887, fizicienii A. A. Michelson (primul fizician american care a primit
premiul Nobel) şi E. W. Morley au efectuat o experienţă care să detecteze variaţile
vântului eteric folosind un interferometru.

Oglinda O2

L
Laser
L
Oglinda O1

Placa
semitransparen

Ecran

2
Interferometrul este format dintr-o sursa de lumină (laser), o placă
semitransparentă, două oglinzi şi ecranul pe care se observă figura de interferenţă.
Placa semitransparentă împarte fascicolul incident în două fascicole care se
reflectă pe cele două oglinzi aflate la aceeaşi distanţă L faţă de placă. Fascicolele de
lumină se reflectă pe oglinzi şi, ajungând înapoi la placa semitrasparentă interferă,
interferenţă observată pe ecran fiind constructivă sau destructivă în funcţie de diferenţa
de drum dintre ele.
Dacă aparatul se află în repaus faţă de eter, timpii necesari celor două fascicole să
parcurgă distanţele până la cele două oglinzi sunt egali, dar dacă se deplasează, să zicem
spre dreapta, va apărea o diferenţă.
Presupunem că interferometrul (legat de Pământ) se deplasează spre dreapta cu
viteza u (viteza de deplasare a Pământului) faţă de eter. Timpul necesar luminii să
parcurgă distanţa până la oglinda O1 este:
L
ct1 = L + ut1 ⇒ t1 =
c−u
şi înapoi
L
ct 2 = L − ut 2 ⇒ t 2 =
c+u
Timpul total pentru fascicolul (A) va fi
L
2
c ≅ 2 L ⎛⎜1 + u ⎞⎟
2
τ 1 = t1 + t 2 ⇒ τ 1 =
u2 c ⎜⎝ c 2 ⎟⎠
1−
c2

Al doilea fascicol (B) va parcurge distanţa până la oglinda O2 în timpul t 3 :


L
(ct )2 = L2 + (ut )2 ⇒ t = c
3 3 3
u2
1−
c2
şi la fel înapoi. Timpul total pentru fascicolul (B) va fi
L
2
c ≅ 2 L ⎛⎜1 + 1 u ⎞⎟
2
τ 2 = t3 + t 4 =
u2 c ⎜⎝ 2 c 2 ⎟⎠
1−
c2

Între cele două fascicole apare o diferenţă de timpi de propagare


L u2
Δτ = τ 1 − τ 2 =
c c2
şi, în funcţie de aceasta, pe ecran va apărea o anumită figură de interferenţă.

3
Dacă se roteşte interferometrul cu π în sensul acelor de ceasornic, diferenţa de
2
timpi de propagare are aceeaşi valoare, dar cu semn schimbat:

L u2
Δτ ' = −
c c2

Diferenţa de timpi de propagare între cele două situaţii este

2
Lu
Δτ~ = Δτ − Δτ ' = 2
c c2

λ
Dacă la o diferenţă de timp de propagare de o perioadă T = are loc o deplasare
c
a figurii de interferenţă cu o franjă, atunci la Δτ~ are loc o deplasare cu N franje:

L u2
2
c c2 L u2
N= =2
λ λ c2
c

Efecuând calculele, această deplasare ar trebui să fie de

N=0.4

Dar experimental nu s-a observat nici o deplasare a sistemului de franje.


Rezultatul este contrar a ceea ce se aştepta conform teoriei clasice (compunerea vitezelor
conform transformărilor Galilei). Rezultă că efectele eterului sunt nedetectabile şi deci

viteza luminii este independentă de sistemul de referinţă inerţial ales.

Între anii 1887-1905 s-au încercat diverse explicaţii pentru rezultatul negativ al
acestui experiment. Lorenz a sugerat că are loc o contracţie a lungimii corpurilor pe
direcţia deplasării, adică

u2
LII = L0 1 −
c2

adică, lungimea inteferometrului pe direcţia fascicolului (A) ar fi

u2
L 1−
c2

iar timpul necesar parcurgerii distanţei dus-întors

4
L u2 L
2 1− 2
c 2
c c
τ~1 = τ 1 = =
2
1−
u u2
1 −
c2 c2

În aceste condiţii diferenţa de timpi de propagare va fi

Δτ = 0

şi figura de interferenţă nu se modifică.

Lorentz a observat că făcând următoarele transformări:

x − ut
x' =
u2
1−
c2
y' = y
z' = z
ux
t−
t' = c2
u2
1−
c2

transformări care îi poartă numele, ecuaţiile Maxwell care nu ascultă de principiul


relativităţii al lui Galilei (forma lor nerămânând invariantă la transformările Galilei), îşi
păstrau forma la transformările Lorenz.

Pentru ca ecuaţiile mecanicii să aibă aceeaşi formă la transformările Lorenz, s-a


propus ca şi masa m a unui corp aflat în mişcare (din ecuaţia Newton), să se modifice
conform relaţiei

m0
m=
u2
1−
c2

unde: m0 este masa de repaus a corpului

În anul 1905 Einstein a arătat că ideea eterului nu este necesară, cu condiţia să se


abandoneze ideea timpului absolut.

5
La sugestia lui Poincaré, Einstein a propus ca toate legile fizicii să aibă o astfel de
formă încât să rămână invariante la transformările Lorentz.

Există o teorie a relativităţii restrânse care nu ţine cont de gravitaţie şi se aplică


în sisteme de referinţă inerţiale (şi de aceasta ne vom ocupa) şi o teorie a relativităţii
generale care ţine cont de gravitaţie.

Principiile generale ale teoriei relativităţii restrânse.

Teoria relativităţii restânse înlocuieşte transformările Galilei cu un nou grup de


transformări, transformările Lorentz, pe baza următoarelor principii:

1. Principiul invarianţei vitezei maxime de interacţiune: viteza maximă de


transmitere a interacţiunilor este egală numeric cu viteza luminii în vid şi
este invariantă în raport cu orice sistem de referinţă inerţial şi cu orice
direcţie de măsurare.

2. Principiul relativităţii einsteiniene: toate legile fizicii trebuie astfel


formulate încât enunţul lor să fie independent de sistemul de referinţă ales
la care sunt raportate.

3. Principul corespondenţei: relaţiile care exprimă noile legi ale fizicii


trebuie astfel formulate încât legile fizicii clasice să fie cazuri particulare
limită.

Transformările Lorentz.

Considerăm două sisteme de referinţă (S) şi (S’), (S’) mişcându-se cu viteza


r
u (u,0,0) faţă de (S), axele celor două sisteme de referinţă fiind paralele. În fiecare sistem
de referinţă sunt etalonate ceasurile şi lungimile.
r
Unui eveniment din (S) i se asociază coordonatele spaţio-temporale (r , t ) , iar în
r r r
(S’), (r ' , t ') . Legătura dintre (r , t ) şi (r ' , t ') ţinând cont de principiul relativităţii a lui
Einstein şi anume că legile fizicii trebuie să aibă aceeaşi formă în cele două sisteme de
referinţă este dată de următoarele ecuaţii cunoscute sub numele de transformările
Lorenz:

6
x − ut x'+ut
x' = x=
u2 u2
1− 1−
c2 c2
y' = y y = y'
z' = z z = z'
ux ux'
t− t '+
2
t' = c t= c2
u2 u2
1− 1−
c2 c2

u
Dacă << 1 (adică, în limita vitezelor mici),
c

1
≈1
2
u
1−
c2

şi transformările Lorenz trec în transformările Galilei:

x = x'+ut
y = y'
z = z'
t = t'

Consecinţele transformărilor Lorentz.

Referenţial propriu.

Se numeşte sistem de referinţă propriu (sau, referenţial propriu) acel sistem de


referinţă în raport cu care un corp se află în repaus.

Lungimea măsurată în referenţialul propriu se numeşte lungime proprie l0, iar


intervalul de timp dintre două evenimente care au loc într-un punct imobil fată de
sistemul ales se numeşte timp propriu τ 0 .

7
1. Contracţia lungimilor.

Considerăm un corp liniar aflat în repaus faţă de sistemul (S’) care se deplasează
cu viteza u în lungul axei (Ox), corp a cărui lungime pe direcţia (Ox’) este Δx' . Rezultă
că lungimea proprie a corpului este

l 0 = Δx'

Vrem să aflăm care este lungimea lui Δx = l măsurată în raport cu (S) faţă de care
corpul (împreună cu sistemul S’)se mişcă cu viteza u. Măsurarea capetelor intervalului x1
şi x2 se face la acelaşi moment t1=t2=t.

x − ut 2 x1 − ut1 Δx
Δx' = x2' − x1' = 2 − =
u2 u 2 t1 = t 2 = t u2
1− 1− 1−
c2 c2 c2

u2 ⎧l → l 0
⎪ u →0
⇒ l = l0 1 − < l0 ⎨
c2 ⎪⎩l u→
→c
0

Rezultă că lungimea proprie l0 este limita superioară a lungimilor măsurate în


referenţiale în mişcare faţă de corp.

Dacă corpul este în repaus faţă de sistemul fix (S) (Pământul, de exemplu),
lungimea proprie este

l0 = Δx

unui observator aflat în (S’) (deci, în mişcare uniformă cu viteza u fată de (S)) corpul îi
(
va apărea ca având lungimea Δx' = x2' − x1' = l , t1' = t '2 )
x ' + ut 2' x ' + ut1' Δx '
Δx = x 2 − x1 = 2 − 1 =
u2 u 2 t1 = t 2 = t ' u2
' '

1− 1− 1−
c2 c2 c2

2
⇒ l = l0 1 − u 2
c

adică, un corp aflat în repaus faţă de Pământ va suferi contracţia Lorentz dacă este
măsurat cu instrumente aflate într-o navă în mişcare rectilinie uniformă cu viteza u faţă
de Pământ.

Rezultă că contracţia lungimilor este un fenomen reciproc, consecinţă a


relativităţii mişcărilor.

8
Acest efect nu a fost testat experimental deoarece nu există nici o metodă practică
de mare precizie de măsurare a lungimii unui corp aflat în mişcare cu viteză foarte mare.

2. Dilatarea temporală.

Fie în sistemul (S’) care se mişcă cu viteza u faţă de (S) un fenomen care are loc
într-un punct fix, x1' = x 2' şi a cărui durată este

Δt ' = t 2' − t1' (timpul propriu)


Durata aceluiaşi fenomen măsurată cu instrumente din(S) va fi:
ux ' ux '
t 2' + 2 t 2' + 1
c2 − c2 = Δt '
Δt = t 2 − t1 =
u2 u2 ' ↑ ' u2
1− 1− x 2 = x1 1 −
c2 c2 c2
Δt '
⇒ Δt = > Δt '
2
u
1−
c2
adică, timpul propriu al unui fenomen este minim faţă de timpul măsurat în alte
1
referenţiale în mişcare. Mărimea se numeşte factor de dilatare temporală.
u2
1−
c2
Şi efectul dilatării temporale este simetric: un fenomen care durează Δt în (S) în
punctul x2=x1, va avea în (S’) durata
ux ux
t 2 − 2 t1 − 1
c2 − c2 Δt
Δt ' = = > Δt
2 2 ↑ 2
u u x =x u
1− 1− 2 1 1−
c2 c2 c2
La viteze mici, efectul dilatării temporale este neglijabil,
Δt '
Δt = → Δt
2 u →0
u
1−
c2
Acest fenomen este foarte bine observat în cazul unor particule elementare cu
timp de viaţă foarte scurt. Un exemplu clar sunt mezonii μ (muonii).
Mezonii μ sunt particule elementare care se dezintegrază spontan, având timpul
de viaţă τ = 2μs = 2 ⋅ 10 −6 s (măsurat în experienţe de laborator pentru muoni în repaus).
Aceste particule elementare pot fi produse atât în laborator, cât şi în razele cosmice, în

9
partea superioară a atmosferei, la înălţimi de cca. 10km. Au viteze diferite, unii putând
ajunge la viteze v ≤ c .Cei mai rapizi pot parcurge maximum
m
2 ⋅ 10 − 6 s × 3 ⋅ 10 8 = 600m
s
Cu toate acestea, sunt detectaţi la suprafaţa Pământului!
Explicaţia este că are loc efectul dilatării temporale: deşi din punctul de vedere al
referenţialului propriu trăiesc 2 μs , din punctul nostru de vedere (legat de sistemul fix,
Pământul) trăiesc
2 ⋅ 10 −6 s
> 2 ⋅ 10 − 6 s
u2
1−
c2
astfel că pot parcurge cei 10km până la suprafaţa Pământului.

3. Simltaneitatea.
Deoarece în teoria relativităţii timpul nu mai este absolut, trebuie reexaminată
noţiunea de simultaneitate.
Să considerăm în sistemul (S) aflat în repaus un punct M1(x1) în care se emite un
semnal scurt la momentul t1 şi M2(x2) în care se emite un semnal scurt la momentul t2.
Dacă evenimentele au loc simultan, t2= t1 în (S), în (S’) apar decalate:
ux ux
t 2 − 2 t1 − 1
Δt ' = t 2' − t1' = c2 − c 2 = u x 2 − x1 ≠ 0
c2
u2 u2 u2
1− 1− 1−
c2 c2 c2
Rezultă că două evenimente simultane în (S) nu vor apărea simltane în (S’), are
loc încălcarea simultaneităţii la distanţă.

4. Compunerea vitezelor.
Noua teorie relativistă trebuie să rezolve paradoxul conform căruia dacă o navă se
deplasează cu viteza u=100.000km/s şi din spate vine un semnal luminos
(c=300.000km/s), conform transformărilor Galilei semnalul este văzut de cineva din navă
ca având viteza v = c − u = 200.000km/s.
Relaţiile de transformare Lorentz conduc la altă regulă de compunere a vitezelor.
Dacă în (S’) un obiect se află în mişcare după direcţia (Ox’) cu viteza
dx'
v'x =
dt'
faţă de (S) va avea viteza:
dx
vx =
dt
Din transformările Lorentz se obţine prin diferenţiere:

10
x' +ut dx' +udt
x= ⇒ dx =
u2 u2
1− 1 −
c2 c2
y = y' ⇒ dy' = dy
z = z' ⇒ dz' = dz
ux' udx'
t' + 2 dt' + 2
t= c ⇒ dt = c
2
u u2
1− 2 1− 2
c c
şi atunci:
dx dx' +udt' v' + u
vx = = ⇒ v x = x uv
dt u 1 + 2x
dt' + 2 dx' c
c
u2
1− 2v'y
dy dy' c
vy = = ⇒ vy =
dt u uv '
dt' + 2 dx' 1 + 2x
c c
2
u
1− 2
c
u2
v'z 1 −
dz dz' c2
vz = = ⇒ vz =
dt u u v'x
dt' + 2 dx' 1+ 2
c c
2
u
1− 2
c

Exemplu:
c
Dacă cineva se deplasează în interiorul unei nave cu viteza v 'x = , nava
2
c
deplasându-se cu viteza u = ,viteza persoanei faţă de Pământ va fi
2
c c
+
4
vx = 2 2 = c < c
1 cc 5
1+ 2
c 22
(cu regula de compunere a vitezelor a lui Galilei, rezultatul ar fi fost c!).
Dacă în nava care se deplasează cu viteza u se emite un semnal luminos
( v 'x = c ), viteza semnalului fată de Pământ va fi

11
c+u
vx = = c, (∀)u
uc
1+
c2

Dacă deplasarea corpului are loc pe direcţia (Oy’) cu viteza


dy'
v'y =
dt'
folosind transformările Lorentz
y = y ' ⇒ dy = dy '
ux
t '+
t= c2 ⇒ dt =
dt '
u 2 x ' = const , u2
1− 1−
c2 c2
rezultă:
dy dy ' u2 u2
vy= = 1− ⇒ vy= v’y 1 −
dt dt ' c2 c2

Dinamică relativistă.

Ecuaţia fundamentală a dinamicii newtoniene


r
r d 2r
F =m 2
dt
v
verificată la viteze mici, trebuie să constituie limita unei ecuatii relativiste pentru << 1 ,
c
iar m=m0 este masa de repaus a corpului.
r r
Postulându-se ca din conservarea impulsului p = mv al unui punct material într-
un sistem de referinţă (S) să rezulte, folosind transformările Lorentz, conservarea
impulsului în orice sistem de referinţă inerţial (S’) (experimente efectuate în diferite
sisteme de referinţă arată că impulsul este o mărime care se conservă), vom obţine relaţia
dintre masa de mişcare m a unui corp în raport cu un referenţial în care corpul are viteză
r
v şi masa de repaus mo:
m0
m= = m (v )
2
v
1−
c2
1
adică, masa unui corp în mişcare este mai mare cu un factor decât masa
v2
1− 2
c
corpului aflat în repaus. Acest efect de creştere a masei cu viteza este observat la viteze
mari şi a fost verificat in experienţele de accelerare de particule elementare.

12
v
În limita vitezelor mici << 1 , masa de mişcare m a corpului devine egală cu
c
masa de repaus m0:
1

⎛ v2 ⎞ 2
m = m0 ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ ≈ m0
⎝ c ⎠
Impulsul relativist al unei particule se va calcula conform relaţiei
r r m0 r
p = mv = v
v2
1− 2
c

şi legea de conservare a impulsului este valabilă în orice sistem de referinţă inerţial


dacă impulsul este definit conform relaţiei de mai sus (demostratia acestui rezultat este
complicată şi destul de lungă, aşa încât va fi omisă. Cei interesaţi pot consulta una din
căţile din bibliografie).
v 1
Se observă că dacă << 1 (adică, în limita vitezelor mici) ≈ 1 şi se
c v2
1− 2
c
obţine formula clasică cunoscută:
r r
p ≈ m0 v

Să analizăm care este efectul acţiunii unei forţe constante F asupra unui corp. În
F
mecanica clasică o forţă constantă imprimă unui corp o acceleraţie constantă a = . Dar
m
relativist?
În cazul relativist, pornind de la definiţia forţei
d (m(v )v )
F=
dt
se obţine:
v
m0 2
dm(v ) dv dm dv dv dv m 0 dv
F= v + m(v ) = v + m(v ) = c
3
v +
dt dt dv dt dt dt v 2 dt
⎛ v2 ⎞ 2 1 −
⎜1 − ⎟ c2
⎜ c2 ⎟
⎝ ⎠
m0
⇒F= 3
a
⎛ v2 ⎞ 2
⎜1 − ⎟
⎜ c2 ⎟
⎝ ⎠

13
dv
unde a = este acceleraţia imprimată corpului. Se observă că în mecanica relativistă nu
dt
este posibil ca o forţă constantă să imprime corpului o acceleraţie constantă, deoarece o
acceleraţie constantă duce la creşterea vitezei care duce la creşterea masei de mişcare a
corpului. Rezultă că în mecanica relativistă rezultatul acţiunii unei forţe constante este
scăderea acceleraţiei.

Se poate calcula lucrul mecanic necesar accelerării unui corp de la viteza 0 la


viteza v, adică energia cinetică a corpului care se mişcă cu viteza v. Folosind relaţia
precedentă, se obţine:
v

v v m0 du v m0 u m0 c 2
L = ∫ Fdl = ∫ udt = ∫ du = = mc 2 − m0 c 2
3 dt 3 2
0 0
⎛ u2 ⎞2
0
⎛ u2 ⎞2 u
⎜1 − ⎟ ⎜1 − ⎟ 1−
⎜ c2 ⎟ ⎜ c2 ⎟ c2 0
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⇒ L = (m − m0 )c 2
adică, creşterea energiei corpului este legată de creşterea masei acestuia.
Corpului în repaus îi atribuim energia de repaus
E 0 = m0 c 2
iar în mişcare, energia totală
E = mc 2
Aceasta este, probabil, cea mai faimoasă ecuaţie din toată fizica.
Energia cinetia relativistă se defineşte prin relaţia:
(Ecin )rel = mc 2 − m0 c 2 = m0 2 c 2 − m0 c 2
v
1− 2
c
v
şi, în limita vitezelor joase, << 1 , se obţine formula clasică cunoscută:
c
1

⎛ v 2 ⎞ 2 ⎛ 1 v2 ⎞ 2 1
Ecin = m0 ⎜⎜1 − 2 ⎟ c 2 − m0 c 2 ≈ m0 ⎜⎜1 + ⎟c − m0 c 2 ⇒ (E cin )clasic ≈ mv 2
⎟ 2 ⎟
⎝ c ⎠ ⎝ 2c ⎠ 2

Să revenim la celebra ecuaţie


E = mc 2
şi să vedem care este interpretarea fizică acesteia. Pentru aceasta să examinăm o
experienţă de ciocnire de particule elementare ultrarelativiste ( v ≤ c ), experienţă
efectuată în mod curent în acceleratoarele de particule. Un electron cu viteză v ≤ c se
ciocneşte cu un electron în repaus, rezultatul ciocnirii fiind patru particule care ies din
ţintă: trei electroni (e-) şi un pozitron (o particulă identică cu electronul, dar cu sarcină
pozitivă)(e+):
e − ( rapid ) + e − ( repaus ) → e − + e − + e − + e +

14
S-au creat un electron şi un pozitron aparent din nimic! Masa înainte de ciocnire era 2me,
iar după ciocnire este 4me. Deşi masa a crescut, nu a fost creată din nimic, aceasta este o
ciocnire inelastică şi energia particulelor după ciocnire este mai mică decât înainte de
ciocnire, scăderea energiei fiind egală exact cu 2mec2, adică cele două particule au fost
create din energie! Poate avea loc şi efectul invers: prin anihilarea unei particule şi a unei
antiparticule (dispare masa) apar doi fotoni (deci, energie).
Aceasta este semnificaţia celebrei aseţiuni că masa şi energia sunt echivalente.

Anihilarea electron-pozitron stă la baza procedurii medicale de investigaţie


cunoscută sub numele de „tomografie cu emisie de pozitroni”: pacientul înghite o mică
cantitate de substanţă radioactivă, substanţa se acumuleaza mai ales în ţesuturile bolnave
şi de acolo, emite pozitroni. Pozitronii se ciocnesc cu electroni şi se anihilează, generând
doi fotoni gamma (de energie foarte mare) care părăsesc corpul si pot fi detectaţi. Prin
analiza traiectoriilor acestora în corpul uman şi, se obţine locul de unde au fost emişi
pozitronii şi deci, regiunea bolnavă.

Legătura dintre energie şi impuls în mecanica relativistă se obţine pornind de la


energia totală E:
2⎛ v2 ⎞ 4
m ⎜ 1 − ⎟c
2 4 0⎜ 2 ⎟ 2 2 2
m c ⎝ c ⎠ + m0 v c
E2 = 0 2 =
v v2 v2
1− 2 1− 2 1− 2
c c c
şi, ţinând cont de definiţia impulsului relativist de mai sus, se obţine:

( )
1
E = p 2 c 2 + m02 c 4 2
În cazul particulelor ultrarelativiste (care se deplasează cu viteze v ≤ c ),
pc >> mo c 2 şi energia E devine:
E ≈ pc

15