Fața zilei

Nici n-am înflorit, nici n-am făcut fructe:

Putrezit-am blânzi în propriile colțuri.
Și ca niște rame goale care-și așteaptă tablourile,
Ne-am atârnat sufletele de pereții pictați de lumina soarelui...

Iar acum, ca niște sticluțe goale,

Ce se izbesc de mal când lumina lunii
estompează cu furie ochii noștri;
Se izbește și inima de peretele corpului fraged,
Vrând să alerge în flăcările apelor cu zbucium,
Și să mângâie marea cu nisipul mărgelat de pe tălpi...

Așteptat-am multă vreme, pețitori nu au trecut,

Ne-am înmuiat rănile în apa cu sare;
Venit-a primăvara, trecut-a vara,
Și până în iarnă nu a locuit nimeni
în inimile ce le-am dat spre închiriere
Chiar de toamna trecută...
 Un fel de anotimp

A câta primăvară-i asta oare?

Și de unde atâta semeție?
Când nu mai sunt de mult o floare,
Și nu mă pot trezi din veșnica beție?

Copacii de safir dau s-ajungă la bolta cerească,

Macii nenăscuți zbiară spre marele-mpărat;
Mălinii încearcă nasul să mi-l zăpăcească,
Făcandu-mă să uit de iarba cu un gust sărat.

În depărtări, ascuns și în neființă:

Într-o semilună îi țin numele ascuns.
Aparte de orice fel de credința,
Oh, împăratul meu de mult răpus...

Cum te imploră primăvara-ți să revii,

Omorând toate păpădiile în inconștiență.
Amintirea anotimpului tău încearcă a mă otrăvi,
Neștiind că oricum beau otrava-n dependență...
 Nu sunt Narcis sau bolnav

Putrezit-au spaimele în mine.

Să mă ierte că le-am înfometat atât;
Dar să-și găsească altă casă-n ruine,
Căci mie îmi stau acum bucuriile la rând...

Azi e timpul când mor și când trăiesc,

Azi e noaptea cu cel mai mare soare:
Când toate dorințele se-ndeplinesc,
Și nicio stea ce s-a născut nu moare...

Tot azi și-a distrus Narcis oglinda.

Dar de unde să fi știut el de iubit,
Când dragoste a primit cât ghinda?
Sărmanul meu bolnav închipuit...

Nu sunt eu!
Și am fost mereu.
Același bolnav închipuit,
De dragoste lipsit...
Dar nu sunt eu!