Pastoraţia, Mitropolitul Antonie al Surojului

Minsk, 2005, 460 pag.

Pastoraţia

Despre pastoraţie
( Referat susţinut pe 25 decembrie 1973, la Academia Duhovnicească din Moscova. Prima
publicaţie: Antonie Mitropolitul Surojului. Predica şi convorbirile, Paris, 1976)

Este negrăită, bucuria pe care o simt, pentru că sunt încă odată între pereţii Lavrei Sfintei
Treimi şi pentru că mă aflu în această Academie Duhovnicească.
Mereu mă frământ, înainte de a vorbi despre ceva anume, unii dintre voi ştiu, că eu nu am
o pregătire teologică şi am o teama de a vorbi pe marginea unor teme teologice, între studenţii şi
profesorii Academiei Teologice. Şi din această cauză încerc să aleg astfel de teme de discuţie, pe
baza cărora pot vorbi din experienţa vieţii mele, din ceea ce am putut vedea, din ceea ce am auzit
de la oamenii care au retrăit multe experienţe, pe lângă ceea ce am citit.
Şi iată astăzi doresc să vă vorbesc despre pastoraţie. Această tema întotdeauna generează
gânduri de nelinişte pentru fiecare preot, pentru fiecare episcop, şi ar trebui să neliniştească şi pe
orice credincios, pentru că într-o oarecare relaţie, chiar dacă nu are harul preoţesc, fiecare
credincios este trimis în lume să fie propovăduitorul lui Hristos, martorul vieţii veşnice, ghidul
tuturor celor care vor să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi de aceea ceea ce doresc să spun,
are legătură în primul rând cu slujirea preoţească, dar în acelaşi timp se referă şi la preoţia
împărătească al credincioşilor.
Când vorbim despre pastoraţie, termenul pastoraţie are un conţinut teologic; în cultura
oraşelor, al marelor state, în cultura producătoare, pastoraţia a pierdut acea vivacitate, acea
prospeţime pe care a avut-o în Vechiul şi Noul Testament. Doresc să spun câteva cuvinte despre
aceasta, deoarece cuvântul, păstor, s-a născut din relaţia vie a păstorului cu turma
necuvântătoare, mai simplu spus relaţia păstorului cu animalele de casă, cu care el a comunicat.
Primul lucru care impresionează în Evanghelie, atunci când citeşti povestirea lui Hristos
despre oaia pierdută, este gingăşia şi grija Lui. Dacă cineva dintre voi a locuit la ţară sau a citit
despre această viaţă simplă, poate să-şi imagineze: o turmă în mişcare, oameni, care nu numai
hrănesc această turmă, dar şi conveţuiesc cu aceste animale. Reamintiţi-vă, povestirea din Cartea
Regilor, despre greşeala lui David cu Virsafia şi proorocul Natan, care i-a spus o pildă. A fost o
data un om bogat, care avea de toate, comori şi turme de animale, iar la acest bogătaş a venit un
prieten pentru care a dorit să facă un ospăţ. Însă i-a fost milă de caprele lui, de mieii lui de viţelul
lui îngrăşat şi i-a ordonat vecinului său sărac, care nu avea decât o oiţă, să-i dea singurul lui
animal, pentru a-l pregăti la masa prietenului său. În povestire se vorbeşte că această oiţă era
pentru vecinul său sărac, asemenea unei fiice, asemenea unui copil în casa. Chiar această
legătură dintre păstor şi miel, între stăpân şi turma lui o putem sesiza doar cu ajutorul
imaginaţiei.
În acelaşi timp putem să surprindem dacă ne imaginăm această legătură în sensul jertfei
Vechiului Testament. Un om se îngrijeşte de oile lui. Printre oile lui, se naşte un miel deosebit de
frumos, curat, fără beteşuguri; pe acest miel păstorul îl va îngriji, hrăni şi îl va supraveghea cel
mai mult. Şi la un moment dat vine o poruncă de la Dumnezeu: să aleagă din turmă pe mielul cel
mai frumos, desăvârşit şi fără beteşug pentru a-l omorî, pentru a-i vărsa sângele- de ce ? Pentru
că el este un om păcătos. Pentru noi aceste secvenţe ale Vechiului Testament sunt stranii. Dar
pentru păstor, un lucru este cert: eu am greşit, dar o fiinţă nevinovată, cea mai frumoasă, cea mai
curată, fără apărare, pe care eu m-am străduit s-o îngrijesc, s-o acoper cu iubire, cu putere
jertfelnică - acesta trebuie să moară. Acest lucru vorbeşte despre aceea că păcatul este o muncă şi
o stricăciune pentru cel nevinovat, cu atât mai dureros cu cât este fiinţa cea mai frumoasă şi cea
mai apreciată.
1
 Înţelegând aceste raţiuni vom înţelege mai bine când vom citi pericopa Mântuitorului
despre oaia pierdută, că povestire ne atinge pe toţi la inimă, chiar dacă suntem îndepărtaţi de
aceste modele de viaţă. Se simte, că această oaie, care pur şi simplu s-a îndepărtat de turmă
mergând pe alte terenuri mai bogate în iarbă, şi-a uitat turma, l-a uitat pe păstorul ei, se poate
sesiza însă că păstorul nu a dat dovadă de neatenţie! Aici nu se poate vorbi despre acest
prejudiciu al neatenţiei păstorului, ci faptul că această oiţă îi era foarte dragă, cu toate că s-a
născut în casa păstorului ei, a fost hrănită din munca stăpânului ei, a fost apărată de lupi, pur şi
simplu a plecat, nefericita de ea.
Astfel se întâmplă în familiile noastre. Îmi amintesc în mod special de o familie: fata a
fugit cu un bărbat tânăr care curând o părăsise, iar la scurt timp ajunse la casa fetei. Familia
aştepta, iar tatăl mâhnit, la un moment dat se ridică, se îmbracă, îşi pune pălăria şi spune la ieşire
din casă: „Eu merg s-o caut” . Şi a fost plecat doi ani pentru a o căuta pe fiica lui. Familia aceasta
aştepta şi trăia cu nădejdea, că tatăl se va întoarce cu fiica lui. Dar tatăl a căutat-o în fiecare oraş,
trecând dintr-un oraş în altul, descurcându-se cum putea şi într-un sfârşit o găseşte pe fiica lui
pierdută; ei îi era frica să se mai întoarcă acasă. Ne mai aşteptând o i-a şi se întorc acasă. Acest
caz poate fi un accesibil tablou de pastoraţie, după modelul păstorilor din vechime şi respectiv al
ciobanului în relaţie cu oile lui. Cuvintele „miel”, „căprioară”, „viţel”, „oaie” nu reflectă aproape
nimic în cultura noastră, în trecut aceste cuvinte au fost atât de cordiale, erau cuvinte pline de
gingăşie şi căldură, de iubire mai ales în relaţiile intime ale oamenilor.
În continuare când se citeşte Evanghelia praznicelor Sfinţilor Ierarhi, sunt momente
asemănătoare cu cele despre care am vorbit până acum, un fragment din Evanghelia de la Ioan
prezintă textul următor: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile
sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui vede lupul venind şi lasă
oile” Ioan 10. 12-12. Şi mai departe: „ Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale mele şi ale Mele
mă cunosc pe mine” Ioan 10, 14. Acest loc din Evanghelie vorbeşte chiar despre adâncimea,
exactitatea, sensibilitatea relaţiilor intime şi de iubire. Păstorul merge mereu în faţa turmei lui,
pentru ca să întâlnească primul pericolul, furii, tâlharii, lupii, animalele prădătoare şi revărsarea
apei. El merge în faţă pentru ca turma sau păstoriţii să nu întâlnească primii aceste încercări,
păstorul primul trebuie să întâlnească pericolul faţă în faţă.
Acum se descoperă o altă latură a pastoraţiei. În pastoraţie nu există doar gingăşie,
mângâiere, conştiinţă, preţuirea cea mai mare pentru oaia pierdută, ci în momentul în care va
pleca din turmă, în realitate nu va fi o pierdere obişnuită, ci o tristeţe nevindecată. A doua
caracteristică este iubirea activă şi bărbătească, apărarea, suplinirea jertfelnică, în vechea Rusie
se numea „печалование”, adică datoria păstorului să se prezinte în faţa autorităţilor, în faţa
acuzatorilor, în faţa tuturor celor care pot nenoroci o viaţă, o cinste, un suflet omenesc şi să zică
„Nu! Nu se poate! Ai milă, ai şi tu conştiinţă, îţi va veni şi ţie moartea, ai să stai şi tu în faţa
judecăţii”.
Dacă veţi citi în diferite locuri din Vechiul şi Noul Testament, veti găsi în mod sigur
mai multe indicaţii, decât aş putea oferi eu. Doresc doar să subliniez câteva caracterisitici şi
însuşiri ale păstorului, fără de care nu poate exista o pastoraţie: pastoraţia nu este o meserie, sau
o tehnică, nu este un mod de a conduce şi guverna, ci o slujire jertfelnică şi mângâietoare.
Păstorirea nu ştie ce este ziua şi noaptea; nu este nici un moment în care omul să aibă dreptul să
sufere, nu este îndreptăţit să fie în strâmtorare, deoarece păstorului i-a venit timpul de odihnă şi
este ocupat cu el însuşi. Nu există un astfel de timp! Dacă păstoriţii mei, familia mea s-a născut
în jurul meu, dacă ei, copiilor mei, le voi adresa următoarea dorinţă: „Tu chinui-te, iar atunci
când voi avea timp mă voi îngriji de tine”. Astfel că nu există un astfel de timp, în care
rugăciunea preotului să înceteze. Nu poţi să-i spui omului: „De foarte mult timp te ştiu că eşti
bolnav, tot mai rar şi mai rar te pomenesc, am obosit din cauza bolii tale, de suferinţa ta, de
condamnarea ta în închisoare, am obosit din cauza faptului că la tine nimic nu se aşează şi nu
progresezi”. Există oare un astfel de comportament cu sora, mama, tatăl, fratele şi soţia noastră?
Nu cred!
Vă redau un model de pastoraţie expresivă prin aceşti termeni caracterisitici: gingaşă,
adâncă, gânditoare, o relaţie de sânge, şi cu adevărat este o legătură de sânge, pentru că suntem
2
cu siguranţă o singură familie şi un singur trup şi nu este o simplă confirmare teologică. Dacă nu
credem acestea, atunci toate cuvintele noastre despre botez, care ne fac mădulare vii al trupului
lui Hristos cel viu, sunt minciuni; dacă nu credem în consangvinitatea noastră a preoţilor cu toţi
păstoriţii noştri, atunci cuvintele noastre despre Împărtăşirea Sfintelor Taine, despre comuniunea
cu Trupul şi Sângele lui Hristos, care ne preface deofiinţă şi de un sânge cu Hristos, este o
amăgire. Şi dacă nu este un neadevăr, atunci suntem puşi în faţa unor concluzii neiertătoare:
fiecare om îmi este un frate, o soră, lui Dumnezeu îi este atât de drag de el, încât Dumnezeu
pentru el, chiar pe Fiul Său Unul Născut la dat, Îi este atât de drag lui Hristos, încât Mântuitorul
toată viaţa şi toată moartea a dat-o pentru ca acest om, care mie după caracterul lui omenesc nu-l
plac, trăieşte, a înviat şi a intrat în Împărăţia Cerească, pentru a deveni fratele meu. Este o
realitate şi pastoraţia în aceasta constă.
În inima pastoraţiei, pe lângă toate acestea, cuprinde şi mai mult decât atât. Este un
Păstor, „Păstorul cel mare al oilor” (Evrei 13, 20), adică Domnul nostru Iisus Hristos. El este
Păstorul prin moştenire, El este singurul Păstor al întregii creaţii şi să dea Dumnezeu pe toţi să ne
mântuiască în Împărăţia Cerurilor. Iar noi păstorim cu binecuvântarea Lui; noi suntem pe acel
loc pe care nici o creatură, nici un om, oricât de sfânt ar fi, nu merită să fie, pe acest loc poate sta
doar Dumnezeu. Jertfa cea fără de sânge o poate aduce doar Cel, care şi-a vărsat sângele în
Trupul lui şi şi-a predat Duhul Lui lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră.
Cât de uşor ne este să intrăm în altar, uitând că altarul este locul care aparţine doar lui
Dumnezeu; în acest loc nu putem intra decât dacă intrăm într-o conştiinţă de teamă, pentru că
intri în domeniul lui Dumnezeu şi în acest loc nimeni nu îndrăzneşte să stea pentru că acolo
sălăşluieşte Sfântul Duh şi acolo este doar locul unde lui Hristos. Noi trebuie să intrăm în altar,
doar pentru a săvârşi în el slujba, cu teamă, cu cutremur, cu conştiinţă, ştiind că doar Harul
Dumnezeiesc, asemenea unei mâini Dumnezeieşti care l-a mângâiat pe Moise, atunci când Slava
Domnului pe Sinai s-a pogorât în faţa lui, ne poate îngrădi, pentru ca focul Dumnezeiesc să nu ne
mistuie, după cum s-a pogorât din cer peste jertfa lui Ilie. În acest mod trebuie sa intrăm şi să
slujim în altar.
Ce pot să mai spun despre jertfă, despre slujirea în sine? Singurul şi primul slujitor al
Bisericii lui Hristos este Domnul nostru Iisus Hristos; este unica putere, care creează minuni în
Dumnezeieştile taine, toate cuprind puterea lui Dumnezeu, puterea Atotţiitoare a Duhului Sfânt.
La începutul Liturghiei când toate sunt pregătite pentru taină, atunci când credincioşii s-au
adunat, când pâinea şi vinul sunt pregătite pe jertfelnic, diaconul rosteşte cuvântul care de cele
mai deseori trece pe lângă noi: „ Vremea este să lucrăm Domnului, binecuvintează Stăpâne”.
Aceste text noi îl interpretăm foarte simplu crezând că îi reamintim preotului: este momentul să
începti slujba. Am întrebat pe stareţii bătrâni de pe Muntele Athos, care este corespondentul
acestor cuvinte în limba greacă. Monahii nu interpretau sensul acestor cuvinte: „este momentul
să slujim pentru Dumnezeu”. Pentru ei accentul cade pe un alt mod de înţelegere şi nu pe
formularea gramaticală a expresiei: „ A venit timpul Domnului să-i slujim”. Noi am făcut tot ce
ne-a fost în puterea noastră, adică am venit în faţa altarului, am organizat un sobor de preoţi, ne-
am pregătit, am înălţat Domnului o rugăciune personală, ne-am pocăit, ne-am prezentat cu frică
şi cu cutremur în faţa Domnului, am pregătit pâinea şi vinul, şi ce putem oare mai mult să
facem? Este oare posibil ca printr-o oarecare putere preoţească sau arhierească putem să
prefacem această pâine în Trupul lui Hristos şi vinul în Sângele lui Hristos? Acest lucru poate să-
l lucreze doar Dumnezeu. În acest context preotul şi diaconul vor rosti sfintele cuvinte care
prefac darurile, preface întreaga Biserică, iar aceste cuvinte sunt rostite în Biserică şi doar de
Biserică, deoarece Biserica nu este o simplă comunitate de oameni, de credincioşi fideli
Domnului şi ascultători Lui, ci un trup Dumnezeu-Omenesc, Dumnezeu adevărat şi om adevărat,
trup în care Sfânta Treime subzistă în deplinătate în unitate cu creaţia împăcată cu Dumnezeu,
unde dumnezeirea în trupul lui Hristos locuieşte în toată deplinătatea (Col 2, 9). Biserica este
plină şi trăieşte prin Duhul Sfânt, iar viaţa noastră în Hristos este îmbogăţită în Dumnezeu (Col
3, 3). Din acest motiv putem noi să rostim aceste cuvinte sfinte, prefăcând suma faptelor şi
cugetelor omeneşti. Chiar dacă cuvintele şi mişcările sunt ale noastre, iar fără aceste cuvinte de
invocare Dumnezeu nu va preface nimic, cu toate acestea Săvârşitorul Tainei rămâne Iisus

3
Hristos, Unul şi Singurul Întâisfinţitor şi Păstor al Bisericii, cu puterea Sfântului Duh cu care
plineşte Biserica.
În această obşte bisericească, nu degeaba spunem: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică...” Cu siguranţă se face referire la noi, în sensul că suntem într-o adâncă
rudenie cu Dumnezeu; suntem fraţi şi surori după trup ai lui Hristos, fraţi şi surori cu Hristos în
taină, prin comuniunea cu natura Sa omenească mijlocită de sfintele Taine ale Botezului şi
Euharistiei şi primirea Sfântului Duh prin miruire. Noi suntem o comunitate eshatologică, adică
o comunitate unde simultan (în acelaşi timp), fără putinţă şi nepalpabil este prezent veacul viitor
în hotarele acestui veac, deja suntem la sfârşit. Se explică prin faptul că sfârşitul nu este o clipă,
un moment a unui timp, ci este o deplinătate, iar deplinătatea a venit odată cu Întruparea şi darul
Sfântului Duh. Sfârşitul a venit şi totuşi îl aşteptăm; în limitele timpului, deja taina veacului
viitor lucrează. Şi într-un timp neştiut totul se va întoarce, se va preface şi taina vieţii veşnice va
ocupa totul, chiar şi timpul. Unul din teologii ruşi din apus a spus odată că dogma hotărâtă la
Calcedon nu se referă doar la Întruparea Domnului, prin unirea în Hristos a naturii Dumnezeieşti
şi omeneşti. După înţelesul dogmei calcidoniene, timpul de după Întrupare şi darul Sfântului Duh
implică şi unirea creaţiei cu veşnicia, veacul ce are să vină cu fiinţarea noastră terestră.
Biserica cunoaşte acestea toate. Iar atunci când chemăm pe Sfântul Duh la epicleză,
adresându-ne lui Dumnezeu: „ Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al
treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-l înnoieşte nouă, celor ce ne
rugăm Ţie”, noi îl cerem pe Sfântul Duh, prezenţa Căruia reprezintă un semn al veşniciei, care se
face cunoscut, veşnicie care pătrunde timpul nostru, Îi cerem să vină să facă o minune, iar prin
această minune comunitatea să se prefacă până la hotarele dintre veşnicie şi nemărginire. În urma
acestei prefaceri, mica comunitate creştină să fie pentru câteva momente veşnică, iar ceea ce va
fi adevăr în veşnicie să devină real în timp: pâinea şi vinul să devină Trupul şi Sângele lui
Hristos. În cadrul timpului istoric aceste lucrări nu sunt posibile; în lumea celor două dimensiuni
a timpului şi a spaţiului nu se poate împlini acest fapt, dar cu toate acestea totul se întâmplă în
momentul în care veşnicia fisurează timpul, iar timpul este înghiţit deja de veşnicie.
În acest caz care este situaţia noastră a preoţilor? Cu ce temere şedem fiecare săvârşind
slujirea şi se lucrează toate acestea? Cunosc un caz în care un preot tânăr, stând în faţa Sfintei
Mese, simţea că nu este în stare să săvârşească taina, copleşindu-i toate puterile omeneşti iar în
acea neputinţă a spus: „Nu pot! Eu nu pot!” şi în acel moment a simţit că între el şi masă era
prezent Cineva, a simţit nevoia să păşescă în spate, pentru a păstra o distanţă până la masă pentru
că Cineva s-a făcut prezent, săvârşind acea Dumnezeiască Liturghie, pe care doar El, Singurul o
poate săvârşi. Acest caz a fost în timpul nostru, în hotarele şi propria mea experienţă.
Rezultă că relaţia dintre Hristos şi creaţia lui şi cu fiecare om în parte trebuie să fie reală
şi veritabilă, iar experienţa pastorală a preotului trebuie să reflecte aceasta. Hristos a fost în slava
Tatălui. În sensul că iubirea, jertfa, iubirea crucificată pentru omul căzut, l-a determinat să se
facă om. Hristos a primit asupra lui toate limitele creaţiei. A luat asupra lui viaţa până la moarte
din cauza păcatului survenit în creaţie. A purtat asupra lui toate consecinţele căderii. Aceste
consecinţe nu s-au manifestat doar în sete, în foame, în tristeţe, în tulburarea duhului sau în
lacrimile vărstate la mormântul lui Lazăr, în moartea trupească, fizică pe cruce. S-a unit cu noi
atât de mult, încât a devenit unul dintre noi, a dorit atât de mult să fie ca noi, pentru ca noi sa fim
ca El; adică fiecare din noi să primim patima care El a primit-o, prin voia liberă, tragic, pe cruce,
prin moarte a luat asupra Sa necredinţa, cea care îl omoară pe om. Omul l-a pierdut pe
Dumnezeu prin păcat, Hristos ca şi cum l-ar fi pierdut pe Dumnezeu, odată cu moartea Sa pe
Cruce, pentru ca să nu se separe sub nici o formă de viaţa omului: „Dumnezeul meu! Dumnezeul
meu ! De ce mai părăsit?” (Marcu 15, 34), acesta este cel mai înfiorător strigăt care s-a auzit în
istoria omenirii, deoarece Fiul lui Dumnezeu, devenind Fiul Omului, a tânjit să fie solidar, unit
cu fii împotriviri, s-a hotărât, precum fii oamenilor să rămână fără Dumnezeu. Iar în urma acestei
lipsiri de Dumnezeu, în urma acestei groaznice îndepărtări de Dumnezeu, a murit, asemenea
unui simplu fiu al omului şi apoi merge în iad.
Fiecare din noi mărturisim prin icoane, prin tradiţia Bisericii, prin credinţa Bisericii, că
după moarte Hristos merge în iad, este bine să ştim ce presupune aceasta! Atunci când gândim
asupra iadului, gândim în imagini, folcloric, despre locul unde sunt cele mai groaznice chinuri.
4
Cel mai straşnic mod de a vedea iadul în Vechiul Testament, adică şeolul, despre care aminteşte
psalmistul şi alte locuri din Sfânta Scriptură, nu este chinul, ci locul unde Dumnezeu lipseşte şi
unde nu va fi simţit niciodată, este ultimul loc al absenţei şi deznădejdii, echivalent cu
despărţirea veşnică de Dumnezeu. Prin păcatul lui Adam în iad mergeau toţi. Citiţi pilda despre
bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr; atât bogatul cât şi Lazăr şi Avraam se află în acest şeol; viaţa
lor este diferită, suferinţa lor este diferită, iar sfârşitul este comun tuturor, aproape identic, între
Dumnezeu şi acest loc nu există cale. Atunci când Hristos intră în iad, pierzându-l pe Dumnezeu
(ca om) pătrunde personal această grozăvie a lipsei lui Dumnezeu. Ca orice om, care l-a pierdut
pe Dumnezeu, merge în acele adâncimi, de unde (ca şi cum) nu există scăpare şi unde nu îl poţi
întâlni pe Dumnezeu. Iar iadul l-a rândul lui îşi deschide larg gura pentru a înghite pe Acela care
pe pământ neîncetat l-a biruit. Şi atunci, înfiorător descoperă, că prin acest suflet omenesc a
intrat în iad şi prezenţa Dumnezeiască.
Aceasta este calea lui Hristos. Care este calea noastră? Dacă suntem păstori, dacă suntem
preoţi în Hristos, atunci este necesar să parcurgem calea lui Hristos în stare de pregătire pentru a
fi solidari cu oaia pierdută, cu cei atei şi cu cei păcătoşi, cu toţi oamenii şi dacă este nevoie să
retrăim groaza nopţii din Ghetsimani, mergând chiar şi la propria moarte. În momentul în care
vom gândi că moartea ne deschide în sfârşit drumul spre Dumnezeu, trebuie să fim pregătiţi să
păşim în iadul lăuntric al omului, iar dacă va fi nevoie, să nu neglijăm pe nimeni de mila noastră,
oriunde s-ar afla.
Atunci când Hristos spune: „ Precum mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pre Tatăl,
şi sufletul îmi pun pentru oi” (Ioan 10, 15), Hristos spune că astfel înţelege El iubirea
dumnezeiască prin jertfă şi cruce, spune că se dăruieşte integral pe Sine: Veşnicia Lui spre
nenorocire, slava Sa spre stingere, trupul Său spre pângărire, sufletul Său spre sfâşiere, se
dăruieşte totul pe Sine în fiecare ceas. Mântuitorul vorbeşte: „ Şi pentru dânşii Eu mă sfinţesc pre
mine însumi” (Ioan 17, 19). Acest cuvânt are două sensuri. Primul sens: „ Eu mă dau pe Mine
jertfă”, iar în al doilea sens: „ Eu mă pregătesc de această jertfă printr-o curăţie desăvârşită, cu
sfinţenie, cu dăruire, pentru a fi vrednic şi un Agneţ fără de prihană .... „ . În aceasta constă
starea preoţească.
Nu pot să vă spun în cadrul unei singure convorbiri foarte multe, dar să interpretaţi aceste
cuvinte şi să le urmăriţi pe merginea manualelor voastre, care sunt foarte bogate şi în care se
prezintă pastoraţia foarte bine. Dar dacă nu vom cunoaşte şi aceste indicaţii practice, atunci din
manuale vom însuşi cum să devenim preoţi, dar nu vom învăţa ce fel de preoţi să fim. Avem un
singur model: Domnul nostru Iisus Hristos: „ Precum m-au trimis pre mine Tatăl şi Eu trimit pre
voi” (Ioan 20, 21) Deci dacă Eu Domnul şi învăţătorul , am spălat picioarele voastre şi voi datori
sunteţi unul altuia a spăla picioarele (Ioan 13, 15). Cela ce vrea să fie întâiu, acesta să fie mai pre
urmă de toţi şi tuturor slugă (Marcu 9, 35)”.
Preotul nu este un conducător; preotul nu are drepturi; are doar privilegii veritabile şi
dumnezeieşti, adică să iubească până la moarte şi moarte pe cruce. Unul dintre asceţii din răsărit
a fost întrebat, ce înseamna să fii preot, el a răspuns: „Preotul este un om răstignit” Preotul este
omul care s-a lepădat de sine şi se leapădă mereu de sine şi în fiecare clipă se leapădă de sine,
nefiind supus oricăror drepturi, în sensul că se leapădă de sine şi în cele mai amăgitoare fapte ale
răutăţii, considerându-se păcătos, dar şi în momentele în care i se încalcă şi drepturile sale civile,
umane. Preotul este chipul lui Hristos, este o icoană, el este grija lui Hristos, el este iubirea lui
Hristos, el este sângele lui Hristos, care poate fi şi vărsat.
Pe această cale sunt câteva responsabilităţi de care trebuie să ţină cont preotul. În primul
rând să se roage, să stea în faţa lui Dumnezeu pentru păstoriţii lui, pentru tot poporul. A sta în
faţa poporului nu înseamnă că trebuie să te separi de el, a fi o persoană privilegiată, care are
accesul în altar şi invocă rugăciuni. A te prezenta pentru popor în faţa lui Dumnezeu înseamnă să
te simţi atât de unit cu el, încât fiecare strigăt al poporului, fiecare geamăt, fiecare stăruinţă,
fiecare cerere de pocăinţă, fiecare bucurie să treacă prin preot, asemenea unui flux de apă care
trece printr-un jgheab. Deseori aceasta este foarte înspăimântător. Îmi amintesc când am fost
preot tânăr, am avut în parohie o persoana, care îmi producea un dezgust şi un cutremur interior,
când îl întâlneam. Dar în acelaşi timp îmi era foarte clar că în cazul în care nu voi exprima ceea
ce simt pentru el, dacă nu voi spune Domnului: „El şi eu suntem unul”, atunci nu voi avea
5
dreptul să slujesc Liturghia din cauza lui. Îmi reamintesc că într-o zi am venit cu două sau trei
ore înainte de începutul slujbei, m-am stabilit în faţa uşilor împărăteşti şi mă chinuiam, m-am
chinuit până în clipa în care am putut sa exclam: „Da, Doamne, să treacă prin mine rugăciunea
acestui om; eu îl recunosc ca fiind parte trup din trupul meu şi sânge din sângele meu, deşi îl
simt ca pe un afurisit”. În decurs de 10 ani m-am chinuit astfel. În acest mod se luptă nenumăraţi
oameni. Desigur nu toţi sunt atât de rău, alţii posedă o treaptă mai înaltă de sacrificiu, au mai
mult duh, mai multă putere, chiar şi aşa, dar va veni timpul când fiecare mai devreme sau mai
târziu îşi va pune întrebarea: pot eu să spun despre acest om: „El este trup din trupul meu, sânge
din sângele meu, iar noi în faţa Ta Doamne suntem una; ne mântuieşti pe amândoi sau
respinge-ne pe amândoi”.
La sfârşitul rânduielii spovedaniei, în vechea Rusie, după ce se săvârşea mărturisirea
păcatelor, după ce se rostea rugăciunea de iertare şi dezlegare, penitentul ridica mâna pe gâtul
preotului, iar preotul îi spunea : „ Păcatele tale să fie peste mine; mergi cu pace”. Păcatele mele
să cadă peste mine pentru că în mine lucrează Hristos, este singurul care poate lua asupra Sa
păcatele străine. Sintagma mai are un sens: atunci când cineva te va crede, pentru că te-ai
încrezut în el şi te-ai deschis lui, se va întâmpla ca sufletul tău şi al celui care te-a ascultat să se
unescă pe veci şi pentru totdeauna. Acesta este lupta care se dă în sufletul omului şi nu mă refer
la lupta împotriva trupului şi a sângelui sau lupta împotriva omenităţii lui, ci la lupta cu puterile
răutăţii „întru cele cereşti” (Efeseni 6, 12). Dacă omul ţi-a descoperit lupta pe care o duce,
păcatele lui, căderile lui, tu preotule eşti dator de dragul lui, pentru el, împreună cu el să birui
acea răutate, acceptată liber şi de voie bună de tine şi devii coparticipant, ascultând mărturisirea
lui şi recunoscând că este om, care face parte din tine din trupul şi sângele tău. Cel care
spovedeşte este o persoană în faţa căruia se pot deschide şi se pot încredinţa multe persoane. În
dragostea lui poţi crede şi poţi avea conştiinţa că această persoană nu se va retrage niciodată, în
acest veac şi nici în cel viitor. Suntem noi oare aşa, preoţi, atunci când spovedim ?
Această realitate nu se referă doar la preot; ci la toţi. Fiecare spovedanie poate fi ultima
spovedanie; omul trebuie să conştientizeze că fiecare spovedanie adusă lui Dumnezeu, este
făcută ca în ultimul ceas al vieţii. Fiecare spovedanie, duhovnicul trebuie s-o primească cu
aceeaşi evlavie, cu aceeaşi conştiinţă a responsabilităţii, cu aceaşi groază şi iubire pe care o va
avea când va fi condus la judecată, asemenea judecăţii în faţa lui Dumnezeu răspunzând de omul
pe care la spovedit. Aceeaşi înţelegere trebuie s-o aibă toţi cei care se înghesuie şi îşi aşteaptă
rândul l-a spovedanie. Omul se prezintă în faţa groaznicei judecăţi: va pleca îndreptăţit sau îi văd
veşnica moarte a fratelui sau a surorii? Dacă am înţelege cu adevărat, atunci ne-am mai poziţiona
cu nerăbdare în faţa unei spovedanii, în momentul în care omul muribund, în sfârşit se străduie
să-şi salveze viaţa de la veşnica osândire? Mai învăţăm noi oare şi pe alţii despre aceste taine,
începând de la noi înşine? Oare în această direcţie nu greşim împreună cu poporul? Că fără
răbdare ne purtăm la spovedaniile mai lungi? Dacă nu vei reuşi să dovedeşti iubire, grijă,
rugăciune în legătură cu omul ce se pregăteşte pentru Judecată, atunci la ce te gândeşti, preotule,
ce aştepţi de la Domnul? Cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă.
Şi ultimul lucru pe care doream să-l spun (desigur, cât mai sintetic) despre predică: cum
să predicăm şi cum să ne pregătim? Voi spune aşa, toată viaţa să ne pregătim. Pentru predică nu
există pregătire, nu te poţi aşeza la o masă de scris înconjurat de comentarii patristice. În timpul
în care părinţii rosteau un cuvânt, acesta venea din inimă, ei strigau din adâncimea experienţei
lor. Dacă vom repeta pur şi simplu, ceea ce au redat ei, nu va folosi pe nimeni strigătul lor
exprimat de noi. La Sfântul Ioan Scărarul este un loc în care spune că cuvântul lui Dumnezeu
este ca o săgeată, care poate fi capabilă să lovească ţinta şi să penetreze panoul. Şi spune în
continuare, că săgeata nu va fi eficientă dacă nu va exista un arc ... o mână puternică şi un ochi
exact. Aceştia suntem noi. Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă o săgeata dreaptă şi curată,
capabilă să pătrundă oricare grosime a păcatului, orice împietrire; şi nu va zbura dacă cineva nu
va lansa săgeata, dacă nu va avea un ochi exact, care să direcţioneze, o mână viguroasă care să
întindă arcul. În aceasta constă teribila noastră responsabilitate.
Despre ce să vorbim? Este foarte simplu: predica nu trebuie s-o rosteşti nimănui, decât ţie
însuşi. Aşeazăte în faţa judecăţii evangheliei citite, insuflă-ţi conştiinţa precum că tu însuţi eşti în
faţa Evangheliei ce se citeşte şi chiar tu eşti judecat şi chiar ţie îţi vorbeşte, iar tu să-i răspunzi
6
Dumnezeului viu, care aşteaptă răspunsul, aşteaptă fapte, pocăinţă şi o viaţă nouă, răspunzăndu-i.
Dacă cuvântul pe care tu îl rosteşti în predică te loveşte în suflet, dacă te pătrunde în adâncime,
asemenea unei săgeţi chiar în propria-ţi inimă, atunci va lovi şi o inimă străină. În cazul în care
predicatorul va vorbi, unor oameni, ceea ce îi vine în minte, ceea ce consideră că le foloseşte,
atunci sa fim siguri că o mare parte din cuvinte vor fi fără folos, chiar dacă mintea va fi atinsă
tangenţial (în cazul în care predicatorul este capabil să se exprime inteligent), nici o viaţă nu va fi
transformată.
Cea mai puternică predică pe care am auzit-o în viaţa mea, a fost o predică ne-
intelectuală, simplă susţinută de un preot obişnuit, pe care l-am cunoscut. În Vinerea Mare s-a
aşezat în picioare, în faţa Sf. Epitaf cu scopul de a predica; a tăcut îndelung şi plângea, apoi s-a
întors cu faţa spre noi şi a spus: „Astăzi Hristos a murit pentru noi... ”, a căzut în genunchi şi a
început să plângă în hohote. După aceasta s-a aşternut o perioadă de timp, tăcerea şi un plâns
adevărat din adâncimile sufletului fiecăruia. O, despre răstignire se poate vorbi foarte mult! Dar
este inacceptabil să predici, dacă sufletul tău nu este străpuns de această săgeată. În aceasta
constă predica.
Desigur, este necesar să posezi nişte cunoştinţe, cu siguranţă trebuie să înţelegi, despre ce
vorbeşte Evanghelia sau pericopa din Sfânta Scriptură, din care trebuie să predici; dar aceste
pregătiri sunt insuficiente! Dacă propria ta predică nu te va răni în adâncimile tale, dacă nu te vei
prezenta cu frică în faţa lui Dumnezeu şi nu vei vorbi în numele Lui, atunci cuvântul nu va
schimba nici o viaţă. Nu este nevoie să vorbeşti din Scriptură, Sf. Ioan Botezătorul nu predica
dintr-o inteligenţă adunată; el vorbea dintr-o inimă arzândă, din profunzimea cugetului său
pocăit, din adâncimea omului, care atât de mult l-a iubit pe Dumnezeu, atât de mult a iubit pe
oameni, încât toată viaţa şi-a sacrificat-o, omeneşte vorbind, pentru a fi pregătit să scoată un
cuvânt viu pentru Dumnezeu. Si pentru aceasta Sfintele Scrispturi îl numesc: „Glasul ce strigă în
pustie” (Marcu 1, 3). Era glasul Domnului, care se auzea printr-un om.
Dă-ne Doamne să învăţăm ceva măcar din cuvintele dumnezeieştiale Sfântei Scripturi,
din chipul lui Hristos, din învăţăturile părinţilor, din exemplul sfinţilor. Doar atunci pastoraţia
noastră, care trebuie în primul rând să înceapă odată cu răstignirea cu Hristos şi învierea vieţii,
să aducă roade de mântuire în viaţa celuilalt – mai corect în viaţa fratelui, surorii, pentru că
„străini” nu avem - şi în viaţa noastră.

Răspunsuri la întrebări
(Primele două întrebări au fost puse de Arhiepiscopul Vladimir Dimitrovschii (actualul
Mitropolit al Kievului), Rectorul Academiei Duhovniceşti din Moscova).

- În primul punct de vedere, credincioşii de cele mai multe ori doresc să vadă în preot un
om din altă lume. Din alt punct de vedere, Dumnezeu îl trimite pe preot în misiune în lume. Cum
să împartă înţelept preotul viaţa civilă şi cea duhovnicească, cea dumnezeiască cu cea
omenească, ca ulterior slujirea lui sa fie folositoare şi mântuitoare?

Voi spune trei lucruri. În primul rând împărţim greşit şi fără rost faptele cotidiene şi
contemplaţia şi degeaba, fără rost separăm lucrarea Dumnezeiască de cea omenească. Dacă
stabilim lucrarea omenească după particularităţile ei, adică munca colectivă, predarea, rectoratul
ş.a., vom sesiza că faptele acestea sunt lipsite de momentul contemplativ, iar dacă stabilim
particularităţile monahale, în zăvorârea în chilie atunci nu se vede nici o activitate socială. Dar
noi nu trebuie să ne centrăm asupra lucrurilor vizibile, ci mereu să plecăm de la Hristos. Iar noi
ce vedem în Hristos? „ Precum auz, judec şi judecata mea dreaptă este” (Ioan 5, 30) Hristos
rosteşte aceste cuvinte în auzul tuturor, care în realitate se ascund în tăcerea tainică al lui
Dumnezeu; Hristos îl ascultă pe Dumnezeu şi declară judecata lui Dumnezeu. Apoi: „Tatăl meu
până acum lucrează şi Eu lucrez” Tatăl arată Fiului tot ce vorbeşte Singur. Hristos transcede voia
Dumnului şi le însufleţeşte în viaţa Sa. Fapta creştină nu se conturează pe baza aplicaţiilor; ca şi
creştin poţi realiza tot ce doreşti şi acelaşi lucru poţi să-l faci şi în calitate de necreştin. Viaţa de
creştin nu se reduce la aplicarea câtor mai multe sfaturi şi porunci, referindu-ne la cazul de faţă.
Viaţa în Hristos în esenţa ei este lucrarea lui Dumnezeu, care se face prin om. Cuprind faptele
7
omeneşti, care a reuşit să asculte de cuvântul Domnului şi care declară voia Domnului, se
oglindeşte în voia Domnului şi se comportă prin voia Domnului.
În acest sens înţelepciunea omenească şi cea Dumnezeiască sunt foarte diferite.
Înţelepciunea omenească se zideşte pe experienţa trecutului şi care se aplică în prezent sau se
practică pentru pregătirea viitorului. Înţelepciunea lui Dumnezeu lucrează altfel. Un Părinte a
spus că pricina lucrării lui Dumnezeu nu este raportată la trecut, ci mereu spre viitor. Dumnezeu
nu lucrează doar „pentru că”, ci şi „în perspectiva” aceea ce ştie în direcţia în care conduce
creaţia Lui. Întotdeauna în lucrarea lui Dumnezeu există un imprevizibil, apar detalii noi, care nu
s-au mai întâlnit în alte situaţii. Lucrarea tipică şi specifică a lui Dumnezeu în răspuns la căderea
omemească şi la istoria umanităţii este Întruparea. Hristos nu îndreaptă calea vieţii omului, El se
face om, iar prin înnomenirea Lui, istoria umanităţii şi viaţa omului dobândesc o nouă
dimensiune şi firea umană dobândeşte o calitate dumnezeiască. Astfel dacă dorim să vieţuim în
lume în calitate de creştini, referindu-mă la toate categoriile de oameni, în gospodărie, în
predarea ştiinţei, în activitatea politică sau socială, creştinul trebuie şi poate să participe întru
toate. Însă va putea să participe în tot sensul cuvântului, atunci când prin adâncirea rugăciunii şi
printr-o adâncă şi contemplativă legătură cu Dumnezeu, vom simţi prezenţa lui Dumnezeu, vom
simţi că Dumnezeu este ghidul vieţii noastre, cu toate momentele neaşteptate şi vom fi conştienţi
de prezenţa şi puterea făcătoare de minuni a schimbării şi transfigurării.
Al doilea punct de vedere(va fi mai scurt, îi linişteşte Mitropolitul) se referă la slava în
care slujeşte preotul, ţinând cont de dorinţa oamenilor ca preotul să fie sau să nu fie din lume. Un
om de talie mediocră într-o situaţie dificilă nu este favorabil lui Dumnezeu, nici oamneilor,
pentru că nu poate fi hotărât în nici o direcţie. Dar dacă omul este sfânt, sfinţenia lui este de la
sine o mărturie, o dovadă şi conţine puterea unei autorităţi, nu e vorba despre stăpânire, ci despre
hotărâre. În aceasta constă dinstincţia dintre putere şi autoritate: puterea este impusă, iar
autoritatea o are cel care posedă un cuvânt adevărat în viaţă şi în duh, aşa cum vorbeau despre
cuvintele Mântuitorului. Omul poate fi cu desăvârşire fără putere, chiar fără nici un loc în
societate, de altfel cum era şi Hristos, care s-a născut într-o ţară mică, nesuferită, ocupată de un
imperiu şi a schimbat întreaga omenire. Dacă omul rezistă în faţa lui Dumnezeu într-o inimă
zdrobită şi o iubire exilată, chiar dacă este predicator sau un păcătos, el poate servi la mântuirea
altor oameni.
Preotul care m-a impresionat cel mai mult la o spovedanie, a fost un om care a retrăit
momente dramatice în timpul vieţii şi a început să fie dependent de alcool. A băut din disperare.
Într-o perioada de timp a fost preotul nostru paroh, deoarece germanii l-au închis pe preotul
nostru într-un lagăr de concentrare. Atunci eram tânăr, format în mediu puritan, constituţie
ascetică, m-am aruncat cu toată puterea spre cer şi gândeam că reuşesc. Am venit să mă
spovedesc lui. În acea zi era treaz din beţie. Când asculta spovedania mea, plângea, plângea
asemena celor două personaje din Sfânta Scriptură, Marta şi Maria, atunci când îl plângeau pe
Lazăr, nu plângea cu lacrimile unui beţivan, ci plângea din cauza tinereţii omului, care poate fi
crescută în Hristos, dar greşeşte, cade, nu înţelege ce înseamnă smerenia, nu înţelege ce
înseamnă dragostea, nu înţelege calea Domnului. În momentul când am terminat de mărturisit,
preotul îmi zice: „ Doar mă cunoaşteţi, ştiţi că sunt un om nevrednic şi un proet nevrednic; însă
cuvântul lui Dumnezeu rămâne un adevăr şi vă voi spune adevărul despre dumneavoastră...”.
Vorbea şi plângea peste mine. Nu am mai întâlnit un om care dobândise atâta adâncime a
smereniei, pe care o avea acel preot. Dar am gândit (ulterior i-am fost duhovnic mai mulţi ani
până la moartea lui) că acea măsură a smereniei şi iubirii, la care a ajuns în viaţă, cu siguranţă a
înmuiat tot păcatul lui; într-un final, din alt punct de vedere, rodul vieţii care este iubirea şi
smerenia sunt cu totul altceva.

- Vă mulţumim pentru exemplele frumoase pe care ni le-aţi oferit. Dar întrebarea mea
era următoarea: în ce măsură un om dăruit cu harul preoţiei se diferenţiază de lumea
exterioară, trebuie să fie izolat de viaţa civilă, dar în acelaşi timp să nu fie? Cum să înţelegem
această nuanţă, pentru a nu interpreta percepţia care s-a format astăzi: preotul ajunge într-o
comunitate eclesială şi nereligioasă, pentru el începe asemenea tuturor oamenilor, începe un
dialog interuman, contactul cu oamenii şi prin urmare se constată că preotul este foarte palid
8
la faţă. În realitate poartă asupra sa, doar slujirea şi celelalte activităţi bisericeşti şi devine
separat total de lume, de toate interesele care circulă, este îndepărtat de toate problemele lumii,
de potenţialul său, de cultură, de istorie, se separă de tot ce există în lume. Şi se ceează o
impresie, că iată auditoriul care-l ascultă a rămas cu zece secole în urmă şi el devine la fel de
învechit... În ce limbă trebuie să vorbească un preot împreună cu contemporanii lui? Pe mine
mă interesează acest element.

Eu cred că în tradiţia Bisericii este oferit un răspuns concret despre viaţa aceasta. Să
apelăm la epoca patrisitică: toţi părinţii Bisericii erau pregătiţi şi din perspectiva culturii, erau
înrădăcinaţi în lumea în care s-au născut, lume pe care părinţii o cunoşteau adânc şi foarte fin şi
această cunoştinţă o raportau la vestea evangheliei, iar în exprimările lor se străduiau să
transmită această bunavestire. Este foarte complicat să transmiţi bunavestire în alte limbi, în faţa
unor ascultători care nu înţeleg, comparând este identic cu dialogul pildelor pe care l-a adordat
Hristos. Mi se pare că atunci când Tertullian spunea: „Nimic omenesc nu-mi este străin”, el se
referea exact la problema noastră.
Străin trebuie să ne fie păcatul; în sensul că nu trebuie să comunicăm cu păcatul. Dar
atunci când nu ştim nimic despre păcat, neavând o cunoştinţă despre adâncimile psihologice şi
duhovniceşti-psihologice despre păcat, demonstrate în mod clar de Părinţii Bisericii, de asceţi, de
sfinţi, presupune să fii condamnat să propovăduieşti virtuţile, să osândeşti păcatele şi să fii în
situaţia să nu ajuţi pe nimeni. Probabil am înclinaţie spre latura terapeutică, deoarece sunt medic,
dar cred că atunci când preoţii doresc să comunice cu oamenii acestei lumi, este imperios să
cunoască tot ce se poate cunoaşte în lumea în care trăiesc. Dacă nu vom căuta să vorbim cu
oamenii acestei lumi, atunci suntem condamnaţi să fim nişte fosile, în cazul cel mai fericit, sau să
ne afundăm, decât atunci când nu rămâne nimic decât mormintele noastre. Cunosc din experienţa
mea, acum 25 de ani, dintr-o situaţie multilaterală a unui preot sfânt (deşi sunt cazuri extrem de
rare)care nu fost întrebat de nimeni, într-o sitaţie delicată. Dacă este înzestrat cu multe daruri şi
Dumnezeu vorbeşte prin el, dacă în mărturisirea păcatelor poţi primi vindecare duhovnicească,
dacă viaţa ta începe odată cu întâlnirea cu el, cu certitudine nu va fi întrebat de probleme lumeşti.
Problema este că aceşti oameni sunt foarte rari şi nici unul dintre noi nu are dreptul să enunţe:
„ Eu sunt omul duhului şi nu am nevoie de nimic altceva” . În viaţa cotidiană, este posibil ca
omul să te conducă spre casă în mod firesc conform raţiunii, dar să te întâmpine, obligatoriu
după ce haine porţi. Iar în momentul în care apare o haină deosebită şi ne mai îmbrăcată în ţinuta
vestimentară a preotului, este important ca oamenii să-l perceapă ca pe o persoană care cunoaşte
multe despre specificul vieţii lumeşti şi nu mai puţim decât ei. Nu susţin ipoteza că ar fi util să
fim la nivelul ştiinţei, literaturii, culturii etc. Dar vă voi exemplifica.
Acum câţiva ani în urmă a venit la mine o pereche, ea era rusoaică, iar el era englez. Ea
era credincioasă, iar el era în cel mai elementar mod un necredincios; m-au rugat să-i cunun. La
început am vorbit cu ei şi când am detectat că soţul este necredincios, le-am respins cererea,
pentru că nu pot dărui o taină unui necredincios. Acest gest l-a mirat, necrezând că pot trata cu
seriozitate această chestiune? Cum de îndrăznesc? Şi a început să-mi pună întrebare după
întrebare. La finalul discuţiei îmi spune: „ Ştiţi, nu am crezut că este atât de serioasă problema şi
aşi dori să amân căsătoria cu 6 luni, pentru a cunoaşte ce aveţi de spus despre viaţă”. Am început
împreună să discutăm pentru o perioadă de 3 luni credinţa noastră. Dintru început nu i-am spus
nimic despre Dumnezeu, i-am spus doar că Biserica cunoaşte ce înseamnă iubirea umană care
formează această taină şi rânduială. După două – trei discuţii îmi spune: „ Nu mi-a trecut prin
minte că Biserica cunoaşte ce este dragostea, ştiinţă pe care noi oamenii nu o cunoaştem în lume
fiind”. Şi astfel pas cu pas a fost botezat şi apoi cununat în Biserică.
Permanent mă confrunt cu o categorie deosebită de cazuri: boli, suferinţă, moarte,
principiile etice ale medicinii profesionale. Acesta este unul din subiectele de discuţie pe care le
au preoţii în grupul medicilor sau în mijlocul studenţilor de la menicină, însă mereu sunt puţin
convingători, deoarece zboară în spaţiul de sub cer şi în realitate nu întâmpină înţelegere din
partea celor care îi ascultă. În acest moment susţin cursuri şi seminarii în universităţi şi şcolile de
medicină; formaţia mea este de medic şi cunosc problema foarte bine.1
1
Vezi Mitropolitul Antonie de Suroj, Viaţa, Boala, Moartea, Moscova, 1995.
9
 Acelaşi fenomen este întâlnit şi în alte domenii. Se întâmplă ca proetul să fie implicat
într-o discuţie care are perspective duhovniceşti adânci, pentru cei din jur, iar preotul să fie pus
în dificultatea de a nu cunoaşte esenţa problemei. Îmi amintesc un caz. Cu siguranţă ati auzit de
învăţatul şi preotul Theiller de Chardene. Unui arhiereu din apus i s-a solicitat părerea pentru o
anumită problemă care se referea la acest autor, peste trei-patru ani, după ce au fost lansate
cărţile acestui autor, s-a constat că acel arhiereu nici nu auzise despre acest învăţat. Aceasta a
oprit conversaţia începută anterior: cui îi este interesant să discute cu el? Arhiereul nu a înţeles
ce îi preocupa pe cei din jur; cu siguranţă va înţelege aceasta, dar când va înţelege, ce va
concluziona oare?
Eu presupun că Dumnezeu nu se poartă în acest mod cu creaţia Lui. Dumnezeu a creat
această lume în care trăim, pentru Dumnezeu tot ceea ce reprezintă obiectul studiului şi
cercetării noastre, este într-un sens anume o binecuvântare, este o cunoaştere despre Dumnezeu.
„ Cerurile spun Slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o văsteşte tăria” Ps. 18, 1. Tot ceea
ce se referă la frumuseţea lumii, reprezintă cunoaşterea lui Dumnezeu. Toate creaţiile sunt în
comuniune cu creaţia lui Dumnezeu, acest lucru nu este spus de mine, ci de Sf. Grigorie Palama,
unul din cei mai mari părinţi ai Bisericii. Nu avem dreptul să nu ştim care este itinerariul
omenirii în istorie, deoarece credinţa creştină este o tradiţie biblica, această tradiţie este singura
în lume pe care Istoria o tratează cu seriozitate şi în acelaşi timp lumea materială o tratează atât
de serios încât cu toţii credem în învierea morţilor, în învierea trupurilor şi în nemurirea
sufletelor. Şi gândesc că este nevoie să adâncim, cu sensibilitate în a cunoaşte tot ce înseamnă
gândirea intelectuală, sufletească, istorică, comunitară şi politică a omului. Nu din cauza faptului
că în Evanghelie există o doctrină politică, socială sau estetică, ci pentru că nu există nici un
domeniu care să nu fie reflectat de harul Dumnezeiesc, domeniu peste care Dumnezeu nu ar
pogărâ raze de lumină, transfigurând totul pentru viaţa veşnică şi îndepărtând ceea ce nu-şi are
locul în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar misiunea noastră este să avem o gândire mai adâncă, decât
o are însăşi lumea.
În trecut când Biserica (adică conştiinţa apostolică, conştiinţa părinţilor) era mai mare
decât această lume. Iar lumea era mică pentru această Biserică. Biserica ţinea întreaga lume în
palme. Ulterior Biserica a început să se micşoreze, iar acum Biserica reprezintă una din cea mai
mică comunitate care subzistă în cadrul unei grandioase comunităţi umane. Şi acest fapt nu este
pentru că suntem puţini la număr, nu este important argumentul acesta, din totdeauna au fost
Doisprezece Apostoli şi au reuşit să cuprindă prin viziunea şi faptele lor toată lumea. Sub
motivul că nu dorim să ne atingem de păcat, noi evităm ceea ce este mai sfânt şi adânc, crezând
absurd că poate este infectat cu un soi de râie. Şi deseori nu citim, ceea ce oamenii scriu,
deoarece ei vorbesc despre nişte lucruri pe care noi nu le-am fi vorbit. Problema este, că în
mijlocul nostru sunt foarte puţini oameni, care ar fi capabili să scrie ceva important, în modul în
care scriu deseori oamenii în lume. Iar noi trebuie să-i înţelegem mai bine, decât se înţeleg ei pe
ei înşişi. Este convingerea mea adâncă.
Ceea ce propun nu înseamnă că trebuie să uităm rugăciunea pentru a ne preocupa de
altceva; ci mereu şi oriunde ne-am afla să fim în prezenţa rugăciunii şi în dimensiunea pe care o
numim prezenţa Dumnezeiască. Dar în minte, în inimă, în dorinţă, în fapte, în cercetare, în
gândirea filosofică, în toate fără excepţii, chiar şi acolo unde nu avem acces direct, să avem
posibilitatea unei înţelegere adânci şi deja este mult.

- Păstorul monah şi păstorul preot de mir, cât de mult sunt legaţi: care sunt dificultăţile
pastorale în ambele cazuri?
La această întrebare se poate răspunde în două moduri. Se poate vorbi despre greutăţile
vieţii preotului de mir şi despre o oarecare lejeritate a condiţiei monahale, dacă gândim că
monahii sunt solitari şi sloboziţi de grijile pe care le au laicii. Dar cu siguranţă aveţi o viziune
clară despre aceasta, fără ca să vă explic eu, iar despre viaţa mirenească o cunoaşteţi foarte clar şi
fără mine.
Între preotul căsătorit şi preotul monah este o profundă diferenţă. Punctând foarte pe
scurt: Sfânta Scriptură ne oferă chipul Împărăţiei lui Dumnezeu în pilda bucurie şi unitatea prin
căsătorie. Când Scriptura vorbeşte despre aceaşi cale, vorbeşte în cuvintele prin care suntem
10
chemaţi să-i urmăm Agneţului, oriunde ar fi mers. Există două căi. Nu pot vorbi despre ambele
în acest moment, pentru că fiecare din ele ar presupune o discuţie deosebită. Dar atunci când un
preot căsătorit, se străduieşte să trăiască cu conştiinţa că nu are familie, adică ca şi cum ar fi
singur, pentru care familia este un accesoriu, iar pe soţie o vede ca pe o bucătăreasă şi gospodină,
şi pe copii ca pe o bucurie sau dimpotrivă îl deranjează, dacă spaţiul de locuit este neîncăpător,
atunci face o greşeală mare.
Familia este cu totul altceva. Îmi amintesc de un preot din Vestul Europei (eram pe atunci
duhovnicul întregii lui familii). După ce s-a mutat în Anglia, am observat că familia întreagă este
foarte nefericită. Am început să cercetez familia aceasta, întrebându-i pe fiecare în parte. Şi am
aflat că soţul îşi dedică întreaga viaţă parohiei. Iar pentru familie nu mai rămâne timp. Soţia este
îndepărtată, iar copii ne luaţi în seamă şi deseori vine epuizat acasă, încât nu mai are forţe să
realizeze ceva pentru familie. I-am spus că greşeşte. Iar el a ripostat: „ Nu! Dumnezeu ne-a
poruncit să ne jerfim pentru slujirea Lui; lui Avraam i s-a poruncit să jertfească pe Isaac”. Eu i-
am răspuns: „ Da! Dar în primul rând, Avraam l-a sacrificat pe Isaac o singură dată şi nu în
fiecare zi dată de Dumnezeu. În al doilea rând, Dumnezeu i-a oferit lui Avraam să jertfească un
miel în locul lui Isaac; dar tu sacrifici zilnic pe soţia ta şi pe cei doi fii, ca pe nişte Isaac mai mici
şi nu este de mirare că au obosit să fie nişte jertfe. „Ce pot face acum?” s-a întrebat proetul şi eu
zic: „ Să devii un preot iresponsabil, să-ţi reduci jumătate din orele pe care le ofereai preoţiei şi
să le dedici familiei ş. a. „ El a răspuns: „Dumnezeu mă va judeca!”, iar eu i-am răspuns: „ Nu !
Pe mine mă va judeca, pentru că tu faci acest lucru din ascultare şi voi fi osândit în iad, iar
aceasta nu este problema ta” într-un sfârşit preotul m-a ascultat. Peste un an şi jumătate soţia lui
m-a vizitat spunând-mi: „Ce aţi făcut cu părintele? Suntem atât de fericiţi! Şi am întrebat-o:
„Doar atât, sunteţi fericiţi? Nu, spunea ea, în trecut părintele alerga în tot oraşul, iar acum tot
oraşul vine la noi!”
În aceasta constă familia preotului. Dacă familia preotului reprezintă acel loc, care
străluceşte prin înţelegere, îmbogăţită prin prezenţa Dumnezeiască, oamenii vor veni ca nişte
vârtelniţe la lumină. În momentul în care se uită că există familie şi fugi, fugi, fugi, atunci se
poate spune despre noi, în măsură mai mică poate ceea ce spunea despre el însuşi, Mitropolitul
Filaret al Moscovei. Lui i-au reproşat: „ Hristos nu a mers într-o trăsură! Iar el a răspuns: Într-
adevăr Hristos a mers pe jos şi era mereu înconjurat de popor, dar eu cu trăsura mea nici nu-i pot
ajunge pe enoriaşii mei.

- Există mântuire în afara creştinismului!

Voi începe cu sfărşitul. Unul din duhovnicii anilor treizeci, care a murit în Paris, se
numea Părintele Alexandru Eliceanov, spunea că nu există nici un suflet pe pământ care rătăcind
la nesfârşit şi întâlnindu-L pe Hristos faţă în faţă, nu ar fi căzut la picioarele Lui şi nu i-ar fi spus:
„ Pe tine Doamne toată viaţa mea te-am căutat.„
Dacă vorbim despre adevăr, despre credinţă, despre calea cea dreaptă, nu există adevăr
care sa nu fie deplin, nu există altă Cale, nu există altă Viaţă, precum este Hristos şi nu există
altă uşă, decât Hristos. Dar nu este atât de simplu precum pare. Atunci când vorbim că Hristos
este Adevărul, rezultă că Adevărul este Nimeni, acest Nimeni, este o faţă vie şi sub nici o formă
un sistem de principii. Este o diferenţă foarte mare între ele. Există un număr însemnat de
oameni, care nu înţeleg, ce vorbim noi despre Hristos şi Dumnezeu: un alt număr mare de
oameni ar fi putut să înţeleagă, dar privind la noi, gândesc că: „Dacă acesta este Dumnezeu şi El
i-a creat astfel pe prietenii Lui, atunci îmi pare rău, dar nu merită să prieteneşti cu El, fără El
oamenii pot trăi mai bine.”
Precum vedeţi, aici avem două elemente. Primul element constată că Sfânta Scriptură nu
este înţeleasă de toţi oamenii nemijlocit, pentru fiecare om în parte fiecare deţine un bogat şi
complex trecut cultural: exprimarea, cuvântul, metoda analitică asupra lucrurilor. Când
propovăduim, este necesar să fim acele persoane, care pot vorbi într-o nouă limbă, doar
adevăruri veşnice. Din nefericire, după cum am mai spus cu referire la predică, vorbim într-o
limbă, criticată de mulţi în funcţie de treapta noastră, limbajul nostru este numit, limbaj de popă,
de pasăre, de seminar, de scriitor, oricum doriţi, nu mai nu limbaj omenesc. Sunt multe predici
11
pe care trebui să ştii să le asculţi. Dacă fraza este începută în limba rusă, apoi predicatorul
continuă în limbajul slav, de parcă în rusă nu poate vorbi. El consideră că în această formulare
există o frumuseţe neînţeleasă, iar ascultători nu înţeleg, firesc; cine este vinovat? Cu siguranţă
este catalogat cel care ascultă.
Astfel că pe noi se concentrează o responsabilitate foarte mare. Se miră azi oamenii,
atunci când observă modul nostru de vieţuire... Când spunem: „ Creştinii nu mint, creştini sunt
atenţi, creştini sunt curaţi, creştini în stânga şi în dreapta”, deseori primim răspunsul din partea
oamenilor care ridică din umeri şi se întreabă: „ Probabil creştini sunt aşa, dar dumneavoastră cu
siguranţă nu sunteţi creştin! Dar dacă sunteţi creştin atunci cuvintele dumneavoastră sunt poveşti
pentru copii”. Îmi amintesc de un necredincios care a citit Evanghelia şi ulterior mi-a zis (iertaţi-
mi exprimarea, dar voi repeta cuvintele lui): Voi creştinii sunteţi nişte ticălosi! Aveţi o astfel de
carte şi ce aţi făcut din ea!?” După o astfel de ceartă în ce măsură mai putem motiva, că întreaga
responsabilitate şi vinovăţie a necredincioşilor, care abandonează religia noastră sau aleg alte
învăţături mistice sau filosofice, cade peste ei? Dacă L-ar fi întâlnit pe Hristos L-ar urma fără să
mai stea pe gânduri. Dar, din nefericire ei m-au întâlnit pe mine, pe tine, pe el sau pe noi; pot ei
să ne urmeze - nu mulţumesc!
Celălalt aspect al întrebării despre religiile necreştine, pot răspunde că nu există în ele
plinătate. Însă conţin într-o măsură foarte bogată, credinţa în Dumnezeu, experienţa rugăciuni,
iar prin rugăciune experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Pe care ei în mod sigur l-au tâlcuit
incorect, dar pe care îl cunosc mult mai bine, decât am presupune noi. Atunci când coabitezi cu
un grup oarecare de păgâni, pentru că noi îi numim astfel, îi ascultăm şi uneori ne mirăm de
învăţăturile lor. Când am fost în India, am petrecut şase ore într-un templu păgân şi am văzut că
oamenii se rugau cu adevărat Dumnezeului viu, deşi au pus un idol în faţă sau un alt obiect
vizibil, care sub nici o formă nu-i deranja, se rugau Dumnezeului care îi auzea şi nu celui pe care
l-au creat în cultul lor.
Asemenea lor, noi ne creem idolii noştri. Sunt oameni care îşi fac idoli din respectarea
tipiconului, din teologia speculativă, din cântarea bine reprodusă, din pictură. Este adevărat acest
lucru. Există un loc la Sf. Grigorie Teologul, unde spune că, dacă am culege toate datele Sfintei
Scripturi, toate învăţăturile despre Dumnezeu din Biserică, putem realiza o lucrare considerabilă,
spunând: „Acesta este Dumnezeul nostru” – devenim închinători la idoli. Spun asta deoarece
ceea ce ştim despre Dumnezeu este o scânteiere, oglindire şi o apropiere, cu toate acestea
Dumnezeu este nesfârşit de adânc, în aşa fel încât un tablou final al lui Dumnezeu ar fi o rătăcire,
un idol. Din această cauză avem nevoie de multă grijă.
Creştinismul este singura şi irepetabilă, nu datorită viziunii, sau învăţăturii morale sau
deosebitei forme liturgice, ci datorită faptului că Dumnezeul cel Viu a devenit om şi orice s-ar fi
întâmplat pe pământ, noi suntem în lumea în care sa Întrupat Dumnezeu şi s-a făcut prezent harul
Sfântului Duh, nedespărţit fiind pentru totdeauna de Dumnezeu. Se poate întâmpla ca oamenii să
nu cunoască, să nu simtă acest lucru, există posibilitatea ca această veste să nu fie prezentată în
forma pe care o cunoaştem, sau nu au înţeles-o şi nu au putut s-o creadă. Dar ce este sigur, este
că locuim pe un pământ nou, unde deja s-a făcut cunoscut sfârşitul timpului şi împlinirea întregii
creaţii, creaţie în care Împărăţia lui Dumnezeu a venit cu putere. Iar în ce măsura vieţuieşte
omul, în acceaşi măsură se va prezenta în faţa lui Dumnezeu. Citiţi scrisoarea Ap. Pavel către
Romani. El spune că păgânii sunt îndreptăţiţi, pentru că legea este înscrisă în inimile lor şi
judecaţi vor fi conform acestei legi, în măsura în care noi, creştinii vom fi judecaţi după harul
nostru. Este cunoscut faptul, cine va fi drept în faţa lui Dumnezeu: cel care a vieţuit în dreptate în
hotarele posibilităţilor lui, deşi nu a cunoscut ceea ce avem noi sau cel care a deţinut tot ce a
putut mai bun în creştinism, dar a trăit în neatenţie şi este a fost supus patimilor.

- Ce este comun şi distinct între omul creat la început şi omul răscumpărat?

Pe scurt pot răspunde în felul următor: diferenţa dintre unul şi altul, poate fi comparată ca
starea dintre nevinovăţie şi sfinţenie. Nevinovăţia este asemănătoare cu câmpul impecabil
acoperit de zăpadă, pe suprafaţa căruia nimeni nu a mers, este pagina nescrisă şi intactă a unui
12
caiet, unde nimeni nu a scris nimic. Sfinţenia este trecută prin ispitire, care a crescut atât de mult
încât s-a întărit nespus de tare, nu este acoperită de păcate, deoarece sfinţenia ştie să le
recunoască şi să le îndepărteze.
În afara de asta, întâiul om creat a fost un potenţial, dacă se poate spune astfel. Hristos
este însufleţirea acestei posibilităţi în forma ei plinită. Astfel încât fiecare om este părtaş acestei
însufleţiri, este săvârşirea gândului pe care Dumnezeu l-a avut la început. Omul primordial este
ca o sămânţă, iar omul răscumpărat şi altoit în Hristos este un copac roditor.

- Care este legătura dintre rugăciunea lui Iisus şi Sfânta Scriputură?

Încerc să răspund pe scurt şi din cauza aceasta, răspunsurile sunt foarte simple. Pot să
spun astfel: Sfânta Scriptură este Dumnezeu şi Cel care ne vorbeşte nouă; iar rugăciunea lui Iisus
este înfăţişarea noastră în faţa Domnului. În cazul în care am înţeles cu adevărat cine suntem. Ne
rămâne un singur lucru de făcut: să ne descoperim, să întindem mâinele, să deschidem inimile, să
deschidem mintea şi să spunem: „Doamne miluieşte”, iar acest „Doamne miluieşte” ne acoperă
toate faptele, dacă suntem în relaţie cu Dumnezeu.
În limba rusă „mila”, „milos” au aceaşi rădăcină. În limba greacă cuvântul care
corespunde cu termenul „miluieşte-mă”, are aceeaşi rădăcină cu expresia „ pom de măsline”,
„ulei de măsline”. Despre aceasta au scris părinţii Bisericii, chiar dacă filologii interpretează cu o
oarecare reţinere această nunanţă. Chira dacă este aşa: ne este suficientă mărturia părinţilor. Vă
prezint câteva nuanţe pentru acest subiect.
Despre pomul de măsline se vorbeşte pentru prima dată în povestirea despre potop. Noe
trimite un porumbel, care-i aduce o rămurică de măslin. Acesta era semnul care anunţa sfârşirea
pedepsei şi mânii lui Dumnezeu, iertarea lui Dumnezeu se oferă în libertate, gratuit iar în faţă se
aşterne totul – timpul şi orizontul. Din această cauză dacă spunem din adâncul păcatului nostru:
„Kirie eleison! Doamne miluieşte”, noi, oamenii îi cerem lui Dumnezeu: „ Doamne! Să se
sfârşească mânia Ta! Doamne am greşit ca un om, iartă-mă, eşti Dumnezeu îndurător, care vezi
neputinţa mea... doamne dă-mi puţin timp!”, amintiţi-vă de rugăciunea lui Manase din slujba
Pavecerniţei Mari.
Al doilea tablou prezintă pe bunul samarinean, care unge rănile cu ulei şi vin, vinul arde
iar uleiul vindecă. „ Doamne trimite-mi harul Tău în ajutor şi vindecă-mă! Mânia Ta a încetat,
iertarea a fost dată, iar eu nimic nu pot face: sufletul, trupul şi toate s-au istovit... vindecă-mă ca
să intru din nou în Ierusalimul Ceresc.”
În al treilea înţeles este prezentată ungerea preoţilor şi a împăraţilor în Israel. În locul în
care este preotul şi împăratul, poate fi doar Hristos, Împăratul făpturilor, Primul Preot al întregii
creaţii. Hristos stă la hotarele preasfintei voi al lui Dumnezeu şi voia contradictorie şi complexă
a omului şi este chemat să le unească. Pentru a fi în acel loc, omul trebuie să se facă părtaş
harului Dumnezeiesc, în caz contrar el nu este capabil şi nu are voie să rămână în acest loc,
pentru că riscă să ardă în focul dumnezeirii. „ În faţa mea Doamne este calea. Dumnezeu mi-a
întors puterea şi viaţa, dar chemarea mea creştină este mai presus de putinţa omenească. Eu nu
pot deveni fiul şi fiica Dumnezeului cel Viu; doar Domnul poate săvârşiacest lucru.”
Cuvintele Kirie Eleison! Doamne miluieşte! Cuprind întreaga viaţă creştină, cuprinde
toate cele ce se pot întâmpla şi trebuie să se întâmple în viaţa omului. Sfânta Scriptură este glasul
lui Dumnezeu, care ne trezeşte: Ridică-te! Deşteapt-te cel ce dormi... şi te va lumina Hristos”
(Efeseni 5, 14) Ridică-te! „ Pre cine voi trimite? Iată eu sunt trimite-mă” (Isaia 6, 8) Iar
răspunsul nostru este înfăţişarea în faţa lui Dumnezeu: cu hotărâre, cu smerenie, cu trezvie cu
nădejdea că omul nu se poate mântui singur, dar Domnului toate îi sunt cu putinţă.

13
 Eu nu sunt teolog şi voi vorbi cu voi , simplu în calitate de preot, care în ultimii 30 de ani
a avut o activitate pastorală în parohie, iar mai târziu a extins viaţa pastorală la nivel de eparhie.
Pentru început aşi dori să spun că: Biserica nu se construieşte pe administraţie şi pe organizare,
ci prin munca pastorală. Hristos a venit ca păstor pentru oile Lui, El a venit în suferinţă, cu
dragoste răstignită pentru a mântui omenirea. Pentru Hristos fiecare suflet a fost nepreţuit de
scmp şi pentru fiecare suflet El era pregătit să-şi dăruiască viaţa şi moartea Sa. Daca noi vorbim
despre pastoraţie, este necesar să vorbim exact în ordinea în care a gândit-o şi pe care a început-o
Hristos în pastoraţia Sa.
La această introducere voi adăuga încă două sau trei observaţii de început.
Copilăria mi-am petrecut-o la hotarul marei câmpii asiatice şi îmi amintesc, în faţă,
tabloul a ceea ce vedeam: o pustie nesfârşită, simplă, un cer insondabil peste această pustie şi în
mijlocul câmpiei, între cer şi pământ, un mic grup de fiinţe vii, ciobanul şi câteva animale. Pe
mine ma cutremurat (sigur nu în acel moment când eram un copil, ci ulterior când mi-a venit
gândul la acest moment), că în faţa acestei transparenţei nesfârşite, în faţa pericolului vieţii, din
partea animalelor sălbatice, din partea frigului, din partea foamei, din partea călătorilor
răuvoitori, atât oile, cât şi păstorul sunt la fel de slabi şi fără putere. Care este diferenţa între oi şi
cioban? Diferenţa constă în aceea, că ciobanul este înzestrat cu o inimă iubitoare şi responsabilă
şi este capabil de o compătimire atât de adâncă, încât toate puterile lui, mintea, întreaga lui
experienţă ontologică o dedică neîncetatei ocrotiri din partea răului.
Mi se pare important, ca noi să menţinem neîncetat şi limpede în minte, că suntem nişte
fiinţe la fel de slabe în faţa încercărilor, în faţa frumosului, în faţa tuturor pericolelor pământeşti
şi duhovniceşti. Inimile noastre trebuie să fie pline de dragoste, de o iubire crucificată, despre
aceatsă iubire Hristos spune: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-
l pună pentru prietenii săi” In 15,13, prin a pune sufletul, adică viaţa, nu înţelegem să murim, ci
înţelegem că în fiecare zi, în fiecare ceas, trebuie să trăim viaţa în aşa fel, încât „eu” pentru mine
să nu însemn nimic; singurul lucru esenţial pentru mine, este răscumpărarea şi păstorirea, nu a
oilor mele, ci mai corect a oilor lui Hristos.
Cred că este foarte important în misiunea noastră, ca tânărul devenit preot să se simtă că
este cineva, că este o persoană deosebită, este important, că are dreptul să stăpânească, că poate
conduce pe alţii. Nu este corect aşa. Sunt foarte rare cazurile, ca în momentul hirotoniei tânărul
să fi dobândit o treaptă duhovnicească pe măsura darului preoţiei, să creadă că este stăpân pe
legătura dintre cer şi pământ, este imposibil ca cineva după ce este hirotonit să spere că va putea
să vorbească cu Duhul Sfânt, înţelepciunea lui Dumnezeu şi nu cu umila şi propria experienţă
omenească.
În faţa acestei situaţii noi trebuie să reţinem două lucruri, de care vorbeşte Ap. Pavel.
Aduceţi-vă aminte, cum se ruga apostolul pentru ca Dumnezeu să-i deaputere, Hristos îi
răspunde: „Îţi este de ajuns harul meu, căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune” II Cor
12, 9 Ce înseamnă acest cuvânt? Cu siguranţă neputinţa despre care se vorbeşte aici, nu este
slăbiciunea caracterului nostru, nu este lenea, nu este iresponsabilitatea, nu aceste nuanţe comune
distrug lucrarea lui Dumnezeu. Acestea sunt alte neputinţe. Eu nu pot să definesc această
neputinţă, dar aşi dori să ve-o aduc la cunoştină prin următoarele chipuri. Atunci când mama
doreşte să-l înveţe pe copil să scrie, ea introduce în mâna copilului ei sau al ficei ei un creion, i-a
mâna copilului în mâna ei. Copilul observă cu mirare mare, că odată cu mişcarea mâinii mamei
lui iese o linie sau apare o linie rotunjită. Şi în timp ce mâna lui este stăpânită de mâna mamei
lui, observă că mişcările sunt realizate. Dar la un moment dat copilul îşi dă seama că a priceput şi
începe să „ajute”; iar creionul începe să meargă într-o parte şi alta. Deoarece copilul gândeşte:
imaginându-şi, dacă mişcarea a început de sus, ea trebuie să continue până atinge partea de sus,
daca linia este strâmbă, atunci trebuie să continue în direcţie strâmbă, iar în realitate se crează un
desen urât. De asemenea facem şi noi, atunci când ne îndreptăm sub stăpânirea dumnezeiască
14
într-o direcţie oarecare, să bolborosim diverse adevăruri ale credinţei, credem cu desăvârşire că
suntem atoate înţelegători şi ne învoim să avem un discurs propriu. Unul dintre prooroci spune,
că prooroc este cel cu care Dumnezeu îşi împartăşeşte gândurile; dar pentru aceasta ai nevoie de
cunoştinţe pentru a păşi într-o adâncă tăcere contemplativă în sublimitatea căreia, în profunzimea
căreia se poate auzi, glasul liniştit al lui Dumnezeu.
Al doilea exemplu pe care doresc să vi-l dau, este luat din vechea mea profesie de medic.
Chirurgul pentru a opera, îmbracă pe mână o mănuşă foarte subţire, dar pentru că este foarte
subţire şi fragilă, îi permite medicului să facă minuni pe pământ prin mâna lui. Daca medicul în
locul acestei mănuşi chirurgicale subţiri, pe care o poate deteriora o unghie, ar îmbrăca o mănuşă
groasă, nu va putea să realizeze nimic. Astfel ar trebui sa fim cu toţi. Trebuie sa fim atât de
flexibili, atat de subţiri, încât mâna înţeleaptă a lui Dumnezeu să dirijeze fiecare mişcare.
Al treilea exemplu este modelul pânzelor unei corăbii. Pânzele sunt cea mai sensibilă şi
fragilă parte a corabiei, însă condusă cu înţelepciune de cârmaci, pânzele se umflă în vânt şi
mişcă corabia, ducând toată greutatea şi structura ei puternică spre destinaţie. Dacă ne amintim
că, termenul „vânt” în vechile limbi are acelaşi sens cu termenul „duh”, putem continua în
această paralelă etimologică şi mai departe.

15