Sindromul cuibului parasit

Sindromul cuibului parasit (gol) se refera la sentimentele de tristete, depresie si suferinta

traite de parinti atunci cand copiii parasesc casa parinteasca.

Aceasta tulburare psihologica poate sa apara mai des la femei decat la barbati, intrucat
perioada in care copiii isi intemeiaza propria viata coincide, de regula, cu intrarea la menopauza si
alte momente delicate specifice varstei mijlocii.

Desi nu este inclus in literatura de specialitate, sindromul cuibului parasit afecteaza un numar
important de parinti care cred ca isi pierd scopul existential (acela de a-si ingriji copiii) si se vad
nevoiti sa se adapteze unui mod de viata cu totul diferit.

Predispozitia la sindromul cuibului parasit

Psihologii sunt de parere ca toti parintii sunt predispusi sindromului cuibului parasit, cu toate ca
exista o serie de factori care creeaza o susceptibilitate accentuata in acest sens. Printre acestia se
numara o casnicie nesatisfacatoare sau instabila, perceptia despre sine bazata pe calitatea de parinte
sau dificultatea de a accepta schimbarea in general.

Parintii casnici pot fi in mod special vulnerabili sindromului cuibului parasit, alaturi de adultii care
se confrunta cu evenimente dificile ale vietii (moartea partenerului, pensionarea, menopauza etc.).

Simptomele sindromului cuibului parasit

Specialistii spun ca este normal ca parintii sa se simta tristi atunci cand copiii parasesc locuinta
familiei si ca aceasta dispozitie proasta nu acuza in mod necesar instalarea unui dezechilibru psihic.
Simptomele care trag, insa, un semnal de alarma important (si persista mai mult de o saptamana)
sunt urmatoarele

- sentiment accentuat de inutilitate;

- plans excesiv;
- tendinta de izolare sociala;
- sentimente de respingere;
- ingrijorare si anxietate fata de bunastarea copilului;
- teama de a nu fi oferit o educatie buna copilului, astfel incat sa poata fi independent;
- episoade depresive (apatie accentuata, tulburari alimentare si de somn etc.);

Parintii care sufera de sindromul cuibului parasit se confrunta cu noi provocari existentiale,
precum stabilirea unui nou tip de relatie cu copilul, identificarea unor noi moduri de ocupare a
timpului liber, reapropierea in cuplu sau judecatile emise de cei din jur asupra sentimentelor
negative nejustificate cauzate de plecarea copilului de acasa.

Tratamentul sindromului cuibului parasit

Simptomele sindromului cuibului parasit pot conduce in cele din urma la debutul depresiei,
de aceea consilierea psihologica poate deveni necesara (in special terapia cognitiv-
comportamentala). Specialistul poate sa recomande si un tratament cu antidepresive, in cazul in care
pacientul nu mai poate functiona normal in circumstante sociale si isi pierde dorinta de a trai si de a-
si reorganiza modul de viata.

In afara de ajutorul primit din partea unui specialist si de urmarea unui tratament
medicamentos de specialitate, exista si alte cai prin care parintii care sufera de sindromul cuibului
parasit isi pot depasi criza emotionala pe care o parcurg.
- Restabilirea identitatii. O cale simpla de depasire a simptomelor sindromului cuibului parasit
este de reconturare a identitatii, in care calitatea de parinte sa nu mai fie prioritara. Specialistii
recomanda adultilor sa isi gaseasca noi zone de interes pe care sa se concentreze, sa isi descopere
nevoi personale care nu au nicio legatura cu grija pentru copii si sa inceapa activitati noi, care sa le
ofere un scop existential diferit de rolul parintesc. Canalizarea energiei si a atentiei intr-o directie
noua ajuta la descoperirea de noi sensuri pentru a trai, dar si la acceptarea faptului ca incetarea
responsabilitatilor parintesti nu inseamna si finalul vietii, ci inceputul uneia noi.

- Mentinerea legaturii cu copiii. Era tehnologiei faciliteaza mentinerea unei legaturi stranse cu
copiii, chiar si atunci cand acestia se afla la distanta. Conversatiile lungi prin programele speciale
disponibile pe internet, mesajele text, fotografiile trimise pe platformele de socializare sau
comunicarea video prin intermediul camerelor web sunt solutii excelente in acest sens.

- Reconsolidarea relatiei cu partenerul. Daca viata in doi s-a schimbat radical odata cu venirea pe
lume a copiilor, aceasta poate suferi o noua transformare odata cu maturizarea acestora si
recapatarea intimitatii in cuplu. Important este ca schimbarea sa se petreaca in mod pozitiv, prin
eforturi comune care contribuie la reconsolidarea relatiei cu partenerul de viata. Specialistii
recomanda inceperea de activitati comune, petrecerea timpului in doi, redescoperirea sexualitatii si
impartasirea satisfactiilor firesti ale lucrurilor realizate impreuna.

- Descoperirea noilor moduri de a fi util. Parintii le vor fi intotdeauna utili copiilor, indiferent de
varsta la care ajung cei din urma. Daca spalatul hainelor si asigurarea hranei nu mai sunt moduri
prin care parintii isi exercita rolul in viata copiilor, dupa plecarea acestora de acasa apar noi
necesitati cel putin la fel de importante. Comunicarea deschisa cu parintii sau ajutorul lor in
cresterea nepotilor raman nevoi accentuate ale adultilor, care pot fi in continuare satisfacute. Astfel
ca inlaturarea sentimentului inutilitatii se poate realiza foarte usor, prin prisma acestui rationament
simplu.

- Implicarea in activitati sociale. Cunoasterea de oameni noi si socializarea sunt foarte importante
in combaterea sentimentelor negative provocate de plecarea copiilor de acasa. Timpul si energia
investite in scop pur personal ajuta la schimbarea perceptiei asupra schimbarilor din viata, firesti la
varsta a doua, dar si la descoperirea altor moduri de viata care sa aduca bucuria de a trai. Inlocuiti
ideea de a fi batran si inutil cu cea a oportunitatii de a face, in sfarsit, toate acele lucruri de care nu
ati avut timp pana in prezent.

- Adoptarea unui nou hobby. Specialistii mai recomanda parintilor ai caror copii parasesc locuinta
parinteasca sa inceapa un hobby nou, precum un curs de limbi straine sau fotografie. Acest tip de
ocupatie placuta nu doar ca amelioreaza simptomele anxietatii provocate de sindromul cuibului
parasit, insa ajuta si la mentinerea functiilor cognitive in stare optima odata cu inaintarea in varsta.

Ignoram, pretindem ca nu ne pasa, lasam impresia ca nu este atat de important, insa realitatea este
cu totul alta. Cand unul dintre copii paraseste locuinta parentala, in sufletul parintilor, ramasi dintr-o
data singuri, se instaleaza sentimentul de tristete si durere, senzatia de gol si uneori chiar depresia.

Dependenta din prea multa dragoste de mama…

Comparativ cu rolul noului partener, rolul parintelui in viata copilului pare a fi trecut in umbra,
minimalizat. “Oare copilul meu nu mai are atat de multa nevoie de mine?” Nu putini sunt cei care
se simt neimportanti si neglijati de copiii lor.

Din ce in ce mai multi tineri locuiesc cu parintii pana la o varsta destul de inaintata, legaturile si
atasamentul in acest caz fiind si mai puternice. Cu cat exista o legatura mai stransa intre parinte si
copil, cu atat senzatia de gol si parasire care se infiltreaza in inima parintilor la plecarea copiilor va
fi mai coplesitoare.
Europenii, la varsta a doua traiesc a doua tinerete: calatoresc, se lasa antrenati si entuziasmati de fel
si fel de activitati, sunt fericiti si veseli. Se intalnesc cu prietenii, descopera lumea, urmeaza cursuri
de specializare, accepta ca pe o etapa fireasca plecarea copilului de acasa. Sunt bucurosi ca au atat
timp liber la dispozitie doar pentru ei insisi. Incearca sa si-l petreaca intr-un mod cat mai placut,
facand lucruri si activitati la care au renuntat in tinerete din cauza lipsei de timp.

Romanii au chiar insa un mod mai dramatic de a percepe aceasta ruptura, iar atasamentul fata de
copii se transforma uneori in dependenta fata de ei. De cate ori nu ne-am auzit parintii spunand sau
am spus la randul nostru “copiii mei sunt ratiunea mea de a trai?” Si fara copii in preajma, sa se
simta/ sa ne simtim neputinciosi, pierduti, fara perspective!?... “Incotro cu viata mea de acum
incolo?”

Lantul slabiciunilor si al dependentelor din iubire este subtire, insa extrem de puternic. Din
obisnuinta, pentru ca s-au obisnuit sa se dedice exclusiv copiilor, pentru a se simti utili, unii dintre
parinti isi vor dedica in continuare viata cresterii si ingrijirii nepotilor. Multe femei percep
maternitatea drept rolul principal in viata si adesea un substitut pentru a alina insatisfactiile,
dezamagirile si micile/ marile neimpliniri ale vietii. Odata ce copilul pleaca, mama are tendinta de a
se simti neputincioasa, dezorientata, nesigura pe ceea ce o sa-I aduca viitorul. Mama simte ca
misiunea sa in viata copilului s-a incheiat si ca ai sai copii nu mai au nevoie de ea:“Care mai este
atunci rolul meu in viata?” Ei bine, copiii au in continuare nevoie de mama. Copiii au toata viata
nevoie de mama.

“Daca iubesti pe cineva, lasa-l liber. Daca se intoarce la tine, e al tau… Daca nu, nu l-ai avut
niciodata”, spune un vechi si intelept citat… Copiii se intorc mereu cu sufletul la cei care i-au dat
viata.

Redescoperind fericirea la varsta a doua… cu sau fara copii alaturi

Nu ne-am casatorit pentru copiii nostri, ne-am casatorit pentru noi insine, pentru ca iubirea nu
concepea sa nu ne petrecem restul zilelor impreuna fara partener alaturi. Daca a existat dragoste
intr-o casatorie, acea dragoste trebuie redescoperita. Stiu ca este usor de zis, insa nu este nici atat de
greu de facut: Gaseste ocupatii comune impreuna cu partenerul, acceptati-va unul pe celalalt,
spargeti monotonia zilnica incercand sa faceti o activitate care va facea placere. Mergeti spre
exemplu la o piesa de teatru impreuna sau la un curs de dans! Petreceti timp de calitate impreuna,
redescoperiti-va sexualitatea. Faptul ca aveti o istorie impreuna si un trecut in care ati iubit si
crescut impreuna copii ar trebui sa sudeze si mai mult legatura dintre voi.

Mentineti legatura cu prietenii si intalniti-va cu ei la sfarsit de weekend! Socializarea si contactul cu

oameni cu care te legi au rolul de a binedispune si a energiza pozitiv… Pastrati legatura cu copiii,
vizitati-i cat mai des si sunati-i atunci cand va este foarte dor de ei! Dorul in sine este un lucru
pozitiv. Daca va lipseste un copil in momentul in care pleaca si va este dor de el inseamna ca ati
facut o treaba excelenta ca si parinte...

Accepta faptul ca viata este o succesiune fireasca de etape si ca fiecare etapa este momentul potrivit
pentru a invata ceva nou de la viata. Incearca sa percepi schimbarea din viata ta ca pe o provocare,
nu ca pe o sursa de stres si fii pregatita sa treci laun alt nivel. Acorda-ti timp pentru adaptare, nu
cere prea mult de la tine dintr-o data… Cel putin nu in primele saptamani sau luni de la separare…
Invata sa vorbesti o alta limba, cultiva flori, du-te la cursuri culinare sau experimenteaza retete….
De asemenea, cercetarile psihologilor au demonstrat ca cei care au sentimentul identitatii de sine
mai dezvoltat fac fata mai bine despartirii de copii si o privesc intr-o maniera mai optimista. Invata
sa ai incredere in tine sau sa ai si mai multa incredere!

“ O zi de toamna petrecuta cu copiii poate deveni acum sansa de a merge cu bicicleta impreuna cu
partenerul, spre ex. O masa copioasa in familie se poate transforma intr-o masa intima in doi. Iar
sexul in cuplu isi poate recastiga din pasiunea pe care o avea in perioada ante-copii”, ne sfatuieste
psihologul Sara Gorchoff. S-ar putea sa descoperim ca cuibul gol nu este atat de gol pe cat il
percepem pe moment... Ne putem intoarce la pasiunile noastre, putem continua activitati pe care le-
am interupt in tinerete din lipsa de timp. Putem face orice...