Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Astrologia era strâns legată de medicină, astfel, un bun vindecător trebuia să ştie
măcar bazele acesteia
A învăţat medicina de la Ali ibn Sahl Rabban al-Tabari, un vindecător şi filozof născut
în Merv. Razi a devenit faimos în oraşul său natal, Rayy, la vârsta de 40 de ani
mutându-se în Bagdad. În anul 907 se întoarce în Rayy.
Razi, medic medieval persan
De-a lungul vieţii a scris numeroase cărţi şi a avut mulţi studenţi, însă boala, care a
început ca o cataractă, a dus la orbire completă. Unul din studenţii săi a încercat să-l
trateze, însă el nu a fost de acord, spunând că nu mai are rost, din moment ce moartea
se apropie. Într-adevăr, la câteva zile după rostirea acestor cuvinte, Razi a încetat din
viaţă.
Acest sclipitor savant nu se limita la a-şi trata pacienţii, fiind şi o fire militantă faţă de
acţiunile altor medici. El lua atitudine, atacând şarlatanii şi medicii falşi care vindeau
“leacuri” pe străzi. De asemenea, Razi nu avea nicio problemă să recunoască faptul că,
oricât de bun ar fi un medic, acesta nu poate avea toate răspunsurile sau toate leacurile
necesare tratării unei boli.
O faimoasă scriere a sa este “Man la Yahduruhu Al-Tabib” (“Un manual medical pentru
publicul general”), care, după cum spune şi titlul, era dedicată publicului şi scrisă pe
înţelesul oricui. Astfel, oricine putea învăţa din acest manual cum să prepare leacuri
pentru diferite afecţiuni, ingredientele necesare găsindu-se foarte uşor.
Razi, tratând un pacient.
În anul 997 l-a tratat pe emir de o boală gravă, acesta recompensându-l cu acces total
la Biblioteca Regală, iar după moartea tatălui său, Ibn Sina a ajuns în cele din urmă în
Gorgan, aproape de Marea Caspică, unde a început să scrie cea mai importantă lucrare
a sa, „Al-Qanun fi al-Tibb”, în traducere “Canonul Medicinei”, în care era inclusă
medicina greacă, musulmană şi indiană. Lucrarea este considerată una dintre cele mai
faimoase scrieri din istoria medicinei.
Apoi a mers înspre sud, ajungând la Hamadan, unde a lucrat pentru o doamnă de viţă
nobilă. În ultimii zece-doisprezece ani din viaţa sa, Avicenna l-a însoţit cu rolul de medic
pe Abu Ja'far 'Ala Addaula, în numeroasele sale campanii.
Deşi avea impus un regim, Avicenna a refuzat să îl urmeze, considerând că e mai bine
să trăiască o viaţă scurtă, dar fericită. A murit în iunie 1037, la vârsta de 58 de ani şi a
fost îngropat la Hamadan, Iran.
Observăm că în special prin această lucrare a sa, “Canonul Medicinei”, Ibn Sina a adus
o contribuţie majoră la înţelegerea şi tratarea bolilor, deschizând fără teamă noi porţi
spre universul medicinei moderne.
Rogerius Salernitanus (1140-1195)
Rogerius Salernitanus, numit şi Roger Frugard (1140-1195), născut în Salerno, un oraş
din nord-vestul Italiei, este un medic care în jurul anului 1180 a scris şi el o lucrare
despre chirurgie numită “Practica Chirurgiae” (“Practica chirurgiei”), o lucrare scurtă, dar
concisă.
Rogerius era foarte cunoscut pentru felul lui simplu de a trata diferite afecţiuni. De
exemplu, el recomanda un pansament cu albuş de ou pentru durerile în gât. Era un
observator independent, fiind convins că nervii nu se pot regenera.
“Practica Chirurgiae” a fost primul text medieval despre chirurgie care s-a folosit în
universităţile din Europa, precum în cele din Bologna şi Montpellier. Acest text a avut o
contribuţie majoră la ridicarea statutului chirurgiei, care era considerată mult inferioară
medicinei pure.
Cei mai buni oameni de ştiinţă din acele vremuri, printre care şi medici, se găseau totuşi
în Imperiul Islamic. Acolo au fost înfiinţate primele spitale moderne şi primele şcoli de
medicină, în care absolvenţii primeau diplome. De asemenea, primele spitale psihiatrice
au fost înfiinţate tot acolo.
În anul 1240 a devenit medicul personal al Papei Innocent al IV-lea, devenind episcop
în 1262. Din 1266 şi până la moartea sa, în 1296, a lucrat în serviciul Episcopului de
Cerva, aproape de Ravenna, un oraş din regiunea Emilia-Romagna.
Theodoric este considerat a fi cel mai însemnat chirurg al Evului Mediu. El este
responsabil pentru introducerea în chirurgie a antisepticelor şi a anestezicelor, folosind
o soluţie îmbibată într-un burete pe care îl punea sub nasul pacientului, lăsându-l pe
acesta inconştient. Această soluţie era un amestec de opiu, suc de dude, cucută,
mătrăgună şi alte substanţe. Un amestec ciudat, într-adevăr. O lucrare foarte
importantă a lui Borgognoni este tratatul numit “Cyrurgia” („Chirurgia”), scris în secolul
al XIII-lea, ce cuprinde patru volume în care se vorbeşte, evident, despre chirurgie,
incluzând toate aspectele sale. Această scriere este, însă, destul de criticată din cauză
că autorul a contrazis unele din teoriile lui Galen, un medic prestigios din perioada
romană. În această carte au fost incluse şi metode de a trata răni intestinale şi
stomacale, spunându-se că este foarte importantă evitarea intrării în contact a
conţinutului acestora cu celelalte organe. Se mai scrie în această lucrare şi despre
modalităţi de tratare a rănilor la cap, iar testul lui Borgognoni de diagnosticare a unui
umăr dislocat se mai practică şi astăzi. Acesta constă în verificarea posibilităţii sau
imposibilităţii pacientului de a-şi atinge urechea opusă cu palma braţului afectat.
Concluzie despre medicina medievală
Am putut vedea, deci, prin această scurtă călătorie în timp şi spaţiu, felul în care medicii
medievali tratau bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau contribuţii
proprii celor deja existente.