Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Rebecca Serle - Peste Cinci Ani
Rebecca Serle - Peste Cinci Ani
Nemira - 2020
— Bună! Uau!
Mă ridic precipitat în picioare, aruncând sandviciul înapoi în
pungă.
— Ce faci aici?
Poartă un tricou albastru și pantaloni kaki, cu o borsetă de piele
maro peste piept.
— E rutina mea de weekend cu bicicleta.
Apoi arată spre geantă și clatină din cap.
— Nu, de fapt, Bella m-a trimis să cumpăr ceva.
— Ah, da?
Își scoate casca. Are părul umed de transpirație și încâlcit.
— Pari să te simți mai bine.
— Așa e, răspund punându-mi mâinile în șold.
El îmi zâmbește.
— Bun. Vrei să vii cu mine?
— Unde?
Se dă puțin mai aproape.
— Caut un apartament.
Normal că da. Nu aveam nevoie de Google. Aveam nevoie doar
ca Aaron să apară aici și să mă ducă acolo.
— Lasă-mă să ghicesc. Plymouth Street?
— Pe aproape. Plymouth Bridge.
E o nebunie! N-are cum să se întâmple așa ceva.
— Da, îi spun. Vin.
— Grozav.
Își agață casca de mâner și pornim la drum.
— Tu alergi?
— Alergam.
Simt deja junghiuri în genunchiul stâng și în șold când începem să
mergem, semne că nu m-am încălzit destul înainte să alerg.
— Știu, nici eu nu mai urc pe bicicletă la fel de des ca înainte.
— De ce nu e Bella aici?
— A trebuit să se ducă la galerie. M-a rugat pe mine să văd
apartamentul. Cred c-o să înțelegi când o să-l vezi. Așteaptă.
Suntem la o intersecție și îmi pune mâna pe spate când ne
depășesc în viteză doi bicicliști.
— Încearcă să nu mori pe tura mea, da?
Mă uit la el clipind des, cu soarele în ochi. Ar fi trebuit să-mi iau
ochelarii de soare.
— Bine, acum putem trece.
Traversăm strada și urcăm pe Plymouth până ajungem la podul
perpendicular. Fix de unde vin eu. Apoi o văd. Am ratat-o când am
trecut pe aici, orbită de căutarea unui sandvici. E o clădire de
cărămidă, cu o ușă ca de hambar. O recunosc acum. Nu doar din
noaptea aia. Am fost la o nuntă aici acum trei ani. La niște prieteni ai
lui David, Brianne și Andrea, de la Școala de Afaceri Wharton. E
vechiul spațiu de artă Galapagos și asta am văzut pe fereastră
noaptea, acum patru ani și jumătate. Iar în spatele meu, peste
stradă, la numărul 37, e clădirea în care Aaron urmează să mă ducă.
— Ai grijă pe unde calci, îmi spune când traversăm strada și
intrăm.
Și aveam dreptate. E o clădire de beton și cărămidă, mai puțin
industrială decât cele din jur. Nu există hol, doar o sonerie și un
lacăt. Aaron scoate un inel cu chei din borsetă și le încearcă.
Primele două nu merg, dar reușește cu a treia și lacătul îi cade în
palmă. Ușa de fier se deschide, dând la iveală un lift de marfa.
Aaron folosește o altă cheie ca să îl cheme – de data asta îi iese din
prima.
— Te așteaptă? îl întreb.
Aaron confirmă.
— Un prieten de-al meu broker mi-a dat cheile. A spus că ar
trebui să-l vedem azi.
Noi. Bella.
Liftul se hurducăie în jos. Aaron ține ușa deschisă și intru, apoi el
trage bicicleta înăuntru. Apasă pe butonul celui de-al patrulea etaj și
ne punem în mișcare, cu hârșâieli și zdruncinături.
— Clădirea nu pare pusă la punct, îi spun încrucișându-mi brațele
la piept.
Aaron zâmbește.
— Îmi place că tu și Bella sunteți prietene, e distractiv.
— Poftim? întreb și tușesc de două ori în pumn. Ce vrei să zici?
— Sunteți foarte diferite.
Dar nu am timp să-i dau o replică pentru că ușile se deschid direct
în apartamentul de acum patru ani și jumătate. Îl recunosc imediat,
fără să am nevoie să fac un pas înăuntru. Ăsta e, normal că ăsta e.
Unde credeam că o să mă ducă în dimineața asta?
Dar apartamentul nu e deloc ce era odată – sau ce urmează să
fie. Momentan e un șantier. Grinzi de lemn sunt îngrămădite pe la
colțuri. Țevi și fire atârnă de peste tot. Există un perete unde n-ar
trebui. Nu are finisaje. Nu are apă. Spațiul e brut, deschis, sincer,
fără pic de machiaj.
— Muncă pentru un arhitect. Înțeleg acum, îi spun lui Aaron.
Dar Aaron nu mă aude. E ocupat să așeze bicicleta lângă perete
– acolo unde îmi amintesc că era bucătăria, apoi se dă în spate să
se uite mai bine. Mă uit la el din partea cealaltă a apartamentului
cum se duce spre ferestre. Se întoarce și cuprinde totul cu privirea.
— Bella vrea să locuiască aici? îl întreb.
Apartamentul ei e perfect, un vis. Și l-a cumpărat înainte să
crească piața, renovat complet. Are trei dormitoare, geamuri de sus
până jos și o bucătărie imensă. Nu pot să înțeleg de ce ar vrea să se
mute. A decorat la el aproape doi ani. Și tot susține că nu a terminat.
Dar Bellei i-au plăcut întotdeauna proiectele. O atrag potențialul,
posibilitatea, terenul necunoscut, cum e acesta. Singura problemă e
că foarte rar, dacă se întâmplă vreodată, duce până la capăt ceva.
Am văzut-o cheltuind sume obscene de bani pe proiecte și renovări
care nu s-au finalizat niciodată. Apartamentul din Paris, atelierul din
L.A., linia de bijuterii, compania de eșarfe de mătase thailandeză,
spațiul artistic din Greenpoint. Lista e lungă.
— Vrea, răspunde Aaron. Sau cel puțin vrea să vadă dacă poate.
Vorbește încet. Nu e atent la ce spune, ci la ce e în jur. Îl văd cum
schițează, desenează și modelează spațiul în mintea lui.
Nu sunt împreună decât de două luni. Opt săptămâni. Sigur, cu
două săptămâni mai mult decât cea mai lungă relație a Bellei, dar
totuși; David nici nu-mi știa al doilea prenume după două luni de
relație. Faptul că Aaron e aici, căutând o locuință pentru Bella, că
bate în pereți și verifică podeaua, asta mă blochează. Oricum ar fi
relația lor, merge prea repede, nu e bine.
— Pare un proiect de amploare, comentez eu.
— Nu chiar de amploare. Structura e solidă. Iar Bella îmi spune
că-i plac proiectele.
— Știu.
Acum se uită la mine. Își îndreaptă toată atenția spre mine, spre
figura mea singuratică, stând în locul ăsta umed, îmbrăcată în
pantaloni de sport și un tricou vechi, în timp ce viitorul posibil dintre
noi doi atârnă deasupra ca norii grei de furtună.
— Știu că știi, îmi spune mai blând decât credeam că ar putea
vorbi vreodată. Îmi pare rău dacă m-am exprimat greșit.
Se apropie de mine. Eu trag aer adânc în piept.
— Adevărul e că te-am văzut la magazin. Am mai dat o tură și te-
am urmărit până la apă.
Își freacă ușor fruntea.
— Nu eram sigur dacă să te salut, dar chiar vreau să mă placi.
Simt că am pornit cu stângul și m-am tot gândit ce-aș putea face să
schimb asta.
— Nu, nu, încep dându-mă ușor în spate. Nu e vorba de…
— E în regulă, spune aruncându-mi încă un zâmbet pieziș, dar
unul mai ezitant, aproape rușinat. Nu am nevoie să mă iubească
toată lumea. Dar ar fi frumos ca prietena cea mai bună a iubitei mele
să poată stea în aceeași încăpere cu mine, înțelegi?
Camera asta. Apartamentul ăsta. Spațiul neîmplinit. Dau din cap.
— Da, da. Înțeleg.
El se luminează la față.
— Putem s-o luăm încet. Nu mai luăm masa împreună o vreme.
Poate doar niște apă minerală? Apoi ajungem la cafea?
Încerc să zâmbesc. Oricui i s-ar fi părut amuzantă replica lui.
— Sună bine, rostesc cu greu.
Mi-e fizic imposibil să spun ceva interesant.
— Grozav! răspunde uitându-se în ochii mei. Bella o s-o ia razna
când o să-i povestesc că te-am întâlnit. Care erau șansele?
— Într-un oraș cu nouă milioane de locuitori? Mai mici de zero.
Se duce în partea unde atârnă firele.
— Ce zici să punem aici…
— Bucătăria?
Zâmbește.
— Exact. Și dormitorul ar putea fi aici în spate, adaugă arătând
spre ferestre.
— Sunt sigură că ai putea să faci un dressing superb.
Mai merge prin apartament vreo cinci minute și face câteva poze.
Când coborâm cu liftul, îmi sună telefonul. E Bella.
— Greg mi-a dat mesaj. Ce nebunie, nu? Ce naiba făceai pe
acolo? Tu nu alergi niciodată în Brooklyn. Cum ți s-a părut locul?
Se oprește și o aud respirând, înghițind în sec în așteptarea
răspunsului meu.
— E drăguț, cred. Dar apartamentul tău e perfect. De ce ai vrea
să te muți?
— Nu-ți place deloc?
Mă gândesc s-o mint. Să-i spun că nu-mi place. Că se vede urât
de la fereastră, că miroase a gunoi, că e prea departe. Dar nu am
mințit-o niciodată pe Bella și nu vreau s-o fac, însă nu poate să
cumpere apartamentul ăsta. Nu se poate muta aici. E pentru
protecția ei și a mea.
— Pare să necesite o groază de muncă, îi spun. Și e destul de
departe.
Expiră. Îmi dau seama că e iritată.
— Departe de ce? Nimeni nu mai stă în Manhattan. E așa de plin,
nu pot să cred că încă stau acolo. Trebuie să ai mintea mai
deschisă.
— Ei bine, eu nu trebuie să fiu în niciun fel. Nu eu o să locuiesc
aici.
Capitolul 10
Joi îmi pică în brațe un caz uriaș. Unul dintre cei mai mari clienți ai
noștri – să spunem doar că a revoluționat magazinele de mâncare
sănătoasă – vrea să anunțe achiziția unei companii de livrări luni,
înainte să se deschidă bursele. David și cu mine ar trebui să
mergem acasă în Philadelphia să le dezvăluim părinților mei planul
pentru decembrie, dar e clar că nu se poate weekendul ăsta.
Îl sun la opt, cocoșată peste un teanc de documente în sala de
conferințe. În jurul meu mai sunt alți doisprezece asociați și patru
parteneri, care latră ordine și aruncă cutii de mâncare chinezească
goale. E o zonă de război și îmi place de mor.
— Nu ies de aici weekendul ăsta, îi spun. Nici măcar ca să vin să
dorm. Uită de Philly.
Aud televizorul pe fundal.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu pot să spun, e ceva mare.
— Nu-mi spune. Whol…
Îmi dreg glasul.
— O să dorm aici următoarele trei zile. Putem merge weekendul
următor?
— Am petrecerea de burlac a lui Pat.
— A, da. Arizona.
O să meargă să bea bere și să tragă cu pușca – deși David nu e
interesat de niciuna dintre aceste activități. Nici nu știu de ce se
duce. Se vede cu Pat foarte rar.
— E OK, spune el. Putem să-i sunăm și să-i anunțăm. O să fie
încântați oricum. Cred că mama ta începuse să-și piardă speranța în
mine.
Părinții mei îl adoră pe David. Seamănă mult cu fratele meu sau
cu ceea ce îmi imaginez eu că ar fi ajuns el. Deștept, calm,
echilibrat. Michael nu intra niciodată în bucluc. El ținea tabelul cu
treburi casnice când eram mici și a făcut voluntariat pentru Națiunile
Unite dinainte să învețe să conducă. El și David ar fi fost prieteni,
sunt sigură. Și încă mă doare că nu mai e aici. Că nu va fi aici. Că
nu m-a văzut când am absolvit, când am primit primul meu job, că nu
ne-a văzut apartamentul și că n-o să mă vadă căsătorindu-mă.
Părinții mei ne-au tot bătut la cap să stabilim o dată pentru nuntă
în primii doi ani de la logodnă, dar acum nu prea mai zic nimic. Știu
cât de mult își doresc ei asta pentru mine și pentru ei înșiși. David nu
are dreptate, la momentul ăsta ar fi mulțumiți și cu ceremonia de la
Starea Civilă.
— Bine. Tata s-ar putea să vină în oraș săptămâna viitoare.
— Joi, spune David. Am deja întâlnire cu el la prânz.
— Ești cel mai tare.
Scoate un sunet dezaprobator prin telefon. Chiar atunci, Aldridge
intră în sală. Îi închid lui David fără să-i spun la revedere. O să
înțeleagă. Așa îmi făcea și el tot timpul când era la Tishman.
— Cum stăm? întreabă Aldridge.
În mod normal, un partener manager nu ar întreba un asociat
senior cum „stăm” cu o achiziție de asemenea anvergură. S-ar duce
direct la un partener senior. Dar, de când m-a angajat, Aldridge și cu
mine am dezvoltat o relație adevărată. Din când în când, mă cheamă
în birou să vorbim despre cazuri sau să mă îndrume. Știu că ceilalți
asociați observă și știu că nu le place, așa că mă simt grozav. Sunt
câteva feluri prin care poți avansa într-o firmă de avocatură, iar a fi
favorita partenerului manager sigur e unul dintre ele.
Cei mai mulții avocați de drept corporatist sunt rechini. Dar pe
Aldridge nu l-am auzit niciodată măcar să ridice tonul. Și, cumva,
reușește să aibă viață personală. E căsătorit cu soțul lui, Josh, de 12
ani. Au o fiică, Sonja, de opt ani. Biroul lui e ticsit de poze cu ea și cu
ei doi. Vacanțe, poze de la școală, felicitări de Crăciun. O viață reală
în afara acestor patru pereți.
— Mai e de lucru, dar ar trebui să avem documentele gata pentru
semnat duminică, îi răspund.
— Sâmbătă, zice Aldridge, uitându-se la mine cu o sprânceană
ridicată.
— Asta voiam să spun.
— Toată lumea și-a comandat mâncare?
Aldridge măsoară toată camera. Pe lângă cutiile de mâncare
chinezească de pe masă, mai sunt ambalaje de burgeri de la The
Palm și cutii de salată de la Quality Italian; în miezul unei afaceri așa
de mari, mâncarea e o nevoie constantă.
Imediat, toți cei 15 avocați ridică privirea. Sherry, partenerul senior
care conduce cazul, răspunde pentru toți.
— Suntem bine, Miles.
— Mitch! îl cheamă Aldridge pe asistentul său, care nu e niciodată
mai departe de câțiva metri de el. Hai să comandăm niște Levain.
Adu-le acestor oameni de treabă puțină cofeină și zahăr.
— Am avut grijă de toate… începe Sherry.
— Oamenii ăștia par înfometați, spune el.
Apoi iese încet din sala de conferință. O văd pe Sherry
strâmbându-se ușor înainte să se întoarcă la documentul din fața ei.
Uneori, bunătatea arătată când ești sub atâta presiune poate fi ușor
enervantă și nu o condamn pe Sherry că reacționează așa. Nu are
timp să ne consoleze cu prăjiturici – ăsta e un privilegiu pentru cei
sus-puși.
Mulți oameni nu-și dau seama că avocații de drept corporatist nu
sunt deloc precum cei din serialele TV. Sherry, Aldridge sau eu nu
vom călca niciodată într-o sală de judecată. Nu o să susținem
niciodată un caz. Noi ne ocupăm de înțelegeri, nu de litigii. Pregătim
documente și verificăm orice bucată de hârtie dintr-o fuziune sau o
achiziție. Sau când se scoate la vânzare o nouă companie. În
Costume, Harvey face și hârtiile, merge și în sala de judecată. În
realitate, avocații din firma noastră care merg la tribunal nu au habar
ce facem noi în sălile de conferință. Cei mai mulți n-au mai pregătit
un document de decenii.
Oamenii cred că această formă de avocatură e mai lipsită de
ambiție și, în multe feluri, e mai puțin spectaculoasă – nu ai
pledoaria de final, nu ai interviuri în media dar nimic nu se compară
cu puterea hârtiei. La sfârșitul zilei, legea se rezumă la ce este scris,
iar noi ne ocupăm cu scrisul.
Îmi plac la nebunie ordinea unei înțelegeri economice, claritatea
limbajului, faptul că există puțin spre deloc spațiu pentru interpretare
și deloc pentru erori. Îmi plac termenii preciși. Îmi place că în ultima
etapă a unui contract – mai ales a unora de dimensiunea celor
gestionate de Wachtell – întotdeauna apar obstacole aparent
insurmontabile. Scenarii apocaliptice, neînțelegeri și detalii care
amenință să dărâme tot. Pare imposibil să împăcăm cele două părți,
dar cumva reușim. Cumva, contractele sunt agreate și semnate.
Cumva, înțelegerea se confirmă. Și când se întâmplă, în sfârșit, e
incitant. Mai bine decât în orice zi la tribunal. E ceva scris. Ceva care
leagă. Oricine poate influența prin bravadă un judecător sau un juriu,
dar s-o faci pe hârtie, negru pe alb, e nevoie de meșteșug. E un
adevăr în poezie.
Vin acasă doar sâmbătă, ca să fac un duș și să mă schimb, iar
duminică mă târăsc acasă mult după miezul nopții. Când ajung,
David doarme, dar am un bilet pe bufet și paste comandate în
frigider: cacio e pepe de la L’Artusi, preferatul meu. David e mereu
așa de atent: îmi comandă mâncarea preferată și-o lasă în frigider,
îmi pune ciocolata care-mi place pe bufet. Și el și-a petrecut
weekendul la birou, dar, de când s-a mutat la fondul de investiții, are
mai multă autonomie în privința timpului său decât mine. Eu încă
sunt la discreția partenerilor, a clienților și a fluctuaților pieței. Pentru
David contează mai mult piața și, din moment ce mare parte din
banii companiei merg în investiții pe termen lung, asta scade simțitor
presiunea muncii de pe o zi pe alta. După cum îi place lui să spună:
„Nimeni nu intră în biroul meu alergând”.
Am două apeluri ratate și trei mesaje de la Bella, pe care am
ignorat-o tot weekendul, de fapt, toată săptămâna trecută. Nu știe că
eu și David ne-am logodit din nou pe podeaua sufrageriei, nici că,
oficial, ne planificăm nunta pentru decembrie; mă rog, o s-o facem
de cum avem niște secunde libere.
Îi dau un mesaj: Tocmai ies dintr-un weekend full de muncă. Te
sun mâine.
Deși n-am mai dormit de 72 de ore, nu mă simt obosită. Am
obținut semnăturile. Mâine, de fapt, azi, clienții noștri vor anunța că
au cumpărat o companie de un miliard de dolari. Că își extind
influența globală și că vor revoluționa felul în care oamenii cumpără
mâncare. Mă simt la fel după fiecare caz mare: ca drogată. Nu am
prizat cocaină, cu excepția unei nopți nebune din facultate, dar e
aceeași senzație. Inima îmi galopează, mi se dilată pupilele. Simt că
aș putea alerga un maraton. Am câștigat.
Pe bufet e o sticlă de chianti deschisă, așa că îmi torn un pahar.
Apartamentul nostru are la bucătărie un geam mare, care dă spre
Gramercy Park. Mă așez la masă și mă uit pe fereastră. Afară e
întuneric, dar felinarele luminează copacii și trotuarul. Când m-am
mutat la New York, treceam pe lângă parc și mă gândeam că, într-o
zi, o să locuiesc lângă el. Iar azi, eu și David avem cheia. Putem
merge în parc oricând vrem. Dar, desigur, nu o facem. Suntem
ocupați. În ziua în care am luat cheia, ne-am dus în parc cu o sticlă
de șampanie și am stat cât am destupat-o și am ținut un toast, dar
de atunci nu ne-am mai întors. Însă e frumos văzut de la fereastră.
Iar poziția e comodă. Centrală. Îmi promit că eu și David o să ne
luăm niște cafea cu gheață și o să mergem în parc ca să facem
planuri de nuntă curând.
E un apartament frumos. Are două dormitoare, tavan înalt, o
bucătărie complet utilată și o zonă pentru luat masa, televizor și un
alcov pentru canapea. L-am decorat în tonuri de gri și alb. E calm,
senin. Arată ca genul de apartament în care să faci poze. E tot ce
mi-am dorit vreodată.
Mă uit la mână, încă port inelul de logodnă. Și, curând, voi purta o
verighetă. Îmi termin vinul, mă spăl pe dinți, pe față și mă bag în pat.
Scot inelul și îl pun în micul bol de pe noptiera mea. Strălucește spre
mine, ca o promisiune. Îmi jur că mâine, la prima oră, o să sun un
organizator de nunți.
Capitolul 12
Două ore mai târziu sunt la barul din hotel. Ar trebui să dorm, dar
nu pot. De câte ori încerc, mă gândesc la Bella, la ce prietenă oribilă
sunt că am plecat așa departe și ochii mi se deschid larg. Sunt
aplecată peste al doilea dirty martini când Aldridge vine la mine. Mă
uit chiorâș. Sunt prea beată pentru asta.
— Dannie, îmi permiți?
Nu așteaptă să răspund și se așază pe scaunul de lângă mine.
— Astă-seară a fost foarte bine, îi spun încercând să par trează,
deși cred că bolborosesc.
— Ai fost foarte aprinsă. Cred că te-ai simțit bine.
— Sigur, spun sec. Minunat.
Ochii lui Aldridge coboară spre paharul cu martini și apoi se întorc
iar la mine.
— Danielle, te simți bine?
Deodată, îmi dau seama că, dacă vorbesc, o să plâng și nu am
plâns niciodată în fața vreunui șef, nici măcar o dată, nici măcar la
biroul procurorului districtual, unde toți stăteam cu moralul atât de
prost, încât aveam o cameră specială pentru izbucnirile isterice. Iau
paharul cu apă. Beau. Îl pun la loc.
— Nu, îi răspund.
Aldridge îi face semn barmanului.
— Vreau un Ketel cu gheață, două lămâi.
Barmanul se întoarce, dar Aldridge îl cheamă înapoi.
— Nu, de fapt, o să iau un scotch. Simplu.
Își scoate sacoul și îl aranjează pe scaunul gol de lângă el, apoi
își suflecă mânecile. În tot acest timp, niciunul dintre noi nu vorbește
și, până termină el ritualul, are băutura în față, iar mie nu-mi mai vine
să plâng.
— Așa, spune el. Poți începe sau îmi scot și cătușele de glezne.
Râd. Alcoolul a făcut totul mai ușor. Simt încă emoțiile la
suprafață, nu aranjate bine acolo unde le țin de obicei.
— Nu am convingerea că sunt un om bun, îi mărturisesc.
Nu știu dacă asta e în capul meu, dar, odată ce rostesc cuvintele,
știu că e adevărat.
— Interesant. Un om bun.
— Prietena mea cea mai bună e foarte bolnavă.
— Știu, da, zice Aldridge.
— Și ne-am certat.
— Ce s-a întâmplat? întreabă luând o gură de scotch.
— Crede că vreau s-o controlez, îi spun repetând adevărul.
Aldridge râde din toată inima, la fel ca doctorul Shaw.
— De ce crede toată lumea că e amuzant?
— Pentru că e. De exemplu, în seara asta ai fost foarte autoritară.
— A fost un lucru rău?
— Presupun că rămâne de văzut, spune Aldridge dând din umeri.
Cum te-ai simțit?
— Aici e problema. M-am simțit grozav. Mi-a plăcut la nebunie.
Prietena mea cea mai bună e bolnavă și, astă-seară, sunt în
California și m-am bucurat de discuția cu niște clienți la cină. Ce fel
de persoană înseamnă că sunt?
Aldridge dă din cap, înțelegând acum. Pricepe despre ce e vorba.
— Ești supărată deoarece crezi că ar trebui să renunți la viața ta
ca să fii alături de ea.
— Nu, nu mă lasă. Dar nu ar trebui să fiu așa de fericită când fac
asta.
— Ah, da. Fericirea. Dușmanul oricărei suferințe.
Mai ia o înghițitură. Bem amândoi în tăcere câteva clipe.
— Ți-am spus vreodată ce voiam să mă fac?
Mă holbez la el. Nu suntem chiar niște prietene care-și împletesc
codițe una alteia. De unde să știu?
— Bănuiesc că e o întrebare-capcană și o să-mi spui avocat.
Aldridge râde.
— Nu, nu. Voiam să mă fac psihiatru. Tata a fost psihiatru, fratele
meu la fel. E o alegere ciudată dar, când eram adolescent, mi se
părea potrivită.
— Psihiatru? întreb clipind nedumerită.
— N-aș fi fost bun de nimic. Atâta ascultat. Nu am ce trebuie.
Simt cum alcoolul îmi intră în sistem. Și face totul cețos, rozaliu și
șters.
— Și ce s-a întâmplat?
— Am mers la Yale și în prima zi aveam cursul de filosofie. Logică
de ordinul întâi. O discuție despre metateorie. Era pentru modulul
principal, dar profesorul era avocat și m-a făcut să mă întreb: de ce
să diagnostichezi când poți să știi exact?
Se uită la mine un timp. Până la urmă, îmi pune mâna pe umăr.
— Nu e greșit să-ți placă enorm ce faci. Ești norocoasă. Viața nu
le dă tuturor o carieră pe care s-o urmeze cu pasiune. Noi doi am
tras lozul câștigător.
— Nu pare că am câștigat ceva.
— Nu, de obicei, nu pare. Dar cina de mai devreme? întreabă
arătând afară, dincolo de hol și de tapetul cu palmieri. Nu am
cimentat relația. Ți-a plăcut fiindcă, pentru tine, jocul se desfășoară
pentru victorie. Așa știi că ți-a fost scris să faci asta.
Își ia mâna de pe umărul meu și își termină băutura dintr-o
singură înghițitură mare.
— Ești o avocată foarte bună, Dannie. Și mai ești o prietenă
grozavă și un om bun. Nu lăsa problema ta să distrugă cazul ăsta.
∵
Dimineața următoare, iau mașina spre Montana Avenue. E
înnorat, ceața de dimineață n-o să se ridice până la prânz, dar atunci
vom fi deja în aer. Mă opresc la Peets Coffee și încep să mă plimb
pe micuța stradă cu magazine, deși totul e închis. Câteva mame în
colanți își plimbă bebelușii în cărucioare și vorbesc la telefon. Câțiva
oameni pe biciclete trec pe lângă mine, în drum spre Malibu.
Credeam că nu aș putea locui niciodată la Los Angeles. Că e
locul pentru oamenii care nu reușesc la New York. Calea ușoară. Că
a te muta aici înseamnă să recunoști că ai greșit. Că orice ai spune
despre New York – că nu ai vrea să locuiești în alt loc din întreaga
lume, că iernile nu te enervează, că nu te deranjează să cari
cumpărăturile pe ploaie torențială sau zăpadă – nu reprezintă un
inconvenient. Că a avea propria mașină era, de fapt, visul tău. Că
viața nu era, nu este grea.
Dar aici e atât de mult spațiu. Pare să fie loc, să nu trebuiască să
bagi fiecare haină pentru anotimpul următor sub pat. Pare că e loc
chiar să faci greșeli.
Îmi iau cafeaua la hotel. Merg pe pista de biciclete până ajung la
plajă, apoi spre ocean. Departe, în stânga, văd surferi mișcându-se
în zigzag pe valuri, unul în jurul altuia, de parcă ar executa o
coregrafie. Un balet amplu, oceanic. Înaintând continuu spre țărm.
Fac o poză. Scriu Te iubesc. Ce altceva să spun?
Capitolul 31