Depășirea pragului dintre generații

„Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei.
Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei,
soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei” (Luca 12,52-53).

I. Introducere: Problema in esență. Rolul geneticii în înțelegerea dezvoltării fizice

și psihice
II. Aspecte istorice: 1. Știință și religie, de la conciliu bisericesc la peer review. 2.
Tipuri de istorie. 3. Biblia și valorile iudeo-creștine între exegeză și eisegeză 4.
Istoria pragului dintre generații
III. Problema identității: 1. Fizic VS Intelectual, Anawim VS Liber. 2. Problema
hibridării și degenerarea socială. 3. Structura psihicului uman în Nihilism.
Conflictul psihologic și resentimentul generat de alegeri sau de imposibilitatea
alegerii. Voința unitară, voința hibridată, sufletul frumos și spiritul nihilist.
Alegere VS fericire (împlinire genetică). 4. Abuzuri de identitate în copilărie și
dezastrul comunismului
IV. Mecanismele selecției sexuale: 1. Arhetipurile atracției. 2. Sexul între amor și
viol. 3. Abuzul sexual în copilărie
V. Potențiale soluții și direcții de cercetare: 1. Raportul dintre genetic și individ. 2. O
hibridare nouă. 2. Noi ritualuri de inițiere pe cele patru linii
VI. Concluzii

I. Introducere: Problema in esență. Rolul geneticii în înțelegerea dezvoltării fizice

și psihice

Cuvintele „conflictul dintre generații” sau „pragul dintre generații” se referă la prima vedere
la o interacțiune nearmonioasă dintre părinți și copii. Definirea ei cu scopul de a o depăși este
problematică, deoarece este dificil a fixa în termeni o problemă care mereu pare a lua alte
forme în funcție de starea psihologică, socială, religioasă și economică a persoanelor care se
confruntă cu ea. De exemplu, dictionary.com, una dintre cele mai accesate resurse online în
ceea ce privește definițiile, spune că prăpastia dintre generații înseamnă „o lipsă de
comunicare între generații, mai ales între tineri și persoanele mai în vârstă, generaă de
diferențe în ceea ce privește gusturile, valorile, perspectivele etc.”1. Însă, privind problema în
profunzime, esența acestui conflict sau prag dintre generații este mult mai adâncă și
presupune un reproș (la copii) sau eșec (la părinți) nu doar de natură educațională sau de
formare, ci existențială: ceva e în neregulă cu copilul meu/părinții mei în esență.
Lucrarea de față abordează această problemă în esență și pune întrebări dure și incomode, de
tipul „ce e în neregulă cu mine?”, „de ce nu mă înțeleg cu ai mei orice aș face?”, „de ce nu
mă mai ascultă copiii?”, „de ce nu te hotărăști odată ce vrei?”, „de ce nu mai știu băieții să fie
bărbați și de ce fetele au fantezii că sunt violate și de ce sistemele educaționale sunt sisteme
de sterilizare psihologică și de ce mult prea puțini părinți le spun copiiilor lor realitățile dure
și incomode ale vieții și nu-i pregătesc pentru ele?”; totodată, ea oferă răspunsuri dintr-o
perspectivă la fel de incomodă, abordând subiecte ce țin de hibridare ca rasă, degenerare
fiziologică și psihologică, eșecul psihologiei moderne de a trata rădăcina problemei și altele
de această natură.
Poate că un exemplu simplu ilustrează abordarea din această lucrare. Un câine ciobănesc
născut și crescut pentru a păzi și ghida oile la stână va simți o atracție genetică irezistibilă
pentru a face asta și va fi ușor de dresat în acest sens, va „vrea” (dacă se poate spune asta
despre un câine) să stea pe lângă oi și cioban. Locul lui este lângă cioban și fericirea din ochii
unui câine ciobănesc care și-a făcut traba bine și a primit recompensa stăpânului (și materială
- hrană și adăpost- , și spirituală - dragostea lui) este admirată de majoritatea oamenilor. Dar
când un astfel de câine este corcit din diferite motive, acestui instict de păstorit i se adaugă un
altul, de exemplu, de vânătoare. Atunci începe să apară o disociere: când se află la stână,
câinele va avea impulsuri de vânătoare; și dacă, din oarecare motive, ajunge să vâneze, vor
ieși la suprafață instinctele de stână. Desigur, fiind vorba de un animal dresat, proporția dintre
aceste instincte va varia în funcție de preferințele stăpânului, dar acel câine nu va mai fi
niciodată „pur” și nici el, nici un urmaș de-al lui nu va mai avea fericirea pură a îngrijitului
stânii sau a vânătorii. După un număr de generații, această disociere se va manifesta în
tendințe distructive; și ciobanii știu că unii câini la o anumită generație ajung să-și atace stâna
și sunt omorâți tocmai din această cauză. Și în ce măsură este această degenerare a
instinctului de ciobănit vina câinelui respectiv, a părinților lui sau a ciobanului? Lucrarea de

1
https://www.dictionary.com/browse/generation-gap, accesat pe 2 Martie, 2021.
față nu are în vedere câini, ci oameni, de aceea lucrurile sunt mai complicate și mai nuanțate,
dar exemplul este grăitor.
Depășirea pragului dintre generații presupune într-o mare măsură (re)trezirea interesului
față de aspectele genetice ale psihologiei așa cum vor fi prezentate mai jos, nu doar în
chestiuni ce țin de ereditatea trăsăturilor de caracter. Problemele personale și depășirea lor,
atât la părinți, cât și la copii, nu pot explica și rezolva problema decât cel mult pe jumătate.
Multe din întrebările enunțate mai sus nu au doar un răspuns direct plasat doar în timpul
nostru, ci au o explicație generațională. Nu este întâmplător că majoritatea textelor sacre
ale religiilor antice sunt fascinate de genealogii și linii de sânge.
Desigur, întrucât aceste întrebări și altele de tipul lor, cruciale în toată istoria noastră
colectivă și personală, sunt foarte incomode în societatea de azi, voi furniza date statistice și
citate din lucrări acceptate de către „comunitatea științifică” (despre eșecul sistemului
științific modern voi vorbi mai jos) și studii trecute prin sistemul de peer review și tot ce e
necesar pentru a da aparența unei lucrări științifice; dar nu trebuie vreodată să pierdem din
vedere faptul că marea majoritate a studiilor științifice din sfera umanistică și medicală nu pot
fi testate prin reproducere și generează rezultate nevalidabile conform unei investigații
științifice care a răscolit lumea științifică2 din interior; și atunci toată problema rămâne în aer,
având doar o fațadă sau aparență științifică; tocmai de aceea lucrarea de față prezintă o
abordare complet diferită. Spun „aparență” pentru că mediul științific de azi, mai ales în sfera
umanistică, a ajuns parte din problemă: atât eu, autorul acestei lucrări, cât și voi, cititorii ei,
cât și toți cercetătorii ai căror studii și lucrări sunt citate în lucrarea de față, toți suntem
mânați de instincte umane, de dorințe și pasiuni și frustrări și orice pretenție de
„obiectivitate” este doar o dezumanizare completă, iar „cercetătorul” sau „expertul” modern –
așa-zis „obiectiv” – devine doar expresia din nihilism a preoției iudeo-creștine, un sacerdot al
dogmelor sistemului științific, nu al științei – Nietzsche surprinde cel mai bine portretul
cercetătorului modern, obiectiv: citatul cu oglinda???
Totuși, vom folosi metoda știinfică pentru a da pe față eșecul metodei științifice și pentru a
arăta cum și de ce știința modernă nu va rezolva niciodată problema prăpastiei dintre
generații. Dar, înainte de a încerca să dăm aparența aspectului științific acestei lucrări și de a
o stoarce parțial de viață, doresc să pun în contextul adecvat pentru cititorii adecvați
problema prăpastiei dintre generații.

2
Ioannidis JPA (2005) Why most published research findings are false. PLoS Med 2(8): e124, preluat de pe
Ioannidis JPA (2005) Why Most Published Research Findings Are False. PLoS Med 2(8): e124.
https://doi.org/10.1371/journal.pmed.0020124, accesat pe 1 Martie 2021.
Această problemă în esență poate fi echivalată cu insuficiența.
Precum vom vedea mai jos, ea are un important aspect genetic și poate fi formulată astfel: ce
te faci când ai făcut tot ce îți stă în putință, ai ajuns cel mai bun, pe locul întâi, și este tot
insuficient? Ce e în neregulă cu mine când am tot ce își poate cineva dori – putere, statut,
avere, familie, sex, bani – și tot e insuficient? De ce altul care are mai puțin decât mine sau a
realizat mai puține decât mine este (nu doar pare) mai fericit decât mine (pentru că toți știu
că e fericit, inclusiv eu știu asta)? De ce el sau ea e validat(ă) de lume și eu nu? De ce el/ea
zâmbește atât de sincer și eu, cu toate realizările mele, nu pot simți decât un gust dulce-amar
pe buzele mele încordate în cel mai fericit caz într-un zâmbet spart, pierdut? Ce e în neregulă
cu mine? De ce nu pot fi fericit(ă)?
Această problemă este surprinsă foarte bine într-o imagine care îmbină două fotografii:
prima, care circulă pe social media, ilustrează această problemă în esență, deși textul de pe ea
nu e valid decât cel mult pe jumătate, iar cealaltă ilustrează problema în practică, fiind o
fotografie de la premierea primilor trei clasați la un concurs local de snowboard pentru
amatori din Vatra Dornei (câștigătorul se află în mijoc).

Bucuria de viață nu ține de realizări. Din contră, dacă predispozițiile genetice nu se aliniază
cu formarea (mai clar zis, dacă nu ne învață nimeni care e structura noastră în esență și ce
forme de satisfacție putem obține în viață și dacă nu ne inițiază nimeni în mod adecvat),
realizările vor deveni o sursă continuă de nesatisfacție.
Desigur, mult mai grav este când această întrebare nu se referă la noi înșine, ci la copiii
noștri. Ce părinte poate să-i spună copilului sau nepotului său care întreabă „ce e în neregulă
cu mine?” că „fiule/nepoate, tu ești rezultatul unor alegeri genetice proaste și ești condamnat
la un fel de deprimare latentă orice ai face și oricât de bine ai ajunge în exterior”? Cumplita
nedreptate, a blestemului biblic aruncat asupra copilului înainte de a se naște – cum
răspundem dacă cineva ne reproșează că am făcut acest lucru? Goana nebună de astăzi după
validare, exprimată cel mai urât prin „relații” de consum, fără nici o componentă de esență,
care se traduc apoi în divorțuri, atașamente de foști sau foste abuzivi/abuzive și fascinația față
de așa-zisele „relații toxice”, copii cu un singur părinte, senzația de lehamite față de cine
suntem și „eliberarea” dată de încercarea unor direcții așa-zis noi în viața noastră: toate
acestea sunt un simpton, nu o cauză, a ceea ce poate fi numit dezastrul ignoranței genetice –
nu putem să ne dăm seama cine suntem cu adevărat.

II. Aspecte istorice

Depășirea pragului dintre generații presupune în primul rând cunoașterea istoriei lui. Dar
istoria conflictului sau pragului dintre generații se lovește de o problemă în sine, și anume,
problema cunoașterii istoriei. De aceea voi discuta modul în care istoria „oficială” sau
„academică” reflectă doar seturi de valori ale societății în care este investigată și voi prezenta
diferite variante ale înțelegerii ei pentru a putea percepe într-o lumină cât mai completă cum a
apărut și cum s-a adâncit pragul dintre generații.
Problema conflictului dintre generații este simultan o problemă noua și veche: veche, pentru
că și în trecut s-a manifestat această problemă și nouă pentru că forma pe care o îmbracă
fiecare iterație a acestui conflict este nouă. Au fost postulate o mulțime de explicații de-a
lungul timpului și o căutare pe motoarele online de căutare va produce o sumă impresionantă
de rezultate în acest sens, dar aproape toate studiile și cercetările au un lucru în comun:
vorbesc aproape exclusiv de formare – în funcție de mediul în care s-a născut, a crescut și a
activat un individ sau un grup, va manifesta un aspect sau altul. În lucrarea de față vom
încerca să explorăm partea incomodă a discuției, chiar incorectă politic: genetica – mai
precis, ereditate psihologică individuală și colectivă, exprimarea ei în mitologie și religie și
eșecul demersului istoric de a explica și rezolva această problemă. Voi oferi și o serie de
soluții, dar o formulare clară a lor presupune un proces de cercetare amplu și de durată.
Dar, înainte de a discuta aspectele teoretice, voi începe cu un exemplu practic.
Vatra Dornei este o localitate cu un trecut interesant. Vatra Dornei a fost la început, din cum
reiese din mărturiile disponibile, un târg de munte, în care localnicii bucovineni își desfășurau
viața în jurul agriculturii de munte și a plutăritului – nu doar în sens economic, ci și spiritual.
În timp, în Vatra Dornei s-a stabilit o numeroasă populație evreiască și rolul evreiesc în
ridicarea stațiunii Vatra Dornei este incontestabil – ei au constituit majoritatea afaceriștilor,
antreprenorilor, avocaților, medicilor (inclusiv cei care au lucrat în clădirea băilor, deși băile
balneare au fost o realizare a austriecilor), hotelierilor. Și, alături de aceste două comunități
distincte genetic a trăit și o comunitate de origine germanică și una poloneză, renumite în
zonă pentru combativitatea lor politică și militară. Astfel, Vatra Dornei „de altădată” (târgul-
stațiune cunoscut până în perioada interbelică drept „Perla Bucovinei”) îmbina trei elemente
genetice distincte: statornicia și bucuria de viața a bucovineanului, abilitiatea antreprenorială
evreiască și libertatea lor de exprimare și combativitatea politică și militară germano-
poloneză. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după încheierea acestuia, evreii au
fost deportați sau au plecat, comunitatea germano-poloneză s-a diminuat numeric aproape
total, iar peste bucovinenii localnici au venit foarte mulți botoșăneni, dorohoieni și ieșeni3.
Este acesta un lucru rău? Nu neapărat. Dar va mai fi Vatra Dornei cum a fost? Niciodată. Și
orice încercare a „reface” Vatra Dornei de altădată este sortită eșecului pentru că materialul
genetic al Dornei de altădată e diferit de material genetic al dornenilor de azi. Orice proiect
de investiție în Vatra Dornei pentru relansarea stațiunii, dacă nu ține cont de factorul genetic,
este sortit eșecului; asemenea în cazul fiecărui om și a fiecărei familii.

1. Știință și religie, de la conciliu bisericesc la peer review

Înainte de a discuta problema istoriei, se impune a prezenta modul în care este scrisă istoria
astăzi, ca parte dintr-un ansamblu mai amplu numit știință modernă.
Valorile iudeo-creștine sunt cele care stau la baza culturilor europene. Elementele neiudaice
și necreștine (ulterior) au fost incorporate în diferite forme în acest ansamblu și au luat o
încărcătură anawimică, pe care o vom descrie mai jos (la punctul III.1). Deși după sec. I d.Cr.
Iudaismul și Creștinismul s-au separat, o mare parte a iudeilor din Imperiul Roman l-a
acceptat în timp pe Isus ca Mesia și, întrucât ei deja constituiau o parte importantă a
populației Imperiului4, această formă incipientă de iudeo-creștinism s-a impus în timp ca
generatorul principal de valori. După sec. I, această formă incipientă de iudeo-creștinism a
început să se rupă tot mai mult de Iudaism și a început să incorporeze tot mai mulți neiudei și
să se muleze pe filosofia greacă (o descriere mai pe larg a istoriei valorilor europene din era
creștină, inclusiv din punct de vedere demografic, va fi prezentată mai jos, la III.1,3).
3
Cele 3 trimiteri???
4
Citat stereotipuri evrei în antichitate???
În decursul celei de-a doua jumătăți a primului secol creștin și a începutului celui de-al II-lea,
puterea a fost transferată de la comunitate la figuri autoritate cum ar fi prezbiteri, episcopi și
lideri religioși5.
Conciliul (sinodul) sau adunarea liderilor religioși a devenit sursa care generează valori,
inclusiv în cunoaștere. În esență, ce este bun, adevărat, necesar etc. era stabilit de autoritățile
religioase reunite într-o adunare6. Pentru ca o valoare să fie considerată bună, adevărată și
necesară, ea trebuia să fie acceptată de majoritatea (deseori în unanimitate) participanților la
adunarea respectivă7.
Acest model a funcționat în Europa, Nordul Africii și Orientul Mijlociu și Apropiat până prin
sec. al X-lea, când nevoile psihologice ale oamenilor au început să nu mai rezoneze cu
sistemul central de autoritate. În timp, Conciliul sau Sinodul general (Ecumenic) a început să
fie tot mai des înlocuit de cel local apoi de cel regional. Autoritatea a trecut tot mai mult de la
reuniunea liderilor bisericești la anumiți indivizi, ceea ce se și reflectă în forța tot mai slabă a
Bisericii Creștine de a genera valori (explozia de forme dogmatice, morale și cultice din
primele 8 secole creștine se diminuează tot mai mult odată cu trecerea timpului. În lucrările
de specialitate ale Bisercii, perioada dintre sec. al III-lea – sec. al VIII-lea nu este întâmplător
numită „perioada de aur a patristicii”). Vestul a încercat să raspundă acestei provocări prin
centralizarea puterii în mâna papei, dar Reforma a detonat și această încercare a sistemului
iudeo-creștin de a da sens vieții umane.
În sec. al XV-lea începe să se afirme o nouă forță creatoare în Europa, și anume, Renașterea.
Ea va genera un suflu creator nou la nivel individual, dar, întrucât procesul de hibridare
genetică era deja foarte pronunțaț (vezi mai jos, III.3), valorile lumii antice nu au putut fi
îmbrățișate cu totul, ci doar incorporate într-un sistem tot mai confuz. Odată cu această
renaștere a puterii de a genera valori la nivel individual, se manifestă o explozie a artei și a
sistemului care va încerca să continue rolul Bisericii în Europa: știința. Dar, asemenea iudeo-
creștinismului timpuriu, și știința va ajunge să transfere puterea de a genera valori (și știința
europeana a avut această putere doar foarte puțin timp, în perioada Renașterii) de la persoana
la cercuri autoritare. Astfel iau naștere societățile științifice și se pune baza Conciliului sau
Sinodului autorităților academice. Această putere s-a consolidat de-a lungul timpului și astăzi
a ajuns să fie identică în esență cu cea din primele opt secole creștine.

5
Brown, introducere fapte și pastorale???
6
Citat din Fapte și IBU
7
Vincentiu de lerin
În esență, procesul de investigație științifică este identic cu procesul din trecut de formulare a
unei dogme sau norme morale: un grup de oameni cu autoritate se reunesc într-o adunare
(conciliu/sinod sau comitetul de cenzori/peer review) și formulează valori. Problema apare
când acești reprezentanți sunt văzuți așa cum sunt ei: umani; cu dorințe și frustrări și tot mai
degenerați biologic și cu autoritate derivată nu neapărat din abilitatea în domeniul în care
activează, ci din abilitatea lor socială, de a-și face prieteni sau de a obține favoruri. Exemplele
cele mai cunoscute în acest sens sunt Tesla și Bohr. Amândoi au fost repudiați cel puțin
inițial de comunitatea științifică, amândoi au adus contribuții la societate care cu greu pot fi
egalate de „chițibușăreala” majorității „oamenilor de știință” care publică pentru a-și crește
scorul academic, nu pentru a formula valori. Desigur, peste aceasta se suprapune și problema
Nihilismului, despre care vom vorbi mai jos.
În această sferă de „ce convine majorității unor autorități la fel de umane ca și masele” intră
și istoria. Și, din nou, voi da un exemplu. În istoria recentă a României, despre mișcarea așa-
numită antiuniristă și apoi secesionistă de dinaintea venirii lui Al. I. Cuza la putere și de după
abdicarea lui este măturată aproape total sub preș. Despre implicarea lui Creangă în mișcarea
secesionistă aproape că nu se vorbește, nici măcar la facultățile de litere. În cazul excluderii
lui Creangă din cler se invocă motive de-a dreptul comice precum faptul că a tras cu pușca
după ciori sau că și-a tuns barba. Este evident că aceste pretexte ascund o realitate mai dură,
și anume, faptul că Ion Creangă a fost unul din liderii mișcării boierești secesioniste8 și a
intrat în conflict direct cu autoritățile bisericești și statale. Desigur, lucrarea de față nu este o
lucrare de istorie și povestea excluderii din cler a lui Ion Creangă este doar un exemplu ales
anume pentru că este simultan ușor amuzant și sugestiv, dar nu ne permitem aici să luăm
toată istoria și să re-evaluăm fiecare eveniment: un astfel de demers este necesar în sine.
De aceea, problema se învârte mereu în jurul unei singure întrebări: care a substratul
psihologic al celor care scriu istoria. Istoria este un proces de interpretare și, ca orice astfel
de proces, poartă mereu cu ea riscul eisegezei, adică de a ne introduce propriile idei în
investigația noastră și de a le „descoperi” ca fapte (istorice, morale, științifice etc.). Cuplată
cu acea replication crysis de care am vorbit în Introducere, este de la sine înțeles că se pune
problema unei reevaluări a istoriei pentru a înțelege prăpastia dintre generații la adevărata ei
valoare.

2. Tipuri de istorie.

8
Vianu și cealalta trimitere
Probabil că cea mai bună evaluare a istoriei o realizează Nietzsche. Istoria ca instrucție este
insuficientă și nu întâmplător el își începe lucrarea „Despre uzul și abuzul istoriei” cu
cuvintele lui Goethe: „urăsc tot ceea ce doar mă instruiește fără a-mi crește sau amplifica
direct activitatea”9. Istoria este necesară omului în trei feluri: în raport cu acțiunile și
conflictele sale, în raport cu instinctul său de conservare și de reverență și în raport cu
suferința sa și dorința de a fi salvat sau mântuit. Ca răspuns la aceste nevoi, Nietzsche
distinge trei tipuri de istorie: istoria monumentală, istoria anticară și istoria critică. La
acestea, lucrarea de față va adăuga istoria genetică.

9
Nietzsche, uzul istorie???