Actul Juridic

Actul juridic
Captiolul I
Secţiunea I
Noţiunea actului juridic civil
1. Definiţia actului juridic civil

Expresia de act juridic este întrebuinţată în două sensuri223:Primul sens este
acela de operaţiune juridică. Pentru acestsens se foloseşte şi formula negotium
iuris sau, mai simplu,negotium.
În cel de-al doilea sens, prin act juridic se poate înţelege şiînscrisul
constatator al operaţiunii juridice, sau suportul materialal manifestării de voinţă a
subiectului de drept.Ca negotium, prin act juridic civil înţelegem manifestareade
voinţă a subiectelor de drept, făcută cu intenţia de a produceefecte juridice civile,
respectiv de creare, modificare sau stingerea unor raporturi juridice civile în
temeiul dreptului civil obiectiv.
Din definiţie rezultă că elementele ce caracterizează actuljuridic civil sunt:
• manifestarea de voinţă a subiectului de drept civil –
persoană fizică sau juridică;
• manifestarea de voinţă exprimă intenţia de a produce
efecte juridice;
• efectul manifestării de voinţă constă în naşterea, modificarea
sau stingerea unor raporturi juridice civile.
Sectiunea II
CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Generalităţi
1. Definiţie
Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se înţelegcomponentele
structurale, adică elementele constitutive ale acestuia.
2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil
Condiţiile actului juridic se clasifică după anumite criterii.
Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, distingem:condiţii de fond şi
condiţii de formă. Primele privesc conţinutulactului juridic, iar cele de-al doilea
privesc forma care îmbracăconţinutul respectiv.
1
• Sunt condiţii de fond cele prevăzute de art.948 Cod civil,respectiv,
consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
• Sunt condiţii de formă cele care privesc: manifestarea devoinţă atunci când
aceasta este cerută ad validitatem; concretizareamanifestării de voinţă în anumite
instrumente de probaţiune;îndeplinirea anumitor formalităţi cerute de lege pentru a
face actul juridic civil opozabil terţilor.
• În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile actului juridic pot
fi: condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
• Sunt condiţii esenţiale acelea care, dacă nu sunt îndeplinite, fac ca actul juridic
civil să nu fie valabil încheiat, respectiv, cele prevăzute de art.948 Cod civil –
capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza. La acestea se mai adaugă: forma
cerută ad solemnitatem, în cazul actelor solemne, autorizaţia administrativă
prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice239.
• Sunt condiţii neesenţiale acele condiţii care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să
afecteze valabilitatea actului juridic civil.
În funcţie de sancţiunea nerespectării, distingem: condiţiide validitate şi
condiţii de eficacitate.
Condiţiile de validitate sunt acele condiţii a căror nerespectare este
sancţionată cu nulitatea actului juridic civil, iar condiţiile de eficacitate sunt acelea
a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancţiuni, ca, de
exemplu, inopozabilitatea faţă de terţi.
Secţiunea a III-a
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
1. Noţiune. Reglementare
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este condiţia de fond şi esenţială
care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o parte a capacităţii de
folosinţă a persoanei – fizice sau juridice – şi apare ca o premisă a capacităţii de
exerciţiu a acesteia, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.
Capacitatea de a încheia acte juridice este reglementată în mai multe acte
normative, ca, de exemplu, în Codul civil, Decretul nr.31/1954, Codul Familiei etc.
Astfel, în afară de art.943 Cod civil, care se referă la capacitate,
consimţământ, obiect, cauză, mai enunţăm art.949 Cod civil, potrivit căruia „poate
contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, precum şi art.950
Cod civil, potrivit căruia „necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii şi toţi
acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
2
De reţinut este faptul că regula reprezintă capacitatea de a face acte juridice
civile, incapacităţile constituind excepţiile de la această regulă
Cu caracter general este şi principiul care se desprinde din art.6 alin.1 din
Decretul nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici
lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile nprevăzute de
lege”.
Cu privire la persoana juridică, regula capacităţii acesteia de a face acte

juridice îşi găseşte temeiul în art.34 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia
„persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei,
stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut”.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile este cuprinsă în art.6
alin.1 din Decretul nr.31/1954 şi art.950 Cod civil240, precum şi în alte dispoziţii
cuprinse în izvoarele de drept civil.
Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul, deoarece
capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt a cărei
existenţă poate fi dovedită, tot astfel cum lipsa discernământului poate fi dovedită
chiar la personae majore.
Secţiunea a IV-a
Consimţământul
1. Noţiune
Consimţământul, fiind una din condiţiile de fond ale actului juridic civil,
constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil.
Sub aspect terminologic, consimţământul are două sensuri:
• consimţământul în sens restrâns, adică manifestarea unilateral de voinţă la
încheierea actului juridic civil; în cazul actelor unilaterale, voinţa unilaterală este
voinţa manifestată de autor, pe când în cazul actelor bi ori multilaterale avem de-a
face cu voinţa fiecăreia dintre părţi;
• consimţământul în sens larg, adică acordul de voinţă al părţilor în actele
bilaterale.
Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a

produce efecte juridice.
3
Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi
din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă, deoarece în
structura ei intră două elemente: consimţământul şi cauza sau scopul. Prin urmare,
corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg.
Formarea şi principiile voinţei juridice
Formarea voinţei juridice reprezintă un proces psihologic complex. Voinţa

constituie o reflectare subiectivă a lumii, a realităţii obiective. Punctul de pornire în
formarea voinţei juridice este existenţa unor nevoi ale omului, pe care acesta vrea
să le satisfacă. Urmează reflectarea acestor nevoi în mintea acestuia. Pe măsură ce
reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece de la tendinţă la dorinţa de
satisfacere a nevoii. Cel mai adesea, o dorinţă nu rămâne singură, ci apar şi alte
tendinţe şi dorinţe, unele în acord cu prima dorinţă, altele potrivnice.
În aceste împrejurări, începe a doua fază a procesului
psihologic,deliberarea, care constă în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe
care le prezintă dorinţele şi mijloacele lor de realizare.
Ca urmare a unui motiv determinat, de la deliberare se trece la luarea
hotărârii încheierii actului juridic, act care apare ca mijloc de realizare a scopului
propus.
Etapele de formare a voinţei se petrec pe plan intern, psihologic. Pentru ca
faptul psihologic să se transforme în fapt juridic, este necesar ca hotărârea de a
încheia actul juridic să fie exteriorizată.
Aşadar, din procesul psihologic al formării voinţei juridice se reţin două
elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul determinant.
Primul element este consimţământul, iar cel de-al doilea este cauza ori
scopul actului juridic.
Principiile voinţei juridice. Două sunt principiile care cârmuiesc voinţa
juridică, şi anume:
• principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul
autonomiei de voinţă);
• principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile
Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt liberesă încheie
convenţii sau să facă acte unilaterale, cu respectarealegii şi a bunelor moravuri.
Astfel, în art.969 alin.1 Cod civil, seprevede: „Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţilecontractante”, iar art.5 din acelaşi cod stabileşte: „Nu se
poatederoga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile careinteresează
ordinea publică şi bunele moravuri”.
4
Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în următoarele idei:
• subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu respectarealegii şi a moralei,
orice act juridic civil;
• părţile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sausă pună capăt actului
juridic civil pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunturmătoarele:
normele juridice imperative; regulile de convieţuiresocială; ordinea politică,
economică şi socială.
În cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite, el este
sancţionat cu nulitatea.
b) Principiul voinţei reale
Aşa cum am precizat, voinţa juridică este alcătuită din elementul psihologic
(voinţa internă) şi elementul social (voinţa declarată sau exteriorizată).
De regulă, între cele două elemente există o deplină concordanţă. Prin excepţie,
apar situaţii în care o asemenea concordanţă lipseşte, ceea ce ridică problema
stabilirii priorităţii uneia dintre cele două voinţe – internă, respectiv, declarată.
Cu privire la soluţionarea problemei apărute există două concepţii: concepţia
subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei interne (reale), şi
concepţia obiectivă, potrivit căreia trebuie acordată prioritate voinţei declarate.
Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei interne (reale),
iar ca excepţie, sistemul voinţei declarate. Astfel, art.977 Cod civil prevede că
„interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar
nu după sensul literal al termenilor”.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului
Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia un act

juridic civil. El este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil.
Termenul consimţământ are două sensuri:
Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de
voinţă, respectiv, voinţa exteriorizată a autoruluiactului juridic unilateral sau a
uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau multilateral. Acest sens este folosit
de art.953 Cod civil, potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat
prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
În cel de-al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă în
actele juridice bilaterale sau multilaterale.
Acest sens este avut în vedere de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia
convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de
lege”.
5
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
• să provină de la o persoană cu discernământ;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
• să fie exteriorizat;
• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Pentru a produce efecte juridice, trebuie ca autorul manifestării de voinţă să
poată aprecia, să aibă puterea de a discerne cu privire la consecinţele juridice ale
manifestării sale de voinţă.
Cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu se confundă cu condiţia de
valabilitate a consimţământului. Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept, pe
când prezenţa ori lipsa discernământului este o stare de fapt.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cazurile în care legea
prezumă anumite persoane
ca lipsite de discernământ sunt cunoscute sub denumirea de
inca acităţi legale. Astfel, minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie
judecătorească sunt consideraţi că nu-şi pot reprezenta cu exactitate consecinţele
juridice ale actelor juridice pe care ar urma să le încheie. Minorul între 14 şi 18 ani
este considerat a avea discernământ juridic în curs de formare.
Există situaţii în care persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu se pot
găsi, temporar, în situaţii în care le lipseşte discernământul necesar, ca, de pildă,
cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică – numite incapacităţi
natural.
Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice

Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juridiceîn următoarele
situaţii:
• când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie sau pură
complezenţă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută
de destinatarul acesteia;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie pur potestativă din
partea celui care se obligă – art.1010 Cod civil;
• când manifestarea de voinţă este foarte vagă.
6
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este principiul
consensualismului, adică părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a
voinţei lor. De la acest principiu există şi excepţii, constând în necesitatea ca
manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială, cum este cazul actelor solemne
sau formale.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată în formă expresă – cum este
cazul actelor solemne sau formale – ori în mod tacit.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului, se ridică problema valorii
juridice a tăcerii, în sensul dacă aceasta are sau nu valoare de consimţământ.
În principiu, tăcerea în sine nu constituie o manifestare de voinţă, neputând
fi considerată nici măcar ca un consimţământ tacit.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ atunci când:
• legea prevede acest lucru în mod expres, ca, de exemplu, art.1437 Cod civil,
potrivit căruia „după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune,
dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca
reînnoită, efectele ei se reglează după dispoziţiile articolului relativ la locaţiunea
fără termen”;
• prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică, în
semn de consimţământ;
• în materie de ofertă – acceptare, se apreciază că tăcerea la o ofertă făcută exclusiv
în favoarea destinatarului ei valorează acceptare – potrivit art.1138 Cod civil în
materia remiterii de datorie;
• când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului. Consimţământul
trebuie să nu fie alterat prin vicii de consimţământ. Legea civilă cere ca formarea
voinţei să fie liberă, neinfluenţată, nealterată prin ceea ce numim vicii de
consimţământ sau vicii ale voinţei.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (sau viclenia), violenţa şi
leziunea.
2. Viciile de consimţământ
Eroarea.Definiţie
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic civil248. Art.953 Cod civil prevede: „Consimţământul nu este valabil când
este dat prin eroare...”, iar art.954 Cod civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate
decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.
Clasificare
În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce, eroarea poate fi:
eroare-obstacol, eroare-viciu de consimţământ şi eroare-indiferentă.
7
• Eroarea-obstacol este acea falsă reprezentare a realităţii care împiedică
formarea actului juridic civil. Ea este cunoscută şi sub numele de eroare
distructivă de voinţă249. Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Ea
poate cădea asupra naturii actului ce se încheie, când o parte crede că încheie un
anumit act
juridic civil (contract de vânzare-cumpărare, în loc de vânzare cu clauză de
întreţinere).
Falsa reprezentare a realităţii poate cădea asupra identităţii obiectului, când
o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere
alt bun.
• Eroarea-viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade
fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei
contractante. Această eroare, numită şi eroare gravă, nu este distructivă de voinţă,
în sensul că ea nu înlătură consimţământul, ci doar îl viciază.
Eroarea substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de
consimţământ numai când se referă la calităţile substanţiale ale obiectului,
deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa numai în
considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate.
• Eroarea-indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări care sunt
însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil (de exemplu, eroarea
asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii contractantului
etc.).
Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este nulitatea absolută a
actului juridic civil, deoarece în acest caz nu s-a format acordul de voinţă. Eroarea
– viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic civil. Eroarea –
indiferentă poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei, dar poate rămâne şi fără
nici o consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
eroare de fapt şi eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unor situaţii faptice, în
momentul încheierii actului juridic civil, situaţii care privesc obiectul actului,
valoarea sau contractantul.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau în cunoaşterea
in exactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice.
În legătură cu admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, în
literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar.
Codul civil din 2009 prevede ca: eroarea de drept este esentiala atunci cand
priveste o norma juridica determinanta, potrivit vointei partilor, pentru incheierea
contractului, precum si ca eroarea de drept nu poate fi invocata in cazul
dispozitiilor legale accesibile si previzibile.
8
Din punct de vedere al structurii, eroarea – viciu de consimţământ
presupune un singur element – falsa reprezentare a realităţii, care este de natură
psihologică, de unde rezultă şi dificultatea probării ei.
Dolul
Definiţie şi reglementare
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a
unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina
să încheie un act juridic civil. Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (spre
deosebire de eroarea propriu-zisă, care are un caracter spontan.
Clasificare
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă, distingem: dolul
principal şi dolul incidental.
• Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente importante,
determinante la încheierea actului juridic civil. Acest dol atrage anularea actului.
• Dolul incidental (dolul incident, secundar, accesoriu) este acela care cade asupra
unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil. Acesta nu
atrage anularea actului, ci dă dreptul doar la o acţiune în despăgubire pentru
eventualele diferenţe de preţ.
Structura dolului
Dolul este alcătuit din două elemente: elementul obiectiv şi elementul
subiectiv.
Elementul obiectiv sau material constă în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive, frauduloase) pentru a induce în eroare.
Elementul subiectiv, intenţionat constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
În materia liberalităţilor, dolul se manifestă sub forma captaţiei şi a sugestiei.
Captaţia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a câştiga
afecţiunea dispunătorului şi de a-l determina astfel să facă o liberalitate (o donaţie,
un legat) în favoarea autorului acestor mijloace viclene, pe care altfel nu ar fi făcut-
o.
Sugestia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de a dezavua
afecţiunea dispunătorului faţă de rudele sale sau faţă de cel căruia intenţiona să-i
facă o liberalitate şi a-l determina astfel să dispună în favoarea altei persoane decât
cea avută iniţial în vedere.
Când elementul obiectiv al dolului constă într-o acţiune, se foloseşte
expresia „dol prin reticenţă” (reticenţa constă în aceea că una din părţile actului
9
juridic civil păstrează tăcere asupra unor împrejurări esenţiale care ar fi trebuit
aduse la cunoştinţa celeilalte părţi cu ocazia încheierii actului juridic civil).
În legătură cu elementul subiectiv al dolului, reţinem din practica judiciară
următoarele: lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud; nu
există dol dacă contractantul cunoaşte împrejurarea pretins ascunsă.
Condiţii
Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două
condiţii cumulative: să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil; să
provină de la cealaltă parte.
• Dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil constă în cerinţa
ca dolul să privească elemente hotărâtoare pentru încheierea actului, în sensul că,
dacă partea aflată în eroarea provocată ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi încheiat
acel act juridic. Aprecierea dolului – viciu de consimţământ se face subiectiv, de la
caz la caz, în mod concret, avându-se în vedere şi pregătirea şi experienţa de viaţă
a victimei dolului.
• Dolul să emane de la cealaltă parte se deduce din art.960 alin.1 Cod civil
(„mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi...”). Această cerinţă este
aplicabilă atât actelor juridice bilaterale – cazul în care se vorbeşte de „cealaltă
parte” –, cât şi în cazul actelor unilaterale, cum este cazul testamentului, care este
act juridic unilateral. Asemenea erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică
să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral. Dacă ar exista reciprocitate
de dol, atunci fiecare parte ar avea dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a
cărui victimă este.
Proba dolului
Aşa cum rezultă din art.960 alin.2 Cod civil, dolul nu se presupune; partea care
invocă existenţa dolului pentru pronunţarea nulităţii actului juridic civil trebuie să
facă dovada existenţei acestuia. Fiind un fapt juridic – stricto sensu –, proba se
poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Dovada dolului este mai uşor de
făcut, comparativ cu eroarea, datorită elementului său material.
Dolul, fiind viciu de consimţământ, este sancţionat cu nulitatea relativă a
actului juridic civil. Fiind totodată un delict civil, dolul dă dreptul la o acţiune în
despăgubire în condiţiile art.998 Cod civil.
Violenţa
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere ce o determină să încheie un
act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
10
Codul civil reglementează violenţa ca viciu de consimţământ în art.955 –
958. Astfel, art.956 Cod civil stabileşte: „Este violenţă totdeauna când, spre a face
o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, rezonabilă după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”; art.957 dispune:
„Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei,
asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art.958 stabileşte că „simpla temere
reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”; art.959 prevede:
„Convenţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea
violenţei, convenţia s-a aprobat expres sau tacit sau dacă a trecut timpul defipt de
lege pentru restituţiune”.
Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, avem violenţă fizică şi violenţă
morală.
• Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică
ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi ca un simplu
instrument în încheierea actului juridic civil; de exemplu, forţarea mâinii unei
personae de a semna un înscris ce constată un act juridic. O asemenea ameninţare
este mai mult decât un viciu de consimţământ, în sensul că aceasta are ca efect
lipsa consimţământului.
• Violenţa morală sau psihică este tot o ameninţare cu un rău, care priveşte
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, de natură să-i provoace acesteia o
traumă care o determină să încheie un act juridic civil.
După caracterul ameninţării, deosebim: violenţă legitimă şi violenţă
nelegitimă.
• Violenţa legitimă sau justă este aceea făcută în exercitarea unui drept subiectiv.
O asemenea ameninţare nu este viciu de consimţământ. De exemplu, creditorul îl
ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie
obligaţia.
• Violenţa nelegitimă sau injustă este acea ameninţare care nu este bazată pe un
drept subiectiv. Aceasta atrage anulabilitatea actului juridic.
Structura violenţei
Violenţa – viciu de consimţământ cuprinde două elemente: un element
obiectiv şi un element subiectiv.
• Elementul obiectiv sau exterior constă în ameninţarea cu un rău, care poate fi de
natură fizică (lovituri, vătămare corporală, ucidere), patrimonială (distrugerea sau
degradarea unui anumit bun, sistarea unor plăţi etc.) sau morală (compromiterea
reputaţiei, părăsirea persoanei etc.).
11
• Elementul subiectiv sau interior constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate, de natură să determine victima să încheie actul juridic civil. Ceea ce
alterează consimţământul este tocmai această temere insuflată victimei.
Condiţiile violenţei
Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie întrunite
cumulativ două condiţii260: să fie determinant pentru încheierea actului juridic
civil şi să fie injustă (nelegitimă).
• Condiţia să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil necesită
anumite precizări. Astfel, art.956 Cod civil precizează că temerea trebuie să fie
„raţionabilă cu dânsa” – după persoana ameninţată –, adică să fie de natură a
determina la încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului determinant,
hotărâtor al temerii sale, se ia în considerare persoana victimă a violenţei sub
aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, starea psihică, persoana de la care
provine violenţa, locul unde se exercită violenţa, timpul când se exercită violenţa
etc. În ce priveşte persoanele, art.957 Cod civil se referă, în afară de persoana
ameninţată, la soţ, descendenţi şi ascendenţi. În literatura de specialitate s-a
apreciat în mod just că enumerarea aceasta nu trebuie considerată ca limitativă, ea
vizând şi alte persoane, de care victima violenţei este legată printr-o afecţiune.
Condiţia să fie injustă (nelegitimă, ilicită), deoarece nu orice ameninţare,
prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consimţământ. Această condiţie este
îndeplinită ori de câte ori actele de violenţă nu sunt făcute în exercitarea unui drept
subiectiv şi în limitele legii. Vom fi în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ,
în situaţia în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept subiectiv (a unui drept de
creanţă), mijloacele folosite în acest scop sunt în afara legii (creditorul îl ameninţă
pe debitor cu moartea).
Pentru actele juridice bilaterale sau multilaterale, spre deosebire de dol, în
cazul violenţei nu se mai cere ca aceasta să provină de la cealaltă parte
contractantă, ci, aşa cum prevede art.955 Cod civil, ameninţarea cu un rău poate să
provină şi de la un terţ.
Se apreciază că starea de necesitate în care se găseşte o persoană, ce o determină să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei –
viciu de consimţământ, deci că s-ar putea cere anularea actului juridic şi
atunci când ameninţarea cu un rău provine dintr-o împrejurare ce constituie o stare
de necesitate.
De reţinut este faptul că, în raport cu reglementarea actuală aviolenţei ca
viciu de consimţământ, starea de necesitate în care s-am aflat o persoană şi care a
determinat-o să încheie un act juridic nu poate fi asimilată viciului de
consimţământ al violenţei şi ca atare nu atrage sancţiunea nulităţii relative.
În mod excepţional, respectiv, în măsura în care, datorită stării de necesitate,
a lipsit consimţământul uneia dintre părţi, actul juridic este lovit de nulitate
12
absolută. Cu alte cuvinte, dacă una din părţile actului juridic civil profită de starea
de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respective este lovit de
nulitate absolută pentru cauză imorală.
Leziunea
Leziunea – viciu de consimţământ constă în prejudicial material suferit de
una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre două prestaţii.
Disproporţia de valoare trebuie să existe chiar în momentul convenţiei.. Astfel, art.
951 Cod civil prevede că:„Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză
de necapacitate decât în caz de leziune”, iar art. 1165 Cod Civil
precizează: „Majorul nu poate pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”.
În această din urmă situaţie, legiuitorul a considerat că simpla disproporţie dintre
valoarea prestaţiilor reciproce nu poate duce la concluzia vicierii
consimţământului, de vreme ce părţile contractante sunt persoane majore ce au
capacitate de exerciţiu deplină. Art. 1157 Cod civil prevede că „Minorul poate
exercita acţiunea în resciziune – anularea unui contract pentru leziune – pentru
simpla leziune în contra oricărei convenţii”. Acest articol a fost implicit modificat
prin dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice
Pentru soluţia că pericolul fortuit, care a determinat pe cineva să încheie un act
juridic, poate uneori „zdruncina raţiunea victimei şi a o distruge, aşa încât
consimţământul să fie inexistent”, a se vedea şi juridice, text potrivit căruia „(1)
Aplicarea dispoziţiilorreferitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge
la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2)
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”. De la regula prevăzută
de art. 1165 Cod Civil există excepţia265 ce rezultă din art. 694 Cod Civil, potrivit
căreia majorul poate invoca leziunea în cazul în care „succesiunea ar fi fost
absolvită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament
necunoscut în momentul acceptării”, după ce el a acceptat succesiunea.
În cazul acestei situaţii de excepţie este admisibilă acţiunea în resciziune
intentată de către o persoană majoră.
Structura leziunii
Structura leziunii este diferită în raport de concepţia care stă la baza reglementării
acesteia. În această privinţă există două concepţii: o concepţie obiectivă şi o
concepţie subiectivă.
13
Potrivit concepţiei obiective, pentru a fi în prezenţa leziunii este suficient să
existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii.
Potrivit concepţiei subiective, pentru a fi în prezenţa leziunii este necesar ca,
pe lângă elementul obiectiv, să existe şi un element subiectiv, concretizat în viciu
de consimţământ ce rezultă din exploatarea stării de nevoie în care se află una
dintre părţi de care are cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită.
În dreptul civil român este consacrată excepţia obiectivă: cel ce invocă
leziunea nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.
Dacă o parte profită de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, actul juridic
este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
Condiţii
Din reglementarea şi definiţia leziunii rezultă că sunt necesare următoarele
condiţii pentru a se putea cere anularea actului pentru acest viciu de consimţământ:
leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului respectiv (art.1158 Cod
civil prevede că, atunci când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi
neaşteptat, minorul nu are acţiunea în resciziune); leziunea să existe în raport cu
momentul încheierii actului juridic; disproporţia de valoare între contraprestaţii să
fie vădită.
Domeniul de aplicare
Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât în privinţa persoanelor,
cât şi în privinţa actelor juridice. Cu privire la persoane, leziunea se referă numai
la minorii între 14 şi 18 ani, adică la minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Sub aspectul actelor juridice supuse anulării pentru leziune, trebuie avute în
vedere următoarele cerinţe: leziunea priveşte doar actele de administrare încheiate
de minor singur, fără încuviinţarea părinţilor ori tutorelui, acte pentru care legea nu
cere şi încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceste acte sunt lezionare pentru
minor; sunt supuse leziunii numai actele cu titlu oneros comutative (nu şi cele
aleatorii).
14
Secţiunea a III-a
Obiectul actului juridic
1. Definiţie.Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită

prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de
care sunt ţinute părţile.
Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu conţinutul sau efectele
actului juridic civil, respectiv, cu drepturile subiective civile şi obligaţiile născute
din actul juridic. Bunăoară, nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia
vânzătorului de a preda lucrul cumpărătorului, pe de o parte, şi predarea lucrului
respectiv, pe de altă parte
2.Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic civil
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale – obiectul să existe; să fie în circuitul civil; să fie
determinat sau determinabil; să fie licit şi moral –, precum şi anumite condiţii
speciale: cel ce se obligă să fie titularul dreptului; obiectul să conste într-un fapt
personal al debitorului; să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege.
Condiţii generale
• Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Dacă bunul ce formează obiectul
actului juridic a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, un
asemenea act nu este valabil. Soluţia este consacrată expres în materia vânzării273.
Bunul existent la data încheierii actului juridic civil îndeplineşte condiţia pe
care o avem în vedere.
Bunul viitor poate forma obiect valabil al actului juridic, cu excepţia succesiunilor
viitoare (încă nedeschise), ca, de exemplu, o recoltă viitoare, lucrul care se va
confecţiona etc.; bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei ipoteci
–art. 1775 Cod civil.
• Obiectul să fie în circuitul civil. Această condiţie este formulată expres în art.
963 Cod civil şi concretizată în material vânzării în art. 1310 Cod civil, în care se
prevede: „Toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute afară numai dacă
vreo lege a oprit aceasta”.
Bunurile inalienabile nu pot forma obiect valabil al vreunui act juridic civil.
De exemplu, terenurile aparţinând domeniului public, succesiunile nedeschise,
substanţele stupefiante etc. sunt scoase din circuitul civil;274 de asemenea, viaţa,
sănătatea, integritatea corporală a fiinţei umane, starea civilă etc.
Aşadar, prin bunuri aflate în circuitul civil se înţeleg acelen bunuri care pot
fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre
bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii
restrictive.
15
Nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau a cerinţelor restrictive de circulaţie a
anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv.
• Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Această condiţie este cerută atât de art.948 pct.3 Cod civil, care vorbeşte
despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei
convenţii, cât şi de art.964 Cod civil, care stabileşte că „obligaţia trebuie să aibă
de obiect un lucrudeterminat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi
necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Sanctiunea este nulitatea absoluta a actului juridic indifferent in ce consta
obiectul.
• Obiectul să fie posibil. Această cerinţă decurge din principiul că nimeni nu poate
fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului actului juridic civil echivalează
practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic.
Imposibilitatea obiectului actului juridic civil trebuie să aibă caracter absolut,
obiectiv, iar nu subiectiv. Prestaţia trebuie să fie imposibilă pentru oricine. Pe cale
de consecinţă, dacă imposibilitatea este subiectivă (relativă), adică numai pentru un
anumit debitor, atunci obiectul actului juridic civil este valabil,
iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, este angajată răspunderea
civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material – dacă obiectul actului juridic nu
poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt –, dar şi de ordin juridic – dacă se
datorează unei împrejurări de drept. Imposibilitatea de executare trebuie apreciată
totdeauna în raport cu momentul încheierii actului juridic civil.
• Obiectul actului juridic civil să fie licit şi moral.
Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă cu dispoziţiile
legale în vigoare şi cu „bunele moravuri” menţionate în art.5 din Codul civil.
Condiţii speciale
• Obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă. Această condiţie
are la bază principiul după care nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa. Pe
cale de consecinţă, o parte nu poate promite într-un fapt juridic fapta altuia, ci
numai propria faptă, cu excepţia situaţiei în care promisiunea s-ar face în calitate de
reprezentant al acelei persoane.
• Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Această condiţie are la
bază principiul juridic potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce
nu are, ori la mai mult decât are.
Această cerinţă pune în discuţie valabilitatea sau nevalabilitatea vânzării;
soluţia diferă după cum este vorba de bunul vândut: bun generic sau bun cert.
Dacă vânzarea priveşte un bun determinat prin caractere generice sau un
bun viitor, lipsa calităţii de proprietar în momentul încheierii actului juridic
16
civil nu are nici o consecinţă în privinţa valabilităţii acestuia, deoarece, în acest
caz, dreptul de proprietate se strămută în momentul individualizării bunului de
gen sau al naşterii bunului viitor; debitorul căruia îi lipseşte bunul poate, între
timp, procura de la oricine.
Dacă vânzarea priveşte un bun individual determinat, iar părţile au fost de
bună-credinţă sau cel puţin cumpărătorul a fost de bună-credinţă, crezând că
bunul aparţine vânzătorului, actul juridic este anulabil pentru eroare asupra
calităţii esenţiale a vânzătorului; dacă ambele părţi au fost de rea-credinţă,
adică au ştiut că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, atunci actul
juridic civil este lovit de nulitate absolută.
Secţiunea a IV-a
Cauza
1. Definiţie şi reglementare
Cauza sau scopul actului juridic este acea condiţie de fond, esenţială şi
generală, care constă în obiectivul urmărit la înche- ierea unui asemenea act.
2. Elementele cauzei
În dreptul nostru civil se admite că există două elemente care compun

cauza actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat.
a) Scopul imediat (direct), numit şi scopul obligaţiei, diferă în funcţie de
categoria de acte juridice civile, fiind identic în cadrul aceleiaşi categorii:
• în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în reprezentarea sau
prefigurarea mintală a contraprestaţiei; în această situaţie, reciprocităţii de
prestaţii ale părţilor îi corespunde reciprocitatea de cauze;
• în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia
de a gratifica;
• în contractele reale, scopul imediat constă în reprezentarea remiterii
lucrului;
• în contractele aleatorii se consideră că elementul risc constituie cauza
obligaţiilor părţilor.
Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în cadrul unei
categorii de acte juridice civile.
b) Scopul mediat (indirect), numit şi scopul actului juridic civil, constă în
motivul determinant al încheierii unui act juridic civil şi priveşte fie însuşirile
contraprestaţiei, fie anumite calităţi ale celeilalte părţi.
Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este subiectiv şi variabil de la
o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de la
un act la altul. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul
imediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat,
respectiv, sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la
17
cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, iar o altă
persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie), respectiv, de la vânzător la
vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi
cumpere un alt lucru, iar o altă persoană vinde un alt lucru pentru ca din suma
obţinută să plătească o datorie).
3. Condiţiile cauzei
Din reglementările cuprinse în art.5, 966, 968 Cod civil rezultă că, pentru
a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să
fie reală, să fie licită, să fie morală.
a) Cauza trebuie să existe. Această cerinţă este prevăzută de art.966 Cod
civil, care dispune că „obligaţia fără cauză .... nu poate avea nici un efect”.
Această condiţie de valabilitate a cauzei este înţeleasă diferit în literatura de
specialitate.
Considerăm că, în rezolvarea problemei, este necesar să facem o dublă
distincţie: pe de o parte, scopul mediat de scopul imediat; pe de altă parte,
cauzele lipsei de cauză, ceea ce va duce la următoarele soluţii:
• când lipsa cauzei se datorează lipsei discernământului, lipsesc ambele
elemente(scopul mediat si imediat) ale acesteia, deoarece în structura
voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, ambele presupunând
existenţa discernământului; în această situaţie, lipsa cauzei atrage
nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este
sancţiunea lipsei discernământului;
• când lipsa cauzei se datorează: lipsei contraprestaţiei, în contractele
sinalagmatice; lipsei predării bunului, în actele reale; lipsei riscului,
în actele aleatorii; lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit
– lipseşte un element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului
imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport
juridic, ceea ce atrage nulitatea absolută a actului juridic.
b) Cauza trebuie să fie reală. Această condiţie a cauzei este expres
prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... fondată pe o cauză falsă ...nu poate
avea nici un efect”.
Cauza nu este reală, ci falsă, când există eroare asupra motivului
determinant, adică asupra scopului mediat. Falsitatea cauzei atrage nulitatea
relativă a actului juridic.
c) Cauza să fie licită. Cerinţa este prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia
... nelicită nu poate avea nici un efect” şi de art.968 Cod civil, care prevede:
„Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice”. Prin urmare, în actele juridice, cauza este ilicită
când vine în contradicţie cu normele imperative ale legii. Ilicit poate fi doar
18
scopul mediat.
d) Cauza trebuie să fie morală. Scopul actului juridic civil este moral
atunci când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, respectiv
cu bunele moravuri.
Secţiunea a V-a
Forma actului juridic civil
1. Definiţie
Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
Principiul consensualismului
Forma actului juridic civil în sens restrâns – stricto sensu – este dominată
de principiul consensualismului. Acest principiu înseamnă că simpla manifestare
de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă, pentru ca actul juridic civil să
ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei pe care o îmbracă
manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.
Principiul consensualismului nu este expres consacrat cu caracter general.
Existenţa sa este dedusă, neîndoielnic, din faptul că acest principiu este
consacrat pentru anumite acte juridice, precum contractul de vânzare-cumpărare
(art.1295 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu
se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).
Legea civilă consacră expres excepţiile de la principiul consensualismului,
care în esenţă sunt trei: forma cerută ad validitatem, forma cerută ad
probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Clasificarea condiţiilor de formă

Condiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în principal, în
funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor. Astfel, distingem:
• forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută şi sub
denumirea de forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem, a cărei
nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;
• forma cerută pentru probarea actului juridic, care se mai numeşte şi
forma cerută ad probationem, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea
dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;
19
•forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, a cărei
nerespectare se sancţionează cu inopozabilitatea. Acest lucru înseamnă
că terţa persoană este în drept să ignore actul juridic care trebuie adus la
cunoştinţa altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în
acest scop.
După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru actul juridic civil,
distingem:
• forma legală, adică cea impusă de legea civilă;
• forma voluntară ori convenţională.
Forma cerută ad validitatem

Justificare, caractere şi condiţii
Forma cerută ad validitatem este condiţia de formă a actului juridic civil care
constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii
absolute a actului juridic respectiv.
Caracterele juridice ale formei ad validitatem sunt urmă-
toarele:
• este un element constitutiv al actului juridic, lipsa acestuia fiind
sancţionată cu nulitatea absolută a actului;
• implică manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude manifestarea
tacită a voinţei părţilor;
• este exclusivă, deoarece nu permite părţilor să opteze pentru o anumită
formă decât în situaţia în care legea prevede posibilitatea unei opţiuni,
ca, de exemplu, cazul
testamentului, care, potrivit art.859 Cod civil, poate fi autentic,
olograf sau mistic.
Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
• întregul cuprins al actului juridic civil trebuie să îmbrace forma solemnă;
• actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu un act solemn,
chiar dacă, privite separat, nu sunt acte juridice solemne, trebuie să
îmbrace, obligatoriu, forma solemnă;
• actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă – excepţie face cazul legatului, care poate fi
revocat şi în mod tacit.
Forma autentică este o formă solemnă. Acest lucru nu înseamnă că
forma solemnă se reduce la forma autentică, ci ea are o sferă mai largă, aflându-se
în relaţia întreg (forma solemnă) – parte (forma autentică).
20
Aplicaţii ale formei ad validitatem
Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă sunt:
• donaţia – art.813 Cod civil;
• testamentul – art.858 Cod civil;
• revocarea expresă a unui legat – art.858 Cod civil;
• acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar – art.704
Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995286 a notarilor
publici şi a activităţii notariale;
• renunţarea expresă la succesiune – art.76 alin.4 din
Legea nr.36/1995;
• ipoteca – art.1772 Cod civil;
• actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren, indiferent că
acesta este situat în intravilan sau extravilan – art.2 alin.1 din Legea
nr.247/2005287 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente, care a abrogat Legea nr. 54/1998;
• contractul de arendare scris – art.3 şi art.6 alin.1 şi 4 din Legea
nr.16/1994, cu modificările ulterioare etc.
Forma cerută ad probationem

Noţiune şi justificare
Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă, impusă de lege
sau stabilită de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a
proba actul juridic valabil încheiat.
Caractere
• este obligatorie, iar nu facultativă; din acest punct de vedere, se
aseamănă cu forma cerută ad validitatem;
• nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului
juridic civil cu un alt mijloc de probă;
• reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, întrucât
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma scrisă.
Nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului
juridic civil, ci sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului
juridic cu un alt mijloc de probă.
Aplicaţii
Legislaţia în vigoare foloseşte două procedee de aplicare a formei ad
probationem:
• instituirea formei ad probationem pentru o anumită categorie de acte
juridice civile, respectiv, cele care au un obiect de o valoare mai mare
decât cea prevăzută de lege – art.1191 alin.1 Cod civil;
• instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite
21
acte juridice: contractul de locaţiune (art.1416 Cod civil), depozitul voluntar
(art.1597 Cod civil), tranzacţia (art.1705 Cod civil), contractul de închi- riere a
locuinţelor (art.21 din Legea nr.114/1996, legea locuinţei, republicată),
contractul de asigurare (art.241 din Legea nr.32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările ulterioare.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Noţiune şi justificare
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi
cerute prin lege pentru a face actul juridic civil opozabil şi persoanelor care nu
au participat la încheierea lui, în vederea ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă este necesară, deoarece, potrivit principiului relativităţii,
actul juridic civil îşi produce efecte numai faţă de părţile actului juridic civil.
În anumite situaţii, legea cere îndeplinirea unor formalităţi prin care un
anumit act juridic poate fi cunoscut de către terţi. Este cazul actelor juridice care
constituie sau transmit drepturi reale.
Drepturile reale, fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes. Pentru a
fi opozabile faţă de terţi şi actele juridice ce au ca obiect drepturi reale, este
necesară luarea măsurii de publicitate.
Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate faţă de terţi

Dintre aplicaţiile acestei forme menţionăm:
• publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare
–Legea nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare,
cu modificările ulterioare;
•publicitatea constituirii gajului, prin păstrarea actului într-o mapă specială la
judecătoria în circumscripţia căreia s-a încheiat actul juridic – art.1686 Cod civil;
•notificarea cesiunii de creanţă – art.1393 Cod civil;
•darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată
– art.1182 Cod civil;
•înregistrarea cerută în materia invenţiilor;
•publicitatea necesară în materie de concesiune, închi- riere şi locaţia gestiunii;
•publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru persoanele juridice de tip asociativ;
•înregistrările şi publicitatea stabilite prin Legea nr.31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată. Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru
opozabilitate este inopozabilitatea, în sensul că terţul nu este obligat să recu-
noască asemenea acte încheiate de părţi, pe care le poate ignora.
22
Secţiunea a VI-a
Modalităţile actului juridic civil
Definiţie. Prin modalităţile actului juridic civil se înţelege acel element
al acestui act care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe
care le produce sau trebuie să le producă un asemenea act.
Din cuprinsul definiţiei rezultă că modalitatea actului juridic are două
elemente:
• împrejurarea care poate consta într-un eveniment sau într- o acţiune
umană; când împrejurarea constă în scurgerea timpului modalitatea poartă
denumirea de termen; când împrejurarea constă fie într-un eveniment viitor,
fie într-o acţiune, modalitatea se numeşte condiţie; când împrejurarea constă
într-o acţiune a omului, modalitatea se numeşte sarcină;
• împrejurarea trebuie să influenţeze efectele actului juridic.
Termenul
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor
şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau stingerea
exercitării drepturilor şi executării obli- gaţiilor.
Principalele reglementări referitoare la termen sunt înscrise în art.1022-1025
Cod civil. Astfel, art.1022 prevede: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru
că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână suspendarea”. Art.1023
stabileşte: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului,
dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”. Potrivit art.1024,
„termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu
rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea
creditorului”. Art.1025, prevede: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiarul
termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat
siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”.
Clasificare
În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv şi extinctiv.
• Termenul suspensiv este acela care amână, întârzie începutul
exercitării dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei până la împlinirea lui.
De exemplu, împrumutul unor bunuri fungibile până la o anumită dată.
Numai la împlinirea datei respective, împrumutătorul începe să-şi exercite
dreptul, iar împrumutatul, să-şi exercite obligaţia.
• Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerci- tării drepturilor
şi executării obligaţiilor până la împlinirea lui. De exemplu, închirierea unui
apartament pe timp de doi ani etc.
23
După criteriul cunoaşterii, sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei
împlinirii sale, avem: termen cert şi termen incert.
• Termenul cert este cel a cărui dată de împlinire este cunoscută; de
exemplu, 1 iulie dintr-un anumit an.
• Termenul incert este cel a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la data
încheierii actului, deşi împlinirea este sigură; de exemplu, data morţii unei
persoane în contractul de rentă viageră.
În funcţie de izvorul său, distingem termenul voluntar, termenul legal şi
termenul judiciar.
• Termenul voluntar este acela care s-a stabilit prin actul juridic unilateral,
bilateral sau multilateral. Termenul voluntar poate fi expres – când este stipulat
explicit în actul juridic civil – şi tacit – când rezultă implicit, indirect din act,
fiind dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută
obligaţiile.
• Termenul legal este stabilit totdeauna prin lege.
• Termenul judiciar este cel stabilit de instanţa de judecată în favoarea
debitorului (art.1583 Cod civil prevede că jude- cătorul va prescrie un
termen de plată în cazul împrumutului făcut în anumite condiţii).
În funcţie de titularul beneficiului termenului, acesta poate fi în favoarea
debitorului, în favoarea creditorului şi în favoarea ambelor părţi.
• Termenul în favoarea debitorului reprezintă regula. Art.1024 Cod
civil stabileşte: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea
debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie, sau din circumstanţe că este primit şi în
favoarea creditorului”.
• Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere
executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se
poată opune.
• Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz, executarea anticipată
a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi.
Efectele termenului
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, afectează numai executarea
actului, iar nu şi existenţa sa. Analiza efectelor pe care el le produce implică
distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie exercitarea dreptului subiectiv şi executarea
obligaţiei. Deşi afectate de termen, dreptul subiectiv şi obligaţia au o existenţă
certă, ceea ce are o serie de consecinţe, şi anume:
• în cazul când debitorul execută obligaţia înainte de termen, plata
este valabilă, în condiţiile art.1023 Cod civil, şi o asemenea plată
echivalează cu o renunţare la beneficiul termenului;
• până la împlinirea termenului (pendente termine), creditorul este
îndreptăţit să ia măsuri de conservare a dreptului său, dar nu poate
intenta acţiunile prevăzute de art.974 şi art.975 Cod civil (acţiunea
oblică şi acţiunea pauliană);
• termenul suspensiv nu amână transferul drepturilor reale asupra
bunurilor individual determinate (res certa), excepţie făcând cazurile
24
în care s-a prevăzut contrariul;
• creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului;
• creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest
mod de stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la
scadenţă, adică să fie exigibile;
• până la împlinirea termenului suspensiv nu începe să curgă prescripţia
extinctivă – art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958.
Termenul extinctiv are ca efect marcarea încetării dreptului subiectiv şi a
obligaţiei corelative. De exemplu, în cazul împlinirii termenului închirierii,
încetează dreptul de folosire a bunului de către locatar şi totodată obligaţiile
locatorului.
Condiţia
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur
ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic293. Art.1004 Cod civil
prevede: „Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un eveniment
viitor şi necert”.
Condiţia implică două elemente: un eveniment viitor, raportat la
momentul încheierii actului juridic civil; realizarea acestui eveniment este
nesigură. Comparativ cu termenul a cărui realizare este certă, condiţia presupune
incertitudinea îndeplinirii evenimentului viitor.
Clasificare
În funcţie de criteriul efectului, distingem: condiţie suspen- sivă şi condiţie
rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde însăşi naşterea
actului juridic civil şi, respectiv, a drepturilor subiective şi a obligaţiilor
corelative. Art.1017 Cod civil prevede:
„Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment
viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea
evenimentului”. De exemplu: îţi vând apartamentul meu dacă mă voi muta în
altă localitate.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea
actului juridic civil (art.1019 Cod civil). De exemplu: îţi vând apartamentul
meu, dar dacă nu voi fi transferat la Bucureşti, până la sfârşitul anului,
vânzarea se anulează. Spre deosebire de termenul extinctiv, care produce efecte
pentru viitor (ex nunc), condiţia rezolutorie are efect retroactiv (ex tunc).
În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, de realizarea ori nerealizarea ei,
distingem: condiţie cauzală, condiţie mixtă, con- diţie potestativă.
• Condiţia este cauzală atunci când realizarea evenimentului depinde
25
de hazard, de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor (art.1005 Cod
civil). De exemplu: îţi voi vopsi mâine costumul dacă va fi soare;
asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri dacă gospodăria
acestuia va fi distrusă de un cutremur, sau de un incendiu etc.
• Condiţia mixtă este cea care depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia
dintre părţile contractante şi de voinţa unui terţ (art.1007 Cod civil). De
exemplu: îţi voi da automobilul dacă te căsătoreşti cu domnişoara X.
• Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.
Condiţia potestativă pură este acea condiţie a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. De exemplu, îţi vând
autoturismul meu, dacă vreau.
Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde
atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane nedeterminate. De
exemplu: îţi voi vinde apartamentul meu, dacă te vei căsători.
Între condiţia potestativă pură şi condiţia potestativă simplă
există deosebiri de regim juridic:
• condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă, deoarece
echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte – art.1010 Cod
civil;
• condiţia potestativă simplă este valabilă dacă depinde de voinţa
debitorului, excepţie făcând donaţia;
• condiţia pur potestativă din partea creditorului este valabilă.
După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului,
condiţia poate fi: pozitivă şi negativă (art.1011 – 1014Cod civil).
Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur.
De exemplu: îţi vând casa, dacă reuşesc să mă mut în alt oraş.
Condiţia negativă constă în nerealizarea unui eveniment viitor şi incert.
De exemplu: îţi închiriez o cameră, dacă nu vând apartamentul.
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte regulile de îndeplinire
sau neîndeplinire a condiţiei, după cum urmează:
• îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să
se facă (art.1011 Cod civil);
• când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit
termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc,
condiţia se socoteşte neîmplinită (art.1012 alin.1 şi art.1013 Cod civil);
•când nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia se socoteşte îndeplinită numai
atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai realiza
• când s-a prevăzut un termen şi, înainte de expirarea lui, este sigur că
evenimentul nu se va mai întâmpla, con- diţia se socoteşte îndeplinită
(art.1013 Cod civil);
26
• condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul a împie- dicat îndeplinirea
ei (art.1014 Cod civil).
În conformitate cu reglementările cuprinse în art.1008 –
1009 Cod civil, distingem: condiţie posibilă, condiţie imposibilă, condiţie
licită şi morală ori condiţie ilicită şi imorală.
• Condiţia trebuie să fie posibilă, adică să privească un eveniment posibil
din punct de vedere material sau juridic.
• Condiţia trebuie să fie licită, în sensul că evenimentul trebuie să fie nu
numai posibil, ci şi un fapt licit şi nu un delict, un act juridic contrar
ordinii publice, bunelor moravuri.
• Condiţia trebuie să fie morală, adică în concordanţă cu bunele moravuri
şi nu contrară acestora.
• Condiţia poate fi imposibilă, atunci când evenimentul- condiţie este
imposibil de a se produce fie fizic (material), fie juridiceşte
(imposibilitate juridică).
Această clasificare prezintă importanţă în privinţa condiţiei suspensive şi
rezolutorii, în sensul următor: condiţia imposibilă, ilicită şi imorală, desfiinţează
actul juridic numai atunci când este suspensivă; când condiţia este rezolutorie,
actul juridic se soco- teşte neafectat de aceasta şi, pe cale de consecinţă, este
valabil.
Efectele condiţiei
Pentru înţelegerea efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic
civil, trebuie să distingem după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie şi
după cum este vorba de efecte anterioare ori posterioare îndeplinirii condiţiei.
Efectele condiţiei suspensive

Efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii con- diţiei (pendente
conditione) trebuie privite sub aspectul că, în această perioadă, actul juridic
civil nu îşi produce efectele şi în consecinţă:
•creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);
•debitorul nu poate face o plată valabilă, iar dacă totuşişi-a executat plata,
poate cere restituirea;
•obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie;
•în acest interval de timp, prescripţia extinctivă nu curge (art.7 alin.3 din
Decretul nr.167/1958);
•în actele translative de drepturi reale, acest efect nu se produce (art.1018
alin.1 Cod civil);
•creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său (art.1016 Cod
civil);
•creditorul poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa;
•creditorul poate ceda dreptul său.
Efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei (eveniente
conditione) trebuie privite sub aspectul retroactiv – în cazul când condiţia
27
suspensivă s-a realizat –, în sensul că actul juridic civil a fost pur şi simplu
încă din ziua încheierii lui. În consecinţă:
• dacă plata a fost efectuată de debitor înainte de înde- plinirea condiţiei,
după acest moment plata este validă şi nu mai poate fi obţinută
restituirea;
• transmiterea de drepturi reale făcute de titularul dreptului se
consolidează.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există unele excepţii:
prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea condiţiei; fructele
culese de înstrăinător rămân ale sale; actele administrative făcute de înstrăinător
înainte de împlinirea condiţiei rămân valabile; riscurile sunt în sarcina
înstrăinătorului (art.1018 alin.1 Cod civil).
Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione, actul juridic sub condiţie rezolutorie îşi produce
efectele ca unul neafectat de această modalitate, în sensul că actul juridic se
comportă ca pur şi simplu, ceea ce înseamnă că:
•debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului;
•creditorul poate cere executarea obligaţiei, debitorul fiind obligat la
aceasta;
•dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte.
Eveniente conditione, când condiţia rezolutorie s-a împlinit, efectele se
materializează în faptul că actul juridic civil este desfiinţat retroactiv, ceea ce
presupune:
•părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate în sensul că înstrăinătorul
va restitui preţul, iar dobânditorul va înapoia bunul;
•drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.
De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există
următoarele excepţii:
•actele administrative făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
•riscurile produse pendente conditione sunt suportate de dobânditorul
proprietar în mod definitiv;
•fructele culese de dobânditor rămân la acesta;
•în actele juridice cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru
viitor (ex nunc).
Sarcina
28
Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă în obligaţia de a da, a face
sau a nu face, obligaţie impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu
gratuit. Codul civil român nu conţine o reglementare generală a sarcinii, dar
cuprinde o serie de aplicaţii în materia donaţiei (art.828 – 830 Cod civil) şi a
legatului (art.930 Cod civil).
Clasificare
În funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de sarcină: în
favoarea dispunătorului, în favoarea gratificatului297, în favoarea unui terţ298.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectele urmă- toare:
• numai prin donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispunătorului;
• sarcina poate influenţa natura actului juridic, adică ea constă într
obligaţie ce egalează sau întrece valoarea echivalentului donaţiei; în acest
caz, actul juridic devine cu titlu oneros;
• sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei
pentru altul, ceea ce înseamnă că terţul dobânditor va avea dreptul de a cere
executarea obligaţiei, iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului
pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat între
stipulant şi promitent.
În raport cu valabilitatea lor, distingem: sarcină imposibilă, sarcină ilicită şi
sarcină imorală.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei,
ci numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în
principiu, revocarea actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.
Capitolul III
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Secţiunea I
Noţiunea şi determinarea efectelor actului
juridic civil
Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective civile şi

obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act
juridic civil.
Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege stabilirea ori
29
fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat, modificat
sau stins un astfel de act.
Necesitatea stabilirii efectelor actului juridic decurge din nevoia
cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor, respectiv, a conţi- nutului actului juridic
civil.
Operaţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil este necesară,
deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic este clar, datorită mai multor
împrejurări, precum: neconsemnarea manifestării de voinţă într-un înscris;
greşita exprimare a părţilor; folosirea unor cuvinte nepotrivite; conciziunea
excesivă a expresiilor sau cuvintelor utilizate.
Determinarea efectelor actului juridic civil

Determinarea efectelor actelor juridice presupune respectarea mai multor
reguli:
Prima regulă priveşte faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor
actului juridic civil şi presupune aplicarea regulilor referitoare la dovedirea
existenţei actului juridic civil. Dacă nu se dovedeşte existenţa actului juridic
civil, nu se mai pune problema stabilirii efectelor sale. Atunci când există
mijloace de probă suficiente, o dată cu dovedirea existenţei actului juridic
civil se stabilesc şi efectele sale. În atare situaţie, dovedirea actului şi
conţinutului său constituie singura fază necesară determinării efectelor.
Există situaţii în care din mijloacele de probă nu rezultă cu claritate
conţinutul actului, efectele sale. În asemenea situaţii apare necesară o a doua
regulă a determinării efectelor actului juridic, care constă în interpretarea
voinţei părţii sau părţilor actului juridic.
Interpretarea actului juridic civil este necesară fie pentru calificarea
juridică a actului, fie pentru stabilirea conţinutului real al actului, respectiv, pentru
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor.
Stabilirea conţinutului actului juridic civil este generată de regula cuprinsă
în art.970 alin.2 Cod civil, după care convenţiile „obligă nu numai la ceea ce
este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea
dă obligaţiei, după natura sa”.
Interpretarea contractelor se face după următoarele reguli:
• actul juridic civil se interpretează după voinţa reală a părţilor, nu după
înţelesul literal al cuvintelor – art.977 Cod civil;
• actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost
încheiat, şi acele efecte pe care legea,echitatea sau obiceiul le dau
obligaţiei după natura acesteia – art.970 alin.2 Cod civil;
• clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu
sunt menţionate expres în cuprinsul acestuia – art.981 Cod civil;
• clauzele unui act juridic se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul din întregul act – art.982 Cod civil;
• dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu
ar produce vreun efect – art.978 Cod civil;
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă din natura
30
actului juridic – art.979 Cod civil;
• în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective„se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – art.980 Cod civil;
• clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat –
art.983 Cod civil;
• oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic
trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit –
art.984 Cod civil;
• întinderea efectelor unui act juridic nu poate fi redusă la exemplul
folosit pentru explicarea înţelesului unor clauze din actul încheiat – art.985 Cod
civil;
Secţiunea a II-a
Principiile efectelor actului juridic civil
1. Definiţie şi fundament
Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată
modul în care se produc aceste efecte, respectiv, cum, în ce condiţii şi faţă de cine
se produc ele.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii: principiul forţei
obligatorii, principiul irevocabilităţii, principiul relativităţii.
2. Principiul forţei obligatorii

2.1. Noţiune şi fundament
Principiul forţei obligatorii îşi are temeiul în prevederile art.969 alin.1 Cod
civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”.
Principiul forţei obligatorii este cunoscut prin adagiul pacta sunt servanda,
precum şi prin expresia contractul este legea păr-ţilor. Actul juridic încheiat este
obligatoriu, iar nu facultativ.
Principiul forţei obligatorii a actului juridic are la bază două cerinţe:
necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de
actele juridice civile; imperativul moral al respectării cuvântului dat.
Excepţii
Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii înţelegem acele situaţii în
care, dispărând sau atenuându-se raţiunile ce impun forţa obligatorie,
principiul nu se mai aplică. Cu alte cuvinte, efectele acestui principiu sunt fie
mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.
Excepţiile la care ne-am referit sunt de două feluri: unele reprezintă
restrângeri ale forţei obligatorii, iar altele, extinderi ale acesteia.
Restrângerea forţei obligatorii se realizează în cazul încetării actului
juridic înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită
31
morţii uneia dintre părţi în actele intuitu personae, ca, de exemplu, în cazul
mandatului, care, potrivit art.1552 pct.3 Cod civil, încetează în cazul morţii
sau punerii sub interdicţie judecătorească a mandatarului; în cazul încetării
actului juridic în situaţia pieirii bunului ce formează obiectul contractului, cum
este cazul locaţiunii, potrivit art.1439 alin.1 Cod civil.
Extinderea forţei obligatorii se realizează în ipoteza prelungirii
(prorogării) unor acte juridice peste termenele ce au fost convenite de părţi, ca,
de exemplu, prorogarea contractelor de închiriere la care se referă art.1 din
Legea nr.241/2001306, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

3.1. Definiţie şi fundament
Principiul irevocabilităţii actului juridic rezultă din prevederile
art.972 alin.2 Cod civil: astfel, convenţiile pot fi revocate prin
consimţământul mutual al părţilor; per a contrario, convenţiile nu se pot
revoca prin consimţământul unilateral, doar al uneia din părţi.
Prin urmare, putem defini principiul irevocabilităţii ca fiind acea regulă de
drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Excepţii
De la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile sunt admise două

categorii de excepţii:
Excepţii în cazul categoriei actelor juridice bilaterale ori multilateral:
Intră în această categorie:
• revocarea donaţiei între soţi – art.937 Cod civil;
• revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată –
art.1436 alin.2 Cod civil;
•încetarea contractului de societate – art.1523 pct.5, art.1527 şi art.1529
Cod civil;
• revocarea mandatului – art.1552 pct.1 şi 2 Cod civil;
• revocarea depozitului de către deponent – art.1616 Cod civil;
• denunţarea unor contracte
307
de către administratorul/lichi- dator – art.67 din
Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, republicată;
• încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de
către concedent – art.35 lit.b din Legea nr.219/1998, privind regimul
concesiunilor, cu modi- ficările ulterioare.
32
Excepţii din categoria actelor juridice unilaterale
Fac parte din această categorie:
• testamentul, care este esenţialmente revocabil – art.802 Cod civil;
• renunţarea la o succesiune poate fi revocată dacă, în intervalul cuprins
între data renunţării şi data retractării renunţării, un alt moştenitor nu a
acceptat moştenirea şi, între timp, nu a expirat termenul de 6 luni
pentru acceptarea moştenirii – art.701 Cod civil;
• oferta poate fi revocată înainte de a ajunge la destinatar;
• revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt – art.1206 alin.2 Cod civil.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Definiţie şi justificare
Principiul relativităţii este formulat expres, pentru actele bilaterale, în
art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Acest principiu rezultă şi din art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile exprimă acea regulă de
drept potrivit căreia un astfel de act produce efecte juridice numai faţă de autorul
sau autorii lui, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane. Prin
urmare, actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul său.
Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză

Pentru a înţelege mai bine principiul menţionat mai sus, este necesar să ne
referim la cele trei categorii de persoane care interesează din punct de vedere al
raportului lor cu un anumit act juridic civil, şi anume: părţi, avânzi-cauză şi terţi.
• Părţile sunt subiectele de drept civil care încheie actul juridic civil şi faţă
de care se produc efectele acestuia în temeiul principiului relativităţii.
• Terţii sunt persoane străine de actul juridic şi de părţile acestuia. Terţul
este desemnat şi prin expresia cel de-al treilea .
• Avânzii-cauză sunt persoane care nu au participat la încheierea
actului juridic, dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia în temeiul
raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Cu alte cuvinte, avânzii-cauză
reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi; avânzii-cauză se
aseamănă cu părţile, deoarece actul juridic civil produce efecte juridice şi faţă de
ei şi, în acelaşi timp, se aseamănă cu terţii, întrucât, ca şi aceştia, nu au
participat la încheierea actului juridic civil.
Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu
universal ai părţilor; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal for- mează o singură
categorie de avânzi-cauză, deoarece între ei există o diferenţă cantitativă, iar nu
calitativă.
33
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, o
universalitate de drepturi şi obligaţii, cum este cazul moştenitorului legal unic,
legatarului universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin
efectul comasării (fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal acea persoană care dobândeşte o fracţiune
dintr-un patrimoniu, cum sunt moştenitorii legali,legatarii cu titlu universal,
persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice
divizată (total ori parţial).
Sub aspect juridic, succesorii universali sau cu titlu universal sunt
consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că
dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal de a fi avânzi-cauză
constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor îşi produce efectele
şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau toate sau o parte din
drepturile subiective şi obligaţiile autorului lor; excepţie fac drepturile şi
obligaţiile strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi
ca netransmisibile.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un
anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unei universalităţi juridice,
cum este cazul cumpărătorului unui bun, donatarului, legatarului cu titlu
particular, persoanei juridice dobânditoare a activului net, ca efect al dizolvării
altei persoane juridice.
Calitatea de avânzi-cauză a acestei categorii de succesori se apreciază în
raport de actele anterioare ale autorului referitoare la dreptul sau bunurile
respective, nu şi în raport de actul prin care a dobândit un drept în care are
poziţia de parte. Este cazul cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui
contract de locaţiune anterior contractului de vânzare-cumpărare, prevăzut de
art.1441 Cod civil.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au ga- rantată creanţa
lor cu vreo garanţie reală (gaj, ipotecă), ci au doar un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului lor. În acest sens, art.1718 Cod civil
stabileşte: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale
cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorilor lor, deoarece sunt
direct influenţaţi de actele juridice încheiate de debitori cu alte persoane prin
care acte activul patrimonial al celor debitori se măreşte sau se micşorează,
după caz.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului
34
juridic civil
Noţiune şi categorii de excepţii
Sunt excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice civile cazurile în
care actul juridic civil produce efecte, prin voinţa părţilor actului, şi faţă de
alte persoane decât părţile care au participat la încheierea acestuia.
În doctrină, excepţiile de la acest principiu se împart în: aparente şi reale.
Excepţiile aparente de la principiul relativităţii

Excepţiile aparente sunt cazurile în care numai la prima vedere am fi în
prezenţa unei abateri de la relativitate, în realitate efectele subordonându-se
exigenţelor principiului.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii actelor juridice civile:
a) Avânzii-cauză nu constituie o veritabilă excepţie de la principiul

relativităţii deoarece:
• succesorii universali şi cei cu titlu universal, fiind„continuatori”
ai autorilor lor, sunt asimilaţi părţilor, în sensul că iau locul părţilor iniţiale
în privinţa efectelor actului juridic civil;
• succesorii cu titlu particular, în măsura şi condiţiile arătate, iau locul
părţii sau părţilor actului juridic, iar dobândirea calităţii de având-cauză
se face cu voia lor;
• creditorii chirografari nu constituie excepţie reală de la principiul
relativităţii, întrucât actul încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi
obligaţii pentru ei direct, ci pentru debitor. Dreptul de a ataca actul
fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu
terţul.
b) Promisiunea pentru altul sau promisiunea faptei altuia (convenţia de
porte fort) este acel act juridic prin care o parte – promitentul – se angajează
faţă de cealaltă parte – creditorul promisiunii – să determine o a treia
persoană – un terţ – să ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Promisiunea pentru altul constituie numai în aparenţă o excepţie de la
principiul relativităţii, deoarece, în temeiul ei, ceea ce se promite
este, în realitate, propria faptă a promitentului, de a determina pe
cineva să adere la un act juridic. Cu alte cuvinte, terţul va fi obligat numai
dacă se obligă personal ori prin reprezentare. Terţul devine parte în act prin
voinţa sa. Dacă terţul nu notifică actul, promitentul este ţinut să-l
despăgubească pe creditor.
c) Simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent
35
(ostensibil), dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea
stabilită printr-un alt act, ascuns, dar adevărat.
Simulaţia poate să apară sub trei forme: actul fictiv, când actul public
este încheiat numai de formă şi este contrazis de actul secret (numit şi
contraînscris); actul deghizat, când în actul public se indică un anumit act, pe când
în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi, spre exemplu, vânzare-
cumpărare şi donaţie; interpunere de persoane, când numai prin actul secret se
determină adevăratele părţi, altele decât cele din actul public, ambele ori cel puţin
una din ele. Potrivit art.1175 Cod civil, între părţi produce efecte actul adevărat,
real, secret. Faţă de terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, potrivit
aceluiaşi articol.
d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană,
numită reprezentant, încheie un act juridic civil, în numele şi pe seama altei
persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului încheiat se produc
direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea poate fi, după izvorul său, legală şi con- venţională.
În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a oreprezenta pe alta
este prevăzută de lege, pe când în cazul reprezentării convenţionale, această
putere este stabilită prin convenţia părţilor.
Reprezentarea este excepţie numai aparentă de la principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil, deoarece, în cazul reprezentării convenţionale,
reprezentantul intră în noţiunea de parte a actului juridic civil, iar în cazul
reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege, iar nu prin
actul altcuiva, fără voia reprezentantului.
În funcţie de întinderea ei, reprezentarea poate fi totală şi parţială.
• Reprezentarea este totală, când se conferă reprezentantului puterea
de a face pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor strict
personale.
• Reprezentarea este parţială sau specială, când se conferă reprezentantului
puterea de a face pentru reprezentat un anumit sau anumite acte juridice
determinate.
Reprezentarea poate fi şi frauduloasă315, când reprezentantul încheie
actul juridic civil, cu intenţie şi înţelegere cu terţul contractant, în frauda
intereselor celui reprezentat. Actul juridic civil astfel încheiat este lovit de
nulitate şi nu produce efecte împotriva celui reprezentat
Reprezentarea produce următoarele efecte: faţă de reprezentat, efectele
actului juridic civil astfel încheiat se produc întocmai ca şi în cazul în care el
ar fi încheiat personal acest act; faţă de terţul contractant, efectele actului
juridic astfel încheiat se produc direct, el fiind personal parte în acest act
juridic; faţă de reprezentant, efectele actului juridic civil pe care le-a încheiat nu
se produc, el nu devine parte în acest act juridic.
e) În doctrină este considerată ca excepţie aparentă de la principiul
relativităţii efectelor actelor juridice civile şi o categorie de acţiuni civile, şi
anume acţiunile directe.
Este vorba de dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra
36
unei alte persoane cu care nu este în raport contractual, dar este o altă persoană cu
care prima este în legătură contractuală. Este vorba de aplicarea art.1488 şi
art.1542 alin.2 Cod civil.
Excepţiile reale
În doctrină este considerată a fi o excepţie reală de la principiul
relativităţii stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei a treia
persoane.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant,
convine cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să
efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, terţ beneficiar, care nu
ia parte la încheierea actului juridic civil nici direct, nici prin reprezentare.
Este o excepţie reală, şi nu aparentă, deoarece, deşi terţul beneficiar nu participă
la încheierea actului juridic civil, nici personal, nici prin reprezentare,
drepturile sale izvorăsc în mod direct din convenţia încheiată între stipulant şi
promitent.
Capitolul IV
NULITATEA ACTULUI JURIDIC
Secţiunea I
Noţiunea nulităţii actului juridic civil
Nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic civil de
efectele contrare regulilor de conduită cuprinse în norme juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă.
Din cuprinsul definiţiei rezultă o serie de consideraţii care se constituie în
trăsături caracteristice nulităţii:
• nulitatea este o sancţiune de drept civil;
• priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu;
• intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează
condiţiile de validitate a actului juridic;
• constă în lipsirea actului de efectele ce contravin normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu
priveşte actul juridic în întregul lui;
• momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu
legea este acela al încheierii actului juridic;
• actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului
urmărit de dispoziţia legală încălcată.
37
Funcţiile nulităţii
Funcţiile pe care le îndeplineşte nulitatea sunt următoarele:
• funcţia preventivă, care constă în înlăturarea intenţiei părţilor de a
încheia acte juridice prin încălcarea con- diţiilor de valabilitate a
acestora în momentul încheierii unor astfel de acte;
• funcţia sancţionatorie, care constă în lipsirea de efecte a actului juridic
civil încheiat în pofida regulilor stabilite de lege.
În situaţia în care prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în acţiune
funcţia suspensivă, înlăturându-se efectele contrare legii.
Există autori care fac vorbire şi cu privire la o a treia funcţie a nulităţii
actului juridic civil, respectiv funcţia de mijloc de garanţie a principiului
legalităţii în domeniul actelor juridice civile, în sensul că prin realizarea
funcţiei preventive şi a celei sancţionatorii se asigură respectarea normelor
juridice civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate

a actelor juridice civile
Nulitatea poate fi delimitată de alte instituţii cu care se asea- mănă în anumite

privinţe, prin evidenţierea deosebirilor esenţiale.
Relevant este faptul că nu numai nulitatea este cea care con- duce la lipsirea
actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, dar şi alte cauze
ulterioare încheierii lui, precum: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea,
inopozabilitatea.
Nulitate-rezoluţiune
Rezoluţiunea este sancţiunea ce constă în desfiinţarea unui contract
sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu) pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări între nulitate şi rezoluţiune:
• ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
• atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
• ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie
competent.
Deosebiri:
• nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe câtă vreme
rezoluţiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu
executare dintr-o dată;
• nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei
condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil
încheiat;
• rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului
– neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi –, în timp ce
nulitatea intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii,
38
constând în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea
actului;
•în cazul rezoluţiunii – prin desfiinţarea actului –, avem de-a face cu o
răspundere contractuală, deoarece între părţi a existat un act valabil, pe când în
cazul nulităţii este vorba de o răspundere delictuală, deoarece actul este
desfiinţat datorită faptului că de la început el nu a fost valabil.
Nulitate-reziliere
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a
unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp, ca urmare a
neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze imputabile acesteia.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine în cazul
contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează
numai pentru viitor. Totodată, nulitatea şi rezoluţiunea prezintă numeroase
puncte comune, ca şi în cazul nulităţii şi rezilierii.
Deşi efectele nulităţii se produc în principiu retroactiv, iar rezilierea
operează numai pentru viitor, totuşi, în cazul actelor juridice cu executare
succesivă, nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.
Nulitate-revocare
Revocarea, ca sancţiune civilă, constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a
sarcinii.
Între nulitate şi revocare există asemănare, în sensul că ambele sunt
cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
În ce priveşte deosebirile, acestea sunt:
• revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea
presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de
validitate;
• de regulă, revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit, iar nulitatea, oricărui
act juridic civil;
• cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic,
în timp ce nulitatea presupune cauze concomitente încheierii actului.
Nulitate – caducitate
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de
efecte juridice a unui act juridic datorită unui eveniment independent de
voinţa sau de culpa părţilor şi care survine ulterior încheierii valabile a actului.
De exemplu, legatul testamentar devine caduc dacă, la data deschiderii
succesiunii, legatarul instituit este predecedat testatorului.
Deosebiri între nulitate şi caducitate:
• caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului
juridic, pe când nulitatea intervine pentru cauze contemporane încheierii
sale;
39
• cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, în timp ce acelea
ale nulităţii, de regulă, aparţin părţilor;
• efectele caducităţii nu retroactivează, deoarece pentru trecut nu s-a
produs nici un efect; efectele nulităţii retroactivează.
Nulitate – inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care intervine în cazul nesocotirii unor
cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte
juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act
juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a
reprezenta.
Deosebiri între nulitate şi inopozabilitate:
• nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce
inopozabilitatea presupune un act juridic încheiat cu respectarea
dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;
• în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi
terţii, iar în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă
de părţi;
• cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când
inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare încheierii actului juridic;
• nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce
inopozabilitatea poate fi înlăturată, prin rati- ficare, de către terţul
îndreptăţit a-i opune sancţiunea.
Nulitate-reducţiune
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice
încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor
persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract cu
titlu oneros şi comutativ.
Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul retroactiv al
desfiinţării actului.
Deosebirile dintre nulitate şi reducţiune:
• reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit (donaţii, legate
testamentare), pe când nulitatea afectează orice fel de acte juridice;
• legatele şi donaţiile sunt desfiinţate, total sau parţial, numai în măsura
necesară reîntregirii rezervei succesorale;
• reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezer- vatari, pe când
nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi care sunt
părţi în actul juridic anulabil, în timp ce nulitatea absolută poate fi
invocată de oricine;
40
Secţiunea a II-a
Clasificarea nulităţilor
1. Criterii de clasificare
Clasificarea nulităţilor poate fi făcută după mai multe criterii:
În funcţie de finalitatea sancţiunii sau naturii interesului ocrotit, deosebim:
nulităţile absolute şi nulităţile relative.
După felul condiţiei de validitate care nu a fost respectată, nulităţile pot fi:
de fond şi de formă.
În funcţie de întinderea efectelor sale, deosebim: nulitate parţială şi nulitate
totală.
După modul de consacrare pe plan legislativ, nulităţile pot fi: exprese şi
virtuale.
După modul de valorificare, nulităţile pot fi: judiciare şi amiabile.
a) Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care intervine în
cazul încălcării, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziţii legale care
ocroteşte un interes general, de ordine publică.
Sancţiunea nulităţii absolute prezintă trăsături distinctive, care împreună
exprimă regimul juridic al acestei forme de ineficacitate a actului juridic.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată (părţile
actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor), procurorul, instanţa din oficiu, organul
de jurisdicţie şi de organul competent al puterii administrative.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică este imprescriptibilă.
Ea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie – art.2 din
Decretul nr.167/1958.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod.
Această regulă este impusă de natura interesului ocrotit prin norma juridică a
cărei încălcare atrage nulitatea absolută.
De la această regulă există următoarele excepţii:
• inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu
validarea actului prin îndeplinirea cerinţei legale, nerespectată în
momentul încheierii actului;
• potrivit art.20 Codul Familiei, „căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între
timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a
împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”;
• când moştenitorii donatorului execută voluntar donaţia;
• practica judiciară a admis posibilitatea confirmării sau consolidării unui
act juridic lovit de nulitate pentru neîn- deplinirea unei condiţii cerute
imperativ la încheierea lui, dacă, înainte de a se fi constatat
41
judecătoreşte nulitatea absolută, acea condiţie s-a îndeplinit.
Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri:
• lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol328. Această soluţie este
acceptată în general, atât în doctrină, cât şi în practică. Se consideră totuşi
că, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă,
preponderent fiind interesul individual, personal, iar nu cel public;
• nevalabilitatea obiectului
329
actului juridic civil, adică lipsa acestuia sau dacă
este ilicit sau imoral ;
• lipsa cauzei şi când ea este ilicită sau imorală330;
• nerespectarea formei cerute ad validitatem;
• nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii –autorizare
administrativă – art.1 alin 1 din Legea nr.295/2004 privind regimul
armelor şi al muniţiilor;
• nerespectarea dreptului de preemţiune al statului –art.52 din Legea
nr.26/1996 privind codul silvic;
• încălcarea ordinii publice;
• frauda legii.
Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului juridic civil care
sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care
ocroteşte un interes particular.
Sub aspectul regimului juridic, nulitatea relativă se exprimă
în următoarele reguli:
• Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana
ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil.
Invocarea poate fi făcută personal de această persoană, dar şi prin
reprezentantul său legal, dacă ea este lipsită de capacitatea de exerciţiu,
ori prin instituţiile sau organul de stat chemate prin lege să ocrotească
acea persoană. Mai poate fi invocată de succesorii chirografari ai părţii
ocrotite, pe calea acţiunii oblice, şi de autoritatea tutelară.
• Nulitatea relativă poate fi invocată numai înăuntrul termenului de
prescripţie extinctivă – 3 ani, ceea ce înseamnă că acţiunea în
anulabilitate este prescriptibilă. Începutul prescripţiei acestei acţiuni
este reglementat de art.9 din Decretul nr.167/1958.
• Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit, de cel îndreptăţit
să o invoce.
Confirmarea expresă rezultă din dispoziţiile art.1190 Cod civil.
Confirmarea tacită rezultă din executarea actului şi din neinvocarea
anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.
Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri:
• lipsa consimţământului, când acesta se datorează lipsei de discernământ;
• consimţământul viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune;
• nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu, când: 1) actul s-
a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu; 2) a lipsit încuviinţarea
autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie, potrivit legii; 3) actul nu putea
42
fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare, chiar dacă aceasta s-ar fi
obţinut; 4) actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
fără încuviinţarea ocrotitorului legal, iar acest act i-a produs o leziune; 5) actul
s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea, care ocroteşte
un interes personal.
b) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă

Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor legale
privitoare la condiţiile de fond ale actului juridic civil, adică acelea care
reglementează capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care sancţionează
nerespectarea condiţiei de formă cerute pentru valabilitatea actului juridic.
În practică, sunt mai frecvente cazurile nulităţii de fond decât cele ale
nulităţii de formă.
c) Nulitatea totală şi nulitatea parţială
Nulitatea totală este sancţiunea de drept civil care des- fiinţează actul
juridic civil în întregime, adică îl lipseşte de toate efectele sale.
În sistemul nostru de drept, nulitatea totală are caracter de excepţie.
Practica judiciară a stabilit că nulitatea totală operează în următoarele cazuri:
• înstrăinarea sau grevarea de către unul din soţi a unei construcţii, bun
comun, fără consimţământul expres al celuilalt soţ;
• încheierea actului juridic dintr-o eroare asupra substanţei bunului, când
calităţile substanţiale ale bunului au constituit motivul determinant la
încheierea actului;
• încheierea actului juridic de înstrăinare cu nerespectarea formei cerute ad
validitatem.
Nulitatea parţială este sancţiunea care desfiinţează numai în parte efectele
unui act juridic civil, celelalte efecte care nu contravin legii fiind menţinute.
Nulitatea parţială este regula în sistemul nostru de drept. Nulitatea parţială
presupune cu necesitate un act juridic cu un conţinut complex, care cuprinde
mai multe cauze şi, deci, mai multe efecte. Numai într-o asemenea situaţie se
pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte.
Nu suntem în prezenţa nulităţii parţiale în următoarele situaţii:
• când dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă
legătură, se anulează în întregime unul;
• când un act juridic nul produce totuşi efecte sub titlul unui alt act
juridic (conversiunea actului juridic);
• când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă
ulterior este îndeplinită cerinţa legală, nerespectată în momentul
încheierii lui;
• când nulitatea priveşte numai mijlocul probator (instrumentum), iar nu
şi operaţiunea juridică (negotium).
43
d) Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziţie
legală. Cele mai multe nulităţi sunt expres prevăzute de legea civilă. Ca
exemple de nulităţi exprese, menţionăm cele prevăzute de art.803335 Cod civil
şi art.1308336 Cod civil.
Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzutăexpres de lege,
dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a
actului juridic civil.
e) Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară
Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, de plin drept,
instanţa de judecată nefiind chemată decât să o constate, în caz de litigiu
între părţi.
Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai dacă este
pronunţată printr-o hotărâre judecătorească.
De regulă, nulitatea absolută operează de plin drept, iar nulitatea relativă
operează numai dacă este pronunţată prin hotărâre judecătorească la cererea
persoanei îndreptăţite a o invoca.
Secţiunea a III-a
Efectele nulităţii
1. Definiţie şi reglementare
Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg con- secinţele care
intervin ca urmare a anulării actului juridic civil, în întregime sau parţial, care a
fost încheiat cu încălcarea dispo- ziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de
validitate.
Efectele nulităţii diferă în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea
actului juridic civil. În atare situaţie se disting următoarele consecinţe:
• dacă actul juridic civil nu şi-a produs încă efectele, nefiind deci
executat până în momentul intervenirii nulităţii, el nu şi le mai
poate produce după acest moment. Ne aflăm în acea situaţie în care
părţile nu ar fi încheiat niciodată acel act juridic civil;
• dacă actul juridic civil şi-a produs, total sau parţial, efectele (a fost
executat), odată declarat nul sau anulabil, acesta face ca prestaţiile
executate să fie restituite;
• dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării
nulităţii, una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană prin
care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a
transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea
sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat
(actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act,
precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
44
2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor
a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil

Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit
căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru
trecut (ex tunc), adică aceste efecte se produc chiar din momentul în care actul
a fost încheiat. În acest caz, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu
ar fi încheiat actul juridic respectiv.
Excepţii
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, adică situaţii în
care unele efecte produse de actul juridic civil, lovit de nulitate, sunt
recunoscute şi menţinute. Sunt asemenea excepţii:
• menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă în
timp; constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul pentru
viitor, menţinând efectele produse de actul desfiinţat între momentul
încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii
care constată sau pronunţă nulitatea sa;
•căsătoria putativă, adică acea căsătorie în care cel puţin unul dintre soţi a
fost de rea-credinţă, ignorând cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se
produc pentru soţul de bună-credinţă numai pentru viitor, tocmai pentru a
ocroti buna sa credinţă;
• păstrarea de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul art.485 Cod
civil, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna-credinţă –
buna-credinţă încetează în momentul introducerii cererii în anulare –,
caz în care neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea
protecţiei posesorului de bună-credinţă;
• în cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau
anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu desfiinţarea
căsătoriei nulitatea neoperând pentru trecut, ci doar pentru viitor,
asemenea unui divorţ (art.23 alin.2 Codul Familiei);
• lipsa consimţământului părinţilor fireşti ai înfiatului minor la
încheierea înfierii nu atrage anularea ex tunc a înfierii, ci numai
desfacerea ei ex nunc (pentru viitor).
b) Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit
căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie să fie restituit.
Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de
nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului – acela care
interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.
Principiul enunţat se circumscrie raporturilor dintre părţi, iar nu şi faţă de
terţi.
45
Acţiunea în restituirea prestaţiilor săvârşite în temeiul unui act nu se
confundă cu acţiunea în nulitate: prima este o acţiune independentă, supusă
prescripţiei extinctive, iar cea de a doua este imprescriptibilă – în cazul nulităţii
absolute – şi prescriptibilă – în cazul nulităţii relative.
Excepţii
Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în
care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat
nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.
Asemenea excepţii sunt341:
• potrivit art.485 Cod civil, cel care a posedat cu bună- credinţă un bun
frugifer păstrează pentru sine fructeleculese, chiar dacă trebuie să
restituie acel bun;
• potrivit art.1164 Cod civil, minorul al cărui act este anulat pentru
leziune – prin acţiune în resciziune – nu trebuie să restituie
contractantului ceea ce a primit, „decât dacă se probează că a profitat de
ceea ce i s-a dat”;
• cazul aplicării principiului nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze
de propria sa culpă la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală.
c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului

iniţial
Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept potrivit căreia
anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor,
datorită legăturii sale cu primul.
Principiul menţionat priveşte efectele faţă de terţi şi este o consecinţă a
celor două principii ale efectelor nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în
situaţia anterioară. Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat
actul juridic prin care cineva a dobândit un bun – dobânditorul fiind considerat a
nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun –, este normal să fie desfiinţate
şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel
bun.
Excepţii
Sunt considerate excepţii de la principiul enunţat cazurile în care, deşi
dreptul transmiţătorului este desfiinţat, dreptul subdobânditorului este
menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.
Menţiunea actului subsecvent, în caz de excepţii de la principiul
anulării actului iniţial, se justifică prin două principii de drept, şi anume:
principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobân- ditorului unui bun cu titlu oneros;
principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, care este o nevoie de ordin
general, social.
De la principiul în discuţie există următoarele excepţii:
• cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună- credinţă devine
proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul
când a fost pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care
46
ade văratul proprietar îl poate revendica, în termen de 3 ani, chiar şi de la
posesorul de bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la
care l-a dobândit;
• nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservareşi de
administrare;
• se păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un
subdobânditor de bună-credinţă, caz în care dispunătorul (al cărui drept s-
a desfiinţat retroactiv) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de
restituire a bunului nu în natură, ci prin echivalent;
• se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui
subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin
uzucapiune, în con- diţiile legii.
3. Principiile de drept care înlătură regula quod nullum est,
nullum producit effectum (Actul juridic nul nu produce niciun
efect)
Aşa cum am precizat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de

efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Această regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin
intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii. Alături de excepţiile de la
cele trei principii enunţate, există şi situaţii care înlătură regula quod nullum
est, nullum producit effectum, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu
numai efectele acesteia.
Principiile de drept care în concurs cu regula quod nullum est, nullum
producit effectum o înlătură sunt următoarele343: principiul conversiunii
actului juridic, principiul error communis facit ius şi principiul răspunderii civile
delictuale.
a) Principiul conversiunii actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se înţelege înlocuirea actului juridic
nul cu un alt act juridic, valabil.
Conversiunea actului juridic poate fi apreciată ca acel procedeu prin
care se realizează interpretarea manifestării de voinţă în sensul în care ea este
susceptibilă de a produce efecte juridice, în sensul în care reprezintă un act
juridic valabil, iar nu în sensul în care reprezintă un act juridic nevalabil –
lovit de nulitate.
Principiul conversiunii actelor juridice nu este consacrat în mod expres în
legislaţia civilă; găsim totuşi aplicaţii ale acestuia în materia probei cu înscrisuri.
Pentru ca principiul conversiunii actelor juridice sa funcţioneze, se
impune întrunirea anumitor condiţii345:
• existenţa unui element de diferenţă între actul nul şi actul valabil (fie
natura actului, fie conţinutul, fie efectele, fie forma);
• anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte;
47
• actul nul şi actul în care el se converteşte trebuie să aibă aceleaşi
părţi;
• actul iniţial, lovit de nulitate, să fie desfiinţat în întregime;
• actul nou în care se converteşte cel nul să fie valabil;
• manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă
conversiunea.
Ca aplicaţii ale conversiunii amintim:
• cazul manifestării de voinţă, care este nulă ca vânzare- cumpărare, dar
valorează antecontract de vânzare- cumpărare;
• cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de
înstrăinare desfiinţat – art.923 Cod civil;
• cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor,
nul ca atare, însă valabil ca act de acceptare a succesiunii – art.689 Cod
civil.
Principiul răspunderii civile delictuale
Ori de câte ori nulitatea actului juridic este consecinţa unui delict civil comis
de către o persoană care invocă nulitatea, această persoană ar trebui, în temeiul
principiului răspunderii civile delictuale, să o despăgubească pe cealaltă parte
contractantă.
48
IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Secţiunea I
Noţiune şi criterii de determinare
1. Noţiune
Domeniul prescripţiei extinctive îl constituie sfera drepturilor subiective
care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive. Cu alte cuvinte, determinarea
domeniului de aplicare a prescripţiei extinctive înseamnă stabilirea
drepturilor civile subiective prescriptibile extinctiv şi, deci, deosebirea lor
faţă de cele imprescriptibile extinctiv.
Secţiunea a II-a
Domeniul prescripţiei extinctive
în categoria drepturilor patrimoniale
1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
Indiferent de izvorul lor, drepturile de creanţă sunt supuse prescripţiei
extinctive. Aceasta rezultă din următoarele acte normative: art. 2 alin. 1 din
Decretul nr.167/1958, coroborat cu art. 7, 8, 11, 21 din acelaşi Decret, precum
şi art.1903 – 1904
Cod civil, art. 12 din Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare ş.a.
De la principiul enunţat există următoarele excepţii:
• acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni – art.4 alin.1 din Legea nr. 66/1996 privind
reorganizarea C.E.C. în societate pe acţiuni, republicată367;
•acţiunea având ca obiect drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând
din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţiile
de plată, scadentă în viitor, adică dreptul la suma de răscum- părare, la suma
asigurată redusă ori alte sume prevăzute a se plăti ca urmare a expirării sau la
împlinirea unui anumit termen – art.40 din Legea nr.136/1995 privind
asigurările şi reasigurările din România, cu modificările ulterioare.
49
2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
În raport cu art.21 din Decretul nr.167/1958 „dispoziţiile decretului de

faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”369.
Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o
reprezintă imprescriptibilitatea, iar excepţia o constituie prescriptibilitatea.
Acţiunile reale prescriptibile extinctiv sunt următoarele:
•acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată. Acest lucru rezultă din art.21 din Decretul
nr.167/1958 coroborat cu art.1890Cod civil. Potrivit acestui din urmă
articol, „toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-
a declarat imprescriptibile şi pentru care nu s-a definit un termen
de prescripţie, se vor prescrie în termen de 30 de ani, fără ca cel
ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără
să i se poată opune reaua-credinţă”;
• acţiunea în revendicare imobiliară în următoarele cazuri prevăzute
de art.498 Cod civil, potrivit căruia„dacă un fluviu sau râu navigabil
sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de
pământ, şi o alipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne
a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă dacă se va reclama în
termen de 1 an” (acest caz poartă denumirea de avulsiune), precum şi
de art.520 Cod procedură civilă, potrivit căruia „orice cerere de
evicţiune totală sau parţială privind imobilul adjudecat se va prescrie în
termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea
funciară”;
• acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de
uzufruct (art.557 Cod civil), a dreptului de uz sau abitaţie (art.565 Cod
civil) şi a dreptului de servitute – art.639 Cod civil.
Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni:
• acţiunea în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de
proprietate privată;
• acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe
dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de
proprietate publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială –
art. 1844 Cod civil, art.135 alin.4 din Constituţie, art.5 alin.2 din
Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, republicată, art.122 alin.2 din
Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, cu modificările
ulterioare;
• acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se solicit împărţirea
bunurilor aflate în indiviziune – art.728 Cod civil;
• acţiunea negatorie, cu excepţia cazului în care prin aceasta se contestă
existenţa unui drept de uzufruct sau de uz având ca obiect un bun mobil;
• acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărareaunui drept de
superficie;
• acţiunea în grăniţuire.
50
Secţiunea a III-a
Domeniul prescripţiei extinctive
în cadrul drepturilor nepatrimoniale
1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor
personale nepatrimoniale
În materia drepturilor nepatrimoniale funcţionează regula
imprescriptibilităţii, potrivit căreia nu se ţărmureşte în timp protecţia
acestor drepturi.
Din interpretarea per a contrario a art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 se
ajunge la concluzia că dreptul la acţiune pentru valorificarea unor drepturi
personale nepatrimoniale nu este supus prescripţiei extinctive. Este vorba de
drepturile subiective legate de persoana umană care nu sunt evaluabile în
bani, neavând un conţinut economic. Fiind inseparabile de persoana umană,
ocrotirea lor juridică permanentă se impune, neexistând niciun interes pentru
limitarea apărării lor în timp.
Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale
nepatrimoniale, sunt admise următoarele acţiuni cu obiect nepatrimonial ca
prescriptibile:
• acţiunea în anulabilitate rezultând din dispoziţiile art.9 din Decretul
nr.167/1958;
• acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei;
• acţiunea în tăgăduirea paternităţii – art.55 alin.1 Codul Familiei;
• acţiunea în stabilirea paternităţii – art.60 alin.1 Codul Familiei.
Secţiunea a IV-a
Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive
1. Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei
Dreptul subiectiv civil poate fi ocrotit nu numai pe calea ofensivă a
acţiunii, ci şi pe calea defensivă a excepţiei.
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire

la problema prescriptibilităţii sau imprescripti- bilităţii dreptului subiectiv civil.
Astfel, potrivit unei opinii382, apărările pârâtului, formulate pe cale de
excepţie, sunt imprescriptibile. Această soluţie poate fi adoptată în sistemul
de drept în care normele care regle- mentează prescripţia extinctivă nu au
caracter imperativ383, autorul propunând-o de lege ferenda.
Avându-se în vedere prevederile Decretului nr.167/1958 care constituie
dreptul comun în materie şi ale cărui norme au caracter imperativ, distingem
următoarele situaţii:
• în situaţia în care dreptul subiectiv civil poate fi apărat pe calea unei
acţiuni prescriptibile, excepţia trebuie considerată prescriptibilă;
51
• dacă acţiunea este imprescriptibilă şi ocrotirea dreptului subiectiv pe
calea excepţiei este imprescriptibilă.
2. Acţiunea în constatare
Acţiunea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită instanţei
doar constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept subiectiv –art.111 Cod
procedură civilă.
Acţiunea în constatare este imprescriptibilă. Această
imprescriptibilitate este întemeiată pe faptul că dreptul la acţiune în sens
procesual este imprescriptibil.
Acţiunea în constatare este inadmisibilă atunci când existăcalea unei acţiuni
în realizarea dreptului subiectiv.
3. Acţiunile mixte
Aceste acţiuni au caracteristici de acţiuni reale, personale ori în constatare.

Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea unei asemenea acţiuni se soluţionează
de la caz la caz, în funcţie de calificarea acţiunii concrete, după scopul urmărit
la intentarea ei.
4. Dualitatea de acţiuni
Dualitatea de acţiuni apare în situaţia în care titularul dreptului are la

îndemână două acţiuni pentru valorificarea dreptului său, adică atât o acţiune
izvorâtă din contractul civil, căreia i se aplică prevederile Decretului nr.
167/1958, cât şi o acţiune reală, de revendicare, căreia i se aplică
dispoziţiile art.1890 Cod civil, adică prescripţia de 30 de ani. Exemplu:
acţiunea personală (prescriptibilă) şi reală (imprescriptibilă) a deponentului
proprietar împotriva depozitarului.
5. Acţiunea în repararea unei daune

morale
O asemenea acţiune este prescriptibilă, deoarece dauna morală este

nepatrimonială. În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile legale care
guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă.
O confirmare legislativă a prescriptibilităţii acţiunii în repararea unei
daune morale o găsim în Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale – art.5 alin.1 şi art.12.
Din coroborarea art. 9 şi 12 ale legii menţionate rezultă cădreptul la
acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de 1 an, de la data la care
52
păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna.
6. Acţiunea în restituire ca urmare a anulării
unui act juridic civil
Acţiunea în nulitate – prescriptibilă ori imprescriptibilă, dacă este vorba
de nulitate relativă sau nulitate absolută, nu se confundă cu acţiunea în
restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic civil anulat. Această
acţiune se încadrează în prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958; fiind
o acţiune cu caracter patrimonial, ea este prescriptibilă.
7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale

(dreptul de proprietate)
În legătură cu această acţiune se cuvin făcute următoarele precizări:
• este o acţiune în revendicare, ce se întemeiază pe transformarea
a ceea ce s-a denumit „drept de administrare directă” în
„drept de folosinţă”, al unui organ ori al unei instituţii de stat,
asupra bunurilor proprietate de stat;
• titular al dreptului de folosinţă în discuţie este un organ de stat sau o
instituţie de stat;
• bunurile la care se referă dreptul ocrotit prin acţiunea menţionată sunt
bunuri proprietate de stat, date în folosinţă titularilor dreptului;
384
• cu privire la caracterul prescriptibil sau imprescriptibil, s-a considerat
că trebuie să se aplice, prin analogie, dispoziţiile art.1844 Cod civil385;
• în mod asemănător se pune problema şi pentru acţiunile care au ca
obiect protecţia dreptului de folosinţă, ca drept real principal,
corespunzător fie dreptului de proprietate de stat, fie dreptului de
proprietate cooperatistă.
8. Acţiunea privind un drept secundar

În doctrină, în categoria drepturilor secundare sunt incluse acele
drepturi subiective civile care nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică
acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin act unilateral de voinţă
unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, ca, de exemplu:
dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare
unilaterală a unui contract în cazurile admise de lege; dreptul terţilor în cazul
simulaţiei; dreptul de preemţiune etc.
Acţiunile pentru valorificarea drepturilor secundare sunt apreciate ca
imprescriptibile, cu precizarea că efectele prescripţiei extinctive se produc
indirect.
9. Acţiunile în materie de carte funciară

Cu privire la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunilor în
53
materie de carte funciară, trebuie precizat că Legea nr.7/1996, legea
cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare, se referă
la acţiunea în rectificarea înscrierilor din cartea funciară. Art.37 alin.1 din
Legea nr.7/1996 dispune că „acţiunea în rectificare sub rezerva prescripţiei
dreptului material la acţiunea de fond va fi imprescriptibilă”. Deci, această
dispoziţie trebuie corelată cu prevederile art.1890
Cod civil, în sensul că se va aplica principiul accesorium sequitur
principale. Din cuprinsul Legii nr.7/1996 rezultă în mod expres că ea se
referă numai la acţiunea în rectificare a înscrierilor de carte funciară,
rămânând nerezolvată problema prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii
acţiunilor în prestaţie şi justificare tabulară387.
10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală
În jurisprudenţă s-a pus problema departajării prescripţiei dreptului de

opţiune succesorală, căreia i se aplică termenul de 6 luni prevăzut de art.700
Cod civil, de imprescriptibilitatea acţiunii de partaj, prevăzută de art.728 Cod
civil.
Întrucât, potrivit art.728 Cod civil, un moştenitor poate cere oricând
ieşirea din indiviziune, o astfel de acţiune are drept consecinţă pierderea
calităţii de moştenitor, succesibilul fiind considerat ca o persoană străină de
moştenire
Acest lucru a fost stabilit în practica judecătoreasca.
54

Actul Juridic

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Actul Juridic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Actul juridic

1. Definiţia actului juridic civil

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Cu privire la persoana juridică, regula capacităţii acesteia de a face acte

Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a

Formarea şi principiile voinţei juridice

Formarea voinţei juridice reprezintă un proces psihologic complex. Voinţa

Condiţiile de valabilitate a consimţământului

Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia un act

Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice

Obiectul actului juridic

1. Definiţie.Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită

În dreptul nostru civil se admite că există două elemente care compun

Clasificarea condiţiilor de formă

Forma cerută ad validitatem

Forma cerută ad probationem

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate faţă de terţi

Modalităţile actului juridic civil

Efectele condiţiei suspensive

Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective civile şi

Determinarea efectelor actului juridic civil

2. Principiul forţei obligatorii

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

De la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile sunt admise două

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului

Excepţiile aparente de la principiul relativităţii

a) Avânzii-cauză nu constituie o veritabilă excepţie de la principiul

c) Simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent

Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate

Nulitatea poate fi delimitată de alte instituţii cu care se asea- mănă în anumite

b) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juri- dic civil

c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului

Aşa cum am precizat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de

DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

În raport cu art.21 din Decretul nr.167/1958 „dispoziţiile decretului de

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire

Aceste acţiuni au caracteristici de acţiuni reale, personale ori în constatare.

Dualitatea de acţiuni apare în situaţia în care titularul dreptului are la

5. Acţiunea în repararea unei daune

O asemenea acţiune este prescriptibilă, deoarece dauna morală este

7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale

8. Acţiunea privind un drept secundar

9. Acţiunile în materie de carte funciară

10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală

În jurisprudenţă s-a pus problema departajării prescripţiei dreptului de

S-ar putea să vă placă și