Basm cult

( Povestea lui Harap Alb, Ion Creangă)

Povestea lui Harap Alb, apărută 絜 Convorbiri literare, în 1877, este o capodoperă a
prozei de inspiraţie folclorică şi de factură fantastică nu numai pentru că în structura sa
narativă sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalităţilor narative specifice
basmului, ci pentru că relevă conştiinţa scriitoricească a autorului, fiind o plăsmuire artistica
a realităţii cu multiple valenţe psihologice, etice şi estetice.
Povestea a fost tradusă în 26 de limbi ale lumii fiind, după cum spunea Garabet
Ibrăileanu, o adevărată „epopee a poporului român”, apreciată pentru „gigantismul viziunii,
umor şi rapsodism stilizat” (Vladimir Streinu). Povestea poartă în sine schema generală a
basmului, dar e superioară artistic prin geniul verbal specific autorului şi prin ştiinţa lui de
mare povestitor.

1. Structura narativă:
Considerată o capodoperă, „Povestea lui Harap Alb” are construcţia epică articulată
ca un bildungsroman, fiind consemnate întâmplări care modelează un erou în drumul său
spre maturizare. Acţiunea basmului se desfăşoară linear, prin înlănţuire de episoade,
redate în ordine cronologică, desfăşurate pe momentele subiectului şi după un scenariu
stereotip care inserează o serie de teme şi motive comune cu basmul popular.

2. Perspectiva narativă:
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, omniprezent
şi heterodiegetic, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii
pline de ironie fină şi umor. Basmul cult substituie naraţiunea predominantă în basmul
popular, cu dialogul şi descrierea, dramatizând naraţiunea, dându-i ritm şi savoare.

3. Tema:
Tema tratată de autor este una morală, referitoare la condiţia eroului şi la modul său
de a fi, fiind construită pe dihotomia bine/rău. Acestei teme i se subordonează o serie de
motive subiacente, de sursă folclorică: călătoria dificilă, vicleşugul, probele, impostorul,
uzurparea identităţii , peţirea, moartea şi reînvierea, nunta şi triumful binelui.

4. Timpul si spatiul:
Timpul şi spaţiul fac fuziunea dintre real şi fabulos încă din incipit, povestea fiind
plasată în acel „illo tempore” mitic. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii
eroului care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al pamântului, fapt care conotează
aventura cunoaşterii, lungul drum de la imaturitate la maturitate.

5. Incipit-Final:
Vechea formulă introductivă a basmului a fost substituită cu „Amu cică era odata
într-o ţară un crai…”, fapt care înscrie basmul cult într-o notă mai realistă, deoarece
întâmplările nu mai sunt negate de formula „ca niciodată”, „cică”, având sensul de „se zice
că”, reiterând statutul de poveste exemplară a basmului.
Finalul, de asemenea, conţine o reflecţie asupra inechităţii sociale, demonstrânduse
cu o subtilă ironie , că lumea realităţii nu corespunde moral cu cea a basmului: „Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă: cine se duce acolo be si manâncă. Iară pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. în aceeaşi notă de realism
sunt prezentate şi personajele care amintesc de comportamentul şi limbajul humuleştenilor,
fantasticul fiind antropomorfizat.

1
6. Subiectul:
Acţiunea basmului debutează în plină expoziţiune, cu evocarea timpului mitic, a
imensului spaţiu cuprins între cele două margini ale pământului. Naratorul afirmă ideea că
„drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate”, iar lumea era
bântuită de războaie. În plan simbolic, această lume este comparabilă cu un Haos, iar cel
predestinat să-l învingă va instaura ordinea şi unitate lumii.
În acest spaţiu cu valenţe mitice este prezentat un crai care avea trei feciori. Situaţia
iniţială de echilibru este perturbată de „cartea” primită de la fratele său, Împaratul Verde
care, neavând decât fete, are nevoie de un moştenitor la tron.
După încercările neizbutite ale fraţilor săi mai mari, întorşi din drum de tatăl lor, care
vrând să le probeze destoinicia îmbracă o piele de urs şi îi aşteaptă la un pod, mezinul
doreşte să îşi încerce şi el norocul.
Tatăl său însă refuză, la început, şi şi pune pe acelaşi nivel cu fraţii săi, fapt ce-l
întristează pe mezin. Sprijinul şi imboldul vin din partea Sfintei Duminici, metamorfozată în
cerşetoare. Datorită faptului că se dovedeşte a fi milostiv, chiar dacă puţin impulsiv la
început - se răsteşte la cerşetoare - Sfânta Duminică îl învaţă să ceară de la tatăl său
“calul, armele şi hainele în care a fost el mire”. Caracterul vechi al acestor lucruri,
sugerează faptul că eroul trebuie să le “reactualizeze virtuţile” (V. Lovinescu), deoarece ele
se comportă ca un fel de talisman. Aceste obiecte accentuează ideea că orice fiu repetă
experienţa iniţiatică a tatălui său, ele fiind şi un simbol al tradiţiei pe care trebuie să o
respecţi în viaţă, învăţând din experienţa înaintaşilor.
Mezinul este îndrăzneţ la vorbă, în discuţia cu tatăl său, iar acesta din urmă îi
permite sa plece, dându-i ,într-un mod simbolic ceea ce el ceruse. De asemenea, îl
povăţuieşte să se ferească de omul Spân şi de omul Roş.
Un alt gest de impulsivitate este acela în care loveşte calul slăbănog ce se repezise
la jăratic. însă acesta se va transforma într-un tretin de toată frumuseţea, devenind ulterior
un bun pedagog pentru fecior. Vasile Lovinescu spune că zborul calului are un sens
religios, realizând o “cruce cosmică”. Calul metamorfozabil pare a străbate timpuri revolute,
nefiind afectat de factorul timp şi regenerându-se cu jăratic, precum vechii locuitori ai
Atlantidei, care îşi păstrau vitalitatea prin descărcările fulgerelor. Pe parcursul derulării
acţiunii, calul nu va fi un simplu însoţitor, ci un adevărat mentor, care îl va ajuta pe fecior să
îşi dezvolte calităţile şi abilităţile existente latent.
Trecerea podului, care semnifică o trecere spre o altă etapă existenţială, diferită de
spaţiul securizant al căminului părintesc, este urmată de ratăcirea prin padurea labirint, loc
al cunoaşterii, plasat la o încrucişare de drumuri. Eroul nu se descurcă singur în acest
labirint, semn că are nevoie de un îndrumător în viaţă, fiind încă „boboc în felul lui”. Cele
trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc, tocmindu-l sluga pe acesta
şi crezând că a ajuns în ţara spânilor.
Coborârea în fântână presupune metamorfozarea protagonistului, care intră fecior
de împărat şi iese slugă, primind numele de Harap-Alb.
Acum este momentul în care ajunge robul propriilor sale păcate, prin “întovărăşirea”
cu răul. Harap-Alb este un oximoron, „Harap”fiind forma populară a cuvântului “arab”.
Sensul popular este însă acela de “negru”. Tot acum se fixeaza şi intervalul de timp al
slujirii: “…şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi îi învie.”
Schimbarea numelui reprezintă şi începutul iniţierii spirituale unde va fi condus de
Spân. Răutatea Spânului implică demonstrarea unor calităţi morale necesare atunci cand
va fi împărat. Acest lucru îl instituie şi Spânului rolul de mistagog în drumul spre maturizare
spirituală a fiul de crai, răul fiind necesar uneori în viaţă pentru a-ţi întări virtuţile morale,
curajul, răbdarea şi înţelegerea faţă de oameni.
Pactul cu Spânul reia motivul faustian al pactului cu diavolul, cu atât mai mult cu cât

2
Spânul îşi revelă numele real în fântână: „Chima raului”, adică diavolul în terminologia
populară. De asemenea, acest moment marchează intriga acţiunii.
Ajunşi la curtea împaratului Verde, Spânul îl supune la trei probe cu caracter
ezoteric, prin folosirea cifrei trei, probe necesare pentru ca Harap-Alb să devină erou
civilizator. De fapt, toate aceste întâmplări au rolul unui test de maturitate. Dacă ar asculta
de sfaturile celor cu mai multă experienţă, eroul ar dovedi el însuşi înţelepciune; dacă nu,
va trebui să străbată întregul drum la capătul căruia îşi va cunoaşte soarta. Eroul a fost pus
în legătură cu „junele bun” din colindul românesc, care într-o îndepărtată epocă a civilizaţiei
ţărăneşti, pentru a dobândi dreptul de a întemeia o familie şi de a exercita o funcţie de
conducere, conform codului străvechii clase de războinici ţărani, era obligat să se supună
unor probe, vizând răbdarea, generozitatea, curajul, îndemânarea, capacitatea de apăstra
o taină, arta de a-şi atrage simpatia poporului, talentul de a-şi juca bine rolul în străvechiul
ceremonial al iubirii, de a-şi adapta limbajul şi comportamentul unor situaţii diverse, de a fi
slugă şi stăpân, de a fructifica inteligent resursele civilizaţiei populare, practicile magice,
iscusinţa vânătorilor, înţelepciunea populară.
G. Călinescu arată că, trecând cu bine toate probele înscrise în codul cavaleriei
ţărăneşti de aspect gentilic, Harap-Alb demonstrează că e „soi bun” şi „adevăratul nepot al
împăratului”.
Trimis de Spân să aducă salăţile din Grădina Ursului, Harap-Alb va apela la ajutorul
Sfintei Duminici, care-i va prepara o fiertură din lapte, miere şi somnoroasă, pe care o va
turna ulterior în fântâna ursului. Această licoare magică este un simbol al adormirii
conştiinţei de războinic şi al transformării apei în Lete, apa uitării. Ursul, animal htonian,
păzitor al roadelor pământului, va fi îndepărtat cu ajutorul elementului magic primit de la
tatăl său, blana de urs, care îi atribuie feciorului de crai atributele luptătorului, arăt穗du-i
ursului că fac parte din aceeaşi clasă de războinici.
Aducerea nestematelor de la cerbul solomonit constituie cea de a doua probă
susţinută la curtea îmmpăratului Verde. Cerbul este o fiinţă solară, fiindu-i atribuită lumina,
piatra din fruntea lui fiind dătătoare de viaţă, fapt dovedit pe drumul de întoarcere al
eroului, când mulţimile se pun în mişcare, atrase de lumina ei.
Ultima probă va fi aducerea fetei împăratului Roş, aceasta presupunând, la rândul
ei, mai multe probe, fiind de mai mare complexitate.
în drumul spre împaratul Ros, Harap-Alb va trece un alt pod simbolic, unde va risca
viaţa lui şi a calului pentru a nu perturba o nuntă de furnici. Faptul că Harap-Alb are acum
initiativa actelor sale demonstrează intrarea într-un alt ciclu existenţial, în care eroul dă
dovadă de maturitate şi asumare a propriilor decizii. Drept răsplată pentrut bunătatea sa,
primeşte în dar de la crăiasa furnicilor o aripă.
Aceeaşi răsplată o primeşte de la crăiasa albinelor pentru că le face un stup, ajutându-le să
roiască.
Protagonistul se întovărăşeşte cu cinci apariţii bizare, simbolizând întrupări ale forţei
cosmice ale unor defecte sau calităţi umane hiperbolizate: gerul – Gerilă, Foamea –
Flămânzilă, setea- Setilă; Ochilă este Ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-
Lungilă este un Săgetător coborât pe pământ.
Pentru a-i da fata, Împaratul Roş îl supune pe erou la o serie de probe, trecute cu
ajutorul prietenilor săi, dovadă că în viaţă e necesar să cunoşti legile nescrise ale prieteniei
şi să fi comunicativ. Proba casei de aramă, simbol al focului, este trecută cu ajutorul lui
Gerilă; ospăţul cu mâncare -”12 harabale cu pâne- (proba pământului) şi vin -12 buţi pline
cu vin- (proba apei) va fi realizată cu ajutorul lui Flamânzilă şi Setilă, alegerea macului de
nisip, cu ajutorul furnicilor, păzirea nocturnă a fetei şi înfrângerea ei, cu ajutorul lui Ochilă
şi al lui Pasari-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei.
Fata Împaratului Ros, prezentată drept „o farmazoana cumplită”va solicita o ultimă

3
probă: calul eroului şi turturica ei să aducă „trei smicele de măr şi apă vie şi apă moartă”
de unde se bat munţii în capete”. Proba este trecută de cal, prin înşelăciune, dar fata îşi
respectă cuvântul, urmându-l pe erou la curtea Împăratului Verde. Este poate cel mai greu
drum al lui Harap-Alb, deoarece va cunoaşte iubirea şi va fi pus să aleagă între acest
sentiment şi jurământul dat.
Creangă sugerează că Harap-Alb reuşeşte în viaţă pentru că a valorificat tradiţiile
uitate, reprezentate de hainele, armele şi calul cu care tatăl său fusese mire, Sf. Duminică,
uriaşii din alte vremi. Acesta arată că minunile civilizaţiei arhaice sunt ascunse sub înfăţişări
modeste. Căpăstrul, frâul, biciul le găseşte ascunse în pod, toate colbăite, vechi ca
pământul.
Fata Împăratului Roş îl respinge pe Spân, dezvăluind adevărata identitate a lui
Harap Alb, care este ucis de Spân şi înviat de fată cu ajutorul elementelor magice. Astfel,
eroul este dezlegat de juramânt, semn că iniţierea este încheiată. Rolul Spânului fiind
finalizat, prezenţa lui nu mai este necesară, de aceea calul îl va ucide. Recunoaşterea,
premierea, în urma severului examen, se face în cadrul unui ceremonial fastuos. După ce
fata Împăratului Roş îi oferă paloşul, semn al vitejiei cavalereşti, amândoi îngenunchează,
îşi jură credinţă unul altuia, iar Împăratul Verde, în prezenţa strălucitoarei sale suite, le dă
binecuvântarea şi împărăţia totodată.
Nunta tinerilor şi succesiunea la tron reprezintă un final fericit, tipic basmului
popular. Schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.

7. Registrele stilistice si oralitatea stilului:

Opera lui Creangă cuprinde numeroase elemente ale oralităţii stilului, îmbinând cu
măiestrie registrele stilistice - popular, oral si regional şi dând impresia de spunere a
întamplărilor în faţa unui public care ascultă. Pentru a-şi expune viziunea faţă de lume şi
viaţă, autorul recurge la artificiul prin care-şi transpune ideile în manieră folclorică.Creangă
însă nu transcrie vorbirea ţăranilor moldoveni, ci creează o limbă autentică şi viabilă, într-o
notă plină de verva zicerii şi umor, de un mare rafinament artistic.
Astfel, în planul foneticii, se remarcă folosirea termenilor de ortoepie regională: amu,
aşă, mâniet,etc. Un capitol distinct îl constituie stilistica diminutivelor, utilizate cu valoare
augmentativă: băuturică, buzişoare. Foarte frecvente sunt expresiile idiomatice şi exprimarea
locuţională care subliniază caracterul de limbă vorbită: „Pana l-am dat la brazda mi-am stupit
sufletul cu dansul.” Formele pronominale de dativ etic subliniază sentimentul participării
afective: „Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iar tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul”, „nu
te-am ştiut eu că-mi eşti de aceea, că de mult îţi făceam felul”.
La nivel morfologic se remarcă frecvenţa masivă a viitorului popular şi a formelor
inverse verbale: mi-or da, ai să te duci .
Tudor Vianu subliniază caracterul ritmat al frazelor şi frecvenţa utilizării lui „şi” narativ.
Interjecţiile onomatopeice care substituie predicatele verbale sunt folosite pe tot cuprinsul
operei: „Si odata pornesc ei teleap, teleap”. Voiciunea dialogului se explică şi prin abundenţa
imprecaţiilor şi a exprimării mucalite: :”să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”. Umorul
este foarte bine reprezentat în opera lui Creangă, limbajul aluziv fiind o importantă sursă a
acestuia. Umorul este prezent şi prin combinaţii neaşteptate de cuvinte, caracterizări inedite,
ironie:”Doar unu-i împaratul Roş, vestit prin meleagurile acestea pentru bunătatea lui cea
nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzita”.
„Povestea lui Harap-Alb” este nu numai un basm cult, ci o aventură iniţiatică în labirinturile
întortocheate ale vieţii, care aduce în centru o problematică morală, proiectată pe un fundal
fabulos.