Magdalena PLATIS

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

Introducere

Viaţa economică se află într-o continuă schimbare. Ea este marcată de evenimente

corelate sau independente şi influenţată de factori permanenţi sau ocazionali, întâmplători,
ciclici sau sezonieri. Toate acestea permit caracteizarea ei prin multiple stări de dezechilibru
şi uneori prin echilibru economic parţial sau general.
Frecvenţa stărilor de presiune sau absorbţie pe piaţă, adică existenţa dezechilibrelor
necesită intervenţii guvernamentale de diverse forme şi intensităţi. Implicarea statului în
economie nu este o problemă nouă în literatura de specialitate, dar marja intervenţiei publice,
oportunitatea acesteia, domeniile de implicare, efectele sale fac obiectul multor analize
economice.
Lucrarea de faţă reprezintă o abordare a sectorului public prin prisma importanţei şi
funcţiilor sale fără a fi ignorate mecanismele obiective de funcţionare a pieţei. În acest sens,
piaţa şi politica publică sunt tratate în contextul aspectelor de eficienţă economică şi echitate
socială. Astfel, apare utilă teoria bunurilor publice şi a externalităţilor pozitive şi negative,
ca de altfel şi abordarea alegerii publice din punctul de vedere al analizei cost-beneficiu.
Fără a reprezenta o tratare perfectă a economiei sectorului public, lucrarea se
prezintă ca o încercare de aprofundare a unor aspecte ale vieţii noastre care ne afectează
existenţa şi care conştientizate ne permit să îmbunătăţim performanţele activităţii individuale
şi sociale.
Lucrarea este structurată în trei părţi:
Partea I: Probleme esenţiale ale economiei sectorului public.
Partea II: Verificarea cunoştinţelor prin întrebări, texte de comentat şi teste.
Partea III: Eseuri şi comentarii privind unele probleme ale economiei sectorului public.

2
 PARTEA I

Probleme esenţiale ale economiei sectorului public

3
 Capitolul I. Introducere în economia sectorului public

1. 1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economică în mai multe modalităţi. Nu există
economie de piaţă în care sectorul public, mai mult sau mai puţin să nu se regăsească, direct
sau indirect, între factorii care influenţează şi orientează agenţii economici, respectiv
activitatea acestora.
În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de
activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vieţii noastre care capătă atributul de public
şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învăţământ public (de stat), bunuri publice,
cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publică, opinie
publică, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activităţi economice
reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu asigurarea
calităţii produselor alimentare realizate de societăţi comerciale private prin controlul realizat
de inspectori publici.
Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă proprietatea
publică. Ca subiecţi de proprietate publică se pot identifica toate agenţiile şi departamentele
guvernamentale, precum şi toate societăţile publice care produc sau distribuie bunuri
publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai
bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adică cele care pierd cel puţin o trăsătură
a bunurilor publice în anumite condiţii de piaţă.
Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizează prin
două elemente: dimensiune şi intensitate.
Dimensiunea sectorului public variază de la ţară la ţară, în funcţie de ideologia
politică a guvernului aflat la conducere şi exprimă domeniile în care se manifestă intervenţia
statului.
Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta, dar şi de la
un domeniu de intervenţie la altul şi exprimă amploarea acţiunilor statului în domeniu.
Astfel, sănătatea este un domeniu în care se poate regăsi sectorul public sau nu;
învăţământul, transportul, la fel, ceea ce înseamnă că prin includerea acestor domenii de
intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb, cât de
mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplă este reglementarea
publică a unor aspecte ale vieţii economice înseamnă intensitatea sectorului public. De

4
exemplu, sectorul public este mai intens în învăţământ dacă predomină şcolile publice, faţă
de cele private, şi de asemenea este mai intens în agricultură atunci când activitatea
fermierilor, ţăranilor sau asociaţiilor agricole este reglementată prin preţurile produselor,
fiscalitate, subvenţii acordate etc.
Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiază sectorul
public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector
public este o consecinţă a pieţei şi mecanismelor sale care nu generează în toate condiţiile
rezultatele propuse, apărând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate
complex, în procesul atragerii, utilizării, administrării lor se concretizează în elemente
materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale
societăţii.
Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar să se depisteze
coordonatele sale, care nu sunt altele decât problemele care modelează acţiunile sectorului
public: problema economică fundamentală şi aspectele de micro şi macroeconomie a
sectorului public, de economie pozitivă şi normativă.
Problema economică fundamentală a sectorului public este găsirea răspunsului la
întrebările „CE să producă?”, “CÂT să producă?”, “CUM să producă?” şi „PENTRU CINE
să producă?”. Desigur, producţia inclusă în acest context este înţeleasă în sens larg, adică
acoperă întreaga activitate economică. Cu alte cuvinte, odată acceptată prezenţa sectorului
public în economie, se încearcă eficientizarea intervenţiei sale prin găsirea celor mai bune
răspunsuri privind domeniile de intervenţie, amploarea sau volumul activităţii şi modalităţile
de realizare a acţiunilor publice.
Microeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor şi proceselor
economice care caracterizează activitatea sectorului public ca agent economic. Este vorba
despre ipostaza de producător de bunuri publice, ceea ce implică studierea externalităţilor,
poluării, a preţurilor administrate etc.
Macroeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor şi proceselor
economice care caracterizează activitatea sectorului public ca reglator al vieţii economice.
Aici se includ intervenţiile statului menite să reglementeze piaţa, respectiv toate politicile
publice şi măsurile adoptate pentru atenuarea efectelor negative ale dezechilibrelor, acţiuni
legate de fiscalitate, datorie publică, distribuţia veniturilor etc.
Desigur, delimitarea aspectelor de micro şi macroeconomie reprezintă o încercare
dificilă, care nu poate reuşi întotdeauna datorită complexităţii activităţii economice în
general, a sectorului public în special. Multiplele corelaţii dintre sectorul public şi cel privat,
dintre stat şi agenţii privaţi, dintre bunurile publice şi cele private impun abordarea intregii

5
economii a sectorului public în contextul vieţii economice generale şi recunoaşterea statului,
prin acţiunile sale ca agent permanent cu acţiune directă sau indirectă asupra activităţii
umane.
Economia pozitivă a sectorului public este acea parte a economiei care studiază
fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestă în economia
reală. De exemplu, aprecierea potrivit căreia utilităţile publice reprezintă o piaţă în care
producătorul principal este statul reprezintă un aspect de economie pozitivă.
Economia normativă a sectorului public este acea parte a economiei care
studiază fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui să se manifeste în viaţa
economică potrivit pieţei, concurenţei şi economiei perfecte; este vorba despre o
„perfecţiune” din punct de vedee economic, în care concurenţa perfectă asigură satisfacerea
intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. De exemplu, aprecierea potrivit căreia
familiile cu venituri mici ar trebui scutite de impozit reprezintă un aspect de economie
normativă.
Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele şi procesele
economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu factorii
care determină acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât şi în
calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrării resurselor în mod eficient
şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societăţii.
La fel ca economia politică, economia sectorului public are caracter teoretic,
istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi găseşte locul în sistemul ştiinţelor economice
alături de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi creditului sau economiei muncii
şi explică viaţa economică şi mecanismele economice de piaţă în încercarea de ameliorare a
funcţionării generale a societăţii, se bazează pe corelaţii, argumente ştiinţifice şi analiză
economică comparativă, ceea ce îi conferă caracterul teoretic. De asemenea, în evoluţia
omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflată într-o permanentă schimbare, de la
economie la economie, tendinţa actuală în economiile de piaţă fiind spre diminuarea mărimii
sectorului public, în favoarea sectorului privat şi mixt. Aceasta nu înseamnă însă
restrângerea rolului statului în viaţa economică, intensitatea măsurilor adoptate fiind aceeaşi
sau în creştere. Aceasta îi conferă economiei sectorului public caracter istoric. Totodată,
încercarea de ameliorare a bunăstării generale a societăţii demonstrată prin crearea de
instrumente de acţiune în care este implicat într-un fel sau altul şi sectorul public conferă
economiei sectorului public caracter pragmatic. În acelaşi timp, preocuparea pentru
administrarea resurselor limitate ale societăţii, pentru corelarea intereselor şi posibilităţilor

6
prezentului cu necesităţile şi resursele generaţiilor viitoare, în spiritul dezvoltării economice
durabile explică latura educativă a economiei sectorului public.
În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplică economiei
sectorului public. De exemplu, analiza cost-beneficiu destinată sprijinirii deciziei economice
în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, la nivelul sectorului public poate conduce la o soluţie
mai puţin eficientă, dar care în baza cerinţelor din acest domeniu este cea mai bună. Cu alte
cuvinte, corelaţia eficienţă – echitate conferă noi interpretări sau manifestări ale acţiunii
eficiente.

1. 2. Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adică acea parte a economiei în care se regăseşte proprietatea

publică cuprinde societăţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei
publice centrale, locale şi de securitate socială, precum şi o parte considerabilă a fondului
funciar.
a) Regiile autonome reprezintă unităţi economice aflate în proprietate publică constituite
în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de armament,
industria energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi transporturi
feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).
Regiile autonome se înfiinţează prin hotărâre a guvernului dacă sunt întreprinderi
de interes naţional sau prin hotărârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de
stat, dacă sunt întreprinderi de interes local.
Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu
gestiune economică şi autonomie financiară.
Aceasta înseamnă că regiile autonome trebuie să îşi acopere din venituri toate
cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu
aprobarea ministerului de resort depăşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însă se
impune determinarea acestui cuantum şi posibilităţilor de compensare a pierderilor.
Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor,
urmând ca restul să fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervă şi de dezvoltare a
societăţii, precum şi pentru unele activităţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi
recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea
întreprinderii. Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de
participare a salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local. Dacă însă,

7
regia autonomă înregistrează pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la
bugetul de stat.
Conducerea regiei autonome este asigurată de Consiliul de Administraţie compus
din 7-15 persoane şi în mod curent de către un director sau director general, numit de
Consiliul de Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei
locale.
b) Administraţia publică reprezintă totalitatea autorităţilor care produc servicii pentru
colectivităţi şi redistribuie veniturile prin diverse modalităţi, adică îndeplinesc sarcini
administrative.
Administraţia publică poate fi centrală sau locală.
Administraţia publică centrală cuprinde ansamblul instituţiilor care realizează în
principal activitatea executivă a guvernului şi ministerelor. La acest nivel, autorităţile sunt
reprezentate prin:
• Parlament;
• Preşedinţie;
• Guvern;
• Ministere;
• Instituţii juridice;
• Instituţii şi servicii publice centrale.
Administraţia publică locală vizează totalitatea instituţiilor care au sarcini
administrative şi funcţionează la nivel local: comună, oraş/municipiu, judeţ. La acest nivel,
autorităţile sunt reprezentate prin:
• Consiliile comunale, orăşeneşti şi judeţene;
• Primăriile;
• Autorităţile din subdiviziunile municipiilor;
• Prefectura;
• Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unităţile administrative teritoriale;
• Serviciile publice locale.
c) Fondul funciar reprezintă a treia componentă a domeniilor sectorului public. Aici se
include pe de o parte suprafeţele pe care se află instituţiile aflate în proprietate publică,
fie regii autonome, fie administraţii publice, iar pe de altă parte terenurile cultivate sau
necultivate aflate în proprietatea publică. Desigur, unele regii autonome pot funcţiona
pe teritoriu privat, iar unele administraţii publice pot fi organizate în imobile private

8
 şi/sau pe proprietăţi private. Dar aceasta reflectă o latură a întrepătrunderii sectorului
public cu cel privat, pe lângă aspectele complexe ale bunurilor economice mixte.
În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a diminuat considerabil
dimensiunea, fapt demonstrat de următoarele aspecte:
• privatizarea întreprinderilor de stat;
• reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pământului;
• retrocedarea imobilelor naţionalizate;
• vânzare de terenuri aflate în proprietate publică.

1. 3. Preocupări actuale în domeniul sectorului public

În prezent, sectorul public cunoaşte o dimensiune mai restrânsă sub forma regăsirii
proprietăţii publice, dar existenţa sa în viaţa economică este o permanenţă şi chiar cunoaşte o
extindere de manifestări prin reglementările care vizează piaţa în general, agenţii economici
şi bunurile private, în special.
Prin urmare, cu caracter public sunt nu numai întreprinderile constituite ca regii
autonome, dar şi cheltuielile, finanţele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utilităţile,
reglementările, interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc. Înţelegerea acestor probleme
conferă un plus de cunoaştere asupra sectorului public.
Cheltuielile publice desemnează în sens larg cheltuielile realizate de administraţia
publică locală sau centrală pentru funcţionarea administraţiei publice şi susţinerea activităţii
din diverse domenii: apărare, învăţământ, sănătate, asigurări şi asistenţă socială, investiţii
economice etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate de diverse instituţii
guvernamentale şi capătă forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri şi servicii. În al
doilea rând, există aşa numitele plăţi de transfer de tipul cheltuielilor guvernamentale
ocazionate de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligaţiunile de stat. În al treilea rând
pot fi considerate cheltuieli publice, cheltuielile de investiţii în ramurile de interes public.
Finanţele publice reprezintă totalitatea activităţilor ocazionate de administraţia
publică în procesul procurării veniturilor şi repartizării acestora pe categorii de cheltuieli. În
domeniul finanţelor publice se includ ca activităţi principale următoarele:
• elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;
• determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;
• folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecătoreşti şi
executive;

9
 • controlul utilizării resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al
capitalului social al statului.
Bunurile publice reprezintă bunurile sau serviciile care se oferă gratuit oricărei
persoane dispuse să beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu se diminuează pe măsura
consumului.
Alegerea publică poate fi considerată ca o analiză economică a politicii. Ea se
bazează pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depăşesc sfera economică şi se
sprijină pe opţiunea colectivă, teoria economică a politicii şi regula deciziei sociale.
Emisiunea publică reprezintă procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în care
instituţia emitentă – care poate fi o societate publică sau chiar privată, sau administraţia
publică centrală sau locală – oferă obligaţiuni în mod direct populaţiei la un preţ determinat.
Utilităţile publice desemnează orice întreprindere cu poziţie de monopol care este
singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vieţii economice şi care astfel, se
supune controlului de stat. Furnizorii de apă, electricitate, gaz sunt exemplele cele mai
cunoscute de utilităţi publice.
Reglementările publice se concretizează în controlul exercitat de stat asupra
utilităţilor publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale monopolului concomitent
cu interesul public. Reglementările pot viza nivelul şi structura preţului, calitatea serviciilor
prestate, intrarea şi ieşirea de pe piaţă etc.
Interesul public desemnează preocuparea administraţiei publice sau a agenţilor
economici de a obţine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor societăţii. Este un
concept adeseori invocat în aprecierea practicilor societăţilor comerciale şi efectelor pozitive
sau negative ale activităţilor asupra consumatorilor şi societăţii în general. Mai mult decât
atât, interesul public este un cocept flexibil care se poate explica prin considerarea tuturor
factorilor antrenaţi în realizarea unui efect. Astfel, o firmă care practică preţuri ridicate din
dorinţa de a înregistra o marjă ridicată de profit nu poate fi considerată împotriva interesului
public dacă activitatea sa a fost inovativă şi eficientă. Fuziunea între societăţi este de cele
mai multe ori acceptată şi considerată benefică pentru obţinerea unor economii de scară, în
timp ce cartelul nu vine în slujba interesului public.
Opinia publică se referă la aprecierea generală cu privire la un fenomen sau proces
economic, la o acţiune sau un agent economic. Opinia publică se formează prin crearea unei
imagini de firmă şi dezvoltarea unor relaţii publice. Societăţile comerciale sunt sau ar trebui
să fie preocupate de inducerea unor principii pozitive asupra activităţilor care se conturează
cel mai bine atunci când desfăşoară activităţi permanent supuse procesului de îmbunătăţire,
sau care reflectă grija faţă de salariaţi, consumatori sau mediul natural. În aceste condiţii

10
opinia publică devine favorabilă societăţii comerciale care poate înregistra o creştere a cifrei
de afaceri. Dacă însă este vorba despre o instituţie publică, care prestează servicii, opinia
publică favorabilă se reflectă prin acceptarea şi sprijinirea acţiunilor întreprinse de
administraţie. Opinia publică nefavorabilă duce la îngreunarea activităţii prin amânarea
aplicării unor măsuri, tergiversarea unor decizii, renunţarea la unele proiecte etc.
Relaţiile publice reprezintă modalitatea generală de promovare a imaginii unei
societăţi comerciale, regii autonome sau instituţii publice în vederea încurajării clienţilor să
cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere acţiunile sale, a măsurilor
guvernamentale care sprijină agentul economic. De cele mai multe ori, există în structura
organizatorică a firmelor un comportament funcţional de relaţii publice, sau biroul de
informaţii sau eventual cel de marketing preia problematica dezvoltării relaţiilor publice
existând referenţi care au ca atribuţii esenţiale aceste sarcini. În acest fel, se oferă informaţii
cu privire la activităţile societăţii şi preocupările sale în legătură cu protecţia consumatorului
şi a mediului înconjurător; de multe ori, acţiunile de sponsorizare în domeniul sportiv sau al
artei contribuie în mod indirect la stabilirea unor relaţii pozitive cu clientul. Relaţiile publice
reprezintă o latură a mixului promoţional care cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le
poate utiliza un agent economic pentru informarea potenţialilor clienţi cu privire la natura şi
caracteristicile bunurilor cu scopul convingerii lor de a cumpăra şi repeta procesul de
cumpărare. În acest context, relaţiile publice apar sub forma contactelor directe realizate în
mod constant şi sistematic de către firme cu diferite categorii de public, cu persoane
influente din conducerea altor instituţii din ţară sau străinătate, cu lideri de opinie, în scopul
obţinerii sprijinului lor pentru comercializarea produselor sale. Relaţiile publice se pot
manifesta şi cu prilejul desfăşurării unor congrese, simpozioane, reuniuni internaţionale în
cadrul cărora pe lângă evocarea şi transmiterea unor informaţii cu privire la întreprindere şi
produsele sale se urmăresc şi contactele între specialiştii din sectoarele de producţie şi
comercializare, reprezentanţii presei etc.
Pe lângă toate aceste aspecte ale vieţii economice care au caracter public şi prin
urmare, o legătură directă sau indirectă, mai mare sau mai mică cu sectorul public, există
numeroase alte elemente care deşi nu prezintă atributul „public” se află într-o anumită relaţie
cu acest domeniu. Este vorba despre etică, externalităţi, fiscalitate, buget, impozit, trezorerie
etc.
Etica se referă la totalitatea normelor de conduită morală. În acest sens, etica în
afaceri şi în viaţa economică devine o preocupare din ce în ce mai amplă pentru toţi factorii
decizionali. În prezent, se pune accent pe alegerea unei acţiuni, a unei atitudini numai dacă
aceasta corespunde principiilor de etică şi eficienţă, iar în zona administraţiei publice, de la

11
etică la corupţie este o distanţă mică dacă nu sunt stabilite reguli susţinute legislativ pentru
funcţionarea acestui domeniu.
Externalităţile reprezintă efecte colaterale ale producţiei şi se răsfrâng sub forma
unor efecte pozitive sau negative asupra unor indivizi sau activităţi care pot să nu aibe nici o
legătură cu apariţia fenomenului care a generat acele efecte.
Fiscalitatea reprezintă sistemul de norme care vizează stabilirea impozitelor şi
taxelor şi intră în atribuţiile organelor publice să definească şi să pună în aplicare aceste
norme.
Bugetul este o balanţă de venituri şi cheltuieli pe o perioadă dată, de obicei un an.
Dacă este public, atunci el se împarte pe trepte ale administraţiei de stat, distingându-se
bugetul public central, de cel local. Dacă iniţial, bugetul de stat urmărea procurarea
resurselor statului în scopul asigurării unei bune funcţionări a administraţiei, după criza
economică din perioada 1929-1933, bugetul a devenit un instrument de politică economică.
Astfel, prin politica bugetară, bugetul de stat poate fi utilizat în scopul reglării vieţii
economice prin favorizarea activităţii economice sau reducerea cererii agenţilor economici.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, nerambursabilă, destinată
conform legii bugetului de stat de persoanele fizice sau juridice şi se aplică atât pentru
veniturile realizate, cât şi pentru bunurile aflate în proprietate.
Trezoreria este un oficiu de stat care păstrează şi administrează tezaurul public.

12
 Capitolul II. Rolul sectorului public şi funcţiile sale

2. 1. Importanţa sectorului public

Activitatea economică se desfăşoară prin acţiunile agenţilor economici pe diferite

pieţe. Permanent ei se regăsesc în ipostaze diferite, de vânzători sau cumpărători, furnizori
sau beneficiari, intermediari etc. Dacă se încearcă o simplificare a reprezentării activităţii
economice, se regăsesc două categorii esenţiale de agenţi: producători şi consumatori între
care fluxurile materiale (fizice) şi cele monetare (băneşti) exprimă legăturile dintre aceştia şi
piaţa factorilor de producţie şi piaţa mărfurilor şi serviciilor. Figura nr. 1 pune în evidenţă
fluxul resurselor şi al bunurilor economice pe de o parte şi cel al veniturilor şi cheltuielilor,
pe de altă parte.

cost de producţie Piaţa resurselor veniturile consumatorilor

(Factorilor de Producţie)
muncă, pământ, capital muncă, pământ, capital

Producători Activitatea Economică Consumatori

mărfuri şi servicii Piaţa mărfurilor şi mărfuri şi servicii

serviciilor
veniturile producătorului cheltuielile consumatorilor

Figura nr. 1: Circuitele economice: materiale şi monetare

Desigur, orice producător este atât ofertant cât şi solicitant; el cere materii prime,
materiale, muncă, elemente de capital şi oferă mărfuri sau servicii. La fel, orice consumator
îmbracă ipostaza atât de ofertant de diverse resurse, cât şi de primitor de bunuri economice.
Producătorul urmăreşte maximizarea profitului, iar consumatorul maximizarea satisfacţiei.
Recunoaşterea sectorului public în viaţa economică complică si simplifică totodată
funcţionarea activităţii economice.
Implicarea sectorului public în activitatea economică ajută la derularea eficientă şi
echitabilă a fluxurilor economice şi se reflectă schematic prin apariţia altor şase circuite
economice. În figura nr. 2 acestea reflectă corelaţiile dintre producători-sector public,
consumatori-sector public.

Piaţa factorilor de producţie

13
 Sector financiar 4
6 3 6

Producători 1 2 Consumatori
Guvernul
5 (sectorul public)

Piaţa mărfurilor şi serviciilor

Figura nr. 2: Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor

economici producători. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub
forma unor plăţi publice de genul taxelor de parcare sau plăţilor pentru utilităţi.
În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea
agenţilor economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale
menajelor. De asemenea, statul asigură unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa
privată si obţine venituri pentru această activitate.
În al treilea rând, (fluxul 3) există o legătură între stat şi agenţii economici, prin
intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în urma
tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adică se împrumută şi intră în relaţii de concurenţă cu
ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plăteşte dobândă ca orice
debitor.
În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participă direct la schimburile de pe
piaţa factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrăgând şi cumpărând resursele
necesare, atunci când este producător.
În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se află şi în ipostaza de cumpărător de bunuri,
participând astfel la schimburile de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor. Pentru plata acestor
bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi. Aceste
bunuri cumpărate de stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau firme fie
indirect, activităţii de producţie publică.
În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implică în economie şi prin transferul
plăţilor, de exemplu, prin sistemul asigurărilor sociale.
Toate aceste fluxuri economice creează o conexiune evidentă între sectorul public
şi cel privat. Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de producţie sau a mărfurilor şi
serviciilor în calitate de cumpărător, acţiunea sa influenţează, prin deciziile de preţ şi

14
producţie, atât activitatea de producţie a agenţilor privaţi, cât si sistemul de preţuri pe piaţă.
Atunci când politica fiscală se manifestă prin practicarea unor impozite mici, activitatea
investiţională privată este încurajată şi creşte incitaţia la muncă. Impozitele mari,
descurajează activitatea privată.
În consecinţă:
a) statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit unui agent
economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima
situaţie, statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea
de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul
realizator al protecţiei sociale, este responsabil al executării bugetului.
b) statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic.
Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează
domeniul microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite
minime sau maxime de preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi
administrarea proprietăţii publice, acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de
muncă, acordarea de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea statului
vizează măsurile adoptate în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar
fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica
fiscală, a cheltuielilor publice, monetară, bugetară etc. Desigur, implicarea statului la
aceste două nivele este forţat delimitată. În realitate, nivelul microeconomic se află în
strânsă corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se află în
interdependenţă. De exemplu, chiar dacă un conflict de muncă este aparent un aspect
microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia în
care menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de muncă în economie şi ar
afecta un sector sau ramură economică; dacă conflictul de muncă nu reprezintă decât o
lipsă de comunicare între patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la desfăşurarea
întregii activităţi economice, implicarea statului nu se justifică. De asemenea, în
fixarea unor limite de preţ, implicarea publică şi apariţia de preţuri administrate este o
necesitate numai dacă piaţa produsului, respectiv legea cererii şi ofertei nu asigură un
nivel de preţ, considerat satisfăcător atât de producător cât şi de consumator.
c) intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de următoarele aspecte:
• autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce
priveşte acţiunile acestor instituţii
• libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într-o
economie de piaţă şi este aplicabilă tuturor în mod egal

15
 • raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în
poziţii de influenţare a deciziei publice.
Astfel, într-o economie de piaţă în care guvernarea revine unor forţe politice care se
pronunţă pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constată că intervenţia
acestuia este mai puţin frânată, dar ea are totuşi o limită. Aceasta decurge din celelalte două
aspecte respectiv autonomia organelor statului şi libera iniţiativă care nu pot fi depăşite
respectiv încălcate, fiind reglementate prin legi juridice, ele însele o consecinţă a intervenţiei
statului în viaţa economică.

2. 2. Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii1 majore:

a) funcţia de alocare
b) funcţia de distribuţie a veniturilor
c) funcţia de stabilizare
Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea
determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de creştere a veniturilor
pentru acoperirea cheltuielilor neccesare prestării acestuia. Desigur, atunci când piaţa
asigură o utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este minoră şi constă în acţiuni
menite să încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţă. Dimpotrivă, atunci când nu există
o competiţie eficientă şi se manifestă o situaţie de monopol sau externalităţi, implicarea
publică este necesară pentru reglementarea activităţii economice. Aceasta se face fie prin
producţie publică directă, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind
tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În acest sens, se face distincţia între producţia
directă de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asigurată de sectorul
public şi producţia publică indirectă în care bunul se realizează de firme private pe baza
unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de
sectorul public, prin comenzi la firme private.
Distribuţia veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul de
ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza economică
nu oferă indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de echitate
socială şi justă reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice.
Distribuţia veniturilor se asigură în practică în special prin sistemul impozitelor progresive
care constă în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest

1
Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public Policy, Scott, Foresman and Company, Illinois, p. 292

16
fel, sectorul public încasează fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete
de masă celor cu venituri mici sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai ieftine.
Stabilizarea reprezintă o funcţie a sectorului public care vizează crearea cadrului
legal ce asigură şi protejează tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum
creşterea ocupării forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, creşterea economică se află în
centrul politicilor macroeconomice.
Ocuparea forţei de muncă este un proces care poate fi privit în strânsă legătură cu
fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o
cerinţă a unei economii de piaţă solide şi prospere şi se asigură prin controlarea inflaţiei şi
adoptarea pachetelor de măsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea economică este un
proces complex care apare ca o consecinţă a consolidării economiei şi se reflectă sintetic,
prin creşterea producţiei totale şi pe locuitor, care se exprimă în creşterea produsului naţional
brut pe locuitor.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi
stabilizare trebuiau să vizeze corelarea permanentă a deciziilor şi acţiunilor publice.
Aceasta, deoarece uneori pot să apară contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea
progresivă poate conduce la scăderea incitaţiei la muncă şi chiar ineficienţă, funcţia de
distribuţie fiind astfel în relaţie conflictuală cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie
esenţială a sectorului public se poate concretiza ea însăşi în prevederi conflictuale de
legislaţie, ştiut fiind faptul că legile sunt interpretabile, mai ales dacă normele metodologice
de aplicare apar mai târziu decât momentul intrării sale în vigoare. Astfel, stabilizarea poate
avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau chiar o încălcare a principiului
distribuţiei, dacă sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte, implicarea
statului în economie nu asigură automat eficienţa economică şi echitatea socială. Eliminarea
unor dezechilibre prin decizia publică se realizează în contextul în care alte imperfecţiuni se
menţin. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie ignorat rolul sectorului public în viata
economică.
Rolul sectorului public şi caracteristicile implicării sale în economie pot fi
reprezentate schematic prin surprinderea elementelor principale în figura nr. 3.

• stabilirea unor preţuri

sau limite de preţ
Alocare a Distribuţie a Stabilizare • determinarea salariului
resurselor veniturilor economică minim şi mediu pe economie
• gestionarea proprietăţii
• producător publice
• consumator De agent Funcţii Micro- • acordarea de subvenţii
• partener în economic economic • medierea unor conflicte
operaţii de schimb de muncă
• titular unic de SECTORUL • acordarea de ajutoare
Compor- Nivele de
emisiune monetară tament PUBLIC implicare
• principalul
realizator al 17
protecţiei sociale
• responsabil al
executării bugetului
 • măsuri antiinflaţioniste
• măsuri pentru
De reglator Limite ale implicării Macro- combaterea şomajului
al pieţei economic • măsuri de politică fiscală
• măsuri de politică
Raportul monetară
Autonomia Libera de interese în
organelor iniţiativă a • măsuri de politică a
rândul cheltuielilor publice
administraţiei agenţilor decidenţilor
de stat economici • măsuri de politică
publici
bugetară

Figura nr. 3: Implicarea sectorului public în economie

2. 3. Conducerea sectorului public

Activitatea administraţiei publice se desfăşoară prin intermediul funcţionarilor

publici care sunt numiţi de conducătorul instituţiei publice respective.
Există mai multe nivele ale conducerii sectorului public. Legea privind statutul
funcţionarului public nr. 188/1999 cuprinde funcţii publice de conducere şi funcţii publice de
execuţie în mai multe segmente ale sectorului public:
• în aparatul Guvernului şi al Parlamentului
• în aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale
• în serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din
unităţile administrativ-teritoriale
• în aparatul de lucru al prefecturii şi al autorităţilor administraţiei publice locale.
I) Aparatul Guvernului şi al Parlamentului
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general al Guvernului
2. Secretar general al Senatului
3. Secretar general al Camerei Deputaţilor
4. Secretar general adjunct al Guvernului
5. Secretar general adjunct al Senatului
6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor
7. Şef departament
8. Director general
9. Director, director adjunct
10. Şef serviciu, şef sector, şef birou
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier
2. Expert
3. Consultant

18
II) Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general, secretar general adjunct
2. Director general, inspector de stat şef
3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct
4. Director, inspector-şef
5. Director adjunct, inspector-şef adjunct
6. Şef serviciu, şef sector, şef birou
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
III) Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altro organe centrale din unităţile
administrativ-teritoriale
A. Funcţii publice de conducere
1. Director general, inspector-şef
2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct
3. Director, director adjunct
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
4. Referent
NOTĂ: Funcţiile publice specifice unor autorităţi sau instituţii publice centrale ori unor
instituţii subordonate acestora se stabilesc de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor
respective, cu acordul autorităţilor ierarhic superioare şi cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici.
IV) Aparatul de lucru al prefectului şi al autorităţilor administraţiei publice locale
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general
al prefecturii
2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei
3. Şef departament
4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct
5. Director general, director general adjunct

19
 6. Director, director adjunct
7. Şef serviciu, şef birou, şef sector
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III
3. Inspector, referent
4. Inginer agronom
5. Medic veterinar
6. Perceptor
7. Agent agricol
NOTĂ:
1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al
acestuia, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autorităţilor administraţiei publice locale
se stabilesc, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a
primarului, prin hotărâre a consiliului judeţean sau local şi cu avizul Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Funcţionarii publici ocupă un post sau altul în funcţie de pregătirea lor, existând trei
categorii profesionale cu mai multe grade şi clase de pregătire.
Aceste categorii profesionale şi activităţile corespunzătoare lor sunt cuprinse în
Figura nr. 4.
Desigur, pentru ocuparea unei funcţii publice de conducere sau execuţie, candidatul
trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
• să aibă un dosar profesional clar în care sunt incluse documentele obligatorii de
numire, depunere a jurământului şi evaluare anuală;
• să cunoască drepturile şi obligaţiile sale.

Funcţionari publici

Categoria A Categoria B Categoria C

Studii superioare de Studii superioare de
Activităţi Studii medii, liceale
Activităţi
lungă durată scurtă durată a
• aplicare, executare sauActivităţi
postliceale
• aplicare, executare a legilor • aplicare, executare a
legilor • îndrumare legilor
• control • elaborare de proiecte • control
• consiliere de reglementări
• coordonare • conducere
• elaborare de • 20lucrări
elaborare de
reglementări pregătitoare pentru
• conducere adoptarea deciziilor
 Figura nr. 4: Categoriile profesionale ale funcţionarilor publici

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici revine în sarcina Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici, constituită în subordinea Guvernului şi având
personalitate juridică. Organigrama Agenţiei cuprinde Preşedintele său, numit de primul
ministru, doi vicepreşedinţi, un secretar general, patru direcţii generale şi servicii în
subordine. Rolul acestei agenţii este de a elabora şi aplica strategia şi politicile Guvernului
în domeniul managementului public.
Funcţii mai complexe revin Ministerului Funcţiei Publice, respectiv de aplicare a
strategiei şi politicilor Guvernului în domeniul administraţiei publice centrale şi locale şi de
coordonare a elaborării strategiei şi politicilor în domeniul funcţiei publice. Atribuţiile sale
în domeniul administraţiei publice centrale, locale şi al funcţiei publice sunt precizate în
Hotărârea privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Funcţiei Publice nr. 77 din 31
ianuarie 2000.

21
 Capitolul III. Piaţa şi politica publică

3. 1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice

Viaţa economică cunoaşte o multitudine de procese şi fenomene, de comportamente

şi strategii ale agenţilor economici, de reacţii şi mecanisme ce se manifestă ca răspuns la
dinamica variabilelor pieţei. Mai mult decât atât, fiecare domeniu de activitate şi astfel şi
agenţii economici se află sub incidenţa mai mare sau mai mică a unor instrumente de politică
publică. Cu alte cuvinte, participanţii la viaţa economică pentru a face faţă exigenţelor
economice trebuie să respecte nu numai legile pieţei şi concurenţei, dar şi cerinţele impuse
prin intervenţia puterii publice în domeniul respectiv.
Evaluarea unui sistem economic se face pe baza a două criterii: eficienţă şi echitate.
Dacă primul este, în general, cunoscut de agenţii economici, care apelează la calcule de
eficienţă în procesul de luare a deciziilor, cel de-al doilea este ignorat în mare măsură.
Eficienţa economică este considerată o reflectare a mărimii unui rezultat economic
care este în general, cantitatea totală de bunuri sau servicii obţinută de agentul economic.
Eficienţa economică este legată de o activitate şi un comportament raţional. De
aceea, în contextul relaţiei efort-efect, eficienţa înseamnă obţinerea unui efect maxim pe
unitate de efort sau depunerea unui efort minim pe unitate de efect. Eficienţa economică
trebuie analizată prin prisma componentelor sale şi anume eficienţa în producţie, eficienţa
distribuţiei şi satisfacţia consumatorului.
Teoria economică consideră o producţie eficientă atunci când fiecare firmă
realizează o producţie dată pe seama combinării factorilor de producţie cu costuri minime.
În condiţiile în care resursele economice au caracter limitat, creşterea producţiei unui bun se
poate face pe seama scăderii producţiei altui bun.
De asemenea, resursele economice trebuie distribuite între producători astfel încât
transferul resurselor să nu permită creşterea producţiei unui bun decât prin sacrificarea
altuia. Grafic, eficienţa în producţie este reflectată de curba (frontiera) posibilităţilor de
producţie (Figura nr. 6).
 Bunul y A C
Curba posibilităţilor
B de producţie

Bunul x

Figura nr. 6: Frontiera posibilităţilor de producţie

Aceasta reprezintă un instrument grafic care exprimă totalitatea combinaţiilor de

bunuri (x şi y) care pot fi realiyate în condiţiile valorificării la maximum a resurselor
disponibile. Astfel, creşterea producţiei bunului x este posibilă pe seama reducerii producţiei
bunului y, şi invers. O combinaţie de bunuri situată pe frontiera posibilităţilor de producţie
(punctul A) este considerată eficientă prin prisma alocării şi utilizării resurselor. În schimb,
o combinaţie de bunuri de tipul B este posibilă, dar ineficientă, rămânând resurse disponibile
pentru acest scop neutilizate. O combinaţie de bunuri de tipul C este imposibil de realizat în
aceleaşi condiţii tehnice, dar printr-o dezvoltare intensivă şi tehnologii superioare, care ar
schimba frontiera posibilităţilor de producţie ar permite şi realizarea acestei combinaţii.
Un aspect important al eficienţei în producţie este avantajul comparativ care ia în
considerare costul de oportunitate al unei acţiuni. Astfel, o decizie sau acţiune prezintă o
valoare nu numai monetară dar şi comparativă. Valoarea strict monetară reprezintă suma
cheltuielilor ocazionate de această acţiune. Valoarea comparativă reprezintă costul celei
mai bune alte acţiuni sacrificate. În acest sens, un teren aparent fără utilitate pentru
activitatea de construcţii poate reprezenta o valoare pentru societate dacă reprezintă o zonă
naturală de interes.
Eficienţa distribuţiei se manifestă atunci când bunului distribuit indivizilor i se
atribuie cea mai mare valoare economică, adică utilitate. Distribuţia bunurilor devine
eficientă atunci când rata marginală de substituţie* între două bunuri este aceeaşi pentru toţi
consumatorii.
În acest fel se explică preferinţele diferite în consumul indivizilor şi alegerile lor.
Desigur, la nivel individual, eficienţa distribuţiei se asigură prin deciziile privind
alocare venitului.
La nivelul societăţii, decizia publică pentru asigurarea eficienţei distribuţiei este
mult mai complexă. Astfel, premisa instaurării eficienţei distribuţiei este ca fiecare membru

*
rata marginală de substituţie este cantitatea dintr-un bun necesară pentru a compensa reducerea consumului
cu o unitate dintr-un alt bun.

23
al societăţii să beneficieze de un minim de cantitate dintr-un anumit bun, sau altfel spus, ca
anumite bunuri să fie distribuite în mod egal. În acest moment însă intervin considerentele
de echitate, fiind posibil de preferat uneori, o alocare ineficientă.
Satisfacţia consumatorului sau principiul suveranităţii consumatorului reprezintă
o combinaţie a eficienţei în producţie şi distribuţie. În acest sens, resursele societăţii trebuie
orientate spre valorificare în producţiile bunurilor cerute de consumatori, aceştia fiind
dispuşi să le cumpere. Există în acţiunile oamenilor fie un câştig fie o pierdere de
satisfacţie, ca şi în activitatea productivă. Deciziile individuale pot fi conflictuale cu cele
ale societăţii. De exemplu, un individ poate considera că cea mai bună alocare a timpului
său este pentru vizionarea filmelor. Principiul suveranităţii consumatorului îi permite o
asemenea decizie şi chiar poate fi eficientă dacă această acţiune îi generează cea mai mare
satisfacţie. Dar societatea consideră că o astfel de acţiune individuală este inechitabilă.
Esenţială pentru orice sistem economic este cunoaşterea formelor de exprimare a
eficienţei economice şi a modalităţilor sale de creştere. În Figura nr. 4 sunt prezentate cele
mai frecvente forme şi căi de creştere a eficienţei economice.

efect / efort efort / efect

• productivitatea Mod de exprimare • costul mediu
• rentabilitatea • consumul specific
• cursul de revenire Eficienţa în • cursul de revenire
economie
brut la import brut la export
tehnică producţie distribuţie
Natura
economică implicaţiilor Căi de creştere domenii consum
reducerea pregătirea superioară
costurilor îmbunătăţirea utilizarea de noi a factorului uman
calităţii bunurilor metode de gestiune
economice şi management
utilizarea de creşterea gradului de
noi tehnologii creşterea gradului îmbunătăţirea cointeresare a
de organizare a condiţiilor de factorului muncă
activităţii muncă
Figura nr. 4: Formele sale şi modalităţile de creştere.

În schimb, echitatea demonstrează modul în care rezultatul economic este

distribuit membrilor societăţii. Aceasta înseamnă că un sistem economic, în general, poate
atinge o performanţă ridicată în ceea ce priveşte volumul producţiei, dar aceasta poate fi
scăzută în planul viziunii societăţii dacă firma nu reuşeşte să asigure o corectă alocare a
bunurilor şi serviciilor realizate.

24
 Echitatea este un principiu adeseori esenţial în adoptarea deciziilor economice.
Aceasta exprimă corectitudinea sau justeţea unei măsuri sau intervenţii economice.
Echitatea nu trebuie confundată cu egalitatea sau echilibrul economic, ea fiind necesară şi în
condiţii sau, mai ales, în condiţii de inegalitae economică. În Figura nr. 5 sunt prezentate
caracteristicile echităţii ca principiu aplicat în economie.

Verticale

Orizontale Forme De Distribuţie

ECHITATEA ÎN
ECONOMIE

Aspecte ale
manifestării sale

• distribuţia rezultatelor
activităţii economice
• perceperea unor
impozite diferenţiate
• redistribuirea
veniturilor
Figura nr. 5: Echitatea ca principiu cu aplicabilitate economică

Echitatea orizontală se manifestă atunci când se aplică aceeaşi măsură indivizilor

care prezintă caracteristici economice neclare. De exemplu, se respectă principiul echităţii
orizontale atunci când indivizi cu aceleaşi venituri suportă aceeaşi povară a impozitului sau
dacă persoane cu nevoi şi venituri similare beneficiază de aceleaşi avantaje.
Echitatea verticală se manifestă atunci când o anumită măsură este aplicată
diferenţiat unor indivizi care dispun de caracteristici economice distincte. De exemplu,
principiul echităţii verticale se respectă în domeniul fiscalităţii atunci când veniturile
individuale sunt impoziatate diferit, fiind un argument esenţial pentru sistemul de impozitare
progresivă sau proporţională. Astfel, dacă deţinătorii de venituri mai mari suportă un
impozit mai ridicat, venitul marginal adică sporul de venit potenţial de câştigat capătă o
importanţă mai redusă faţă de veniturile mai mici. De asemenea, echitatea verticală se
regăseşte şi în domeniul educaţiei, atunci când se acordă burse sau alte avantaje materiale
studenţilor cu venituri mai mici.
Echitatea de distribuţie exprimă corectitudinea în maniera în care rezultatele din
economie sunt distribuite între indivizi. Desigur, problemele economice prezintă în general
mai multe alternative şi chiar soluţii şi de aceea, proiectele sau politicile economice

25
generează efecte diferite de distribuţie. Aceasta impune ca analiza economică să cuprindă
studii de oportunitate în asigurarea distribuţiei şi evaluarea alternativelor economice,
pornindu-se de la premisa că orice decizie generează consecinţe care se distribuie diferit
asupra indivizilor. Uneori echitatea de distribuţie se concretizează prin distribuţia venitului,
a avuţiei sau chiar în cadrul economiei bunăstării prin utilitate.
Pentru o corectă evaluare economică, care să aibă în vedere atât criteriul eficienţei
cât şi al echităţii, un agent economic trebuie să cunoască:
- condiţiile în care o piaţă competitivă înregistrează rezultate eficiente;
- relaţia dintre mecanismele pieţii şi echitatea distribuită;
Un sistem economic, respectiv un agent economic transformă resursele în bunuri şi
servicii destinate consumului curent sau viitor. În orice moment, o economie dispune de un
volum limitat de resurse sau avuţie. Pe de o parte, o comensurare a succesului economic are
ca punct de plecare abilitatea sistemului economic de a utiliza volumul de resurse pentru
obţinerea nivelului agregat de bunuri şi servicii. Pe de altă parte, pentru transformarea
resurselor în bunuri şi servicii, sistemul economic distribuie produsele între membrii
societăţii. Ori, cum transformarea resurselor implică întotdeauna relaţii de schimb prin care
se vând şi se cumpără factori de producţie şi bunuri de consum, distribuţia determină nivelul
consumului curent al indivizilor dintr-o societate. De asemenea, dinamismul pieţei
contemporane face ca resursele existente sau bunurile de investiţii să fie redistribuite în
scopul distribuţiei de avuţie.
Prin urmare, relaţiile dintre piaţă şi eficienţă, dintre piaţă şi echitate pot fi înţelese
dacă se analizează mai multe aspecte, aşa cum s-a precizat deja pentru o corectă evaluare
economică şi anume: condiţiile în care o piaţă înregistrează eficienţă, relaţiile piaţă-echitate,
echitatea proceselor şi rezultatelor.
a) Condiţiile în care o piaţă competitivă înregistrează rezultate eficiente
Diversitatea economiilor ţărilor reflectată de diferite nivele de producţie şi de
satisfacere a trebuinţelor are la bază diferenţa de eficienţă dintre acestea. Înseamnă că o
economie de piaţă poate fi mai mult sau mai puţin eficientă faţă de alta.
Eficienţa se asociază cu cea mai bună utilizare a resurselor în scopul obţinerii
maximului de efect. Eficienţa poate fi de natură tehnică sau economică.
Eficienţa tehnică exprimă condiţiile existente în care un agent economic (sau
ramură sau economie) înregistrează un maxim de efect prin folosirea resurselor disponibile
în cea mai bună alternativă.
Eficienţa economică denumită şi eficienţa Pareto sau de distribuţie exprimă
condiţiile în care nu numai, un sistem înregistrează eficienţă tehnică, dar şi satisface

26
preferinţele consumatorilor producând acele bunuri şi servicii cerute de aceştia, adică pentru
care există o nevoie solvabilă.
În acest fel, o economie devine eficientă dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

− să existe pe piaţă mulţi cumpărători şi vânzători;

− să genereze informaţie deplină;

− să nu existe costuri tranzacţionale adică acele cheltuieli legate de realizare schimbului,

care de cele mai multe ori sunt ridicate şi ignorate; de exemplu, costul obţinerii de
informaţii este un cost tranzacţional;

− să nu se manifeste efecte propagate, adică consumul sau producţia unui individ,

respectiv agent economic să nu afecteze direct bunăstarea celorlalţi.
În practica economică aceste condiţii nu se regăsesc simultan, ceea ce înseamnă că
pieţele reale sunt imperfecte şi chiar dacă se caracterizează prin atomicitate, adică există
mulţi vânzători şi cumpărători de puteri economice apropiate, informaţia nu poate fi totală,
iar costurile tranzacţionale nu pot fi zero. De aceea, sistemele economice au grade diferite
de eficienţă şi aspiră la nivele superioare, iar intervenţia statului urmăreşte creşterea acesteia.
b) Relaţia piaţă - echitate
O piaţă eficientă nu este obligatoriu şi echitabilă. Chiar în condiţiile unei pieţe
perfecte pot exista grupuri de indivizi cu venituri foarte mici sau foarte mari pentru a putea
forma un întreg social.
Orice sistem economic funcţionează pe baza unor reguli care difinesc activităţile
acceptate de societate la un moment dat. În determinarea dimensiunii intervenţiei
guvernamentale sau a politicilor care să genereze echitate, există multiple controverse.
Aceasta, deoarece un efect economic echitabil este greu de definit, el depinzând de valorile
individuale şi de convingerile oamneilor. De aici, se ridică şi întrebarea dacă piaţa asigură o
distribuţie corectă, echitabilă a resurselor.
Pentru a răspunde, echitatea trebuie analizată pe trei planuri, respectiv în planul
înzestrării cu resurse, al proceselor desfăşurate într-o economie şi al rezultatelor obţinute.
c) Echitatea înzestrării cu resurse
Un criteriu esenţial al echităţii este legat de dimensiunea înzestrării, pornindu-se de
la aceea că orice individ este îndreptăţit să beneficieze de pe urma înzestrării sale, ca urmare
a unor mecanisme precum moştenire, descoperire, trăsături înnăscute, etc. De aceea, de
exemplu pentru un părinte este echitabil să decidă să amâne consumul său şi să transfere
avuţia acumulată, copiilor săi. Dar transferul de avuţie între generaţii este el însuşi
inechitabil construit. De aceea, unii susţin că dacă roadele muncii proprii revin corect

27
indivizilor care au prestat-o, moştenirile ar trebui redistribuite pentru binele comun. Ori,
aceasta nu se întâmplă într-o economie contemporană tocmai pentru că nu sunt obiect de
moştenire numai bunurile materiale ci şi trăsăturile de natură biologică, abilităţi, îndemânări,
ceea ce face ca moştenirea iniţială să fie diferită de la un individ la altul. Chiar dacă aceasta
face ca unii să dispună de un avantaj inechitabil asupra altora, eliminarea deosebirilor de
înzestrare este imposibilă.
La fel se întâmplă şi la nivelul înzestrării cu resurse ale unei ţări. Se ştie că fiecare
economie dispune de un potenţial propriu de resurse care poate fi sporit mai mult sau mai
puţin prin importuri. Este echitabil ca unele ţări să beneficieze de resurse naturale mai
bogate decât altele? Este echitabil ca unele economii să aibă o capacitate de import mai
mare decât altele? Probabil că nu, dar eliminarea deosebirilor de înzestrare este imposibilă.
Acesta este punctul de plecare în explicarea dezvoltării economice diferite a ţărilor, a
nivelelor de trai diferite, ale populaţiilor, etc.
d) Echitatea proceselor
Este vorba despre caracterul echitabil al proceselor generatoare de rezultate. Este
evident că orice individ sau agent economic este îndreptăţit să-şi însuşească ceea ce rezultă
din muncă, respectiv activitatea sa pe o piaţă competitivă. Altfel spus, fiecare dispune de o
şansă egală de a câştiga un venit corespunzător abilităţilor proprii. Dar, cum aceste
aptitudini diferă de la individ la individ şi de la un agent economic la altul, şi rezultatele lor
vor fi diferite. Aşa se explică de ce doi agenţi economici care au acelaşi profil de activitate,
se aprovizionează de pe aceeaşi piaţă şi comercializează produsele pe aceeaşi piaţă de
desfacere, obţin rezultate diferite: unul dispune de un manager mai abil decât celălalt.
Această abilitate a întreprinzătorului a devenit un nou factor de producţie şi exprimă
capacitatea acestuia de a combina raţional factorii tradiţionali, în vederea unei activităţi
eficiente.
e) Echitatea rezultatelor
Echitatea rezultatelor obţinute de agenţii economici este la fel de greu de asigurat ca
şi celelalte variante anterioare. Chiar în ipoteza a doi indivizi cu aceleaşi resurse şi şanse de
dezvoltare, rezultatele lor nu pot fi identice. Egalitatea rezultatelor lor nu se poate asigura.
Aceasta, deoarece pe lângă deosebirile de abilităţi înnăscute, există elementele întâmplătoare
diferite cu care se confruntă fiecare dintre ei în procesul pieţei. Dacă un agent economic
descoperă o nouă tehnologie sau procedură de producţie care îi permite să câştige mai mult,
el va înregistra rezultate superioare faţă de alţii. În aceste condiţii se poate susţine că
important este să se egalizeze nu veniturile ci satisfacţia, ştiindu-se că utilitatea marginală pe
unitate monetară cheltuită de o persoană săracă este mai mare decât utilitatea marginală pe

28
unitate monetară cheltuită de o persoană bogată. Ca urmare, redistribuirea veniturilor de la
cei cu venituri ridicate la categoriile sărace duce la creşterea satisfacţiei generale a
membrilor societăţii.
În general factorii de decizie optează pentru îmbunătăţirea substanţială a situaţiei
unui grup mic de indivizi şi nu pentru ameliorarea într-o mică măsură a situaţiei unui grup
mare de indivizi, ceea ce adânceşte inegalitatea de rezultate între aceştia.

3. 2. Piaţa şi eşecul pieţei

Afirmarea pieţei concurenţiale – pilon al economiei de piaţă – este un proces dificil,

în evoluţia căruia se înregistrează succese, dar şi eşecuri.
Astfel, piaţa concurenţială oferă multiple avantaje. Se ştie că numai concurenţa
este în măsură să genereze eficienţă eocnomică şi că pe termen scurt firmele cu activitate
mai eficientă reuşesc să-şi mărească cota de piaţă faţă de rivalii care produc cu costuri mai
ridicate. De asemenea, concurenţa este cea care face ca produsele cerute de cumpărători să
fie oferite pe piaţă, prin menţinerea unui număr de producători într-un domeniu care să
satisfacă cât mai bine cerinţele cumpărătorilor. În plus, firmele competitive reflectă eficienţa
utilizării factorilor de producţie. Aşa se explică de ce firmele care obţin cele mai mari
profituri sunt cele care satisfac cel mai bine ceriţele cumpărătorilor şi de ce salariile cele mai
mare corespund activităţilor cele mai productive.
Pe de altă parte, piaţa concurenţială prezintă imperfecţiuni, generează insuccese nu
numai pentru agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru
sistemul economic în cadrul căruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se dovedeşte prin
incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem economic de a susţine activităţile necesare
din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.
În acest context, se recunosc două cauze ale eşecului unei pieţe:
 insucces prin structura pieţei (failure by market structure).
Aceasta se manifestă atunci când condiţia concurenţială a multor producători într-
un domeniu nu este asigurată. Într-o asemenea ipostază, concurenţa nu se poate manifesta.
Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice, apei etc. în care preţul şi
profitul firmei cu poziţie de monopol se supun unor reglementări guvernamentale. În plus,
politica antitrust urmăreşte să limiteze puterea economică a marilor firme.
 insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).
Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prăbuşeşte ca o reflectare a
costurilor şi avantajelor din producţie şi consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie şi
consum de bunuri şi servicii generează pe de o parte nu numai costuri contabile de producţie,

29
dar şi costuri sociale, iar pe de altă parte, nu numai venituri firmelor producătoare, dar şi
avantaje sociale.
Dacă producătorii, consumatorii sau mărfurile care fac obiectul schimbului nu
îndeplinesc anumite condiţii (aşa cum s-a precizat deja), se înregistrează nivele eficiente ale
producţiei, distribuţiei sau satisfacţiei consumatorului. Piaţa devine imperfectă şi se
caracterizează prin apariţia monopolurilor sau externalităţilor negative, a bunurilor publice şi
a informaţiei imperfecte.
Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţă în care există un singur ofertant
al unui produs. În cele mai multe oraşe, domeniile de distribuţie a energiei electrice, a
gazelor naturale sunt pieţe de monopol.
Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o
ipoteză a pieţei competitive eficiente este ca producătorii să acţioneze drept acceptanţi de
preă. Ori, în situaţia unui singur producător, acesta este cel care stabileşte preţul, oferta
firmei de monopol fiind oferta agregată de pe piaţă. Preţul de monopol nu va fi concurat de
preţurile mai scăzute ale rivalilor, din moment ce aceştia nu există.
Externalităţile apar când acţiunile unui producător sau consumator generează
costuri sau avantaje de partea altor agenţi economici. Externalităţile negative desigur,
generează costuri (de exemplu, legate de poluare), iar cele pozitive, avantaje.
Externalităţile promovează ineficienţă deoarece producătorii nu iau în considerare
în determinarea producţiei sau consumului toate cheltuielile sau câştigurile. Ca urmare, un
producător care generează externalităţi negative, dar nu recunoaşte cheltuieli de producţie
decât pe cele proprii, va determina nivelul producţiei la o mărime superioară nivelului optim
de eficienţă tocmai datorită subevaluării costurilor totale. La fel se întâmplă şi în cazul unor
externalităţi pozitive.
Bunurile publice sunt adeseori considerate ca un efect al “şansei a doua”1, care
apare ca intervenţie a statului după ce piaţa competitivă s-a dovedit ineficientă.
Bunurile publice pot fi interpretate ca externalităţi pozitive, deoarece odată ce au
fost produse, nimeni nu va fi exclus de la beneficiile generate de acestea.
Indivizii nu vor fi niciodată motivaţi să plătească pentru un bun public printr-o
decizie colectivă, dacă este posibil să beneficieze de pe urma bunului public când altcineva
suportă cheltuielile acestuia.
Informaţia imperfectă este o trăsătură a economiilor contemporane. Piaţa
eficientă cere ca informaţia disponibilă să fie în întregime accesibilă fără eforturi atât

1
Apgar, W., Brown, J., Microeconomics and Public Policy, Scott, Foresman and Company, 1987, cap. 14.

30
producătorilor, cât şi consumatorilor. În vederea maximizării satisfacţiei, consumatorii sunt
interesaţi de preţ şi toate caracteristicile mărfurilor.
Informaţia imperfectă determină de multe ori disproporţii în alocarea resurselor.
Dacă pe o piaţă competitivă toţi factorii de producţie, inclusiv munca sunt folosiţi în cea mai
bună alternativă a lor şi ca urmare, obţin cele mai mari venituri posibile, într-o economie
imperfectă, mulţi indivizi nu ştiu ce loc de muncă le-ar aduce cel mai mare câştig, iar
informaţia imperfectă duce la subocupare în multe sectoare.
De asemenea, pentru a produce cu costurile cele mai scăzute şi a înregistra
maximum de eficienţă, agenţii economici trebuie să cunoască care sunt tehnologiile
existente, costurile factorilor de producţie şi contribuţia acestora la procesul de producţie,
etc. Într-o economie imperfectă însă, aceasta este greu de asigurat.
Eficienţa în planul distribuţiei implică între altele ca piaţa să funcţioneze având un
singur preţ, acceptat de vânzători şi cumpărători. În realitate costul obţinerii informaţiei este
de multe ori ridicat, iar producătorii renunţă la a mai căuta informaţia de preţ, preferând să
vândă la un nivel corespunzător propriei strategii.

3. 3. Formele intervenţiei publice pe piaţă

Piaţa funcţionează pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încălcarea lor
de către agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage
insuccese în activitatea economică. Existenţa monopolurilor, manifestarea externalităţilor,
valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri
ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţă.
Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de consolidare
a principiilor de echitate astfel încât activitatea economică să genereze efecte pozitive
suplimentare.
Producţia publică reprezintă cea mai vizibilă formă de intervenţie publică pe piaţă.
Firmele particulare nu oferă bunuri publice pure şi de aceea, de multe ori intervin organele
administraţiei publice şi colectează fonduri pentru servicii de pe urma cărora beneficiază toţi
locuitorii unei zone. În aceste condiţii, trebuie respectate principiile de nonexclusivitate şi
nonrivalitate în consumul bunurilor asigurate prin producţia publică.
Situaţiile de monopol reprezintă un domeniu de interes public de cele mai multe ori.
Dacă ar exista un agent economic privat cu poziţie de monopol, preţul produsului sau
serviciului ar avea tendinţă de creştere. În schimb, dacă se crează entităţi publice
producătoare în aceste domenii de activitate, se recunoaşte efortul de creştere a producţiei
şi de diminuare a preţurilor. Este situaţia utilităţilor care sunt produse şi distribuite de

31
societăţi publice cum ar fi energia, gazul, apa. Chiar şi în aceste condiţii, producătorii
publici pot să limiteze producţia dacă se confruntă cu anumite situaţii de criză. De multe ori,
în oraşele mari, preţul pentru spaţiile de parcare aflate în proprietate publică creşte.
Explicaţia se află în necesitatea de a aduna fonduri pentru diverse servicii locale. Desigur,
creşterea tarifelor pentru parcare ar putea descuraja posesorii de autoturisme care evitând
centrul oraşului ar provoca o valorificare ineficientă a zonei. Aceasta face ca decizia privind
producţia publică să nu fie una simplă, ci o alegere adoptată într-un context contradictoriu
legat de corectitudine şi justificare economică, respectiv echitate şi eficienţă.
Producţia publică nu se realizează numai pentru bunuri publice sau în situaţii de
monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de sectorul privat. În multe zone colectarea
gunoiului, de exemplu, este asigurată de întreprinderi publice, dar privatizarea acestui
serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de activitate. În plus, agenţii
economici privaţi pot oferi aceste servicii la preţuri mai scăzute, ceea ce înseamnă o
îmbunătăţire a eficienţei privind alocarea resurselor.
Cu toate acestea, producţia publică se justifică în situaţiile în care sectorul privat
este ineficient sau inechitabil. În acest sens, învăţământul public este cel mai bun exemplu.
Sub aspectul echităţii, existenţa sectorului public în asigurarea educaţiei este o
necesitate impusă de crearea unei reale concurenţe învăţământului privat. În general, acesta
din urmă este oferit în condiţiile unor taxe ridicate şi astfel, devine restrictiv prin acceptarea
numai a elevilor, respectiv studenţilor care dispun de venituri. Ori, rivalitatea dintre
învăţământul privat şi public face ca educaţia privată să fie asigurată la un nivel de pregătire
ridicat şi să caute câteva mijloace pentru oferirea acestor servicii şi celor mai săraci (scutiri
de taxe sau burse). Sub aspectul eficienţei, existenţa sectorului public în domeniul educaţiei
este justificată de efectele pe care instruirea tinerilor le generează pe termen mediu sau lung.
Este vorba de valorificarea talentelor depistate în care sistemul educaţional a investit câţiva
ani şi care pot avea influenţe pozitive nu numai asupra individului ci şi asupra societăţii, în
general. Astfel, intervenţia publică în educaţie se justifică atât în calitate de producător
public, cât şi de instrument de reglementare al producătorilor privaţi. Este adevărat însă că
în prezent asistăm la reducerea diferenţelor dintre învăţământul privat şi cel public datorită
apariţiei locurilor cu taxă, nesubvenţionate de la buget în învăţământul public, de multe ori
mai multe decât locurile fără taxă. În plus, nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel
din învăţământul privat unde în general, condiţiile de studiu sunt mai bune.
Intervenţia publică nu poate fi limitată la activitatea de producţie.
Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintă o altă modalitate de intervenţie
publică.

32
 Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modifică nivelul de
echilibru al corelaţiei cerere-ofertă, indiferent cine suportă această creştere de preţ. Impactul
sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producătorilor este diferit în funcţie de mărimea
impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacă creşterea de
preţ este suportată de producător, atunci oferta totală se diminuează, acesta oferind o
cantitate mai mică la preţul pieţei. Dacă creşterea de preţ este suportată de consumator,
atunci cererea totală se diminuează, el cerând o cantitate mai mică la preţul pieţei având în
vedere că preţul unitar a crescut. Efectul general este acelaşi ca în situaţia în care impozitul
este suportat de producător şi se va reduce şi cantitatea oferită.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ influenţează nivelul de echilibru deoarece
bunurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia preţului. Astfel, un bun cu cerere
inelastică este cel la care atunci când preţul creşte cantitatea cerută scade mai puţin, fiind în
general produse de strictă necesitate care au puţini înlocuitori şi astfel, dependenţa
consumatorului este mare de produsul respectiv.
Subvenţiile sunt considerate un fel de “impozite inverse”. Oferirea unei subvenţii
are ca efect fie reducerea costurilor de producţie şi evident, creşterea cantitătii oferite, fie
scăderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantităţii cerute.
Guvernul apelează la aplicarea impozitelor şi taxelor pentru frânarea producţiei
unui anumit bun. Dacă ar interzice producţia respectivă, atunci această măsură ar echivala
cu aplicarea unor taxe atât de ridicate încât nici un producător nu ar fi capabil să accepte
continuarea activităţii. De aceea, prin impozite şi taxe, oferta este doar frânată, existând
producători dispuşi să plătească aceste sume dar să-şi continue activitatea.
Reglementările prin norme şi legi reprezintă o altă formă a intervenţiei publice.
Aici se includ limitele minime şi maxime de preţ, reglementările zonale, legile privind
munca minorilor ş.a.m.d.
Există două categorii de reglementări juridice: economice şi sociale.
Reglementările economice sunt destinate să amelioreze ineficienţa eventuală generată de un
eşec al pieţei sau o situaţie de monopol. Reglementările sociale urmăresc aspectele de
echitate şi rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de lucru
nesănătoase.
În cadrul reglementărilor economice se disting preţurile “plafon” şi preţurile
“suport”. Preţurile “plafon” reprezintă limitele maxime de preţ la care poate fi vândut un
produs, iar cele “suport”, preţurile minime. De multe ori, asemenea limite sunt justificate de
considerente de echitate, dacă preţul pieţei este prea înalt sau prea scăzut.

33
 Reglementările zonale vizează limitarea anumitor activităţi în unele zone, fiind un
efort de protecţie a comunităţii: limitarea societăţilor de transport într-un oraş, a numărului
de restaurante, etc. Prin acordarea restrictivă a licenţelor în activitatea de transport, se
reduce numărul taxiurilor într-o zonă şi creşte tariful practicat.

3. 4. Contradicţii între eficienţă şi echitate

Dacă la baza unei corecte evaluări a unui sistem economic trebuie să se afle criterii
atât de echitate, cât şi de eficienţă, atunci trebuie să se admită posibilitatea apariţiei unei stări
conflictuale între aceste două cerinţe. Mai mult chiar, pot exista condiţii contradictorii chiar
între elementele de echitate, respectiv înzestrare, procese şi rezultate. În acest sens,
egalitatea de venituri poate constitui un element echitabil prioritar, dar procesele implicate de
asigurarea acesteia sunt apreciate ca incorecte. De exemplu, egalitatea proprietăţilor funciare
poate fi considerată un obiectiv echitabil, dar confiscarea terenurilor de către guvern în
scopul redistribuirii este privită ca un proces incorect; ca urmare, guvernul este determinat să
abandoneze sau să modifice programul de redistribuire sau să schimbe judecăţile care
exprimă un proces corect.
Între echitate şi eficienţă pot exista relaţii contradictorii. Se admite faptul că
indivizii acţionează pentru sporirea veniturilor lor în scopul propriei bunăstări, în timp ce un
sistem care redistribuie bunurile şi serviciile deriorează motivaţiile membrilor societăţii faţă
de muncă. Desigur, indivizii au motivaţii diferite în afara propriei satisfacţii, care pleacă de
la capacitatea sistemului economic de a influenţa dorinţa de muncă a indivizilor. De
exemplu, filozoful John Rowls explică dreptatea socială care caută să minimizeze conflictul
parţial dintre egalitatea de venituri şi stimulentele indivizilor de a-şi îmbunătăţi situaţia prin
“principiul diferenţierii”1. Ca urmare, inegalitatea de venituri se justifică atât timp cât
generează beneficii (sau cel puţin nu dăunează) celui mai dezavantajat membru al societăţii.
În acest sens, indivizii pot urmări creşterea propriului venit atât timp cât acţiunile lor nu
diminuează venitul altora.
Intervenţia publică este o realitate în orice economie de piaţă. Scopul său este
ameliorarea eficientei economice şi respectarea echităţii sociale. De multe ori însă echitatea
primează şi este neglijată cerinţa eficienţei economice. Dar indiferent de modalităţile de
intervenţie publică există o întrebare de avertizare pentru guvernele democratice: este oare
benefic să se corecteze un eşec al pieţei în timp ce alte neajunsuri ale sale se menţin?
Corectarea unei condiţii nesatisfăcute de eficienţă nu generează în mod obligatoriu
îmbunătăţirea eficienţei de ansamblu într-o societate atâta timp cât alte situaţii rămân
1
John Rowls, A Theory of Justice, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1971.

34
ineficiente. De aceea, unii consideră încercarea de corectare a eşecurilor pieţei a fi o
greseală.
Cu toate acestea intervenţia publică nu trebuie şi nu poate fi eliminată. Dar la baza
deciziilor de politică economică trebuie să se afle argumente solide şi analize economico-
sociale. Astfel, poate că resursele statului nu ar mai fi risipite de multe ori pe acţiuni cu
efecte pozitive scăzute sau inexistente sau chiar mai rău, cu efecte negative. Astfel, o analiză
de tipul cost-beneficiu şi la nivel guvernamental ar justifica economic acţiunile şi deciziile
publice. Iar o analiză concretă a condiţiilor de muncă şi de trai ar justifica aceste acţiuni şi
decizii publice şi din punctul de vedere al echităţii, într-o societate în care mulţi trăiesc într-o
lume a luxului material, iar alţii, foarte mulţi se vaită de sărăcie.
Conflictul care poate să apară între eficienţă şi echitate poate fi analizat în situaţia
concretă a unor politici publice.
În multe economii de piaţă moderne există programe guvernamentale prin care se
subvenţionează costul pentru asistenţa medicală a persoanelor cu venituri mici vârstnicilor.
Această acţiune se justifică sub aspectul echităţii, cei care beneficiază de program nefiind
altfel în măsură să apeleze la serviciile medicale. În schimb, această acţiune reprezintă o
alocare ineficientă a resurselor care se explică prin tendinţa de încurajare a subiecţilor vizaţi
prin program de a apela şi beneficia de serviciile medicale mai mult decât ar fi făcut-o în
condiţiile suportării unor cheltuieli. Cererea crescătoare pentru aceste servicii se poate
interpreta ca un consum iraţional, beneficiatorii făcând o apreciere a ultimei unităţi de
asistenţă medicală inferioară celei realizate de un nou-beneficiar.
Un alt exemplu de conflict între eficienţă şi echitate îl oferă subvenţionarea
costurilor în construcţia de căi ferate. În multe situaţii, suportarea de către stat a unei părţi
considerabile din cheltuielile de construcţii pentru calea ferată a incitat decidenţii unor oraşe
la această acţiune. Astfel, resurele utilizate în acest scop au reprezentat o restrângere a
alocării lor în producţia altor bunuri de care ar fi beneficiat mai mult societatea şi prin
urmare, o ineficienţă economică. Sub aspectul echităţii, implicaţiile pot fi pozitive sau
negative, în funcţie de natura bunurilor la care s-a renunţat prin nealocarea resurselor. De
exemplu, dacă bunurile sacrificate au vizat produse de lux destinate prioritar persoanelor cu
venituri mari, implicaţiile echităţii sunt pozitive. Dar dacă construcţia de cale ferată a
însemnat mai puţine servicii sociale, atunci impactul echităţii este negativ.
De asemenea, intervenţia publică în domeniul preţurilor poate antrena un conflict
între eficienţă şi echitate. În situaţia preţurilor minime (suport) prin care sunt susţinute în
special produsele agricole, se stimulează activitatea economică a producătorilor agricoli ei
fiind încurajaţi şi de preluarea surplusului de ofertă de către stat. În acest fel, producătorii

35
sunt încurajaţi să mărească oferta peste necesităţile consumatorilor şi apare ineficienţa
utilizării resurselor. Sub aspectul echităţii, intervenţia publică este justificată deoarece
cheltuielile ridicate pe care le solicită acest domeniu nu ar permite venituri acoperitoare
pentru producători şi aceştia ar fi descurajaţi într-o producţie necesară pentru întreaga
societate.

36
 Capitolul IV. Bunurile publice şi producţia în sectorul public

4. 1. Caracteristicile bunurilor publice

Bunurile publice reprezintă o marfă sau un serviciu care oferit unui individ rămâne
disponibil şi altor persoane, fără cheltuieli suplimentare.
Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt:
* non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnă că în situaţia consumului unui individ
din acest bun, nu se diminuează disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali
consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.
* non-excludere. Aceasta se referă la imposibilitatea frânării consumului prin
excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său.
Dacă un bun este asigurat în condiţii de excludere sau consumul său nu este
complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt sau bun public impur, adică imperfect.
Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piaţă. Ele nu sunt oferite în mod
obligatoriu numai de sectorul public, fiind şi piaţa privată implicată în asigurarea lor. Atunci
când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că există un preţ
care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient. Aceasta,
deoarece consumul suplimentar gratuit generează satisfacţie consumatorului, dar cel pentru
care trebuie suportat un preţ este generator de insatisfacţie şi chiar reducere de utilitate. În
acest fel, bunul public asigurat de către o piaţă privată nu permite atingerea nivelului optim
al producţiei, respectiv consumului din acel bun.
Legăturile, respectiv întrepătrunderile şi concurenţa dintre sectorul public şi cel
privat în domeniul bunurilor publice sunt evidente:
• un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situaţie în care
acestea se află în concurenţă. Un exemplu în acest sens este învăţământul public şi
privat care oferă servicii similare, dar de calitate şi cu preţuri diferite.
• un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintă
caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival şi non-exclusiv. Este situaţia
bunurilor rivale şi cu excludere: hrană, îmbrăcăminte, locuinţe etc. În aceste domenii,
consumul dintr-un bun diminuează oferta, şi astfel consumul pentru alţi indivizi. În
plus, producătorul impune excluderea unor indivizi de la consumul de bunuri prin
preţul solicitat.

37
• un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur, cum
ar fi apărarea naţională, străzile curate, legea etc. de care beneficiază toţi consumatorii
în acelaşi fel, fără discriminare şi restricţii de nici un fel.
O combinaţie a caracteristicilor bunurilor care pot face obiectul producţiei publice
sau private1 este prezentată în figura nr. 1.

excludere non-excludere
rivalitate Bunuri private: hrană, Bunuri mixte: străzi
îmbrăcăminte, locuinţe aglomerate, plaje publice
aglomerate

non-rivalitate Bunuri mixte: parcuri sau Bunuri publice pure:

poduri neaglomerate, locurile apărarea naţională, străzile
vacante la meciurile de sport sau curate, legea şi ordinea dintr-o
concerte, circuitele închise de zonă
televiziune

Figura nr. 1: Clasificarea bunurilor.

Bunurile mixte prezintă caracteristici atât ale bunurilor publice, cât şi private; ele
pot fi cu non-excludere dar rivale atunci când sunt oferite tuturor consumatorilor în aceleaşi
condiţii, fără costuri, dar excesul de cerere le supra solicită şi le face inaccesibile pentru alţi
consumatori. Mai există şi bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci când accesul
consumatorilor este frânat, prin practicarea unor restricţii, de preţ sau de natură tehnică şi
astfel, oferta nu este total satisfăcută de cerere şi bunurile mai pot fi consumate de alţi
indivizi.
În această clasificare, includerea bunurilor mixte nu este rigidă în timp. Aceasta
înseamnă că unele bunuri non-rivale pot deveni rivale sau pot exista transformări privind
caracteristica de excludere. De exemplu, un stadion cu locuri neocupate la un meci care este
un bun mixt care acceptă excluderea şi este non-rival poate deveni rival, adică bun privat
dacă tarifele se diminuează şi creşte cererea.
De asemenea, o stradă aglomerată care este un bun mixt cu non-excludere şi rival
poate deveni non-rival, adică bun public dacă se produce o descongestionare a traficului şi
accesul consumatorilor nu mai este frânat, eventual prin intrarea în folosinţă a unui alt traseu.

1
Apgar, W., Brown, H.J., Op. cit., p. 281.

38
 Un bun public pur poate deveni impur dacă se pierde una din cele două condiţii
specifice.
De exemplu, accesul gratuit la un traseu rutier îl face să fie un bun public. Dar
perceperea unui tarif pentru utilizarea lui reprezintă o restricţie prin care se pierde non-
excluderea, iar bunul devine mixt; la fel, în situaţia aglomerării sale, bunul pierzând
caracteristica de non-rivalitate.
Uneori, chiar şi un bun privat poate să devină bun mixt.
De exemplu, un produs privat oferit gratuit la început primilor consumatori printr-o
politică promoţională se caracterizează în această perioadă prin non-excludere (preţul fiind
zero) şi rivalitate (consumul unor indivizi reducând oferta disponibilă pentru ceilalţi
indivizi).
Exemplificările pot continua în sensul transformărilor caracteristicilor bunurilor, în
timp.

4. 2. Optimizarea producţiei de bunuri publice

Crearea de bunuri publice reprezintă o problemă de decizie colectivă. Accesul la

bunurile publice este gratuit şi nediscriminatoriu, dar aceasta nu înseamnă că producerea şi
eventual întreţinerea ofertei de bunuri publice se realizează cu costuri zero. Cineva trebuie
să plătească. Şi de cele mai multe ori nu beneficiarii de bunuri publice, sau nu aceştia în
totalitate sunt şi cei care suportă cheltuielile pentru realizarea bunurilor publice.
Există două modalităţi prin care se obţin fonduri pentru producţia de bunuri
publice:
A. acord voluntar
B. impozitare obligatorie
A. Acordul voluntar reprezintă o cale de susţinere materială a producţiei de bunuri
publice, nu foarte frecventă în practică. Dificultatea acestei soluţii constă în tendinţa
unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi
consideraţi nonbeneficiari şi de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceştia
reuşesc să evite contribuţia de plată, ei se numesc beneficiari clandestini.
Acordul voluntar reflectă voinţa unanimă, fără coerciţie şi face obiectul modelului
de schimb voluntar.
Această abordare pe baze voluntare a schimbului a fost susţinută pentru prima dată
de Knut Wicksell care a arătat că*:
1. fiecare bun public ar trebui susţinut financiar printr-o fiscalitate distinctă, cunoscută
*
The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, London, 1981, p. 450.

39
2. acordul unanim al tuturor membrilor societăţii trebuie folosit în decizia privind
producţia (ce şi cât) unui bun public
Analiza a fost continuată de E. Lindahl care a elaborat un model de schimb în care
s-a făcut o corelaţie între cota de impozit şi mărimea bunului public. Echilibrul acestui
model se atinge atunci când fiecare individ plăteşte o taxă (impozit) egală cu utilitatea
marginală pe care i-o oferă acel bun.
Modelul schimbului voluntar poate fi ilustrat grafic într-o formă simplificată a unei
societăţi compusă din două persoane A şi B (Figura nr. 2).
100%
PB

C PA
100%
Q Cantitatea de bun public
Figura nr. 2: Modelul de schimb voluntar

În diagrama din figura nr. 2, curba PA exprimă cantitatea pe care individul A este
dispus să o producă la diferite nivele de impozitare. Se observă că producţia pe care este
dispus să o asigure creşte pe măsură ce cota fiscală suportată scade. De asemenea, curba P B
reflectă preferinţele individului B în aceeaşi manieră. Cu cât este mai mare impozitul
suportat, cu atât oferta, respectiv dispoziţia de a produce a individului B este mai scăzută.
În condiţiile echilibrului (cota C şi cantitatea Q) fiecare individ câştigă din
producţia de bunuri publice. În teoria economică, acesta reprezintă o alocare paretiană
adică acea alocare a resurselor care permite câştigul cel puţin al unui individ fără a fi afectat
altcineva. Cu alte cuvinte, acest echilibru corespunde optimului Pareto în care resursele şi
producţia într-o economie sunt astfel alocate încât este posibil beneficiul unei persoane fără a
resimţi o pierdere un alt individ.
Din modelul de schimb voluntar reiese că fiecare individ consumă cel mai preferat
bun public sau cantitatea optimă de bun public la o cotă fiscală dată. În practică, realizarea
unui acord voluntar este îngreunată de posibilitatea ca indivizii să nu-şi exprime preferinţele
reale şi să devină beneficiari clandestini ai bunului public.
B. Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susţinere materială a producţiei de
bunuri publice.
Cererea totală de bunuri publice se determină prin însumarea cererilor
individuale ale membrilor societăţii. Pentru un bun privat cererea totală se obţine prin

40
însumarea orizontală a cererilor individuale (la diferite nivele de preţ se adună cantităţile
cerute de fiecare persoană).
În schimb, pentru un bun public curba cererii totale se obţine prin agregare
verticală a curbelor cererilor individuale, ca în diagrama din figura nr. 3.

C.M.
Preţ

ΣC

CB CA
Cantitate de bun public
Figura nr. 3: Cererea totală pentru un bun public

Curbele individuale ale cererilor indivizilor A şi B, respectiv CA şi CB sunt însumate

vertical pentru obţinerea curbei cererii totale ΣC, deoarece în condiţiile non-rivalităţii,
fiecare unitate de bun public este oferită tuturor membrilor societăţii. Problema este de a
determina preţul pe care este dispus să îl plătească societatea pentru fiecare unitate de
bun public. Acesta se calculează prin însumarea preţurilor pe care sunt dispuşi indivizii să
le suporte pentru producţia de bun public, adică în forma grafică simplificată suma preţului
pe care este dispus să-l suporte individul A şi preţul pe care este dispus să-l suporte individul
B.
Nivelul optim al producţiei de bun public se înregistrează atunci când cererea
agregată (C) coincide cu costul marginal (CM). La acest nivel al producţiei, costul societăţii
necesar pentru suplimentarea bunului public cu o unitate este egal cu suma pe care societatea
este dispusă să o plătească pentru aceasta. Desigur, echilibrul este o tendinţă pe care
realitatea o urmăreşte permanent. În general, atingerea acestui nivel este dificilă, mai ales în
acest domeniu în care cererea agregată nu poate să exprime cererile reale ale indivizilor. De
aceea, cererea totală este pseudocerere agregată. Cu toate acestea, în privinţă unor bunuri
publice pure, acordul indivizilor în legătură cu producţia lor este total; este vorba despre
bunuri publice cum ar fi apărarea naţională, iluminatul străzilor, protecţia mediului.
Contradicţia dintre producerea unui nivel eficient de bunuri şi finanţarea, respectiv
suportarea costurilor de producţie poate fi rezolvată prin mai multe modalităţi.
a) în cazul bunurilor care sunt nonrivale şi permit excluderea consumatorilor:
• într-o primă variantă, se poate accepta o implicare a producţiei private prin care
se permite excluderea nonplătitorilor. În această rezolvare intră concertele,

41
 spectacolele şi evenimentele sportive lipsite de aglomeraţie. Costul marginal al
acceptării unui spectator suplimentar este zero, având în vedere că preţul
biletului exclude indivizii cu dorinţa scăzută de a plăti.
• într-o a doua variantă, oferta de bunuri publice revine sectorului public, fără
nici o tentativă de excludere a consumatorilor. Aici se include parcurile publice,
bibliotecile publice. În aceste situaţii excluderea este posibilă, iar veniturile
necesare producţiei ar proveni din taxele de intrare. Producţia publică fără
costuri nu este eficientă. Utilizarea eficientă a resurselor se asigură dacă
producţia permite utilizarea bunurilor de către toţi consumatorii care resimt
avantaje suplimentare.
• într-o a treia variantă, produsele sunt oferite tot de sectorul public în mod gratuit
doritorilor care plătesc pentru bunuri prin alte căi decât colectarea impozitelor.
Un exemplu îl reprezintă programele de televiziune comercială care sunt oferite
gratuit tuturor celor care le doresc şi nu există nici o încercare de excludere a
consumatorilor. Producţia este posibilă deoarece se obţin venituri considerabile
din reclamele produselor sau firmelor care apar pe post. Cu acest prilej a apărut
şi s-a dezvoltat o nouă piaţă, a vânzării timpului publicitar.
b) în cazul bunurilor rivale care nu permit excluderea de genul străzilor şi parcurilor
aglomerate, producţia revine sectorului public. Resursele necesare realizării acestei
producţii se obţin la fel ca în situaţia bunurilor publice pure.
c) în cazul bunurilor publice pure caracterizate prin nonexcludere şi nonrivalitate oferta
privată este imposibilă. Aici, există o producţie colectivă adică resursele necesare
provin din fondurile guvernamentale la nivel central sau local.
d) în cazul bunurilor private, existând rivalitate şi excludere în consum, firmele private
pot realiza o activitate eficientă prin limitele evidente ale acestui segment: preţul care
face posibil accesul consumatorilor şi cantitatea în care este bunul oferit.
Determinarea nivelului optim al producţiei de bunuri publice este o problemă
dificilă din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, decizia colectivă de producere a bunurilor publice se adoptă în
condiţiile lipsei de informaţii privind disponibilitatea indivizilor de a utiliza şi plăti pentru
bunurile publice.
În al doilea rând, producţia de bunuri publice se desfăşoară cu riscul apariţiei
utilizatorilor sau beneficiarilor “clandestini”, adică a celor care pretind utilitate zero pentru
bunul public şi manifestă o falsă lipsă de interes pentru a fi nonplătitori pentru această
producţie.

42
 În al treilea rând, decizia colectivă privind producţia publică este îngreunată de
modalitatea în care se face evaluarea bunurilor publice de către indivizi. Dacă în cazul
bunurilor private, se înregistrează un nivel eficient al producţiei atunci când costul marginal
corespunde cu evaluarea individuală, pentru toţi subiecţii, în cazul bunurilor publice,
indivizii pot avea diferite aprecieri pentru ultima unitate de bun public, iar costul marginal
egalează suma beneficiilor individuale. De aceea, fiecare individ supra estimează costul
ultimei unităţi de bun public faţă de cât exprimă propria apreciere a bunului public.
În al patrulea rând, decizia privind producţia publică se adoptă pe seama
corelaţiei dintre pachetele de servicii publice şi cererea indivizilor reflectată practic în
migraţia indivizilor dintr-o zonă în alta. Astfel, dacă este mai solicitat un oraş decât altul se
presupune că acesta oferă servicii publice mai atractive, iar celelalte regiuni care
înregistrează un declin al cererii, îşi vor modifica pachetele de servicii şi sistemul de
impozitare.

4. 3. Producţia de bunuri în domeniul sectorului public

Sectorul public asigură o multitudine de bunuri şi servicii pe care firmele private nu

le pot oferi sau nu le oferă din diverse motive. Este vorba despre:
d) bunuri publice pure (apărarea naţională, servicii de poliţie şi securitate)
e) bunuri non-rivale (parcuri şi servicii de transport)
f) utilităţi publice (servicii de apă şi canalizare)
g) bunuri private pure (băuturi produse în condiţii de monopol de stat)
Atunci când excluderea este posibilă, bunurile capătă un preţ, iar sectorul public
devine generator de venituri şi urmăreşte alocarea eficientă a resurselor.
Există trei categorii de bunuri oferite de sectorul public care fac obiectul
procesului de determinare a preţului:
a) utilităţile numite monopoluri naturale
b) bunurile publice suprasolicitate
c) alte bunuri şi servicii pe care sectorul privat le oferă în cantităţi insuficiente sau pe care
sectorul public le produce şi oferă, prin tradiţie.
a) Utilităţile publice
Este considerată o utilitate publică, o societate comercială cu statut de unic
ofertant de anumite bunuri sau servicii esenţiale şi face obiectul reglementărilor
guvernamentale.
Cele mai cunoscute utilităţi publice sunt societăţile care oferă servicii de apă,
electricitate, gaz şi telefon. Controlul public se exercită fie prin atributele proprietăţii

43
guvernamentale directe (sau naţionalizare) aşa cum se face Marea Britanie, fie prin
reglementări publice, ca în SUA.
Agenţii economici care reprezintă utilităţi publice se caracterizează prin cheltuieli
ridicate pentru bunurile de capital şi costuri medii joase. Cu alte cuvinte, nu sunt bunuri
publice pure existând, cel puţin teoretic restricţii de preţ (sunt bunuri ce permit excluderea) şi
de acces (sunt bunuri rivale). Cu toate acestea, ele nu reprezintă bunuri private, fiind oferite
în condiţii avantajoase şi existând reţele extinse de furnizare a serviciilor care să nu
restricţioneze accesul pentru cei mai mulţi consumatori. De aceea, pe termen lung, marii
producători îşi permit să promoveze tarife inferioare micilor producători. Piaţa devine mai
eficientă dacă funcţionează o societate comercială mare decât mai multe firme mici.
În aceste condiţii, piaţa prezintă caracteristicile monopolului. Costurile fixe
(generate de exemplu la un furnizor de apă, de echipamente de tipul rezervoarelor,
apeductelor şi sistemului de distribuţie) sunt foarte mari comparativ cu cele variabile ceea ce
face ca la creşterea producţiei, costul total mediu să fie descrescător. O nouă firmă care ar
dori să pătrundă în acest domeniu ar trebui să-şi construiască aceleaşi facilităţi ca şi firma
monopol, ceea ce i-ar provoca pierderi substanţiale în încercarea de a câştiga o cotă de piaţă.
Serviciile care reprezintă utilităţi publice sunt în general asigurate de companii
publice sau firme private reglementale de stat. Apariţia unui al doilea producător ar
antrena creşterea costurilor medii şi deci preţuri mai mari solicitate consumatorilor. De
aceea, în domeniul utilităţilor publice este mai eficient să funcţioneze o firmă mare, cu
poziţie de monopol.
b) Bunurile publice suprasolicitate
Bunurile publice se caracterizează prin non-rivalitate în consum. Parcurile,
autostrăzile, plajele utilizate, fără a deveni aglomerate, nu limitează consumul celorlalţi
subiecţi. Atunci când se manifestă o cerere în exces, pentru a se evita suprasolicitarea
bunurilor publice, se practică eliminarea non-rivalităţii prin aplicarea unor tarife de acces.
Astfel, se previne suprautilizarea bunurilor şi se maximizează efectele oferite de facilităţile
publice.
c) Alte bunuri produse de sectorul public
Sectorul public oferă numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizează pieţei şi
sectorul privat sau pe care acesta din urmă ar putea să le asigure dacă nu ar fi reglementări
contrare. Câteva exemple în acest sens vizează învăţământul superior, colectarea deşeurilor
sau producţia unor băuturi alcoolice. Explicaţia care stă la baza implicării sectorului public
în aceste activităţi se rezumă la externalităţi pozitive, la nivelul veniturilor şi la tradiţii.

44
 Apariţia bunurilor cu externalităţi pozitive (numite şi bunuri benefice) oferă
avantaje suplimentare societăţii faţă de cele de care beneficiază direct indivizii. Astfel,
consumatorii individuali sunt dispuşi să plătească mai puţin pentru aceste bunuri faţă de cât
apreciază societatea în ansamblu. Pentru creşterea consumului de aceste bunuri societatea
spijină fie producătorul privat, fie consumatorul şi oferă serviciile la preţuri inferioare pieţei.
În această categorie se includ locuinţele, îngrijirea medicală, educaţia, muzeele de artă etc.
Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri.
De exemplu, operaţiile şi sistemul de loterie, sau producţia de băuturi monopol de stat sunt
generatoare de venituri. Dar, din cota de acest efect, scopul implicării sectorului public în
aceste domenii este limitarea criminalităţii şi violenţei. De asemenea, colectarea gunoiului
reprezintă o activitate cu efect asupra sănătăţii publice. Şi exemplele pot continua.

45
 Capitolul V. Preţurile în sectorul public

5. 1. Coordonatele preţului în economia de piaţă contemporană

Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea

funcţiei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este amplificat în
contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieţei pe care se
manifestă, cât şi de cadrul legislativ care reglementează formarea preţurilor, el însuşi
perfectibil.
Nu se poate vorbi despre o substanţă unică a preţului, aşa cum nu poate fi pusă în
discuţie absolutizarea vreuneia dintre teoriile cu privire la natura raportului de schimb şi a
preţului. În aceste condiţii, atât teoria obiectivă şi cea subiectivă, cât şi teoria sintetizatoare
se dovedesc parţial valabile, nu numai pentru că exagerează rolul muncii şi al utilităţii în
formarea preţurilor, dar îl analizează numai sub formă relativă, deplasându-se astfel pe un
teren mai puţin practic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre abordarea preţului,în mod
strict, sub forma unei sume de bani care neglijează preţul relativ şi ajunge să confunde
substanţa preţului cu nivelul acestuia.
Există mai multe aprecieri cu privire la conţinutul preţului. Astfel:
a) preţul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile dată de cantitatea de muncă
necesară pentru obţinerea lor, pe de o parte şi de performanţele tehnice şi calitative, de
importanţa şi raritatea lor, pe de altă parte (teoria obiectivă);
b) preţul este expresia valorii de schimb a mărfurilor obţinută prin transformarea valorii
estimative medii pe care cumpărătorii o atribuie bunurilor dorite în funcţie de
capacităţile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea şi raritatea lor, de
dificultăţile de procurare de către consumator (teoria subiectivă);
c) preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi
ofertei care depind în special de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de
cumpărător, pe de o parte şi de costul de producţie, respectiv consumul de factori
necesari producerii bunului oferit, pe de altă parte (teoria sintetizatoare);
d) preţul este suma de bani care revine vânzătorului în schimbul cedării unui bun
economic şi a cărei dimensiune măsurând "ceva", exprimă o realitate la un moment
dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care dispun
participanţii la schimb (teoria modernă a preţului).

46
 Dar, preţul actual nu poate fi explicat într-o viziune monetaristă, iar esenţa lui nu
trebuie confundată cu determinarea mărimii valorii de schimb.
În plus, preţul real este un preţ posibil care se înscrie într-un interval de variaţie ale
cărui limite nu pot fi determinate riguros. Cu alte cuvinte, nu există un mecanism unic de
formare a preţurilor. În contextul diversităţii actuale a comportamentelor agenţilor
economici, limitele preţurilor posibile pot fi diverse, aşa cum se observă din schema
următoare. Cost de
producţie
Nivelul
Preţ minim cererii
posibil
Preţ maxim
Cost de posibil
producţie Nivelul
Preţ minim cererii
posibil Preţ maxim
posibil
Cost de Nivelul
producţie cererii
Preţ maxim
Preţ minim
posibil
posibil
Cost de Nivelul
producţie cererii
Preţ minim Preţ maxim
posibil posibil
Cost de Nivelul
producţie cererii
Preţ minim Preţ maxim
posibil posibil
Cost de Nivelul
producţie cererii
Preţ minim Preţ maxim
posibil posibil

Figura nr. 1: Dimensiuni ale intervalului preţurilor posibile

În economia de piaţă contemporană, preţul posibil prezintă următoarele

caracteristici:
• este cel acceptat de participanţii la schimb: vânzători şi cumpărători, interesele
contradictorii generându-le reacţia în general, de acceptare a procesului de vânzare,
respectiv de cumpărare a unui bun. Aceasta înseamnă că se pot întâlni situaţii de piaţă
în care preţuri înscrise în marja posibilului nu generează automat achiziţionarea
produsului, ci numai posibilitatea de vânzare-cumpărare;

47
• nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de forţa
economică a producătorului care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a
cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scăzut;
• oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei, la care nivel posibilitatea de achiziţie a
bunului se transformă în certitudine, cantitatea cerută fiind identică cu cea oferită;
• are un conţinut bogat de informaţii. El arată producătorului care este bunul solicitat şi
cantitatea cerută, categoria de consumatori pentru marfa respectivă, veniturile
cumpărătorilor, acestora din urmă preţul posibil oferindu-le informaţii privind
condiţiile ofertei, numărul producătorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea
oferită pe piaţă, etc.;
• are o dublă determinare - internă şi externă -, stabilirea zonei "posibilului" fiind un
rezultat al confruntării la nivel naţional şi internaţional al cererii cu oferta de bunuri
economice. Astfel, pe plan intern este concurenţa dintre agenţii economici producători,
pe de o parte, şi dintre consumatori, pe de altă parte care determină intervalul de
mişcare a preţului pieţei. În anumite situaţii, o mică variaţie a cererii sau a ofertei pe
plan internaţional poate determina importante mişcări ale preţului;
• are caracter dinamic, divers şi reglementat. Dinamismul preţului posibil se referă la
capacitatea acestuia de încadrare între alte marje atunci când condiţiile pieţei se
modifică. Mai exact, preţul minim posibil se reduce atunci când puterea economică a
cumpărătorului este mai mare şi se majorează când forţa acestuia de negociere este
mică. De asemenea, preţul maxim posibil creşte dacă producătorul dispune de o poziţie
puternică pe piaţă şi scade atunci când forţa economică a acestuia se reduce.
Diversitatea preţului posibil se referă la existenţa mai multor intervale de mărime în
care oscilează preţurile bunurilor de consum, diversitate impusă de specificul
concurenţei de piaţă; astfel, zona posibilului pe o piaţă de monopol este alta decât cea
corespunzătoare preţului de oligopol, etc. Caracterul reglementat al preţului posibil
este impus de orientarea pe care diferite pieţe o capătă în contextul cadrului legislativ
corespunzător unei perioade date.
Aşadar, preţul posibil reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este
dispus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl
ofere pe piaţă şi exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte şi cadrul
legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate reciproc de către
cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi reglementat.

48
 Importanţa preţului a crescut în ultimul timp, atât la nivel microeconomic, cât şi
macroeconomic, atât în plan naţional, cât şi internaţional, ajungând la un punct "critic"1. În
sprijinul acestei afirmaţii se pot enumera câteva argumente:
• preţul apare în toate tranzacţiile de piaţă ("marketing transaction");
• dereglementarea din unele industrii a condus la dezvoltarea concurenţei prin
preţ;
• agenţii economici şi cumpărătorii au devenit mai conştienţi de existenţa şi
rolul preţului;
• modificarea valorii monetare intensifică concurenţa prin produs.
Ca urmare, împortanţa concurenţei prin preţ a devenit mai ridicată, în cadrul
mixului de marketing, iar consecinţele manevrării preţului au putut fi identificate. Astfel,
dacă în contextul unei concurenţe non-preţ, (adică bazate pe orientarea pe piaţă prin alte
instrumente în afara preţului), rolul acestuia este minim, iar accentul cade pe crearea unui
bun/serviciu distinct, în cazul concurenţei prin preţ, vânzătorii pot influenţa cererea prin
variaţia aplicată nivelului de preţ. De asemenea, în condiţiile unei concurenţe non-preţ,
firmele acţionează în vederea accentuării caracterului de unicitate a produsului, iar imitatea
firmelor rivale este o dificultate, preţurile înalte pot fi menţinute, iar percepţia
cumpărătorului privind produsul devine critică în decizia de cumpărare. În schimb,
concurenţa prin preţ generează reacţii mult mai rapide şi mai flexibile din partea
consumatorilor şi permite cu uşurinţă o adoptare similară a acţiunii iniţiate de o firmă în
domeniul preţului.
Agentul economic urmăreşte ca prin politica de marketing în general, cea de preţ, în
special, pe care o promovează să beneficieze de cât mai multe avantaje pe piaţă în vederea
atingerii obiectivelor propuse, a extinderii şi dominării sale. Pentru aceasta, elaborarea
strategiei de preţ necesită adoptarea mai multor decizii de preţ privind aria lui de
manifestare, gradul de flexibilitate, dimensiunea sa, caracterul activ al preţului, corelarea
nivelului său cu alte preţuri, etc.
În asemenea condiţii, formarea preţurilor cade sub incidenţa unor facori endogeni,
impuşi de obiectivele firmei, dar şi a unor elemente exogene, cum ar fi cadrul legislativ din
domeniul preţurilor. Cu alte cuvinte, raportul specific de piaţă dintre cerere şi ofertă se
manifestă în contextul unor reglementări legale în domeniul preţurilor, ceea ce conferă
acestora din urmă un caracter concret, în timp şi spaţiu.

1
Note de curs "To accompany Marketing", 5/e by Joel R. Evans and Barry Berman, Macmillian Publishing
Company, 1992.

49
5. 2 Reglementări în domeniul formării preţurilor

Supravegherea preţurilor într-o economie de piaţă este o cerinţă impusă de

necesitatea evitării practicilor numite "ilegale", cum ar fi cele care nu urmăresc promovarea
concurenţei între firme, în scopul celei mai bune satisfaceri a intereselor cumpărătorilor,
persoane fizice sau juridice. De cele mai multe ori, reglementările legale vizează interzicerea
practicării în anumite condiţii a preţurilor discriminatorii, sau a acţiunii menite să oprească
apariţia unui monopol, îngrădind sau eliminând concurenţa; astfel, protecţia concurenţei şi a
consumatorilor, concurenţa loială, practicile anticoncurenţiale fac obiectul unor riguroase
acte juridice.
În Statele Unite ale Americii există mai multe acte legislative care reglementează
formarea preţurilor:
• Sherman Antitrust Act (1890);
• Clayton Act (1914);
• Federal Trade Commission Act (1914);
• Robinson - Patman Act (1936);
• Wheeler - Lea Act(1938);
• Celler - Kefauver Act (1950).
Spre exemplu, în secţiunea 1 din actul Sherman se stipulează că: "Orice contract,
combinaţie sau conspiraţie, în scopul restrângerii comerţului ... este declarată a fi ilegală ...
Orice persoană care se va angaja ... în orice combinaţie sau conspiraţie ... va fi considerată
vinovată de crimă şi ... va fi pedepsită cu plata unei amenzi nu mai mare de un milion de
dolari, în cazul unei societăţi comerciale, sau, în cazul unei persoane fizice de o sută de mii
de dolari, sau prin privare de libertate până la trei ani, sau prin ambele pedepse, la discreţia
Curţii."*
De asemenea, importante prevederi cu privire la discriminarea prin preţ sunt
cuprinse în actul Robinson - Patman, în a cărui a doua secţiune se menţionează că: "Este
împotriva legii ... discriminarea de preţ între diferiţi cumpărători de bunuri similare
calitativ, ... atunci când efectul unei asemenea discriminări se manifestă prin scăderea
substanţială a concurenţei sau prin tendinţa de creare a unui monopol sau prin distrugerea
sau prevenirea concurenţei."1 De aceea, preţurile discriminatorii sunt acceptate în următoare
patru situaţii:

*
vezi John Herling, The Great Price Conspiracy, Robert B. Luce, Inc., Washington, D. C., 1962;
respectându-se această prevedere, societatea General Electric, Westing - house împreună cu alte companii de
electricitate a plătit aproape 2 milioane de dolari în 1960 pentru vina de a fi parte la o înţelegere de fixare a
preţului; cu acest prilej, 7 directori au fost privaţi de libertate, iar alţi 24 au fost suspendaţi.
1
Evan J. Douglas, Managerial Economics, Third Edition, Prentice-Hall International Editions, 1987, p. 451.

50
− când diferenţele dintre preţuri sunt justificate de diferenţele dintre costurile de
producţie ale bunurilor realizate de diferiţi producători;
− când preţurile diferenţiate nu afectează în nici un fel condiţiile actuale sau potenţiale
ale concurenţei;
− când diferenţele dintre preţuri sunt rezultatul unei reduceri de bună credinţă a unui
nivel, în scopul adaptării la preţurile rivalilor;
− când reducerile de preţ sunt impuse de deteriorarea condiţiilor de desfacere a
produselor, cum ar fi în cazul mărfurilor perisabile, demodate, sau al bunurilor destinate
vânzării la sfârşitul sezonului.
În Franţa există de asemenea, reglementări stricte în domeniul preţurilor şi al
concurenţei. Ordonanţa din 30 iunie 1945 care acorda posibilitatea intervenţiei
guvernamentale în domeniul preţurilor în orice moment, a fost abrogată prin Hotarârea din 1
decembrie 1986 al cărui cadru de funcţionare a pieţei s-a bazat pe instaurarea principiului
libertăţii generale a preţurilor. Mai exact, de la sfârşitul anului 1986, preţurile se formează în
mod liber, prin jocul concurenţial al cererii şi ofertei. Totuşi, agenţii economici funcţionează
în condiţiile unui cod concurenţial a cărui respectare cade în sarcina Ministerului Economiei,
Finanţelor şi Privatizării şi a unui organism specializat: "Consiliul de Concurenţă". Acesta
din urmă beneficiază de un statut care îi conferă "independenţă, reprezentativitate şi
imparţialitate"2 . Este compus din 16 membri numiţi pe o durată de 6 ani, şapte dintre ei fiind
aleşi dintre membrii Consiliului de Stat, Curţii de Conturi sau Curţii de Casaţie, deciziile sale
fiind suverane. De asemenea, cinci membri sunt aleşi ca reprezentanţi ai activităţilor
economice, respectiv producţie, distribuţie, artizanat, servicii şi libere profesiuni, iar ceilalţi
patru sunt numiţi drept consilieri în baza competenţei lor în materie de concurenţă şi sfera
consumului.
Consiliul de Concurenţă din Franţa este în măsură să aplice sancţiuni agenţilor
economici care prin acţiunile lor se opun mecanismelor unei concurenţe sănătoase sau unui
sistem de preţuri reale. Concret, sunt interzise înţelegerile dintre firme privind împărţirea
pieţei, sau care urmăresc împiedicarea unei firme rivale să practice nivelul de preţ dorit,
abuzul de poziţie dominantă sau abuzul faţă de situaţia de dependenţă a unei firme,
aplicându-se amenzi pentru asemenea practici până la un plafon de 500 000 franci şi chiar
sancţiuni penale, cu privare de libertate între 6 luni şi 4 ani.1 În acest context, sunt
considerate ilegale, între altele, refuzul de vânzare a unui bun sau serviciu către un
cumpărător potenţial sau impunerea acestuia de condiţii de vânzare discriminatorii,
2
Connaître, Appliquer, Respecter les Regle de la Concurrence, Un guide pratique, Direction Generale de la
Concurrence, de la Consommation et de la Repression des Fraudes, 1987, p.2.
1
Ibidem, pp. 11 - 14.

51
practicarea unor preţuri anormal de scăzute, în scopul unic de eliminare a unei concurenţe
potenţiale, vânzarea condiţionată a unui produs sau aplicarea unor condiţii tarifare
discriminatorii, etc. În plus, Ordonanţa din 1 decembrie 1986 se referă în Articolul 34 la
preţurile impuse dîn economia franceză, în sensul interzicerii "impunerii unui intermediar
sau revânzător a unui preţ minim la revânzarea unui produs sau serviciu. În schimb, nu este
interzisă recomandarea unui preţ cu condiţia caracterului său pur indicativ, la un anumit
nivel."2
În România, au fost adoptate numeroase hotărâri de către organismele autorizate în
vederea reglementării formării preţurilor interne în concordanţă cu mecanismele unei
economii de piaţă autentice.
Concret, un rol important în perioada tranziţiei în orientarea procesului de formare a
preţurilor a revenit Direcţiei de Reglementare şi Administrare a Monopolurilor, din cadrul
Ministerului Finanţelor.
Iată câteva acte normative cu caracter general în domeniul preţurilor şi tarifelor:
1. H.G. nr. 1109/18 X 1990, cu privire la liberalizarea preţurilor şi măsuri de protecţie
socială, abrogată parţial, din care rămân valabile următoarele articole:

− Art. 20 (reglementarea preluată în esenţă în H.G. nr. 1154 art. 4 şi H.G. nr. 776/1991 art.
22);

− Art. 22, 23, 24, 25;

− Art. 26 (se regăseşte în H.G. nr. 211/1991 art 8 şi H.G. nr. 776/1991 art .25);
2. H.G. nr. 1355/28 XII 1990, pentru limitarea creşterii preţurilor, abrogată în totalitate
prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;
3. H.G. nr. 239/29 III 1991, cu privire la etapa a doua de liberalizare a preţurilor şi
tarifelor, abrogată în totalitate prin H.G. nr. 464/5 VII 1991;
4. H.G. nr. 464/5 VII 1991,cu privire la reglementarea regimului preţurilor, abrogată
parţial, din care rămân valabile următoarele articole: 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 16,
21, 23;
5. H.G. nr. 776/13 XI 1991, cu privire la regimul de preţuri şi tarife, în condiţiile unificării
cursurilor de schimb ale leului;
6. H.G. nr. 412/ 30 VII 1992, cu privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor în
condiţiile liberalizării cursului de schimb al leului;
7. H.G. nr. 206/ 7 V 1993, privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării preţurilor
şi tarifelor;

2
Ibidem, p. 22.

52
8. H.G. nr. 45/ 12 II 1994, de modificare şi completare a Hotărârii Guvernului nr.
206/1993 privind unele măsuri pentru continuarea liberalizării preţurilor şi tarifelor.
Sursa: Direcţia Generală pentru Protecţia Concurenţei.
Multitudinea abrogărilor, completărilor şi apariţiei de noi acte normative care s-a
manifestat în domeniul preţurilor după Revoluţia din 1989 îşi găseşte justificarea în
imposibilitatea emiterii unei Hotărâri atotcuprinzătoare care să se dovedească valabilă în
condiţiile concrete schimbătoare ale economiei româneşti. Aceasta înseamnă, că fiecare
document a avut şi are un caracter perfectibi;, dinamismul economico-social contemporan şi
lipsa unei experienţe sau teorii în problematica tranziţiei la economia de piaţă generând
apariţia unor noi acte juridice, menite să îmbunătăţească cadrul legal anterior.
Astfel, autonomia decizională a agenţilor economici a fost recunoscută încă de la
început drept condiţia fundamentală a trecerii la economia de piaţă, iar liberalizarea
preţurilor ca o măsură absolut necesară pentru formarea acestora pe baza mecanismului
pieţei de mărfuri, respectiv a acţiunii conjugate a cererii şi ofertei. Aceasta, deoarece preţul
liber, indiferent de sfera de activitate la care se referă are un rol stimulativ asupra activităţii
economice, formarea sa fiind eliberată de formalism, birocraţie şi centralism, iar nivelul sau
poate fi în măsură să asigure realizarea unui profit corespunzător cerinţelor dezvoltării şi
stimulării agenţilor economici, reflectând cheltuieli comparabile cu cele înregistrate pe plan
mondial.
În economia românească, liberalizarea preţurilor a cunoscut mai multe etape.1
Într-o primă etapă, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a elaborat H.G. 1109/1990 în
scopul eliminării abaterilor şi distorsiunilor din sistemul de preţuri existent la acea dată,
pentru sporirea preocupărilor agenţilor economici în folosirea cu maximă eficienţă a
resurselor materiale, financiare şi umane, pentru apropierea preţurilor interne de nivelul
preţurilor externe, în special pentru materii prime şi materiale la un curs de schimb cât mai
real şi pentru stimularea producţiei de bunuri în scopul apropierii ofertei de cerere.
A doua etapă de liberalizare a preţurilor şi tarifelor este marcată de H.G. nr.

239/1991 care stabileşte:

• măsuri pentru prevenirea practicării preţurilor de speculă sau monopol;

• indici maximi de modificare a preţurilor cu ridicata faţă de cele aprobate prin
H.G. nr. 1355/1990;

1
Raportul Guvernului la doi ani de guvernare, în perioada noiembrie 1992 - noiembrie 1994.

53
 • că preţurile cu ridicata şi tarifele pentru produsele şi serviciile din import
destinate producţiei şi investiţiei indiferent de forma de proprietate se formează pe baza
preţurilor externe în valută exprimate în lei la cursul oficial + taxe vamale + ICM +
comisionul societăţii import-export;
• că pentru produsele alimentare de bază din ţară şi import se stabilesc limite
maxime de preţuri de negociere a preţurilor indiferent de forma de proprietate;
• că pentru îngrăşăminte chimice, antidăunători, medicamente de uz uman se
acordă subvenţii;
• că preţurile şi tarifele rămân nemodificate faţă de 31 oct. 1990 la energie
elecrică, termică, chirii pentru locuinţe, combustibil, abonamente pentru transport de
călători, produse ortopedice, diferenţele de preţ acoperindu-se temporar de la buget.
Procesul de liberalizare, aflat în continuare în desfăşurare, este sprijinit de alte
reglementări. Astfel, într-o etapă ulterioară, H.G. nr. 412/1992 stabileşte principii clare cu
privire la modul de negociere a preţurilor şi tarifelor, în condiţiile liberalizării cursului de
schimb al leului, stabilindu-se prin Art. 7 că "Preţurile cu amănuntul pentru mărfurile
destinate populaţiei se formează pe baza preţurilor cu ridicata negociate potrivit prevederilor
prezentei hotărâri şi a cotelor de adaos comercial sau de comision declarate şi înregistrate de
unitatea de desfacere. În cazul cotelor avizate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi
ministerul Comerţului şi Turismului sau de organele lor teritoriale, conform prevederilor art.
6 din Hotarârea Guvernului nr. 776/1991, nu vor depăşi aceste nivele."
Procesul liberalizării preţurilor nu se încheie aici. Mai târziu, H.G. nr. 206/1993
stabileşte noi măsuri, între care (conform Art. 3) necesitatea de comunicare a intenţiei de
majorare a preţurilor şi tarifelor către beneficiari cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicare şi
obligaţia agenţilor economici (Conform Art. 5), indiferent de forma de organizare şi titularul
dreptului de proprietate de a aduce la cunoştinţa beneficiarului şi a populaţiei:

− preţurile şi tarifele practicate;

− principalele caracteristici calitative şi de confort ale produselor şi serviciilor

respective.
Astfel, ceea ce se remarcă până în prezent, în procesul formării preţurilor în
economia românească este ampla succesiune a actelor normative care completate, abrogate şi
înlocuite guvernează pe diferite perioade mecanismul preţurilor în etapa tranziţiei la
economia de piaţă. Aceasta este explicabilă în primul rând prin inexistenţa unor principii
universal valabile de coordonare a tuturor preţurilor şi în al doilea rând, prin parţialitatea sau

54
limitele reglementărilor adoptate, respectiv lipsa de experienţă a factorilor de decizie în
domeniul economic.
Totuşi, dacă în perioada 1990-1992 preţurile au fost orientate pe suportul a
numeroase Hotărâri Generale, ulterior, respectiv în anii 1993-1994, se remarcă o stabilitate
mai mare a reglementărilor legale, în sensul menţinerii valabilităţii acestora o perioadă mai
mare, deci şi o frecvenţă mai scăzută de apariţie a noi acte legislative.
În anii următori (1994-2004) reglementările în domeniul concurenţei şi preţurilor au
continuat să preocupe legiuitorii şi agenţii economici. Dar, pe fondul unei structuri legale
constante, noile acte juridice au ambiţionat agenţii economici perseverenţi. Aceştia s-au
învăţat să se adapteze la schimbările de legislaţie, iar consumatorii individuali au înţeles că
este firesc să găsească acelaşi produs la preţuri diferite.

5. 3. Preţurile administrate prin intervenţie publică

În economia de piaţă contemporană preţurile totale libere reprezintă o tendinţă a

procesului de determinare a preţurilor, ca şi echilibrul economic pe piaţă. În genereal, preţul
este mixt adică se formează în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta bunului respectiv,
dar şi ca efect al măsurilor de politică economică, adică preţul este mai mult sau mai puţin
liber şi mai mult sau mai puţin administrat.
Preţurile administrate prin intervenţie publică pot fi limită maximă numită plafon de
preţ (price ceiling) sau preţ de control (price control) şi limită minimă, numită prag de preţ
(price floor) sau preţ suport (price support)1.
Preţurile plafon
Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ
atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate insuficientă. Potrivit legii cererii şi ofertei,
dacă cererea este superioară ofertei, preţul se majorează, rezultat care este influenţat legal,
prin fixarea unui plafon peste care nivelul preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea
de cumpărăre a banilor nu ar putea suporta depăşirea acestui preţ de control.
Deficitul de ofertă care apare în urma stabilirii unui preţ sub nivelul de echilibru al
pieţei se poate observa grafic prin diferenţa dintre cantitatea cerută Qî şi cantitatea oferită
QM, astfel:

1
Wand, Roger N., Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 143.

55
 P
O
Pe
PM C
deficit de ofertă
QM Qe Qî Q
Figura nr. 2: Relaţia cerere-ofertă şi preţul plafon
în care C = cererea, O = oferta, Pe = preţul de echilibru, Qe = cantitatea de echilibru, PM =

preţul maxim impus, QM = cantitatea corespuncătoare preţului maxim, Qî = cantitatea

necesară la nivelul preţului impus.
Deficienţa în planul ofertei nu înseamnă că produsul este rar. Deficienţa presupune
că nu pot fi satisfăcute toate cerinţele pieţei, în timp ce raritatea este o permanenţă a pieţei
contemporane. Diamantul de exemplu, este rar, dar oferta sa nu este deficitară; orcine este
dispus să plătească preţul diamantului, poate să-l cumpere. În schimb, deficienţa unei oferte
se manifestă atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc şi pot să
plătească preţul practicat.
În aceste condiţii, producătorul este obligat să respecte preţul limită maximă şi nu
poate mări cantitatea oferită la nivelul celei cerute. De aceea, el va satisface consumatorii pe
baza unui sistem preferenţial propriu, fie pe principiul primului venit, primul servit. În
oricare variantă, rămân consumatori cu cerere nesatisfăcută. Dacă prima soluţie, atrage o
discriminare a consumatorilor, ce-a de-a doua este mai echilibrată.
Preţurile plafon încurajează concurenţa între cumpărători care încearcă să obţină
produsele dorite prin crearea „cozilor” de aşteptare. Astfel, se pierd resurse importante
deoarece participanţii la schimb nu obţin nici un avantaj, cu excepţia cumpărătorilor care au
intrat în posesia bunului. Aceasta se întâmplă deoarece ofertantul nu câştigă nimic în plus,
indiferent de timpul petrecut de cumpărător pentru achiziţionarea bunului.
În anumite condiţii economice, preţurile plafon sunt considerate o necesitate pentru
creşterea gradului de satisfacere a cererii. Uneori, ele sunt înlocuite de cupoane de
raţionalizare a cumpărărilor, care permit asigurarea unei cantităţi limitate tuturor
consumatorilor. Desigur, o asemenea soluţie atrage nemulţumiri ale consumatorilor
deoarece înregistrează un grad scăzut de satisfacere a cererii. În plus, aceste decalaje sunt
premise pentru apariţia pieţei paralele (negre) pe care produsele sunt oferite la preţuri
superioare celor plafon.
Dacă cupoanele sau mărfurile cumpărate pe baza lor ale unor consumatori sunt
vândute altora, atunci sistemul reglementării preţului nu este perturbat. Dimpotrivă, se

56
echilibrează în acest fel, nevoile tuturor celor îndreptăţiţi să cumpere, prin satisfacerea mai
bună a necesităţilor unora pe seama renunţării la consum a altor consumatori, care prin
această acţiune demonstrează lipsa de nevoie pentru bunul respectiv. În schimb, dacă
producătorii oferă unor clienţi o cantitate superioară celei stabilite prin cotele de
raţionalizare, alţi cumpărători vor fi dezavantajaţi, chiar dacă se află în posesia propriilor
cupoane, ceea ce înseamnă încălcarea sistemului reglementării preţului.
Economiile ţărilor au apelat la preţurile plafon în diferite momente: după cel de-al
doilea război mondial Germania confruntată cu o inflaţie puternică a interzis creşterea
preţurilor; după crizele petroliere preţurile suportate de cumpărător au fost de tip plafon prin
intervenţie publică; în SUA, există controlul chiriilor care îşi propune asigurarea unui
standard minim de trai pentru toţi indivizii etc.
Preţurile prag
Pragul de preţ apare sub forma unei limite de preţ sub care acesta nu poate coborî.
Pe o piaţă liberă, preţul de echilibru ar fi prea mic şi atunci veniturile ofertanţilor sunt
susţinute prin intervenţia publică sub forma fixării unei limite minime de preţ superioare
preţului de echilibru. Situaţiile frecvente de preţuri suport se întâlnesc la produsele agricole
şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim.
Apariţia preţului suport caracterizează piaţa prin excesul cantităţii oferite faţă de
cea cerută, astfel:
exces de
P ofertă O
a
Pm b
Pe c
Pg d C

Q” Qe Qm Q

Figura nr. 3: Relaţia cerere-ofertă şi preţul prag

Notaţiile anterioare se menţin. În plus, Pm = preţul minim, Qm = cantitatea

corespunzătoare lui Pm şi Qîî = cantitatea necesară la nivelul preţului prag, Pg = preţul

corespunzător cantităţii Qm pe o piaţă liberă.

În practică, se folosesc mai multe modalităţi pentru menţinerea preţurilor limită

minimă şi anume:
• achiziţiile guvernamentale;
• restricţionarea producţiei;
• promovarea cererii;

57
• sistemul de plăţi directe producătorilor;
• interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.
Dintre acestea, mai frecvente sunt restricţionarea producţiei şi promovarea cererii.
Prima variantă îmbracă forma impozitării veniturilor producătorilor, iar cealaltă, a
subvenţionării produselor.
Astfel, impunerea unui impozit pe vânzări (cifră de afaceri) duce la creşterea
preţului unitar şi scăderea cantităţii oferite. În schimb, subvenţionarea unei producţii duce la
scăderea preţului şi creşterea cantităţii oferite. Dar, în ambele situaţii efectele acestor măsuri
asupra preţului şi cantităţii tranzacţionate, pot fi inverse, dacă se ia în considerare şi gradul
de elasticitate a cererii şi ofertei.

5. 4. Preţurile bunurilor publice

Sectorul public se implică în domeniul formării preţurilor nu numai prin crearea

cadrului legal de manifestare a raporturilor cerere-ofertă şi de mişcare a preţurilor, nu numai
prin stabilirea de preţuri minime sau maxime în unele domenii şi condiţii, dar şi prin
determinarea preţurilor bunurilor publice.
Se cunoaşte deja că bunurile publice pot fi oferite unele, gratuit iar altele, la
anumite preţuri. Preţurile bunurilor publice nu ignoră relaţia cerere-ofertă, dar nici nu o
consideră factor prioritar al determinării nivelului de preţ. Aceasta deoarece, în general,
bunurile publice sunt produse în condiţii de monopol sau ofertă limitată comparativ cu
cererea, ceea ce pe o piaţă concurenţială ar conduce la preţuri mari. Ori, bunurile publice
sunt oferite la preţuri avantajoase consumatorilor.
Se pot identifica mai multe modalităţi de determinare a preţurilor bunurilor publice:
a) tarifarea la costul marginal;
b) tarifarea la costul mediu;
c) tarifarea din două părţi;
d) tarifarea discriminatorie;
e) tarifarea dublă pe perioade diferite;
f) tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice.
a) Tarifarea la costul marginal
Preţurile multor bunuri publice se determină pe baza costului marginal: poduri,
zone de agrement, reţele de apă şi canalizare etc. Preţurile acoperă costurile variabile care în
general sunt scăzute, în timp ce cheltuielile fixe care în general, sunt mari se suportă din
veniturile totale.

58
 În condiţiile unor costuri medii descrescătoare producţia eficientă de bun public se
înregistrează la un nivel de preţ mult mai scăzut decât cel care corespunde egalităţii Venit
marginal = Cost marginal. În diagramă, aceasta se observă mai simplu:
Preţ, Cost

PM

PCm
Cm (cost mediu)
PCM VM (venit CM (cost marginal)
marginal) Vm (venit mediu)
C B A C (cerere) Producţia

Figura nr. 4: Producţia eficientă de bun public

Producţia considerată eficientă este OA şi se oferă la preţul PCM. La un nivel

inferior de producţie, costul producerii unei unităţi suplimentare (costul marginal) este mai
mic decât veniturile generate de aceasta (evidenţiate grafic prin curba cererii). La un nivel
superior de producţie, costul marginal depăşeşte venitul marginal. Ori, în prima situaţie
societatea nu valorifică resursele pe deplin, iar în cealaltă, acestea sunt risipite.
La nivelul producţiei eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât
costul mediu ceea ce înseamnă un deficit ce poate fi acoperit din surse diferite. La nivel
local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietăţii, iar la
nivel central, din impozitele pe venituri şi cifra de afaceri.
Uneori însă, sectorul public oferă bunuri publice la un preţ maimic decât costul
marginal pentru a-l face accesibil pentru toţi indivizii. Este de exemplu, cazul transportului
public.
b) Tarifarea la costul mediu
Formarea preţurilor la nivelul costurilor medii este o alternativă la preţurile pe baza
costurilor marginale şi vizează bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor prin preţ
este o necesitate: utilităţi aflate în proprietate privată şi publică. În graficul nr. 4 se observă
că preţul dat de costul mediu (PCm) este mai mare decât cel determinat pe baza costului
marginal, iar producţia oferită de bun public este mai scăzută, OB. Astfel, deşi cheltuielile
totale necesare pentru echipamente şi lansarea producţiei sunt acoperite, societatea
înregistrează pierderi în ansamblu, deoarece preţul este mai mare decât venitul suplimentar.

59
 Preţul pe baza costului mediu este suportat nu de plătitorii de impozit, ci de
utilizatori. Desigur, nivelul său este o povară mai mare sau mai mică, în funcţie de natura
bunului şi nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii.
În multe situaţii însă, bunurile publice sunt oferite de agenţii publice autonome, care
funcţionează cu monopoluri şi practică preţul maximizator de profit (PM în graficul nr. 4).
Nivelul ridicat al acestui preţ conduce însă la descurajarea consumului şi subutilizarea
bunului.
c) Tarifarea din două părţi
Tarifarea din două părţi reprezintă o alternativă la formarea preţurilor bunurilor
publice în funcţie de costul marginal sau mediu. Procedeul de determinare a preţurilor prin
această metodă presupune însumarea unei părţi fixe numită taxă de membru care exprimă
disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilă numită taxă de consum
care se modifică în funcţie de nivelul consumului. Această metodă este frecvent folosită în
practică: la cluburi sportive se plăteşte o taxă anuală şi o taxă de utilizare, la serviciile de
distribuţie a gazului, energiei, la companiile telefonice etc.
Formarea preţurilor pe baza a două elemente: abonament şi consum porneşte de la
aprecierea potrivit căreia cererea pentru accesul la un bun public este mai inelastică decât
cererea pentru utilizarea bunului. De aceea şi suma exprimând taxa de membru poate fi mai
mică sau chiar zero pentru anumiţi consumatori, în sensul că această cheltuială nu este plătită
de utilizator ci de exemplu, de societatea comercială la care lucrează (aşa se întâmplă
angajaţilor companiilor telefonice sau ai unor bănci, etc.).
Dezavantajul esenţial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a căror
disponibilitate de plată este mai mică decât taxa de membru, dar mai mare decât costul
marginal.
d) Tarifarea discriminatorie
Bunurile publice pot fi oferite la preţuri diferite consumatorilor. Preţul
discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care consumatorul îl plăteşte la nivelul
cel mai mare al sumei la care este dispus să renunţe. Desigur, în practică, preţul fără rentă a
consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin preţ este frecventă:
furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori individuali şi
industriali, vârstnicii beneficiază de reduceri la transportul public etc.
Aşadar, discriminarea prin preţ este posibilă ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu
poate fi vândut la preţuri diferite din considerente neasociate cu costul său. Desigur, o firmă
cu poziţie de monopol se află întotdeauna într-o situaţie mai avantajoasă atunci când intră
într-o practică discriminatorie, în virtutea faptului că este singurul ofertant al unui produs

60
specific. Dar discriminarea prin preţ poate fi utilizată şi în alte condiţii de piaţă, adică în
care firmele nu reprezintă monopoluri şi chiar se întâlneşte destul de frecvent în anumite
sectoare.
Tarifarea discriminatorie se realizează atunci când se manifestă câteva condiţii:
• imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni
vânzarea produsului achiziţionat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin natura
sa, să fie inaccesibil unei noi comercializări. De exemplu, este aproape imposibilă
vânzarea pâinii la diferite preţuri unor clienţi diferiţi, având în vedere că cel care
beneficiază de produs la un preţ mai mic poate cumpăra şi cantitatea necesară altui
consumator, care, direct, ar plăti mai mult. În schimb, un medic poate solicita în cazul
unei operaţii identice, taxe diferite pe care pacienţii trebuie să le accepte. Deci, este
evident că vânzarea unui bun de la un cumpărător la altul depinde de natura acestuia,
în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei revânzări (coafură, transport,
asistenţă medicală etc.);
• segmentarea pieţei permite firmei împărţirea cumpărătorilor în grupuri identificabile.
Astfel, devine relativ simplă practicarea unui preţ pentru un grup şi a altuia pentru un
alt grup de consumatori (de exemplu, adulţi şi copii). Pe acest criteriu se formează şi
preţurile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizată consumatorilor
individuali la niveluri mai joase faţă de cele ale energiei destinate utilizatorilor
industriali. Totodată, mai este posibilă solicitarea unor preţuri diferite în funcţie de
cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producătorul putând să
ceară un preţ mai mic;
• existenţa a diferite elasticităţi ale cererii se referă la faptul că diferiţi consumatori ai
unui bun nu prezintă aceeaşi dorinţă de a-l cumpăra, ceea ce se poate explica pe baza
gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacă o cerere individuală
(A) este inelastică, adică purtătorul ei nu modifică cantitatea cerută la variaţia preţului,
iar o alta (B) este elastică, atunci câştigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea
produsului la un nivel de preţ mare către cumpărătorul cu cerere inelastică şi la un
nivel scăzut către cel care manifestă o cerere elastică pentru marfa respectivă, adică cel
pentru care cantitatea achiziţionată suferă modificări dacă preţul se schimbă. Rezultă
că, în condiţiile respectării primei cerinţe a practicii discriminatorii, a imposibilităţii
revânzării mărfii, agentul economic poate solicita preţuri discriminatorii şi este în
avantajul său să o facă. Mai mult chiar, ori de câte ori piaţa este segmentată în funcţie
de elasticitatea diferită a cererii, practica folosirii de preţuri diferite determină venituri

61
 superioare din vânzări, faţă de cazul comercializării bunurilor la acelaşi preţ către toţi
clienţii.
Există trei nivele de discriminare:
− discriminarea de gradul I care se referă la determinarea consumatorului să plătească
maximul pe care este dispus;
− discriminarea de gradul II care vizează diferenţierea preţurilor între consumatorii
nerăbdători şi cei dispuşi să aştepte ieftinirea produsului;
− discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea de tarife diferite pe pieţe
diferite.
e) Tarifarea dublă pe perioade diferite
Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp. Aceasta
înseamnă că există perioade în care bunul public este mai solicitat şi devine mai aglomerat şi
perioade cu cerere mai mică. Identificarea perioadelor de vârf şi a celor mai lejere este o
necesitate pentru tarifarea distinctă în timp. În acest fel se urmăreşte utilizarea eficientă a
bunului public.
Schema de tarifare pe două perioade (de vârf şi mai puţin aglomerate) este eficientă
atunci când preţul se determină la nivelul costului social marginal corespunzător fiecărei
perioade. În orele sau perioadele de vârf, costul marginal este mai ridicat decât în perioadele
cu cerere mai scăzută, iar preţul astfel stabilit devine superior celui din perioadele lejere
(vezi graficul din figura nr. 5).
cost
CM

Pv
Pm Cv
Pl
Cl Cm
cantitate
Ql* Ql Qv Qv*

Figura nr. 5: Curba şi costul bunului public cu cerere variabilă în timp

Se observă că se înregistrează o utilizare eficientă a bunului public atunci când se
practică preţul Pv în perioadele de vârf şi preţul Pl în perioadele lejere; la aceste nivele de
preţ, cantităţile solicitate sunt Qv şi respectiv Ql.
Dacă tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzător unei cereri medii (Cm)
pentru ambele perioade de solicitare, bunul public devine subutilizat în perioadele lejere (s-

62
ar cere numai cantitatea Ql* inferioară Ql) şi suprasolicitat în perioadele de vârf (s-ar cere
un volum de Qv* superior Qv).
De multe ori stabilirea perioadelor de vârf este dificilă. În plus, impactul preţurilor
pe două perioade asupra echităţii este negativ, deoarece tarifele din perioadele aglomerate
sunt mari şi devin suportate numai de cei care acordă valoare mare timpului.
f) Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice
În cazul unui bun public existent, tarifarea se poate face diferenţiat în funcţie de
gradul de utilizare a acestuia. Dacă bunul public se caracterizează printr-o utilizare slabă, şi
nu apar perioade de suprasolicitare tariful poate fi zero sau scăzut. Cu alte cuvinte, bunul
public se oferă fie gratuit, fie la un preţ mic necesar pentru acoperirea cheltuielilor de
amortizare şi întreţinere. Dacă însă bunul public se caracterizează printr-un grad ridicat de
utilizare, intervine aglomerarea şi insuficienţa ofertei, ceea ce impune practicarea unui preţ
suficient de ridicat pentru a acoperi costul de aglomerare.
În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul lansării
bunului cu scopul de a se acoperi cheltuielile de amortizare şi eventual de aglomerare.
Ulterior, preţul se diminuează dacă bunul public îşi pierde din solicitanţi sau rămâne la un
nivel ridicat dacă există o cerere considerabilă.

63
 Capitolul VI. Externalităţile

6. 1. Conceptul de externalitate; formele sale

Externalităţile sunt cunoscute ca fiind efecte externe, economii sau pierderi

externe, efecte locale sau generale. De multe ori se utilizează termenul de efecte externe
tehnologice în scopul diferenţierii conţinutului externalităţilor de economiile sau pierderile
economice băneşti.
Apariţia externalităţilor este o consecinţă a interdependenţelor care se manifestă
între funcţia utilităţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producător. Cu
alte cuvinte, acţiunile unui producător au efecte care se pot răsfrânge asupra consumatorilor,
influenţându-le activitatea pozitiv sau negativ. De exemplu, un apicultor generează efecte
pozitive asupra vecinilor prin oferirea serviciilor de polenizare. Poluarea reprezintă în
schimb un efect negativ. În timp ce externalitatea pozitivă măreşte utilitatea sau producţia
agenţilor afectaţi, cea negativă le diminuează.
Teoria economică identifică externalităţile pozitive şi negative ca fiind marginale
sau inframarginale. Externalităţile marginale se manifestă atunci când o schimbare a
activităţii generatoare de externalitate influenţează producţia sau utilitatea resimţită de
agenţii afectaţi. În schimb, externalităţile inframarginale sunt cele la care o modificare în
activitatea generatoare de externalitate nu influenţează în nici un fel producţia sau utilitatea
resimţită de agenţii afectaţi.
În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modifică în aşa fel încăt
activitatea afectată de externalitate se îmbunătăşe fără ca cea generatoare de efect să se
înrăutăţeasă, se spune că este o externalitate tip Pareto.
Externalităţile apar datorită insucceselor pieţei. Acestea la rândul lor se explică
prin incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate.
Dreptul de proprietate asupra resurelor se referă la capacitatea de utilizare a
resurselor, bunurilor şi serviciilor. Proprietatea unui activ conduce la manifestarea
următoarelor drepturi:
• de folosire a activului;
• de modificare a formei şi substanţei bunului;
• de transfer al tuturor drepturilor prin vânzare.

64
 Externalităţile nu se explică printr-o alocare iraţională a resurselor. Potrivit
teoremei lui Coase, această alocare se bazează pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe
exercitarea drepturilor de proprietate. Producătorul şi consumatorul de externalitate
urmăreşte un schimb reciproc avantajos, adică internalizarea externalităţilor, indiferent cine
deţine dreptul de proprietate asupra utilizării resurselor.
Externalităţile exprimă diferenţa ditre costurile sau avantajele economice
înregistrate la nivel de agent economic şi costurile sau avantajele sociale manifestate în
societate. Ele apar astfel, ca urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau
servicii dorite de consumatori. Altfel spus, externalităţile se produc ori de câte ori acţiunile
unui agent economic influenţează mediul în care acţionează alt agent economic, fără a afecta
sistemul de preţuri.
Pentru a înţelege cum se manifestă externalităţile pozitive şi negative şi de ce ele se
consideră surse ale insuccesului pieţei concurenţiale, se impune o analiză comparativă între
ele:
Nr. Element de Externalitate pozitivă Externalitate negativă
crt. comparaţie
1 Definiţie Acţiunea unui agent economic Acţiunea unui agent economic
ale cărui efecte se extind sub ale cărui efecte se extind sub
forma generării de avantaje forma generării de cheltuieli
asupra altor agenţi economici suplimentare altor agenţi
sau societăţi economici sau societăţi
2 Forma sub care se Piaţa concurenţială furnizează o Piaţa concurenţială furnizează o
regăsesc externa- cantitate prea mică dintr-un bun cantitate prea mare dintr-un bun
lităţile care generează avantaje pentru care generează pierderi pentru
alţi agenţi economici alţi agenţi economici
3 Echilibrul pieţei pe u.m. u.m.
care se întâlnesc OS
OP OP = OS
externalităţile
C
C’ C
QS QP Q C’
QS QP Q
Legendă: Q = cantitatea dintr-un bun; u.m. = unităţi monetare; C =
cererea; OP = oferta corespunzătoare costului marginal al
producţiei; OS = oferta corspunzătoare costului marginal global (al
producţiei inclusiv costurile potenţiale ale efectelor negative în
societate);QP, QS = cantităţile oferite la diferite niveluri ale cererii
Se observă că dacă se ignoră În această situaţie, piaţa
costurile posibilelor daune concurenţială furnizează prea
aduse societăţii, firma poate puţine bunuri generatoare de
produce în funcţie de nivelul externalităţi pozitive. Cererea
cererii, o cantitate de echilibru iniţială (C) exprimă dorinţa
(QP). Dar dacă producătorul indivizilor de a susţine activitatea
este obligat să ia în considerare respectivă (de pildă restaurarea
şi aceste cheltuieli, costul său clădirilor istorice). Dacă şi alţi

65
 marginal se majorează, iar
capacitatea sa de a oferi o
cantitate pe piaţă se diminuează
(la Q).
Mai mult decât atât, dacă
producătorii sunt forţaţi să
suporte cheltuielile privind
pagubele sociale, cererea pentru
asemenea bunuri sau servicii
(C’) scade.
4 Interpretare Externalitatea pozitivă exprimă
acţiunea care:
 generează efecte pozitive în
exterior;
 cantitatea de bunuri sau
servicii din această acţiune
este asigurată în proporţie
redusă de către piaţa
concurenţială;
 se concretizează în scăderea
cererii atunci când costurile
societale se iau în
considerare
indivizi devin dispuşi să suporte
cheltuielile ocazionate de o
asemenea activitate, cererea se
majorează la C’ ceea ce aduce o
creştere a cantităţii potrivit unui
nou echilibru (QS)
Externalitatea negativă exprimă
acţiunea care:
 generează efecte negative în
exterior;
 cantitatea de bunuri sau
servicii din această acţiune
este asigurată în proporţie
mare de către piaţa
concurenţială;
 se concretizează în creşterea
cererii atunci când costurile se
împart asupra mai multor
indivizi

Apariţia externalităţilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a

resurselor. Pentru corectarea acestei deficienţe a pieţei, se pot utiliza trei modalităţi:
a) sistemul impozitelor şi subvenţiilor
Prin acest mecanism se impune ajustarea preţurilor determinate pe considerente
economice ale produselor care provin din activităţi ce induc externalităţi, cu costul
corespunzător efectului produs. Ceea ce rezultă este un preţ social mai mic sau mai mare
decât preţul calculat economic, în funcţie de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-au
generat.
b) sistemul pieţelor inexistente
Problema activităţilor care produc externalităţi este că rezultatul dublu al acestora –
bunul economic şi externalitatea – nu îşi găseşte spaţiu de comercializare, decât parţial, adică
pentru bunul economic. Cu alte cuvinte, pentru externalităţi nu există pieţe. Imaginarea
unei pieţe a externalităţii ar fi posibilă prin asimilarea acesteia cu un bun economic şi
determinarea cantităţii optime de externalitate s-ar face similar cu determinarea producţiei
optime.
c) sistemul drepturilor de proprietate

66
 Evitarea externalităţilor în acest caz porneşte de la premisa că dacă o firmă
generează externalităţi şi afectează activitatea alteia, atunci acestea două ar trebui să devină
un singur agent economic care să urmărească deţinerea profitului global maxim.
Rezultă că piaţa concurenţială are limite în ceea ce priveşte alocarea resurselor,
impuse de structura pieţei sau de mecanismul preţurilor. Atunci când insuccesul pieţei se
explică prin această a doua cauză, apar externalităţi pozitive sau negative. Evitarea
manifestării lor este un procedeu complex şi costisitor, dar necesar. Corectarea deficienţelor
pieţei se poate face astfel, prin evitarea externalităţilor care corespund unei mai bune alocări
a resurselor.

6. 2. Analiza externalităţilor

Externalităţile pot fi analizate dincolo de explicaţia lor prin ineficienta utilizare a

resurselor. În acest sens, fenomenul externalităţilor se poate rezolva prin soluţii de
compromis între partea generatoare şi partea influenţată de externalitate. Iată câteva
exemple:
1. fumatul colegului de cameră reprezintă o externalitate negativă pentru celălalt coleg
nefumător. Soluţiile extreme: fie fumătorul renunţă la fumat, fie nefumătorul îşi
schimbă locuinţa, nu sunt dorite de nici o parte. Prin discuţii şi explicaţii ale
necesităţilor fiecăruia, se ajunge la soluţia de compromis prin care se abţine de la
fumat anumite intervale de timp într-o zi. În acest fel, efectul negativ al externalităţii
este împărţit între generatorul de externalitate care este nevoit să-şi restricţioneze
consumul de ţigări, şi partea afectată de externalitate care suportă parţial efectul
fumatului prin restrângerea orelor de consum de ţigări.
2. poluarea unui loc de către o firmă industrială reprezintă o altă externalitate negativă
care afectează pescarii din acea zonă. Producţia industrială este direct proporţională cu
nivelul poluării şi cu profitul firmei. Cu cât producţia este mai mare, cu atât profitul
său creşte dar se amplifică şi poluarea în zonă. Şi atunci, se pune problema stabilirii
optimului de producţie care corespunde unui nivel acceptat de poluare. Aceasta,
deoarece soluţia extremă de încetare a activităţii industriale nu este acceptată din
moment ce investiţia în echipamente este ridicată. În figura nr. 1 se observă corelaţia
inversă dintre profitul industrial şi profitul din pescuit.

Cheltuieli
A B’
67
 G
F Pierderea marginală îregistrată în
activitatea de pescuit
H
E Profitul marginal al
B producătorului industrial
D C A’ Producţia industrială
Figura nr. 1: Profitul în activităţile industriale şi de pescuit

Se observă că atunci când producţia creşte în activitatea industrială, nivelul poluării

se măreşte iar profitul marginal se diminuează; relaţia inversă producţie-profit marginal este
pusă în evidenţă de curba AA’. În activitatea de pescuit se înregistrează o creştere a pierderii
marginale de venituri pe măsură ce producţia industrială se măreşte; relaţia directă producţie
industrială-pierdere marginală în prezent este pusă în evidenţă de curba BB’.
Soluţia de compromis adoptată de cei doi agenţi economici se referă la
restrângerea producţiei industriale astfel încât activitatea de pescuit să fie mai puţin afectată.
Dacă restrângerea producţiei în industrie coincide cu volumul A’C, producându-se nivelul
OC faţă de OA’ profitul în activitatea de pescuit creşte corespunzător ariei A’CFG, în timp
ce profitul industrial se diminuează numai cu un nivel corespunzător ariei A’CE. Pentru ca
producătorul de poluare să fie determinat să-şi reducă producţia, firma de pescuit este
dispusă să-i plătească pierderea de profit pe care o înregistrează prin diminuarea producţiei.
În acest fel producătorul industrial nu pierde nimic, iar pescarul câştigă din activitatea
proprie un spor echivalent cu aria A’EFG.
Desigur, negocierile dintre cele două părţi determină nivelul producţiei industriale.
Optimul acestuia din punctul de vedere al suportabilităţii externalităţii corespunde cu
nivelul de producţie la care profitul marginal industrial coincide cu pierderea marginală în
activitatea de pescuit (nivelul D).
Analiza externalităţilor se bazează pe înţelegerea comportamentului agenţilor
economici care provoacă şi sunt afectaţi de acteste activităţi.
Pentru simplificare, se presupune că un agent economic A este influenţat de
activitatea unui singur agent economic B. În realitate, fiecare individ sau participant la
viaţa economică este afectat de acţiunile mai multor agenţi pe piaţă.
Externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea agentului B
afectează utilitatea sau producţia agentului A. Influenţa poate fi pozitivă şi se numeşte
externalitate pozitivă sau economie externă, sau negativă şi reprezintă o externalitate
negativă sau pierdere externă. Externalitatea pozitivă apare atunci când o sporire a activităţii
firmei B conduce la creşterea satisfacţiei sau producţiei firmei A. Externalitatea negativă se

68
manifestă atunci când o sporire a activităţii firmei B conduce la scăderea satisfacţiei sau
producţiei firmei A.
Desigur că firma A încearcă să influenţeze comportamentul firmei B indiferent de
tipul externalităţii:
• A va încerca să-l influenţeze pe B să mărească volumul resurselor alocate activităţii
sale dacă aceasta generează externalităţi pozitive;
• A va încerca să-l determine pe B să-şi restrângă activitatea, dacă aceasta provoacă
externalităţi negative.
Influenţarea unui agent de către altul se poate face prin mai multe instrumente:
schimb, convingere, compromis, acord, convenţie sau acţiune colectivă.
Existenţa externalităţii negative nu înseamnă în mod obligatoriu şi ineficienţă în
activitatea economică. Dacă agentul B generator de externalitate nu înregistrează nici o
diminuare a producţiei, în timp ce agentul economic A influenţat de exterrnalitate este
afectat mai puţin, se spune că externalitatea este însoţită de ineficienţă. Dar dacă agentul A
suportă mai puţin efectul externalităţii pe seama diminuării producţiei agentului B, atunci
externalitatea este însoţită de eficienţă.
La fel, în cazul externalităţii pozitive, manifestarea acesteia nu este însoţită în mod
obligatoriu de eficienţă. Dacă resursele alocate de agentul B se majorează, iar agentul A
resimte o satisfacţie suplimentară, atunci există eficienţă economică în procesul transferării
efectului externalităţii. Dar dacă creşterea resurselor utilizate de agentul B nu conduce la un
surplus de utilitate sau producţie de partea agentului A, externalitatea este însoţită de
ineficienţă.

6. 3. Echilibrul în condiţii de externalitate

O problemă aparent simplă necesită o analiză a externalităţilor dacă percepţia

părţilor care influenţează şi respectiv, care este afectată este diferită. Soluţia se găseşte
printr-o analiză de echilibru în condiţiile date.
Fie de exemplu doi proprietari cu terenuri învecinate. Construcţia unei case de
către unul dintre ei devine o problemă de externalitate dacă individul A este adeptul unei
case mai puţin înalete, pentru a nu renunţa la priveliştea de care dispune, iar individul B este
adeptul unei case înalte, pe mai multe nivele pentru a păstra din teren şi a se putea deplasa în
voie în spaţiul propriu.
Şi atunci? Decizia optimă privind construirea casei devine o problemă de stabilire a
înălţimii acesteia care să satisfacă pe ambii proprietari.

69
 În figura nr. 2 se observă aprecierea marginală a indivizilor A şi B în funcţie de
înălţimea casei.
Costul Costul
marginal marginal
pentru A pentru B

I0 I1 I2 I3 I4 I5 Înălţimea I0 I1 I2 I3 I4 I5 Înălţimea
casei casei

Figura nr. 2: Aprecierea marginală a activităţii de construire a casei

Se remarcă faptul că individul A este pe deplin satisfăcut cu o casă de înălţime 0

(I0), adică terenul învecinat să rămână fără casă, deoarece înregistrează costuri nule.
Începând cu dimensiunea I1, casa devine o problemă şi o sursă generatoare de costuri
suplimentare. În schimb, individul B resimte cea mai mică satisfacţie la o casă de
dimensiune zero (I0); aceasta creşte, odată cu dimensiunea casei şi devine maximă la
înălţimea I4. Cu alte cuvinte beneficiul marginal este cel mai mare la I4 când costurile
marginale sunt zero.
Determinarea înălţimii optime a casei, adică a soluţiei de compromis între cei doi
indivizi se face prin confruntarea costurilor marginale resimţite la diferite dimensiuni ale
casei, ca în figura nr. 3.
Costul
marginal CMA

CMEB
CMB

I0 I1 I2 I3 IB I4 I5 Înălţimea casei
Figura nr. 3: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate
(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul B)

În figura nr. 3, CMA reprezintă costul marginal perceput de individul A, CMB costul
marginal suportat de individul B iar CMEB costul marginal suportat de individul B în
condiţiile externalităţii, adică ale construirii casei. CMEB este mai mic decât CMB deoarece
nu include şi cheltuielile suplimentare de construcţie propriu-zisă, ci numai sacrificiul pe
care îl resimte individul B care este nevoit să accepte o protecţie mai scăzută prin reducerea
înălţimii casei.
Astfel, echilibrul dintre confruntările de opinie între A şi B este marcat de
intersecţia dintre CMA şi CMEB. Prin urmare, o casă cu înălţimea I2 satisface cel mai bine

70
indivizii A şi B care suportă amândoi o pierdere de satisfacţie. A nu este pe deplin
satisfăcut, deoarece I0 corespunde utilităţii sale maxime, iar B nu este pe deplin satisfăcut
deoarece IB corespunde utilităţii sale maxime. Cu o casă de înălţime I2 individul A acceptă o
creştere cu I2, iar individul B acceptă o diminuare a înălţimii casei cu IB – I2.
Dacă însă cheltuielile de construcţie propriu-zisă sunt suportate de individul A,
atunci există un nivel al costului marginal suportat de A în condiţiile externalităţii CMEA şi
este mai mare decât CMA (vezi graficul nr. 4).
Costul
marginal CMEA

CMA

CMB
I0 I1 I2 I3 I4 I5 Înălţimea casei

Figura nr. 4: Echilibrul marginal în condiţii de externalitate

(cheltuielile de construcţie sunt suportate de individul A)

CMEA este superior CMA deoarece individul A nu numai că resimte un sacrificiu

din ce în ce mai mare pe măsură ce creşte înălţimea casei, dar suportă în plus şi cheltuielile
de construcţie. Se poate presupune că acesta este dispus să plătească construcţia dacă astfel i
se garantează un câştig superior prin decizia asupra înălţimii.
Se observă că înălţimea casei considerată optimă este aceeaşi I2, indiferent cine
plăteşte pentru construcţia efectivă a acesteia. De această dată, individul A este dispus să
suporte o pierdere marginală compensată de economia marginală de care se bucură individul
B. Astfel, nivelul optim de externalitate nu se modifică odată cu schimbarea dreptului de
construire a casei, dar aceasta din urmă afectează distribuţia de avuţie. Atunci când B deţine
dreptul de construire a casei, A trebuie să compenseze efortul lui B de a reduce înălţimea la
I2. Când individul A deţine dreptul de construcţie, B trebuie să compenseze efortul lui A de
reducere a înălţimii casei la dimensiunea I2.
Prin urmare, este necesar să se facă distrincţia între costul social marginal şi costul
privat marginal deoarece, ori de câte ori apare o externalitate se manifestă şi anumite
costuri sociale. Altfel spus, costul privat exprimă cheltuielile propriu-zise ocazionate de o
anumită acţiune, iar costul social, cheltuielile generate de sacrificiile făcute prntru ca
acţiunile să fie acceptate de ceilalţi participanţi la viaţa economică.
Existenţa unui decalaj între costul social marginal şi costul privat marginal arată că
există o externalitate în economie. Desigur, o soluţie eficientă se înregistrează atunci când
ambii parteneri într-o relaţie de schimb câştigă. Câştigul însă, nu este cel maxim, decât

71
rareori, pentru că luarea în considerare a interesului partenerului înseamnă renunţarea lao
parte din câştigul propriu care ar putea fi înregistrat numai ipotetic dacă partenerul de afacere
este dispus să accepte toate condiţiile celuilalt. Astfel, atunci când negocierea este posibilă,
se înregistrează cea mai bună soluţie. În mod normal, orice individ are dreptul la
recompensă ceea ce înseamnă că acţiunile oricărei persoane care dăunează alteia sunt
considerate ilegale dacă cel vătămat nu este compensat.
Echilibrul în condiţiile recompensării părţii vătămate este prezentat în figura nr. 5.

Cost CMB
marginal CMA
CMEB

I0
I1 I2 I3 IB I4 Înălţimea casei

Figura nr. 5: Echilibrul în condiţiile recompensării părţii vătămate

Dialogul, comunicarea şi abilitatea partenerilor de a negocia conduc la cea mai

bună soluţie practică influenţând distribuţia avuţiei. Iniţial, un agent economic identifică
numai costul privat şi apoi şi cel extern. Soluţia optimă (în exemplul dat I2) este o soluţie de
compromis care conduce la nivelul costului marginal în condiţii de externalitate când este
recompensată partea vătămată. Acest cost apare sub forma unei curbe frânte deoarece până
la nivelul înălţimii I1 nu se justifică nici o recompensă iar după nivelul I1, cheltuielile de
recompensare cresc pe măsură ce creşte şi înălţimea casei.
Acelaşi raţionament se poate urmări în situaţia construirii unui gard între două
proprietăţi deţinute de proprietari cu interese contradictorii privind mărimea gardului. La fel,
dacă un agent poluant dăunează activităţii altuia, acţiunile sale sunt considerate ilegale, dacă
nu se recompensează partea afectată. Creşterea unui animal (sau unor păsări) devine o
problemă de externalitate dacă indivizii care locuiesc alături şi în împrejurimi sunt afectaţi
de această situaţie. Deschiderea unei cafenele la parterul unui bloc, sau a unui bar cu
desfacere de băuturi răcoritoare şi alcoolice în curtea vecinului afectează mai mulţi indivizi
care au dreptul la negociere şi eventual recompensare. Şi exemplele pot continua.

6. 4. Nivelul optim de externalitate

72
 În situaţia unei externalităţi pozitive, nuse pune problema unei soluţii deoarece nu
există contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul non-producător de
externalitate. Nici dacă producătorul acesteia consideră că poate cere o plată din partea
beneficiarilor de efectele acţiunilor sale. Aceasta deoarece beneficiarii de externalitate nu au
interesul să plătească din moment ce nu au solicitat nici o activitate.
O soluţie a externalităţii se impune numai în cazul externalităţii negative. De
această dată, acţiunea unui individ dăunează sau afectează negativ acţiunile altor indivizi şi
prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.
Externalitatea apare ca un efect colateral al unei activităţi de producţie sau consum.
Şi atunci, se poate întâmpla situaţia în care costul diminuării externalităţii, adică a efectelor
negative ale activităţii devine mai mare decât câştigul înregistrat din această reducere.
Înseamnă, că potrivit analizei cost-beneficiu nu este eficient să se acţioneze în acest sens de
diminuare a efectelor negative. Cu alte cuvinte, soluţia eficientă în condiţii de externalitate
este dificil de determinat. Costul marginal al diminuării externalităţii trebuie să egaleze
beneficiul marginal al acestei acţiuni. În situaţia poluării, costul diminuării poluării trebuie
să egaleze câştigul înregistrat dintr-un mediu natural mai curat. Altfel costul obţinerii unei
poluări mai scăzute poate fi superior câştigului pe care îl resimte societatea în condiţiile mai
puţin poluante. Ca în orice analiză marginală, graficul sugerează echilibrul, ca în figura nr.
6.
cost, venit CM

VM

Ee Nivelul diminuării externalităţii

Figura nr. 6: Soluţia eficientă prin analiza marginală

CM este costul marginal care tinde să crească dacă se intensifică eforturile de

diminuare a efectelor negative de externalitate. VM este câştigul marginal care scade dacă
externalitatea se diminuează. Nivelul Ee exprimă soluţia eficientă respectiv externalitatea
eficientă care justifică cheltuielile prin câştigul suplimentar pe care îl primeşte societatea. La
un nivel inferior Ee, costul marginal este inferior venitului marginal şi acţiunile de reducere a
externalităţii pot continua. Dar, peste nivelul Ee asemenea acţiuni nu se mai justifică din
punct de vedere economic.
Soluţia eficientă se poate determina şi dacă se corelează costul social marginal cu
venitul sau avantajul marginal al producătorilor de externalitate. În figura 7 soluţia optimă

73
este dată de nivelul Ee’ la care externalitatea se manifestă în condiţiile egalităţii dintre costul
social marginal (CMS) şi venitul marginal (VM) al producătorului de externalitate.

cost, venit CMS

VM

Ee’ Producţia
Externalitate
Figura nr. 7: Soluţia optimă la problema externalităţii negative

Producătorii generează o externalitate cu atât mai mare cu cât nivelul producţiei sau
activităţii sale este mai ridicat. Astfel se poate spune că ei câştigă din producerea
externalităţii deoarece profilul este mai ridicat când producţia este mai mare şi nu se
cheltuieşte nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalităţii.
În economia reală este dificilă determinarea nivelului optim de externalitate datorită
problemelor de exprimare a costurilor marginale sociale şi câştigurilor suplimentare. Totuşi,
se poate apela la o determinare directă a avantajelor acţiunilor de diminuare a externalităţilor
şi la o determinare indirectă a acestora.
În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalităţii negative pe de o
parte şi înclinaţia spre cheltuieli în scopul atenuării acestor efecte. În acest sens se
calculează costurile care nuse suportă de către părţile afectate de externalitate, atunci când
producătorul acesteia acceptă o diminuare a efectelor negative. În cazul unui râu poluat,
beneficiul reducerii poluării este dat de costul care nu se mai plăteşte atunci când apa nu mai
necesită tratament de depoluare. În general, este dificilă exprimarea acestor cheltuieli, mai
ales dacă avantajele diminuării externalităţii se reflectă într-un mediu deconectant sau şanse
mai mari de recreere. De aceea, din punct de vedere economic, este necesar să se aprecieze
înclinaţia spre cheltuieli de diminuare a efectelor externalităţii a indivizilor afectaţi. Această
dispoziţie sau înclinaţie spre cheltuieli este de asemenea, greu de estimat deoarece indivizii,
chiar dacă sunt chestionaţi pot adopta un comportament declarativ diferit de cel real, mai ales
pentru că declaraţia în sine nu îi obligă automat la plata efectivă.
În mod indirect, avantajele acţiunilor de diminuare a externalităţilor se pot estima
pe baza variaţiilor valorilor bunurilor care includ costuri impuse de externalitate. Un teren
situat în apropierea unui râu poluat este mai ieftin decât unul similar aflat în apropierea unui
râu nepoluat. O casă amplasată în apropierea unei fabrici este mai ieftină decât una similară
amplasată într-un teritoriu mai puţin poluant. Un apartament situat într-un bloc cu vecinătate

74
zgomotoasă şi mediu turbulent (eventual o cafenea la parter, sau vecini gălăgioşi) este mai
puţin valoros decât altul situat într-un mediu liniştit, sigur şi atractiv. Asemenea diferenţe de
valoare exprimă tocmai preocuparea indivizilor de a beneficia de externalităţi negative cât
mai mici. Dar, de multe ori, nici această estimare nu poate fi realizată cu precizie, existând
situaţii în care beneficiile nu pot fi cuantificabile, cum ar fi aspectele legate de supravieţuire
sau salvarea de vieţi omeneşti, sau privind etica şi distribuţia avuţiei în societate. În aceste
situaţii, soluţia optimă la problema externalităţii se alege nu pe considerente economice, ci
politice.
Decidenţii politici adoptă soluţii privind diminuarea externalităţilor negative
acordând prioritate metodei minimizării costurilor, adică luând în considerare argumentele
economice ale analizei cost-beneficiu. Dar deciziile nu se bazează întotdeauna pe argumente
economice, ci şi etice. Dacă poluarea este axternalitatea asupra căreia trebuie să se decidă,
există mai multe soluţii1:
• reducerea nivelului producţiei. Costul diminuării poluării este dat de valoarea
producţiei la care s-a renunţat plus cheltuielile de restrîngere ale activităţii;
• schimbarea procesului de producţie. Costul diminuării poluării este dat de cheltuielile
suplimentare impuse de o nouă tehnologie mai puţin poluantă;
• folosirea de echipamente de remediere a efectelor poluării. Costul diminuării poluării
este dat de cheltuielile pe care le implică noua formă de poluanţi, ceva mai puţin
nocivi generaţi de activitatea economică;
• schimbarea apmlasării generatorului de poluare într-o zonă cu impact mai redus.
Costul diminuării poluării este dat de cheltuielile ocazionate de transport şi
reamplasare, plus noile cheltuieli de poluare.
Prin urmare, costurile şi beneficiile generate de acţiunile de diminuare a
externalităţilor sunt dificil de estimat cu exactitate. De aceea deciziile politice se bazează pe
aproximări ale acestor costuri şi beneficii. Identificarea nivelului optim sau eficient de
externalitate impune costuri, de multe ori ridicate de informare, reglementare şi chiar
constrângere. Informarea se manifestă ca necesitate pentru agenţii economici de a reuşi să
adopte acea acţiune care generează cele mai mici costuri şi cele mai mari avantaje.
Reglementarea se manifestă ca necesitate a funcţionării pieţelor în condiţii de concurenţă
imperfectă şi cu interese contradictorii ale agenţilor economici. Constrângerea este o
necesitate a reglării nivelului de externalitate când generatorul său nu este preocupat de
interesele semenilor afectaţi de efectele acţiunilor propri.

1
Apgar, W, & Brown, James, op. Cit. p. 267

75
6. 5. Controlul externalităţilor

Externalităţile trebuie şi pot fi controlate. Acţiunile de control al externalităţilor

capătă forma interdicţiilor, izolărilor şi reglementărilor guvernamentale. Aceste acţiuni
diferă de la economie la economie, şi, în cadrul aceleiaşi ţări, de la o externalitate la alta
deoarece legislaţia este diferită şi în plus, diferă şi localizarea şi tipul producătorilor de
externalitate, ca şi grupurile afectate de aceasta.
La baza controlului externalităţilor se află câteva criterii care permit intervenţia
micro sau macroeconomică în manifestarea externalităţilor:
• eficienţa;
• cheltuielile agenţiilor publice;
• flexibilitatea;
• etica.
Eficienţa economică este criteriul esenţial al activităţii economice în funcţie de care
se urmăreşte maximizarea efectelor sociale.
Cheltuielile agenţiilor publici reprezintă un criteriu esenţial în declanşarea unei
forme de control al externalităţilor deoarece include costurile de funcţionare a agenţiilor
publice care administrează acţiunile de control, ca şi costurile implicate de constrângere,
respectiv poliţie şi justiţie.
Flexibilitatea se referă la capacitatea agenţilor economici de a se adapta la
condiţiile schimbătoare de piaţă şi de mediu tehnologic.
Etica este strâns legată de acţiunile distributive ale veniturilor sau avuţiei în
societate şi se referă la preocuparea decidenţilor de a identifica efectele externalităţilor
asupra celor care o generează, celor care sunt afectaţi fără a o produce şi asupra plătitorilor
de impozite.

Interdicţia
Interdicţia unei activităţi care generează externalitate nu este o soluţie eficientă.
Dar, combinată cu constrângerea, atunci când există bază legislativă, interdicţia capătă forma
obligativităţii producătorului de externalitate de a diminua efectele negative ale
acesteia. În acest sens, se determină costul marginal şi beneficiul marginal la diverse
niveluri ale externalităţii şi se găseşte soluţia optimă în condiţiile posibilului de piaţă.
În practică, obligativitatea producătorului de externalitate de a-şi restrânge
acţiunile pentru a diminua externalitatea se concretizează în soluţia optimă în trei variante:

76
 • externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare
a externalităţii se bazează strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o soluţie de echilibru în
care se înregistrează un compromis acceptat atât de producător şi de cel afectat de
externalitate;
• externalitatea de nivel negociat, care se înregistrează atunci când producătorul
externalităţii compensează sacrificiul grupului afectat de externalitate iar costul
compensării este inferior costului de diminuare a externalitţii la nivel economic;
• externalitatea de nivel zero care este o excepţie de la problematica
externalităţilor şi apare atunci când costurile diminuării şi chiar eliminării externalităţii
sunt atât de mici, încât soluţia optimă este chiar eliminarea activităţii generatoare de
externalitate de către producătorul ei. Un exemplu în acest sens este poluarea sub
forma gunoaielor. Eliminarea totală a gunoaielor, adică înregistrarea externalităţii zero
poate fi pentru agentul producător mai avantajos decât colectarea şi transportul la
centre speciale, ceea ce presupune tehnologii de eliminare a deşeurilor sau limitare la
maxim a acestora, fără a fi în mod obligatoriu costisitoare.

Izolarea
Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţă de altele
atunci când activitatea acestuia influenţează negativ existenţa sau funcţionarea altor societăţi
este o necesitate şi o practică frecventă în economia de piaţă. Izolarea capătă forma
separaţiei grupurilor cu interese contradictorii şi se manifestă în general în două variante:
• delimitara vecinătăţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese
contradictorii. De exemplu în numeroase instituţii publice sau private, în avioane sau
restaurante, fumătorii sunt ocupanţii unei părţi distincte faţă de nefumători. Este o
practică necesară, care generează tolerare a externalităţii de cei afectaţi care se simt
protejaţi şi este puţin costisitoare şi uşor de administrat;
• schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui
afectat de aceasta. Este vorba de mutarea sediului unei firme care poluează într-o zonă
mai puţin populată, ceea ce înseamnă reducerea numărului celor influenţaţi de
externalitate. Este o practică care conduce uneori la o soluţie eficientă, ca în situaţia
unei poluări fonice în care distanţa mare micşorează efectul negativ asupra indivizilor.
Dar, uneori prezintă dezavantaje pentru că presupune costuri sociale mari şi inegalităţi
de avuţie; de exemplu, exploatarea unui teren la periferia unui oraş în condiţiile
producerii de externalitate generează profit pentru întreprinzător, dar scăderea valorii
proprietăţilor învecinate.

77
Reglementările guvernamentale
Statul se implică în activitatea economică şi mai ales atunci când este implicată
problema bunăstării indivizilor. Externalităţile fac obiectul intervenţiei guvernamentale care
se concretizează în două variante strategice:
• intervenţia prin directive;
• intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei.
Intervenţia prin directive este o politică guvernamentală care impune tuturor
generatorilor de externalităţi negative, adică tuturor factorilor poluanţi să acţioneze pentru
reducerea poluării într-un anumit procent care necesită acelaşi effort pentru toţi. Nu este o
metodă care atinge optimul de externalitate deoarece practicarea acesteia se confruntă cu
câteva dificultăţi:
− costul monitorizării şi al constrângerii factorilor poluanţi este ridicat;
− informaţia care ajunge la nivelul administraţiei publice nu este completă pentru a
determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbările de tehnologie;
− perceperea aceluiaşi procent de diminuare a poluării de la toţi agenţii nu este
întotdeauna cea mai ieftină metodă de reducere a externalităţii.
În aceste condiţii, în multe economii, guvernele renunţă la solicitarea aceluiaşi
procent de diminuare a externalităţii din partea agenţilor poluanţi în favoarea unor cote
diferenţiate care se concretizează în sume absolute de cheltuieli apropiate, scopul fiind
acelaşi. Diferenţierea se face însă pe baza unei analize de optim al externalităţii, respectiv
cost-beneficiu marginale ale diminuării externalităţii.
Intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei ca modalitate de control al
externalităţilor este o metodă ce prezintă la rândul său, avantaje şi dezavantaje. Ca şi în
cazul intervenţiei prin directive, costul reglementării prin supraveghere şi controlul
producţiei este ridicat din cauza necesităţii de informaţii concrete privind activitatea
agenţilor economici, ceea ce presupune programe de inspecţie, adeseori costisitoare. În plus,
această metodă se aplică atunci când transferul amplasării firmei poluante nu este posibil sau
eficient. Această intervenţie se manifestă în special sub forma obligativităţii producătorilor
de autoturisme de a le echipa cu catalizatori nepoluanţi şi a folosirii anumitor combustibili în
generarea electricităţii. Este de reţinut că agenţii economici nu au motivaţia găsirii de
metode mai avantajoase pentru reducerea poluării şi, intervenţia guvernamentală este o
soluţie pentru acţiunea colectivă şi chiar, reglementarea unor obligaţii pentru agenţii
economici.

78
 Inducerea unor motivaţii pentru diminuarea externalităţilor este o cale de stimulare
a agenţilor economici de a fi preocupaţi de reducerea poluării. Aceasta se realizează prin
motivaţii pozitive sub forma subvenţiilor sau negative sub forma taxării sau penalizării.
Subvenţiile capătă rolul de reducere a nivelului de externalitate prin avantajele
financiare pe care le primesc agenţii economici. Avantajul subvenţiilor este că statul poate
obţine o distribuţie eficientă a externalităţii, adică o diminuare a acesteia fără a căuta
informaţii cu privire la modalităţile practice de diminuare a poluării, care rămân în sarcina
agentului economic beneficiar de subvenţie. În plus, în cazul schimbării tehnologiei de
fabricaţie şi reducerii costurilor, firmele sunt tentate să adapteze nivelul externalităţii către
optim fără o intervenţie suplimentară din partea guvernului.
Taxarea sau penalizarea se manifestă prin realizarea de plăţi de către indivizii sau
firmele care emit poluanţi. Prin aceste taxe, factorii poluanţi capătă motivaţia reducerii
emiterii de poluanţi deoarece costurile proprii se majorează prin includerea acestor costuri
sociale ale poluării.
Grafic, optimul externalităţii apare la nivelul E0 (figura nr. 8).

Cost, venit
CSM

P0 VM
E0 VME Producţia (Poluarea)

Figura nr. 8: Efectul taxelor asupra externalităţii

În mod normal costul social marginal (CSM) egalizează venitul marginal (VM) la
un nivel al producţiei şi externalităţii E0. În funcţie de acesta, se determină venitul marginal
în condiţii de externalitate (VME) prin reducerea profitului sau venitului marginal cu taxele
pentru poluare. Aceasta face ca agenţii economici să fie preocupaţi de minimizarea
costurilor de diminuare a externalităţii generate, ceea ce înseamnă chiar reducerea poluării.
Problema esenţială în practicarea acestei forme de control al externalităţilor este că
nivelul taxelor trebuie să fie riguros determinat. Dacă este prea scăzut, firmele nu dau
importanţă şi acceptă penalizarea cu uşurinţă pentru că produc o cantitate suficient de mare
care le compensează această taxă dar se poate ajunge la niveluri periculoase de externalitate.
Dacă este prea mare, există riscul diminuării forţate a producţiei, până la reprofilarea
agenţilor economici.

79
 Taxa practicată pentrupoluarea indusă trebuie să reflecte costul social real care
depinde de producţia realizată şi caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul şi chiar
perioada de timp în care se realizează un ciclu de producţie.
Prin urmare, controlul externalităţilor este o preocupare complexă a puterii publice
într-o economie de piaţă. Controlul eficient nu există pentru toate tipurile de externalitate.
Dar, de la caz la caz, se poate apela la o formă de control care prezintă cele mai multe
avantaje. În acest sens, o analiză comparativă sprijină decizia publică pentru că ia în
considerare mai multe criterii de evaluare, după cum se observă în tabelul următor*.
Controlul Eficienţa Costurile Flexibilitate Etica
externalităţii instituţiilor
publice
• acord mare mici sau zero ridicată -
• interdicţia scăzută mici scăzută inechitabil pentru
agenţii care poluează
dispuşi să acorde
compensaţii
• izolarea mare sau mică mici scăzută inechitabil pentru cei
din zone mai puţin
populate
• directive mică medii scăzută diferenţieri între
agenţii poluanţi
• supravegher mică sau mare medii medie -
e şi control
• subvenţii mare, când mari mare -
există informaţii
pertinente
• taxare mare, în condiţii mari medie acceptabilă
de informaţii

*
prelucrare după W. Apgar, J. Brown, Op. cit., p. 276

80
 Capitolul VII. Alegerea publică

7. 1. Opţiunea publică şi elementele sale

Viaţa economică se desfăşoară după anumite reguli care trebuie intuite de agenţii
economici. Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale:
cerere, ofertă, preţ, concurenţă.
De multe ori însă, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu generează
satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un
element permanent în activitatea economică. În acest fel, societatea beneficiază de bunuri
publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor
economici se satisfac mai bine.
Alegerea în general, fie că se manifestă în sectorul privat sau public, apare ca o
necesitate a limitării resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmăreşte
administrarea cât mai bună a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor
nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economică este supusă procesului decizional care
se concretizează într-o alegere.
Decizia economică izvorăşte din însăşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnă
alegerea unei variante de valorificare a resurselor considerată a fi cea mai bună potrivit
obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat,
utilizarea mai multor resurse pentru o activitate generează automat diminuarea volumului de
resurse pentru alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activităţi ce se
pot realiza cu un volum dat de resurse este pusă în evidenţă de frontiera posibilităţilor de
producţie.
Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:
• contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi;
• procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.
Contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi este valabilă pentru orice domeniu şi
sector de activitate. În condiţiile considerării nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin
insuficiente chiar dacă sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii iraţionali
consideră că pot regăsi domenii în care raportul nevoi-resurse să fie subunitar. Desigur la
nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfăcute total atunci când se
atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginală este zero. Dar, chiar şi la nivel individual,
pentru ca toate nevoile să fie satisfăcute, dacă este vorba despre un individ tipic cu o

81
infinitate de nevoi şi nu de unul atipic care consideră că nu mai are nevoie de nimic, ar trebui
să existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse
este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizează. Procesul
decizional este o succesiune de etape prin care se urmăreşte adoptarea unei decizii, sau altfel
spus folosirea unor criterii pe baza cărora se compară alternativele de valorificare a
resurselor în vederea realizării obiectivelor prin transpunerea deciziei adică a alegerii
alternativei celei mai bune, în practică.
Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Şi aici,
resursele destinate au caracter limitat. Se poate spune că investiţia în asistenţă socială sau
învăţământ intră în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece
dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuării investiţiei în celelalte
segmente de interes public, volumul de resurse fiind dat.
În schimb, alegerea publică prezintă câteva caracteristici în plus faţă de cea privată:
a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnă că decizia publică este adoptată de guverne sau
grupuri cu autoritate decizională în sectorul public;
b) se caracterizează prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestă atunci
când alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocării resurselor în sensul
creşterii efectelor valorificării lor asupra unui individ se face fără diminuarea
satisfacţiei altuia.
a) În aceste condiţii, alegerea publică devine o alegere socială, prin caracterul său
colectiv. În teoria economică, s-a pus adeseori problema măsurii în care alegerea
publică reflectă preferinţele indivizilor. Astfel, avuţia naţională sau bunăstarea apare
ca o funcţie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care
le resimt indivizii. Avuţia naţională stă la baza regulii decizionale pentru alegerea
publică. Se spune că alegerea publică este rezonabilă1 atunci când sunt îndeplinite
următoarele criterii:
• raţionalitate colectivă – în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fără a se
neglija preferinţele individuale;
• principiul Pareto – care arată că dacă fiecare individ preferă situaţia A faţă de B,
atunci varianta A este evaluată superior faţă de B şi la scară socială;

• independenţa alternativelor nesemnificative – prin care alegerea socială din mai

multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele
alternative. Astfel, dacă alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, contează

1
Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963

82
 preferinţele indivizilor faţă de acestea, reacţiile lor privind alte situaţii fiind
nesemnificative;
• non-dominaţia – care arată că nu există nici un individ ale cărui preferinţe să
domine şi să dicteze automat preferinţele altuia.
Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulă sau decizie.
Este, ceea ce se cheamă teorema imposibilităţii. Cu alte cuvinte o alegere publică nu poate
satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectă. În economia de piaţă, alegerea publică se înscrie
într-o zonă a “posibilului”, în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin
satisfăcut.
b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi ameliorată alocarea resurselor şi poate creşte
satisfacţia unui individ fără ca altul să resimtă o descreştere a acesteia. În acest fel,
curba posibilităţilor de producţie nu mai funcţionează în varianta tradiţională. Se
poate interpreta criteriul Paretian şi în sensul că o persoană cunoaşte o satisfacţie
suplimentară pe baza efortului alteia, din moment ce volumul resurselor nu se schimbă.
Şi atunci, intervin principiul echităţii distribuite şi testul de compensare. Echitatea
distribuită urmăreşte repartiţia justă a producţiei între indivizi, inclusiv a avuţiei.
Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într-o tranzacţie faţă
de compensarea pierderii resimţite dacă printr-o asemenea compensare, câştigătorul îşi
măreşte avantajul. În practică, compensarea nu se întâlneşte, dar distribuţia echităţii se
manifestă prin intervenţia puterii publice.
Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:
• rata marginală a substituţiei în consum, ce exprimă raportul în care un consumator
poate schimba un bun cu altul fără a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a
utilităţii; aceste bunuri substituibile în consum se situează pe aceeaşi curbă de
indiferenţă. Această rată trebuie să fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi
cele două bunuri;
• rata marginală de substituţie tehnică, ce exprimă raportul în care se poate înlocui un
factor de producţie cu altul, fără a se modifica nivelul producţiei; se aplică mai ales din
cerinţa minimizării costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai
ieftin. Această rată trebuie să fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;
• rata marginală de transformare, ce exprimă raportul în care se renunţă într-o
economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Această rată
trebuie să fie egală cu rata marginală de substituţie în consum a celor două bunuri.
În concluzie, alegerea publică este o opţiune socială pe baza unei decizii colective şi
constă într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale

83
vieţii sociale care influenţează comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca
trăsături generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident,
executant, mediu ambiant -, iar ca trăsături specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

7. 2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publică

Decizia publică, în forma frecventă de decizie politică este factorul decisiv în ceea
ce priveşte formele şi direcţiile de implicare guvernamentală.
Într-o societate democratică, alegerea publică se face în interesul majorităţii şi
afectează eficienţa economică a activităţii umane. Aceasta înseamnă că acţiunea publică este
necesară pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusă nici posibilitatea unei
intervenţii publice care să înrăutăţească o situaţie economică. Prin urmare procesul
decizional trebuie să se supună şi la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.
Dacă în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea
producţiei au la bază relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legătură
trebuie să fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie să depăşească
sau cel puţin să egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumită acţiune publică.
Dacă un proiect guvernamental aduce un câştig societăţii de 10 mil $ şi costă 6 mil $, atunci
punerea lui în aplicare se justifică din punct de vedere economic. Dacă în schimb, o acţiune
publică ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea
acestuia nu ar fi justificată din punct de vedere economic.
În practică însă, cheltuielile publice nu se realizează întotdeauna pe baza analizei
cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilă. De exemplu, decizia privind
construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea
viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunităţilor din josul râului. Dar,
pe de altă parte localnicii pot fi nevoiţi să apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la
localităţile apropiate; totodată, unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce
măreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, există avantaje şi dezavantaje ale oricărei
intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane
fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se răsfrâng asupra altora.
Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignoră două aspecte
esenţiale ale societăţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.
În sectorul privat, piaţa este cea care reglează funcţionarea agenţilor economici;
dacă o firmă produce un bun necesar societăţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului
său, aceasta înregistrează pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va putea asigura

84
numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activităţi generatoare de câştig
suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţială.
În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea
economiei. Dimpotrivă, intervenţia publică este cea care îşi propune evitarea sau
ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertă. În această situaţie, nu există nici
o garanţie că beneficiile vor depăşi cheltuielile.
Deciziile publice au la bază un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia
cost-câştig. Alegerea publică în societăţile democratice se face după regula majorităţii.
Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei părţi a
populaţiei sau colectivităţii pe care o vizează decizia respectivă şi care se manifestă în
evitarea exprimării opiniei individuale.
În sistemul de votare prin regula majorităţii deciziile au la bază alegerea făcută de
peste 50% dintre votanţi. Se întâmplă adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintă acelaşi
procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate
asupra căreia se răsfrânge decizia. Aşa se explică de ce ulterior adoptării deciziei publice,
nemulţumirile nu întârzie să apară. Şi atunci, se ridică întrebarea de ce nu există o motivare
suficientă pentru fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumită intervenţie
publică?
Pe lângă factori întâmplători şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în
exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul există şi cauza numită ignoranţă
raţională. Aceasta reprezintă decizia de a nu căuta informaţii necesare exprimării unei
opţiuni deoarece costul marginal depăşeşte avantajul marginal al căutării şi obţinerii de
informaţii. Această ignoranţă raţională are un suport economic individual, având la bază
analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocată de factorii politici în determinarea creşterii
interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apelează la argumente de tipul
datoriei cetăţeneşti şi conştiinţei publice.
În concluzie, alegerea publică are sprijin în analiza economică, dar implicaţiile sale
depăşesc această sferă şi are la bază reguli specifice, respectiv principiul unanimităţii şi
regula majorităţii.
În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmăreşte impactul activităţii
guvernamentale asupra bunăstării societăţii în general şi a indivizilor şi grupurilor, în
special, cu luarea în considerare a aspectelor de etică şi eficienţă în evaluarea oricărui
proiect.
Elementele de bază ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se
concretizează în următoarele aspecte:

85
a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor
publice, şi dinpartea societăţii. Desigur, beneficiile se răsfrâng asupra comunităţii. Şi
atunci, este necesară compararea resurselor unei zone, ale comunităţii care sunt
consumate pentru punerea în practică a unei acţiuni publice prin cheltuieli
guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate, respectiv beneficiile acestei
acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a resurselor între
indivizi;
b) caracteristicile programului public: durată, importanţă şi natură politică. Cu cât
o intervenţie publică este mai importantă, cu atât se compară mai multe alternative
practice şi se încearcă obţinerea de economii prin valorificarea variantei mai puţin
costisitoare. Dacă proiectul este de amploare, estimarea costurilor şi condiţiilor
economice viitoare este o necesitate. În plus, apariţia unor controverse politice, atunci
când există interese pro şi contra unei anumite acţiuni din partea unui grup politic, o
sistematică analiză, cu argumente solide este singura şansă pentru succesul proiectului;
c) dublă analiză cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public generează
costuri şi beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public
presupune de asemenea costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu
beneficii în situaţia în care nu se intervine public şi în situaţia aplicării proiectului, dar
şi costurile pe care le înregistrează societatea dacă nu se acţionează, cu costurile
proiectului, şi beneficiile societăţii, cu cele potenţiale care ar apărea generate de
proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate.
De exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonă poate să genereze un
dezavantaj comunităţii prin apariţia unei aglomerări a traficului. De multe ori,
comunitatea afectată pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele
învecinate localităţii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea
trebuie bine depistate pentru a putea obţine o corectă evaluare a unei acţiuni sau
proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci
distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al consumării
resurselor, şi nici un câştig al creării de resurse, cu un cost de transfer. Costul de
trasfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totală de resurse nu
se modifică. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc
impozitele pe proprietate plătite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe
proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi
nu sunt întotdeauna reale, existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu,
un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeşte generează beneficii

86
 societăţii. Dacă spectatorilor li s-ar impune o taxă de intrare, care ar fi destinată
acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt transferate de al
spectatori la plătitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;
d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât
pe termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcări într-o localitate poate
părea mai avantajoasă dacă este realizată de un investitor privat şi nu de sectorul
public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi
evident superioare dacă proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care
parcarea s-ar afla în proprietate publică;
e) analiza comparată a mai multor acţiuni similare. Orice analiză cost-beneficiu se
realizează mai eficient dacă se compară proiectele similare, adică proiectul vizat cu
unul similar care a fost deja aplicat;
f) consideraţiile etice. Nu există programe publice care să afecteze pozitiv sau negativ
toţi membrii unei comunităţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi
procesul deistribuţiei demonstrează acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse
din considerente etice, chiar dacă beneficiile totale depăşesc costurile agregate.
Indiferent dacă o intervenţie publică modifică procesul distribuţiei în societate sau nu,
implicaţii etice există. În vederea identificării implicaţiilor unui proiect public asupra
eticii se impune:
• identificarea grupurilor de populaţie care recepţionează fiecare avantaj şi care
suportă fiecare categorie de cost;
• cuantificarea, în măsura în care este posibilă a impactului acţiunii publice asupra
fiecărui grup;
• depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de
aplicare a programului public.
În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicată la problematica sectorului public nu
conduce la o soluţie unică, clară, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilă pentru
că sprijină procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publică.

7. 3. Alegerea colectivă prin votul majorităţii

Decizia colectivă este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-

sociale. Ce bunuri publice trebuie să producă sectorul public pentru societate şi în ce
cantităţi? În ce condiţii şi prin ce modalităţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale
pentru corectarea externalităţilor? Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor

87
prin impozite şi taxe? Acestea sunt numai câteva întrebări la care o soluţie clară, unică este
greu de găsit şi în legătură cu care se impune o decizie colectivă.
Într-un sistem democratic al economiei de piaţă, decizia publică se bazează pe votul
majorităţii.
În zona politicului, votul majorităţii funcţionează cel mai bine. În acest caz,
candidaţii politici oferă pachete de politică alternative populaţiei care la rândul său, alege pe
cei care par să adopte cele mai bune decizii în interesul colectivităţii. De asemenea, votanţii
îi elimină de pe scena politică pe cei care nu reprezintă în mod corespunzător dorinţele şi
interesele lor. Aceasta se realizează periodic prin votul direct exercitat de cetăţeni la nivel
local sau central.
Există două teorii principale cuprivire la comportamentul politic şi intersele
urmărite în mod colectiv:
• teoria economică a politicii;
• teoria maximizării avuţiei sociale.
În teoria economică a politicii1 se explică comportamentul politic pe baza căruia
cei ce votează sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi.
Indivizii care votează optează pentru un partid politic despre care crede că este capabil să îi
asigure prin activittea guvernamentală cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele
urmăresc să ofere politici care să le atragă cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, că
politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce vizează ocuparea unui loc în sfera politică şi
acţionează în acest sens.

În teoria maximizării avuţiei sociale, politicienii urmăresc ocuparea unui loc în

sfera politică cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunătăţirii vieţii sociale. În plus,
politicile promovate reflectă preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care
primează sunt cele care vizează câştigul şi activitatea de producţie fiind premergătoare
satisfacerii intereselor de consum. Înseamnă că recunoaşterea distincţiei dintre interesele de
producţie şi cele de consum stă la baza orientării politicii guvernamentale în direcţia
asigurării locurilor de muncă şi remunerării echitabile.
Alegerea colectivă prin votul majorităţii are la bază regula unanimităţii prin care
se adoptă o decizie numai dacă este aprobată de toţi membrii comunităţii asupra căreia se
răsfrânge aplicarea în practică a deciziei. În general, această regulă este costisitoare atât din
punct de vedere material cât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi
atrage după sine îmbunătăţirea echilibrului Pareto.

1
*** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124

88
 Sistemul bazat pe majoritatea simplă nu este întotdeauna eficient. El poate
conduce la un conflict de consecinţe care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se
întâmplă atunci când votanţii se pronunţă ambiguu în ceea ce priveşte alternativele posibile,
sau când există diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii la vot nu
are o viziune comună cu altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majorităţii simple se
numeşte paradoxul votării şi poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.
Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimă ordinea preferinţelor a 3 situaţii
astfel încât nici unul nu are o părere comună cu altul. Astfel decidentul D 1 preferă
alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D2 preferă situaţiile în ordinea B, C, A, iar
decidentul D3 îşi exprimă ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observă că A este
preferată lui B de două ori (de către D1 şi D3), B este preferată lui C de două ori (de
decidentul D1 şi D2) iar C este preferată lui A tot de două ori (de către D2 şi D3). Dar din
preferinţele colective pentru A faţă de B şi B faţă de C, rezultă prin tranzitivitate că A este
preferată lui C, ceea ce intră în contradicţie cu preferinţa colectivă a lui C faţă de A. Este un
cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, considerate alternative ale votului
majoritar şi anume1:
• votul de aprobare. Acesta este o formă a procesului decizional în care fiecare individ
votează pentru fiecare set de alternative pentru care şi exprimă acordul. Varianta care
acumulează cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasă; în acest fel, se evită
paradoxul votării;

• votul total. Acesta este o formă de decizie colectivă în care fiecare individ indică
varianta cel mai puţin preferată. În consecinţă, se va elimina alternativa evaluată cel
mai slab de cei mai mulţi votanţi. Procesul se repetă până când rămâne o singură
alternativă, considerată cea mai bună;
• votul prin puncte. Acesta este o formă de decizie colectivă în care fiecare individ
participă la alegere cu acelaşi număr de puncte pe care este liber să le repartizeze în
orice fel consideră că reprezintă mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel,
poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal
tuturor alternativelor;
• evaluarea Borda. Aceasta reprezintă o formă a alegerii colective în care fiecare
votant acordă un număr de puncte mai multor alternative, astfel că cea mai bună
primeşte maximul de puncte, iar cea mai puţin preferată este apreciată cu nota 1.

1
*** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981

89
 Apoi, se însumează punctele acordate de fiecare participant la vot fiecărei alternative,
fiind aleasă cea care însumează cel mai ridicat punctaj;
• criteriul Condosrcet. Acesta este o altă metodă de alegere colectivă în care varianta
aleasă este cea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferată de
fiecare dată;
• regula pluralismului. Aceasta este o metodă de alegere colectivă în care se optează
pentru varianta apreciată ca prima preferinţă de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignoră
astfel preferinţele indivizilor pentru celelalte variante;
• votul schimbat. În practică, paradoxul votării se elimină cel mai adesea prin
schimbarea voturilor prin care un individ acceptă decizia sau preferinţa altui individ cu
condiţia ca şi acesta să sprijine propria alegere într-o situaţie similară ulterioară,
concomitentă, vizând altă problemă. Este posibil ca în urma schimbării voturilor
costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, să fie
mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primită la schimbarea
voturilor, şi atunci, se spune să se înregistrează o pierdere socială.

7. 4. Analiza comparativă între alegerea privată şi alegerea publică

În alegerea privată, se acordă atenţie comportamentului consumatorului. Scopul

urmărit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilităţii, a consumului,
a satisfacţiei, alegerii sau calităţii vieţii. Mai mult decât atât, comportamentul
consumatorului se manifestă diferit în procesul cumpărării faţă de procesul consumului.
Există mai multe modele comportamentale care au la bază motivaţiile
consumatorilor:
• comportamentul marshallian consideră propriul interes drept premisa care
declanşează acţiunea individului;
• comportamentul pavlovian consideră acţiunile indivizilor un răspuns la stimulii interni
şi externi recepţionaţi care se concretizează în corelaţia acelaşi stimul (aceeaşi nevoie)
– acelaşi răspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea “învăţării”, adică a experimentării
de noi produse;
• comportamentul freudian explică acţiunile consumatorului din punct de vedere
psihanalitic, prin aspectele simbolice şi funcţionale conferite de indivizi unor bunuri;
este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate;
• comportamentul veblenian explică acţiunile umane ca efect al influenţelor exercitate
de mediul cultural şi social în care individul trăieşte.

90
 În practică, se poate recunoaşte un model complex de comportament care se sprijină
pe mai multe motivaţii şi are caracter logic pentru că nu ignoră deciziile anterioare şi
experienţa de consum, fenomenologic, pentru că este determinat de capacitatea individului
de a rezolva o problemă de consum şi mixt în sensul că este influenţat de o multitudine de
factori psihologici, sociologici şi de altă natură.
Într-o analiză comparativă amplă, consumatorul urmăreşte, aşa cum afirmă Leo V.
Aspinwall1, cinci caracteristici pentru o marfă:
− rata de înlocuire care exprimă proporţia în care un bun cumpărat este consumat în
vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate;
− marja brută care exprimă diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare
încasat;
− capacitatea de ajustare care exprimă posibilităţile de îmbunătăţire a mărfii prin
amploarea serviciilor ce se pot adăuga produsului, pentru mai buna anticipare a
nevoilor consumatorilor;
− timpul de consum care se referă la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul
primeşte satisfacţia aşteptată;
− timpul de căutare care vizează durata medie (şi distanţa, eventual) de la locul
cumpărării până la cel al consumării produsului.
Pe baza acestor caracteristici, bunurile capătă culori simbolice:
• bunurile "roşii" reprezintă mărfurile cu o rată înaltă de înlocuire şi o marjă brută
scăzută, cu o capacitate redusă de ajustare şi timp de consum şi de căutare mic; în
această categorie se înscriu produsele alimentare;
• bunurile "portocalii" reprezintă mărfurile care înregistrează nivele medii la toate
caracteristicile analizate, aici încadrându-se produsele de îmbrăcăminte drept un bun
exemplu;
• bunurile "galbene" reprezintă mărfurile cu o rată scăzută de înlocuire şi o marjă brută
ridicată, cu o capacitate mare de ajustare şi timp de consum şi căutare mare; în această
categorie se înscriu bunurile de folosinţă îndelungată.
Rezultă că, într-un sistem de evaluare pe bază de scală de la 0 la 100 de puncte,
fiecare caracteristică poate fi apreciată pentru orice bun economic, un scor minim
înregistrându-se la mărfurile “roşii” şi unul maxim la cele “galbene”. Ca urmare, între
periodicitatea de manifestare a unei nevoi şi categoria de bun economic se stabileşte o
corelaţie evidentă:

1
Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and
Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.

91
 Nevoi economice Bunuri economice
• curente • roşii
• periodice • portocalii
• rare • galbene

de unde rezultă că în condiţii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul

stabileşte o ordine de priorităţi în procesul cumpărării, începând de la bunurile “roşii”, care
prezintă utilitatea cea mai ridicată datorită caracteristicilor lor, respectiv destinaţiei acestora
de a satisface nevoi curente.
Dar, indiferent de mobilul de cumpărare, sau de comportamentul adoptat,
consumatorul raţional urmăreşte satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor
care îi conferă cea mai mare satisfacţie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul preferă
combinaţiile de bunuri care îi conferă cea mai mare satisfacţie, adică în legătură cu care se
înregistrează cea mai mare utilitate. Desigur, se definesc combinaţiile de produse care
generează aceeaşi satisfacţie, şi pentru care există indiferenţă a consumatorului. Este vorba
despre recunoaşterea mai multor funcţii de utilitate, adică a mai multor niveluri de
satisfacţie, care înseamnă un volum de utilitate pentru fiecare consumator:
Grafic, alegerea individului (figura nr. 1) este limitată la bunurile X1 şi X2 care
combinate diferit generează mai multe niveluri de satisfacţie (U1, U2, U3, . . .). De la aceste
niveluri de satisfacţie, se determină curbele de izoutilitate (prin proiecţia orizontală a
nivelurilor de utiitate), ce apar ca nişte cercuri concentrice, cel din mijloc semnificând cea
mai mare utilitate. Pe baza acestora, se obţin curbele de indiferenţă, corespunzătoare
nivelurilor de utilitate care evidenţiază combinaţiile de bunuri care generează satisfacţii
diferite consumatorului (figura nr. 2).

U X2
U3
U2

U1

X1

Figura nr. 1: Volumul utilităţii în consumul raţional

X2

U3
U2

92
 U1
X1
Figura nr. 2: Curbele de indiferenţă în alegerea privată

Consumatorul acţionează în adoptarea deciziei de consum în funcţie de preţurile

produselor şi bugetul de consum de care dispune. Este deci, o restricţie bugetară dată de
funcţia bugetului care limitează nivelul satisfacţiei, ce devine o utilitate posibilă (figura nr.
3).
QB

V
PB
V
PA
QA
Figura nr. 3: Funcţia bugetului
(QA şi QB sunt cantităţile de bunuri A şi B, V venitul destinat consumului,
iar PA şi PB preţurile celor două produse)
În consecinţă, alegerea privată se adoptă în favoarea combinaţiei de bunuri care
conferă cea mai mare utilitate posibilă consumatorului, adică utilitatea corespunzătoare
restricţiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersectează un nivel de utilitate, ca în figura nr.
4.

QB

V
PB U3
U2 V
U1 PA
QA

Figura nr. 4: Alegerea privată

În alegerea publică, decizia se adoptă printr-un proces mai complicat deoarece

fiind o decizie colectivă, în general, decidenţii judecă alternativele unei situaţii prin prisma
propriilor comportamente. Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente,
adică există o restricţie bugetară. Dacă se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se
vor diminua cheltuielile pentru servicii sociale sau facilităţi publice, sau dezvoltare

93
economică. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între două proiecte publice
A şi B. Dar restricţia bugetară, nu are o formă liniară simplă, ca în alegerea privată ci
concavă. Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din
moment ce există preferinţe în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un
proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune că proiectul A este mai preferat decât B
decât pentru o parte a societăţii, alţi membrii ai comunităţii apreciind mai mult proiectul B.
În aceste condiţii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru
proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investiţii. Şi atunci, a investi
mai mult în proiectul A, înseamnă a investi mai puţin în proiectul B, şi invers. Ceea ce este
esenţial este că rata de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public nu coincide cu
rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta
deoarece legea randamentelor descrescătoare se aplică şi în contextul alegerii publice.
Astfel, pe măsură ce creşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc într-un ritm din ce în
ce mai mic, ceea ce înseamnă că pe măsură ce se diminuează investiţia în proiectul B,
rezultatele se reduc, într-un ritm crescător. Înseamnă că există un nivel optim al investiţiei în
cele două direcţii. Grafic, în figura nr. 5 alocarea resurselor pe cele două proiecte pune în
evidenţă ritmul modificării rezultatelor.
Dacă toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obţin 7 unităţi de efect. Dacă
toate resursele se investesc în proiectul B, se înregistrează 6 unităţi de efect. Dar, renunţarea
la un efect din proiectul B, adică obţinerea a doar 5 unităţi permite investirea şi în proiectul
A din care se înregistrează 3 unităţi de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se obţine o unitate
de efect din proiectul A, trebuie să se renunţe la mai puţin de o unitate de efect din proiectul
B (punctul x), de exemplu 0,2 unităţi.

B
x
y
5

2 z

1 3 6 7 A
Figura nr. 5: Curba posibilităţilor în alegerea publică

94
La fel renunţarea la încă 3 unităţi efect proiect B, adică obţinerea de 2 unităţi permite
înregistrarea a 6 unităţi efect rezultate din proiectul A (punctul z). Dacă rata de susţinere

0,2 6−5 1 6−2 4 2

este iniţial , devine ulterior = , şi apoi devine = = adică creşte.
1 0+3 3 0+6 6 3
Rezultă că rata de substituţie a efectelor a două alternative diferă în funcţie de
nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouă care impune restrângerea
celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creşte, pe măsură ce se extinde
alternativa nouă.
Decizia de investire în două sau mai multe proiecte publice aparţine factorului
politic, dar nevoia este resimţită de populaţie. Prin urmare, ca şi în alegerea privată, se
înregistrează curbe ale satisfacţiei egale, numite curbe de indiferenţă, care conferă
comunităţii nivele diferite de utilitate. Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U3 este superioară
celorlalte nivele de satisfacţie U1, U2, pe aceeaşi curbă, populaţia resimţind indiferenţă în
combinaţia de alternative A şi B.

U3
U2
U1
A
Figura nr. 6: Curbele de indiferenţă în alegerea publică

Alegerea soluţiei optime de orientări publice se face prin confruntarea curbelor de

indiferenţă cu frontiera posibilităţilor de producţie (figura nr. 7).
B

C D U3
U2
E
U1
A
Figura nr. 7: Alegerea optimă la nivel public

Evident, decizia optimă este în favoarea combinaţiei care corespunde nivelului D

(curba de indiferenţă intersectează cel mai înalt punct al frontierei posibilităţilor de
producţie).

95
 Nivelele C şi E semnifică alte efecte ale proiectelor A şi B în condiţiile cheltuirii
întregului fond de investiţii, inferioare lui D. Înseamnă că satisfacţia generală a societăţii
este superioară la nivelul combinaţiei D, când se consumă toate fondurile destinate investirii
în proiectele A şi B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginală a
renunţării la o unitate de efect B coincide cu rata marginală a sporirii efectelor proiectului A.
Dacă decidentul ar alege combinaţia corespunzătoare nivelului C, sau E satisfacţia
este mai mică dar resursele consumate sunt aceleaşi.

7. 5. Factori de influenţă asupra alegerii publice

Politica publică influenţează alegerea publică. Alternativele însele se modifică fie

pentru că se schimbă frontiera posibilităţilor de producţie fie pentru că se modifică
preferinţele decidenţilor.
În primul rând, prin politica publică, coordonatele alegerii publice se modifică
dacă se transferă decizia unui decident privat. Acesta poate avea libertate deplină în
cheltuirea resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În
practică, se recunosc trei modalităţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri
publice: subvenţii, finanţare sau alocare parţială.
Prin subvenţii, se poate acoperi o anumită cotă din cheltuielile pentru un proiect,
ceea ce are acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activităţii
subvenţionate, deci, modificarea restricţiei bugetare.
Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se
modifică numai restricţia bugetară, care este astfel, mai generoasă.
Prin alocare parţială, bugetul acordă o sumă cu destinaţie precisă pe care
investitorul trebuie să o folosească în scopul specific. După folosirea acestei sume, restul
investiţiei, dacă rămâne după îndeplinirea scopului, capătă aceleaşi implicaţii ca o finanţare
simplă, banii putând fi destinaţi oricărei activităţi.
Echilibrul în alegerea publică se atinge la nivelul alegerii optime, ca in figura nr. 8.

B B B U1
U1
U2
U1 U0 U0
y y y
x x
x
B0 B1 B0 B1 B0 B1
A A A
a) b) c)
Figura nr. 8: Alegerea optimă în condiţiile deciziei publice prin
a) subvenţii b) finanţare c) alocare parţială

96
 În condiţiile acordării subvenţiei, pentru activitatea A, restricţia bugetară s-a
modificat de la B0 la B1 pentru că resursele existente permit acum obţinerea mai multor
efecte din proiectul A pentru care s-a primit subvenţia, care astfel, se ieftineşte. În condiţiile
finanţării, preţurile, respectiv cheltuielile pentru cele două alternative A şi B nu se modifică,
dar se măreşte dimensiunea ambelor activităţi, şi restricţia bugetară devine B1. În condiţiile
alocării parţiale, se înregistrează o restricţie bugetară B0 prin acordarea sumei în mod
condiţionat, iar după realizarea obiectivului specific, respectiv o anumită mărime a
alternativei A, resursele financiare cunosc o altă restricţie bugetară B1. În toate situaţiile,
echilibrul alegerii se transferă de la nivelul x la y.
În al doilea rând, alegerea publică este influenţată de factorul timp, ea devenind o
alegere intertemporală. În toate aspectele vieţii economice resursele prezentului se corelează
cu nevoile viitorului şi se stabilesc multiple direcţii de acţiune posibilă. În contextul alegerii
publice, amânarea lansării unui proiect, transferă costurile acestuia în viitor. Orice aspect al
vieţii sociale, cum ar fi repararea unui pod, construcţia de şosele sau baraje, etc implică
decizii ale căror consecinţe se extind în viitor. Şi atunci, se ridică din nou necesitatea
corelării costurilor şi beneficiilor prezente cu cele viitoare.
Fie de exemplu, o situaţie de alegere publică în care se pune problema investirii
într-o reparaţie a unui pod fie în anul curent, fie în anul următor, într-o diferenţă de fonduri,
să spunem 10000 u.m. anul curent şi 18000 u.m. anul viitor. Dacă cheltuielile nu ar fi
acoperite de disponibilităţile curente, decidenţii trebuie să găsească şi alte surse de finanţare.
Un împrumut ar rezolva problema curentă, dar ar mări cheltuielile viitoare prin dobânda
implicată de rambursarea creditului. Acelaşi raţionament îngreunează alegerea variantei
optime în domeniul sectorului public.
Prin urmare, alegerea publică este influenţată de politica publică şi caracteristicile
sale pe de o parte şi perioada de timp, respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi
corelaţiile dintre acestea.

97
 Capitolul VIII. Economia problemelor sociale

8. 1. Aspecte ale securităţii şi insecurităţii sociale

Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.

Securitatea exprimă starea sau sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din
absenţa oricărui pericol. Ea este o problemă socială, pentru că omul este o fiinţă socială,
care trăieşte într-un mediu economico-social mai mult sau mai puţin sigur. Înseamnă că şi
securitatea are o latură economică şi alta socială. Din punct de vedere economic,
securitatea indivizilor este resimţită de independenţa financiară a acestora; cu alte cuvinte,
lipsa unor venituri, starea de sărăcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţă. Din
punct de vedere social, securitatea indivizilor este asigurată de comportamentul societăţii în
mediul natural, de reacţia societăţii la tentaţiile mediului social, altfel spus, atitudinea
generală la probleme cum sunt infracţiunile, drogurile şi poluarea conferă o stare de
securitate, respectiv insecuritate.
Sub aspectul economic, securitatea indivizilor este abordată în contextul inegalităţii
veniturilor în societate şi sărăciei.
Dar, sub aspect social, analiza securităţii implică cunoaşterea celor trei factori ai săi
şi anume infracţiunile, drogurile şi poluarea.
Infracţiunea în societatea contemporană este recunoscută în orice economie de
piaţă. De la forme mai simple – jaful, hoţia, înşelăciunea, etc., la forme mai severe –
incendierea, crima, etc. infracţiunea este sancţionată şi supusă normelor de drept penal.
Drogurile reprezintă în prezent cel mai mare pericol social manifestându-se o extindere şi
tentaţie a drogurilor, în aşa fel încât se poate vorbi despre o piaţă a drogurilor, cu toate
elementele sale: cerere, ofertă, preţ şi chiar concurenţă.
În acest context al dezvoltării pieţei drogurilor, sectorul public recunoaşte două
probleme esenţiale şi anume legalizarea pieţei şi sancţionarea distribuitorilor de droguri.
Societăţile, deşi condamnă în general, această piaţă, se confruntă cu formele sale ascunse,
mai puţin vizibile tocmai prin caracterul său ilegal şi consideră pedeapsa comercianţilor
insuficientă.
Specialiştii1 separă piaţa drogurilor în două părţi distincte în funcţie de natura
acestora pentru că se diferenţiază mecanismele de piaţă. Astfel, există piaţa drogurilor slabe
(„soft”) cum este marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard”), cum este heroina.

1
Spencer, Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606

98
 Pe piaţa drogurilor „soft”, echilibrul se manifestă, ca pe orice piaţă de mărfuri şi
servicii. La creşterea preţului, cantitatea cerută scade, iar cantitatea oferită creşte, adică
legile cererii şi ofertei se respectă. Legalizarea acestei pieţe ar modifica echilibrul cerere-
ofertă pentru că indivizii tentaţi care în condiţiile ilegale de piaţă s-au abţinut, acum îşi
exprimă cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi să pătrundă pe noua piaţă legală. Ca urmare,
atât cererea, cât şi oferta cresc. Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de pe
piaţa ilegală, iar cantitatea va creşte. Grafic (figura nr. 1) echilibrul pieţei se modifică de la
nivelul iniţial de preţ (P0) la P1 iar cantitatea, de la Q0 la Q1. cererea şi oferta iniţiale sunt C0,
O0 iar cele din condiţiile legalizării pieţei C1 şi O1.
P C0 C1
O0 O1

P0
P1

Q0 Q1 Q
Figura nr. 1: Echilibrul pe piaţa drogurilor „soft”
înainte şi după legalizarea tranzacţiilor

Desigur, preţul poate fi şi superior, dacă cererea creşte mai mult decât oferta, dar
cantitatea sporeşte în orice situaţie, ceea ce înseamnă că în ansamblul său, societatea este mai
nesigură. De aceea, factorii politici măresc pedepsele distribuitorilor de droguri.
Pe piaţa drogurilor „hard”, echilibrul cunoaşte alte sensuri deoarece însăşi
cererea prezintă altă elasticitate. Aceste produse, creează o dependenţă puternică a
consumatorilor de droguri de o anumită cantitate, ceea ce înseamnă că cererea (C) este
inelastică şi rigidă, fără a putea fi modificată prin mecanismele pieţei. În plus, oferta
înregistrează o elasticitate aproximativ unitară, ceea ce înseamnă că la creşterea preţului cu
1% cantitatea oferită creşte tot cu 1%. Legalizarea acestei pieţe conduce la apariţia unei noi
oferte iar cantitatea de echilibru cunoaşte o uşoară creştere, în timp ce preţul scade (figura nr.
2).

P O0
P0 O1
P1
C

Q0 Q1 Q
Figura nr. 2: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard”

99
 Prin legalizarea tranzacţiilor pe această piaţă se poate înregistra şi o uşoară creştere
a cererii, mult mai mică decât a ofertei, ceea ce se va reflecta în reducerea mai mare a
preţului de echilibru faţă de creşterea cantităţii de echilibru (figura nr. 3).
P C1
C0 O0
P0 O1
P1

Q0 Q1 Q

Figura nr. 3: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard” după legalizarea tranzacţiilor

De aceea, factorii politici înnăspresc controlul pieţei drogurilor „hard” şi impun

politici publice şi sancţiuni mai severe. Prin aceste acţiuni, se reuşeşte o perioadă de timp să
se menţină oferta pentru că noi distribuitori sunt frânaţi în acţiunile lor, şi, dacă se impun
restricţii mai drasctice şi asupra consumatorilor, cererea se diminuează puţin, doar pe seama
consumatorilor ocazionali. Prin urmare, preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se
diminuează uşor (figura nr. 4).
P C0
C1 O
P0
P1

Q1 Q0 Q

Figura nr. 4: Echilibrul pieţei drogurilor „hard” în condiţiile unor sancţiuni

mai severe asupra ofertanţilor şi consumatorilor

Prin urmare, un program de restricţionare a cererii, prin înăsprirea sancţiunilor şi

acţiunilor de control este în măsură să reducă într-o anumită măsură consumul total (şi
preţul) dar pe seama consumatorilor accidentali şi nu limitează consumul subiecţilor
dependenţi de produs. În schimb, legalizarea pieţei generează o oarecare creştere a
consumului şi o reducere a preţului, iar sumele băneşti economisite prin limitarea acţiunilor
de control sunt realocate pentru programe educaţionale cu posibil impact asupra cererii
curente şi viitoare.
Poluarea reprezintă în societatea contemporană un alt factor de insecuritate.
Indivizii devin subiecţi ai migraţiei către zone mai puţin poluate, îşi construiesc case în zone
de munte, se deplasează mai des în puncte atractive din punct de vedere natural. Deşi mulţi

100
dintre noi consideră poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignoră total, la scară socială,
aceasta a devenit o preocupare a multor grupuri de indivizi.
În practică, reducerea poluării face obiectul politicilor de mediu prin care se
încearcă nu eliminarea ei, oricum imposibilă, ci determinarea nivelului optim din punct de
vedere social al poluării, care este un nivel al suportabilităţii societăţii şi depinde de corelaţia
cost-beneficiu înregistrate la diminuarea ei.
În vederea diminuării poluării, există mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului
public şi anume1:
• redefinirea drepturilor de proprietate. În general, poluarea se manifestă în aer, lacuri,
râuri şi terenuri de stat, respectiv păduri, parcuri, străzi, adică asupra unor resurse care
reprezintă bunuri publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse aparţine tuturor,
adică societăţii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold să ridice sau cel puţin să
păstreze calitatea resurselor din moment ce nu recepţionează din această intervenţie
nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse, proprietarii ar fi preocupaţi de
calitatea lor deoarece piaţa le-ar furniza spre a fi folosite în direcţia cea mai valoroasă
din punct de vedere social. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi privatizate, dar
unele, da.
• impunerea de taxe agenţilor poluanţi. Societăţile comerciale poluante pot fi frânate în
activitatea lor prin impunerea de taxe, ceea ce înseamnă un control al poluării până la
limitarea ei la nivelul siguranţei sociale. Taxele practicate ar putea fi diferenţiate în
funcţie de ziua din săptămână, ora, amplasarea geografică etc. În acest fel s-ar institui
un control diferenţiat în funcţie de amploarea poluării generate. De asemenea,
diferenţierea s-ar putea face şi în funcţie de densitatea populaţiei din zonele poluate, în
sensul practicării unor taxe mai ridicate în zonele mai populate şi mai scăzute în zonele
mai puţin populate. În acest fel, agenţii economici ar fi motivaţi să calculeze costurile
şi beneficiile activităţii în condiţiile eforturilor de diminuare a poluării şi în absenţa
lor.
Desigur, există şi dificultăţi în aplicarea taxelor asupra agenţilor poluanţi generate
de faptul că nu toate tipurile de poluare pot fi măsurate în ceea ce priveşte impactul lor social
pe de o parte, iar pentru anumiţi agenţi economici amplasarea activităţii este impusă de
găsirea factorilor de producţie şi nu pot decide schimbarea zonei de desfăşurare a activităţii.
În plus, beneficiile şi costurile, după cum s-a arătat anterior, nu pot fi estimate cu exactitate.
• comercializarea drepturilor asupra poluării. Dacă societăţile funcţionează în condiţii
legale, pe bază de licenţe de producţie, există automat şi un aşa numit drept al acestora

1
Spencer, Milton, Op. cit., p. 611

101
 să polueze până la un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadă dată de timp.
Aceste licenţe fac obiectul vânzării-cumpărării, deci şi dreptul de a polua poate fi
comercializat. Prin mecanismele pieţei, adică raportul cerere-ofertă şi nivelul preţului,
guvernele determină limita suportabilităţii poluării din punctul de vedere al securităţii
sociale. Oferta acestor drepturi asupra poluării este perfect rigidă, dar prin
comercializarea lor, preţul poate creşte dacă există agenţi economici care consideră
mai avantajos să cumpere dreptul asupra poluării decât să investească în acţiuni de
diminuare a ei (figura nr. 5), ceea ce înseamnă o creştere a cererii pentru aceste licenţe.
P
O
P1
C1
P0
C0

Q (numărul „drepturilor”
asupra poluării)

Figura nr. 5: Raportul cerere-ofertă pe piaţa drepturilor asupra poluării

• subvenţionarea eforturilor de reducere a poluării. Această metodă de diminuare a

poluării capătă forme diverse cum ar fi scutirea de impozit asupra proprietăţii
echipamentelor destinate reducerii poluării, subvenţionarea anumitor dispozitive de
control, etc. Desigur, apare o încălcare a normelor etice deoarece subvenţionarea se
face pe baza impozitelor pe venituri practicate de stat, ceea ce înseamnă că toţi
consumatorii de bunuri devin plătitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste
norme să nu fie ignorate, ar trebui să suporte cheltuielile de depoluare numai
consumatorii care cumpără produsele realizate prin activităţi care provoacă poluarea,
chiar dacă efectele eforturilor antipoluare se răsfrâng asupra întregii societăţi.
• reglementările directe. Este metoda legislativă de control al poluării şi constă în
reglementări juridice precise cu privire la utilizarea licenţelor, reglementarea localizării
activităţii, volumul poluării admise pe categorii de poluanţi etc.

8. 2. Inegalitatea veniturilor în societate

Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea egalizarea

salariilor explică asemănările, respectiv diferenţierile de venituri în societate. La baza

102
acestora se află factori obiectivi şi subiectivi. Între cei obiectivi se pot menţiona calificarea
şi eficienţa muncii salariatului, locul de muncă, respectiv instituţia şi comportamentul de
muncă, nivelul instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi atestate. Iar factorii subiectivi,
din păcate intervin adeseori în procesul determinării mărimii salariului, mai ales atunci când
rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individuală, iar
aprecierea subiectivă a managerilor cu privire la contribuţia personală a salariaţilor nu
reflectă realitatea. În acest fel apare inegalitatea veniturilor în societate.
Factorii1 care determină inegalitatea veniturilor sunt:
a) diferenţele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilităţi, respectiv
de aptitudini fizice şi intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea economică.
Aptitudinile pot fi înnăscute sau dobândite pe parcursul acumulării de experienţă de
viaţă şi de muncă;
b) educaţia şi instruirea. Aceste elemente sunt o problemă a alegerii individuale, în
sensul că nu este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogată decât altul să
primească un venit mai ridicat. Dacă da, atunci motivaţia învăţării este susţinută de
considerente solide, logice şi obiective. Dar, din păcate nu se întâmplă întotdeauna
acest lucru;
c) discriminarea. Pe piaţa muncii există o serie de restricţii în ceea ce priveşte ocuparea
unor locuri de muncă după diferite criterii: sex, vârstă, tradiţie. Aşa se explică de ce
predomină femeile în posturi de secretare sau asistente medicale şi bărbaţii în meseriile
de pilot, dulgher, tâmplar, etc.;
d) înclinaţia faţă de risc. Există profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum ar
fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul căilor ferate, etc. care sunt mai bine plătite.
Indivizii mai temători faţă de riscul meseriei, ocupă adeseori două locuri de muncă,
pentru a compensa nivelul redus al salariului;
e) distribuţia avuţiei. Relaţia dintre salariu şi avuţie este aceeaşi ca între fux şi stoc.
Salariul este un venit, ca şi renta, profitul şi dobânda care revine posesorului muncii
prin fluxul monetar al activităţii economice, în timp ce avuţia reflectă bogăţia
acumulată la un moment dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o
avuţie considerată acumulată anterior, aşa cum un tânăr absolvent de facultate poate
avea şansa unui loc de muncă foarte bine plătit, în condiţiile unei avuţii restrânse;
f) structura pieţei. Piaţa muncii, ca şi piaţa bunurilor de consum este puternic
structurată. Există doi factori esenţiali ai structurii pieţei care generează inegalitatea

1
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth
Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403

103
 veniturilor: forma de concurenţă şi crearea organizaţiilor profesionale. Astfel, în
funcţie de forma de concurenţă, piaţa poate fi perfectă, monopolistică, de oligopol, de
monopol. Ori, pe o piaţă de oligopol sau monopol, nu se întâlneşte egalitatea
distribuţiei veniturilor; în schimb, pe piaţa monopolistă sau perfectă, atomicitatea
cererii şi ofertei permite o tendinţă spre egalizare a veniturilor, tocmai datorită
interdependeţelor dintre cerere şi ofertă. De asemenea, meseriile în domeniul cărora s-
au constituit organizaţii profesionale (cum sunt şoferii de taxiuri etc.), impunerea de
licenţe de practicare a meseriei creează noi discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul
salariilor celor din organizaţie faţă de cei care nu fac parte dintr-o asemenea grupare;
g) productivitatea marginală. Productivitatea marginală este o consecinţă a abilităţilor
şi educaţiei individului şi îi permite la nivele ridicate, obţinerea unui venit
corespunzător. Desigur, productivitatea marginală mai este influenţată şi de motivaţia
salariatului de a muncii, în sensul că un individ abil şi instruit nu înregistrează o
productivitate marginală ridicată decât dacă este motivat. Ori, motivaţia muncii, este
de cele mai multe ori, chiar mărimea salariului. Ştiind că va fi recompensat pe măsura
muncii, individul este dispus să-şi mărească productivitatea;
h) cererea pentru factorul muncă. Ca pe orice piaţă, la creşterea cererii de muncă,
reflectată prin oferta de locuri de muncă, preţul, respectiv salariul se majorează.
Invers, scăderea cererii de muncă atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen
scurt, cererea de muncă este relativ rigidă, dar în timp, se pot înregistra fluctuaţii ale
acesteia. În plus, oferta însăşi de muncă se formează în timp îndelungat, iar salariul
este o consecinţă a interacţiunii cerere-ofertă;
i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai
ridicate. Se ajunge astfel la nivel optim al veniturilor, adică peste care efortul muncii
nu se mai justifică pentru că venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar
munca salariatului nu mai este recompensată financiar. Sistemul fiscal este însă o
preocupare permanentă a politicienilor care modifică permanent grila de impozitare;
j) norocul, şansa, relaţiile. Numeroşi economişti1 arată că deşi sunt elemente mai puţin
obiective sau economice, norocul, şansa şi relaţiile influenţează sistemul distribuţiei
veniturilor. Norocul unei persoane poate fi o informaţie suplimentară într-un moment
cheie, descoperind o ofertă de muncă, sau şansa de a se afla la locul potrivit, la
momentul potrivit etc. Ghinionul poate fi necazul unui accident sau al unei
îmbolnăviri într-un moment vital al existenţei, sau lipsa unei informaţii utile etc.
Şansa sau neşansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analiză comparativă
1
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper
Collins Publishers, 1991, p. 432

104
 unii par a fi altfel decât ceilalţi, unii cu şanse mai mari decât alţii. Relaţiile sunt o
consecinţă a mediului de familie din care provine individul, precum şi a capacităţii sale
de a menţine o relaţie de interes mai mult sau mai puţin vizibil.
Distribuţia veniturilor este diferită de la ţară la ţară. Inegalitatea veniturilor este
mai pronunţată în ţările sărace faţă de cele bogate. Statisticile arată că discrepanţa cea mai
mare a veniturilor adică inegalitatea cea mai puternică este în ţări precum Brazilia,
Guatemala, Tanzania, etc.2
Cauzele adâncirii inegalităţii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:
a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii consideră că pe piaţa muncii au
pătruns numeroşi tineri mai puţin pregătiţi, ceea ce a făcut ca noii salariaţi să câştige
mai puţin decât cei în vârstă, experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mărit gradul de
inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bărbaţii erau singurii
aducători de venituri s-au produs schimbări esenţiale, in sensul că mai multe soţii au
pătruns pe piaţa muncii din familiile cu venituri mari, mărind şi mai mult câştigul,
decât din familiile cu venituri mici;
b) concurenţa externă. Muncitorii din industriile de automobile şi oţel, puţin instruiţi s-
au confruntat cu scăderea cererii de muncă din partea angajatorilor, iar salariul mediu
al lor s-a diminuat, chiar dacă iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost mai mari
decât în alte domenii de activitate;
c) cererea de muncă de înaltă calificare. Schimbările din activitatea de producţie în
sensul restructurărilor în direcţia dezvoltării computerizate a activităţii, consultanţei în
afaceri, biotehnologiei, asistenţei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au
impus creşterea cererii de muncă de înaltă calificare şi evident diminuarea cererii de
muncă necalificată. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregătiţi;

d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor
ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 şi `70. Aceasta a adâncit
inegalitatea veniturilor, mai ales în condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri mici
au resimţit înrăutăţirea condiţiilor de viaţă.
Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistrează diferite nivele, sau grade. La o
inegalitate a distribuţiei zero, adică o distribuţie egală a veniturilor în societate, un anumit
procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de venituri; prin urmare dacă 10% din
populaţie obţine 10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din venituri etc. se spune
că este o distribuţie egală de venituri în societate.

2
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 400

105
 La o anumită inegalitate a distribuţiei veniturilor, un anumit procent de populaţie
înregistrează un procent mai mic din venituri; prin urmare, dacă 20% din populaţie
înregistrează 4% din venituri, 40% din populaţie 15%, 60% din populaţie 30% din venituri,
se spune că este o distribuţie inegală a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz, 100%
din populaţie va înregistra 100% din venituri pentru că ultimele procente de populaţie
majorează într-un ritm mai puternic cota de venituri deţinută fiind familiile (relativ puţine la
număr) care obţin venituri substanţiale.
Mai există şi situaţia inegalităţii totale a distribuţiei, din punct de vedere teoretic, la
care 1% din populaţie înregistrează 100% din venituri, iar restul, nici un venit.
Aceste grade de distribuţie sunt puse în evidenţă de curba Lorentz care corelează
procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia (figura nr. 6).
% Venituri
100
1

60
2 3
20

20 40 60 80 100 % Populaţie
Figura nr. 6: Curba Lorentz

Distribuţia egală este reflectată de diagonala graficului (curba 1), distribuţia inegală
de curba Lorentz (curba 2) iar distribuţia complet inegală de liniile verticală şi orizontală ale
graficului care reprezentate în sistem opus (curba 3) evidenţiază cea maimare discrepanţă
faţă de egalitatea distribuţiei. Cu cât decalajul între curbele 1 şi 2 este mai mare, cu atât este
mai inegală distribuţia veniturilor.
Aprecierea distribuţiei veniturilor ridică ea însăşi o serie de probleme, cel puţin din
două motive:
1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma
veniturilor fundamentale – salariu, profit, dobândă, rentă. Sau se mai includ în
mărimea venitului personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncă,
fiind reţinute în mod obligatoriu înainte de plata efectivă, cum ar fi contribuţiile la
asigurările sociale, impozitul pe venituri, etc. Alţi participanţi la viaţa economică
atribuie venitului un sens mai larg, de avuţie;
2. venitul este variabil în timp. Se ridică problema aprecierii venitului acumulat într-un
an sau pe un interval mai mare de timp. Astfel, dacă un individ câştigă 15 mil. lei într-
un an şi 150 mil. în anul următor iar altul invers, adică în primul an 150 mil. şi în anul

106
 următor 15 mil. lei, există o distribuţie inegală a veniturilor în societate? Răspunsul
este în funcţie de intervalul de timp pentru care se analizează fenomenul distribuţiei.
Prin urmare, distribuţia anuală este foarte inegală, dar pe un interval de timp de doi
ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.

8. 3. Societatea şi problema sărăciei

Distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de

indivizi creează sau amplifică starea de sărăcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi
afectează o parte a societăţii, are influenţe asupra întregii populaţii.
Nu există o definiţie unanim apreciată a fenomenului sărăciei. În general, se spune
că o familie înregistrează starea de sărăcie1 dacă nevoile sale de bază depăşesc posibilităţile
de satisfacere a acestora.
Sărăcia poate fi apreciată în sens absolut sau relativ. Sărăcia absolută reprezintă
starea unui individ sau familie care obţine un nivel minim al venitului necesar vieţii, luându-
se în considerare numai nevoile de hrană la cele mai mici estimări de costuri. Sărăcia
relativă apreciază starea de sărăcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt
individ sau grup; rezultă că societatea se poate caracteriza ca fiind afectată de sărăcie o
familie care deşi are venituri de subzistenţă, acestea sunt foarte scăzute în comparaţie cu
ceilalţi membri ai societăţii. Aceasta înseamnă că nivelul sau pragul sărăciei diferă de la ţară
la ţară. Cu cât o societate este mai dezvoltată şi mai bogată, cu atât limita sărăciei este mai
mare.

Apreciată în contextul posibilităţilor unei familii de a-şi satisface nevoile

economice de bază, sărăcia este influenţată de mai multe elemente: mărimea familiei, starea
de sănătate, vârsta membrilor etc., ceea ce face să intereseze mai mult veniturile medii, pe
membru de familie. În plus, factorii politici mai sunt interesaţi de subiecţii sărăciei, adică de
categoriile de populaţie supuse acestui fenomen. Astfel, se remarcă eterogenitatea
categoriilor sărace de populaţie. Acestea provin, atât din mediul rural cât şi urban, sunt şi
tineri şi bătrâni, mai mult sau mai puţin instruiţi. Desigur, există anumite tendinţe spre
sărăcie, care în general sunt aceleaşi în toate economiile; este vorba despre înclinaţia spre
sărăcie a persoanelor fără instruire, a copiilor provenind din familii dezorganizate, a
părinţilor divorţaţi etc.

1
McCormell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 407

107
 De multe ori, fenomenul sărăciei nu este vizibil. Rata de sărăcie se schimbă de la
an la an prin intrarea în sărăcie a noi persoane şi ieşirea din sărăcie a celor care au reuşit să-
şi mărească veniturile. În plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau îndepărtare de nivelul
sărăciei pentru că înregistrează venituri fluctuante.
Fenomenul sărăciei se află sau ar trebui să se afle în atenţia politicienilor prin
programe adecvate. În schimb, izolarea sărăciei în anumite zone ale ţării sau ale unui oraş,
diminuează necesitatea acestor măsuri pentru că sărăcia devine invizibilă pentru factorii
politici. Prin programe de asistenţă socială aceştia se pot implica mai mult.

108
 Capitolul IX. Alte aspecte ale economiei sectorului public

9. 1. Politicile macroeconomice

Sectorul public, intervine în viaţa economică şi în domeniul politicilor

macroeconomice. Guvernul influenţează diverse variabile economice şi sociale prin
acţiunile pe care le întreprinde în patru direcţii principale:
a) politica fiscală;
b) politica monetară;
c) politica retelor de schimb;
d) politica de preţuri şi venituri.
a) Politica fiscală este o politică de ajustare a sistemului economic prin intermediul
impozitelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeşte politică
bugetară1 şi foloseşte ca instrument principal bugetului public în reglarea activităţii
economice. De exemplu, dacă şomajul înregistrează o creştere impozitele excesive se
vor diminua, efectul acestei reduceri, alături de multiplicatorul investiţiilor, având rolul
să dezvolte activitatea economică.
Prin politica fiscală se stabilesc:
• tipurile de impozite care vor fi percepute;
• nivelul impozitelor;
• diferenţierea impozitelor pe categorii de agenţi economici;
• rolul impozitelor.
b) Politica monetară este o politică macroeconomică de ajustare a echilibrului
economic prin rata dobânzii. În condiţii de avânt economic, se practică o rată a
dobânzii mică, pentru a se stimula investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o
rată a dobânzii mare. Desigur, politica monetară capătă o complexitate sporită în
condiţiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii este din punct de vedere teoretic zero
şi populaţia preferă banii lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate înregistra
nivelul zero, dar o lipsă de lichiditate este posibilă şi îngreunează derularea
tranzacţiilor prin posibile blocaje financiare în lanţ.
c) Politica ratelor de schimb urmăreşte menţinerea competitivităţii prin folosirea
controlată a cursului de schimb şi consolidarea schimburilor externe prin practicarea
unor cursuri alternative de schimb atunci când există fluxuri de capital.
1
Băcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia Economică, Bucureşti,
p. 49

109
 d) Politica de preţuri şi venituri se referă la stabilirea pe cale administrativă a
unor limite minime sau maxime de preţ la anumite bunuri, servicii sau resurse
economice şi controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintă un
fel de impozite inverse plătite de guvern agenţilor economici inclusiv populaţiei pentru
a completa nivelul de consum până la nivelul consimţit de societate) şi pozitive
(acestea sunt impozitele percepute de stat).

9. 2. Alte politici economice

Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizării

sociale şi economice. Este vorba despre un ansamblu de politici de intervenţii, cum sunt:
− politica de echilibrare a bugetului de stat;
− politica economică de echilibrare a balanţei de plăţi;
− politica economisirii, consumului şi veniturilor;
− politica investiţională;
− politica de reglare a cererii şi ofertei de bani;
− politica antiinflaţionistă;
− politica antişomaj.
Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise
anterior, iar altele insistă pe utilizarea unor instrumente specifice considerate esenţiale pentru
înloturarea dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu altele, în scopul
evitării unor scopuri contradictorii şi apariţiei de conflicte între variabilele economice.

9. 3. Economia asistenţei medicale

Sectorul public se implică în domeniul sănătăţii prin mecanismele obişnuite, ale

alocării de cheltuieli cu această destinaţie. În plus, elaborarea de programe de asistenţă
medicală reprezintă o altă preocupare a sectorului public prin care se urmăreşte starea de
sănătate a populaţiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, şi îmbunătăţirea
sistemului de asistenţă publică medicală. Există o adevărată industrie a asistenţei medicale,
în care se includ toate serviciile oferite populaţiei din punct de vedere medical în spitale,
laboratoare, cabinete medicale şi stomatologice, policlinici etc.
În prezent, economia asistenţei medicale se confruntă cu două aspecte esenţiale:
costurile şi accesul.
Costurile asistenţei medicale sunt în creştere atât din punct de vedere absolut, cât şi
relativ, ca pondere în produsul naţional brut. Creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicală nu

110
înseamnă automat îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. De altfel, calitatea asistenţei
medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, creşterea duratei medii de viaţă a
populaţiei poate indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicală, respectiv a
tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotării cu aparatura necesară a instituţiilor sanitare
etc.
Accesul la asistenţa medicală divide populaţia în două categorii: asiguraţii şi
neasiguraţii. Asiguraţii, au acces la serviciile de asistenţă medicală, în mod gratuit sau
compensat în timp ce neasiguraţii au acces în condiţiile suportării cheltuielilor de îngrijire
medicală, care fiind foarte mari, îi îndepărtează pe subiecţii care amână pe cât posibil
contactul cu acest sector. Ca urmare, cei asiguraţi devin mai puţin preocupaţi de măsurile de
prevenire a îmbolnăvirilor şi tind să supraconsume serviciile de asistenţă medicală în sensul
că solicită teste şi control medical mult mai des decât dacă ar fi fost neasiguraţi.

9. 4. Integrarea economică şi copiii instituţionalizaţi

Adeseori integrarea economică este corelată sau mai bine spus condiţionată de
situaţia copiilor instituţionalizaţi. Desigur, nici corupţia , birocraţia, sărăcia, îngrijirea
medicală, securitatea graniţelor, inflaţia, şomajul nu sunt evitate în abordarea procesului de
integrare a României în structurile europene. Autorităţile fac eforturi permanente pentru
ameliorarea condiţiilor economice şi astfel îndeplinirea condiţiilor de integrare mai parcurge
câte un pas. Acest aspect este valabil şi pentru situaţia copiilor instituţionalizaţi.
Este adevărat că în contextul dezvoltării economice durabile, în care prezentul este
corelat cu viitorul, respectiv resursele prezentului cu posibilităţile de dezvoltare ale
generaţiilor viitoare, situaţia copiilor instituţionalizaţi atrage cel mai uşor atenţia
organismelor internaţionale. Din acest punct de vedere, dacă optimiştii văd partea plină a
paharului, adică schimbările care au avut loc în casele de copii, în privinţa copiilor străzii, a
celor din şcoli de corecţie şi din diverse centre. Aceste schimbări, dincolo de ajutoarele şi
donaţiile primite, care nu au fost întotdeauna de bună calitate – vizează şi investiţiile pentru
modernizare şi schimbare a calităţii vieţii instituţionale suportate de societăţi private şi mai
ales de bugetul statului. Pesimiştii văd partea goală a paharului, adică tristeţea din ochii
copiilor care trăiesc o viaţă lipsită de sentimente, copii care înfruntă o situaţie pe care nu şi-o
doresc. Din puţinul pe care îl au aceşti indivizi mai oferă câte ceva copiilor singuri, întâlniţi
pe stradă, sau pur şi simplu evită să îl vadă.
Realiştii adoptă o poziţie de mijloc. Ei nu îi ignoră pe copiii instituţionalizaţi, aşa
cum nu ignoră inflaţia, şomajul şi greutăţile zilnice. Dar sunt critici. Ei înţeleg multe, şi
acceptă o serie de neajunsuri, însă caută explicaţii şi cauzele necazurilor. În acelaşi timp, îi

111
condamnă pe cei care se lansează în acţiuni nechibzuite şi pe cei care se complac într-o stare
dată din care nu încearcă să iasă.
Şi atunci, percepţia noastră cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor
depinde de structura internă individuală, de gradul de optimism, sau pesimism care ne
caracterizează.
Dincolo de această percepţie subiectivă, firească, se poate contura o apreciere
obiectivă cu privire la corelaţia integrare şi situaţia copiilor instituţionalizaţi. Nimeni nu
contestă că aceşti copii sunt victime ale unor condiţii precare de viaţă, ale unor părinţi
denaturaţi, ale unor conjuncturi triste şi toţi acceptă necesitatea sprijinirii lor de către
societate. Diverse fundaţii însă care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bună credinţă îşi
extind implicarea în integrarea copiilor scăpând-o uneori de sub control. Este vorba despre
situaţia în care copii instituţionalizaţi se alătură copiilor cu familii la grădiniţă, şcoli sau în
parc. Greşeala nu este a părinţilor cu copii care îşi feresc odraslele de contactul cu copiii
instituţionalizaţi şi refuză de exemplu să inveţe la aceeaşi grădiniţă. Şi nu neapărat de teama
unor boli, cât mai ales a comportamentului lor imprevizibil. Ieşirile din instituţii, îl
determină pe copil să aibă izbucniri şi reacţii spontane violente chiar, care în condiţiile unui
supraveghetor la 6 copii sau a pasivităţii acestuia devin periculoase pentru copiii ceilalţi. De
aici, nu trebuie să se înţeleagă acum că toţi copiii cu părinţi sunt cuminţi, ascultători, educaţi,
cu atitudini paşnice şi uşor de intuit. Nici că toţi copiii instituţionalizaţi ar fi un pericol
public. Atâtea cazuri au dovedit că aceştia din urmă, căliţi de viaţă şi cu mult bun simţ au
avut o puternică motivaţie să-şi depăşească condiţia şi mai mult decât atât, au reuşit. Dar,
partea care rămâne din copii instituţionalizaţi care nu poate fi educată prin efortul societăţii,
nu înseamnă că este o consecinţă a sistemului economic. Nu înseamnă că societatea este
răspunzătoare de această parte care nu poate fi integrată social. Este oare greu să se accepte
că o structură prost creată nu poate fi îndreptată? Adeseori explicăm comportamentul cuiva
atât prin elemente înnăscute cât şi dobândite, respectiv atât prin caracter, temperament,
voinţă cât şi prin educaţie şi apartenenţă la grup. Dobândirea apare ca o construcţie realizată
pe o fundaţie care poate fi asimilată cu caracteristicile înnăscute. Dar dacă fundaţia lipseşte,
construcţia nu îşi are rostul. Cu alte cuvinte nu se pot dobândi elementele necesare în
condiţiile unor trăsături intrinseci, înnăscute contrare depăşirii condiţiei şi atunci efortul
nostru devine fără efect sau cu efect zero.
Societatea, statul, instituţiile publice au desigur datoria permanentă să se preocupe
şi să sprijine categoriile de populaţie defavorizate. Dar de aici şi până la a continua o
direcţie fără finalitate în detrimentul altor investiţii în capitalul uman, respectiv în stimularea
şi încurajarea copiilor înzestraţi, care promit realizări, este o insistenţă inutilă.

112
 Se spune adeseori că pentru a trece puntea trebuie să te faci frate cu . . . cineva.
Dacă pentru a avea succes integrarea României înseamnă rezolvarea situaţiei copiilor
instituţionalizaţi este foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind numai de efortul
societăţii, respectiv ale guvernului, ci şi de structura şi motivaţia acestora. De aceea
rezultate pot întârzia sau pot fi mai mici decât cele scontate.
Organismele internaţionale sunt instituţii extraordinare, dar care, prin raportorii
desemnaţi să analizeze o situaţie beneficiază de o prezentare mai mult subiectivă, decât
obiectivă. Un străin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare să
înţeleagă situaţia reală a oamenilor care trăiesc aici. El este aşteptat, condus, cazat, ospătat,
plimbat în spiritul tradiţiei româneşti şi nu reuşeşte decât descriptiv să observe o situaţie de
fapt. Aparenţele nu mai sunt însă suficiente pentru a înţelege realitatea.
De aceea, opinia pesimistă care caracterizează reprezentanţii organismelor
internaţionale privind integrarea României nu poate fi cea reală. La fel, nici optimismul care
caracterizează factorii de decizie din România nu este bun. Dar realiştii care văd şi lucrurile
bune şi lucrurile rele pot constata că distanţa României faţă de încheierea procesului de
integrare europeană nu este nici atât de mare cum o văd instituţiile externe, nici atât de
redusă, cât prezintă decidenţii politici autohtoni. Condiţia însă este să fie aplicate criterii de
judecată care pe o bază unitară să ia în considerare particularităţile româneşti din punct de
vedere demografic, social, cultural, economic, politic, juridic, natural.

113
Capitolul X. Concluzii privind funcţionarea sectorului public

9. 5. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este

impusă de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnă că implicarea sa este întotdeauna
optimă. Interesele agenţilor economici diferă, ceea ce înseamnă că niciodată nu vor fi
satisfăcuţi deplin toţi participanţii la viaţa economică. În plus, sentimentul discriminării este
o caracteristică umană care face ca de cele mai multe ori individul să se considere
dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat să o accepte.
Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea sectorului
public:
• implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o
posibilitate;
• formele implicării statului diferă de la ţară la ţară;
• sectorul public coexistă cu sectorul privat;
• se manifestă relaţii de complementaritate şi/sau concurenţă între sectorul public şi cel
privat;
• funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi
stabilizare economică;
• alegerea publică nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-se
prioritate principiilor etice şi nu în mod automat celor de eficienţă;
• forma cea mai vizibilă de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri
publice;
• fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar sau
impozitare obligatorie;
• preţurile administrate pot fi limită minimă sau maximă şi nu reprezintă preţurile
bunurilor publice;
• problematica externalităţilor impune intervenţia publică;
• problemele sociale ale securităţii, inegalităţii veniturilor, sărăciei, asistenţei medicale,
impun măsuri şi politici macroeconomice cu caracter public;
• coordonatele sectorului public se schimbă în contextul globalizării şi integrării
economice;

114
• funcţionarea sectorului public nu este perfectă, ea însăşi înregistrând eşecuri, pe care
societatea le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publică, fie printr-o
intervenţie privată, sau mixtă.

9. 6. Sectorul public în România

România parcurge o etapă dificilă. Tranziţia la economia de piaţă este un proces

mai îndelungat decât şi-a imaginat orice persoană supusă astăzi costurilor sociale.
Dificultăţile economice se reflectă în plan social şi afectează comportamentul indivizilor.
Perceperea acestui proces este diferită în rândul oamenilor, nu atât din pricina bunăstării
individuale, cât mai ales a gradului de optimism de care se bucură fiecare. În general, se pot
recunoaşte trei categorii de populaţii:
a) optimiştii care trăiesc o viaţă agitată, dar recompensată material. Ei sunt cei care
muncesc la mai multe societăţi fie ca întreprinzători, fie ca salariaţi, aleargă toată ziua,
dar îşi permit luxurile unui concediu sau al cumpărării de bunuri de folosinţă
îndelungată. Ei sunt convinşii care cred într-o redresare a economiei şi speră într-o
viaţă mai uşoară.
b) pesimiştii, care trăiesc o viaţă simplă, chiar foarte modestă şi uneori sub limita
sărăciei. Ei sunt cei cărora le-a pierit zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii
fără speranţa unei noi angajări sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în
ameliorarea economiei. Ei se complac în această stare şi trăiesc de pe o zi pe alta.
c) realiştii, care par să conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplă în jurul lor. Ei îi
recunosc pe bogaţi şi pe săraci, aspiră la o viaţă mai bună, dar o consideră un ideal
îndepărtat. Ei acceptă că viaţa este plină de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţă la a o
lua de la capăt, dacă sunt loviţi de soartă. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.
În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formează o părere cu privire la
fenomenele şi procesele economice, politice, sau de altă natură care orientează sau modifică
comportamentele şi acţiunile lor. Integrarea economică, un proces extrem de complex, este
percepută diferit de indivizi. Deşi nici unii nu neagă necesitatea acestui proces, preocupările
pentru înţelegerea sau dezbaterea lui cad în sarcina autorităţilor şi instituţiilor publice.
Optimiştii speră însă într-o redresare a economiei mai rapidă decât sumbrele statistici
naţionale sau internaţionale, pentru că privind propria existenţă, caută lucrurile frumoase şi
pozitive. În schimb, pesimiştii sunt total respingători de informaţii care nu influenţează pe
termen scurt existenţa lor. De aceea ignoră şi manifestă indiferenţă la aspectele
macroeconomice care tratează şansele României de integrare, fiind sensibilizaţi numai de cei

115
cu existenţă mai grea decât cea proprie. Realiştii sunt adepţii integrării îndepărtate şi
comentatorii pasionaţi ai stării economiei. Ei caută informaţie şi o interpretează.
Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de activitate
care s-au dovedit viabile, competitive şi sustenabile. Ori, aceasta nu se poate face fără
implicarea sectorului public.
Existenţa sectorului public în economia românească nu este nouă. În timp, aceasta
a cunoscut modificări substanţiale în ceea ce priveşte dimensiunea şi intensitatea acţiunilor
căpătând noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în România nu este
perfect.
Anumite intervenţii ale sale rezolvă dezechilibre importante de piaţă, altele respectă
condiţiile de eficienţă în decizia economică, altele se orientează mai mult după principiile de
etică socială. În plus, dacă eficenţa este înţeleasă în aceeaşi manieră în orice sistem
economic, etica sau echitatea capătă interpretări sau orientări specifice, în funcţie de
interesele generale ale societăţii, de modul de comportament social, de tradiţiile în societate.
Specificitatea eticii se înţelege mai bine dacă se analizează reacţiile societăţii româneşti cu
privire la gratuitatea sau compensarea sub formă de bacşiş. Bacşişul este apreciat diferit de
la o societate la alta.
Bacşişul este ceva obişnuit în economia americană şi în multe economii de piaţă
moderne din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un ghid de comportament.
Din cuprinsul său, turistul află lucruri utile şi interesante cum ar fi unităţile de măsură pentru
confecţii, îmbrăcăminte, distanţă, viteză, temperatură etc. Dar mai află şi că bacşişul este
considerat oficial o practică uzuală. Mai precis, se obişnuieşte să se plătească 15% gratuitate
peste nota de plată la restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un şofer de autobuz, gratuitatea
se ridică uzual la 1$ de persoană, iar pentru un ghid turistic la 2$ de persoană pe zi. Acest
bacşiş, numit elegant gratuitate este considerat un preţ plătit de consumator pentru
manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul călătoriei. Par sume mici, dar o familie din
Europa care nu este obişnuită cu acest sistem, dacă are 3 membri şi se angajează într-o
excursie de 10 zile, trebuie să plătească 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacă autocarul transportă
30 de persoane atunci suma însuşită de ghid sub formă de bacşiş se ridică la 600$. Totuşi,
dacă cineva consideră că relaţia cu şoferul sau ghidul a fost încordată sau că aceştia nu
merită gratuitatea, poate să renunţe la a plăti. Cu toate acestea, sunt persoane insistente care
îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare că serviciile au fost aceleaşi.
Şi atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este
cerut direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu
este întrebat în legătură cu disponibilitatea de a-l achita?

116
 Adepţii acestui sistem îl consideră o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei
admit că salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuităţii are un rol dublu: pe
de o parte de creştere a veniturilor celor care o primesc, fără a exista o majorare oficială a
salariilor, iar pe de altă parte de stimulare a acestora în vederea prestării unor servicii de
calitate menite să sporească satisfacţia turiştilor.
Păreri opuse consideră gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus
să o plătească şi este forţat să explice că serviciile nu au corespuns aşteptărilor sale.
În plus, dacă salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de
autorităţile însele de ce nu se majorează acestea şi se acceptă sistemul bacşişului? Şi dacă se
acceptă oficial gratuitatea, lăsându-i pe potenţialii primitori să o ceară direct, chiar afişând
afirmaţii de tipul „Bacşişul va fi apreciat”, de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi prestatori
de servicii, sau diverşi funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au dreptul la
gratuitate funcţionarii de la ghişeele băncilor, bărbierii şi frizeriţele, cosmeticianele, medicii,
profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi avea o relaţie plăcută, agreabilă cu clientul, pacientul
sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie şi încredere? Argumentul potrivit căruia aceste
categorii de profesiuni generează salarii mari este total neadevărat cel puţin în unele
economii.
Şi atunci, dacă sistemul gratuităţii este acceptat nu numai de primitor şi plătitori,
dar şi recunoscut de autorităţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte ţări
occidentale, în economia românească, gratuitatea se manifestă în alte forme. Aici, deşi
există, bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practică frecvent, dar este o expresie
clară a voinţei clientului satisfăcut de serviciile primite şi are un nivel variabil stabilit de
plătitor în funcţie de disponibilitatea sa financiară şi satisfacţia resimţită. În schimb, există
alte profesiuni în afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al gratuităţii, consumatorii
admiţând că dacă nu plătesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui. Dar acesta reprezintă un
teren periculos, în care se reduce distanţa de la gratuitate, ca recompensă pentru serviciu, la
mită, ca o necesitate pentru primirea serviciului.
În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnă adaptarea
ţării la economiile deja membre presupune numeroase schimbări. Dar acestea nu trebuie
preluate de dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai
acele măsuri care corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.
Este adevărat că receptivitatea la schimbare este diferită de la individ la individ, în
funcţie de gradul său de educaţie şi mediul său de existenţă (familie, prieteni, colegi de
muncă).

117
 În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmă că într-o
economie de piaţă un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fără ca aceasta să fie o
discriminare sau înşelătorie. El a învăţat să decidă între a cumpăra un produs la un preţ nu
prea convenabil şi a pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care găseşte acelaşi
produs la un preţ mai atractiv.
Dar niciodată nu va admite bacşişul ca o problemă impusă voinţei sale şi la un nivel
general practicat de care trebuie să ia cunoştinţă şi căruia trebuie să se conformeze.
Echitatea în economia românească, rămâne cea de altfel, în toate economiile, un
proces nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în măsură să intervină în
funcţionarea sistemelor economice şi să le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai
eficientă şi mai echitabilă.
Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei
economiei româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu conduce
automat la eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul public nu
încetează să analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi principiilor de
echitate socială.
În anul 2000, o comisie complexă de fundamentare cuprinzând reprezentanţi ai
Executivului, experţi ai partidelor politice, sindicatelor patronatelor, organizaţiilor
neguvernamentale şi asociaţii profesionale a elaborat Strategia naţională de dezvoltare
economică a României pe termen mediu (2000-2004)1.
Obiectivul fundamental al strategiei este crearea unei economii de piaţă funcţionale,
compatibilă cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene.
Ca obiective concrete se remarcă:
• asigurarea după anul 2001 a unui ritm mediu annual de creştere = PIB de 4-6%;
• realizarea stabilizării macroeconomice;
• promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;
• crearea unui mediu de afaceri prielnic;
• apropierea de standardele Uniunii Europene prin modernizarea şi dezvoltarea
serviciilor de utilitate publică;
• eliminarea riscurilor de accidente ecologice şi reducerea continuă a poluării.
Desigur, scenariul de restructurare economică se aplică prin implicarea sectorului
public în viaţa economică. Aceasta se face în contextul alegerii publice, al participării
cetăţeneşti la îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică, ceea ce înseamnă
implicarea societăţii în activitatea de guvernare, accesul larg la informaţie şi dezvoltarea
1
Economistul, nr. 566 (24-25 martie 2000)

118
modalităţilor de culegere de informaţii. Altfel spus, complexul de informaţii, comunicare,
implicare exprimă esenţa noilor direcţii de implicare a sectorului public în viaţa economică
în general, a societăţii în special.

119
 PARTEA II
Verificarea cunoştinţelor prin întrebări, texte de
comentat şi teste

120
Capitolul I. Introducere în ESP

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Sectorul public şi trăsăturile lui.
• Microeconomia şi macroeconomia sectorului public.
• Economia pozitivă şi normativă.
• Principalele elemente ale sectorului public.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Care sunt autorităţile administraţiei publice centrale?
2. Ce înseamnă economia normativă a sectorului public?
3. Ce sunt bunurile publice?
4. De ce sectorul public şi-a diminuat dimensiunea în contextul economiei
româneşti?
5. Ce sunt utilităţile publice?
6. Ce cuprinde administraţia publică locală?
7. Ce sunt relaţiile publice?
8. Definiţi interesul public.
9. Ce diferenţă este între regia autonomă şi administraţia publică?
10. Explicaţi latura educativă a economiei sectorului public.
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Ce înseamnă a gândi problemele “pe dos” sau inversat? Pusă în termeni simpli
şi clari, o problemă economică poate fi abordată pe două căi: 1) metoda clasică
regenerată, făcându-se analiza de la cauză la efect – ex ante – iar soluţia
practică fiind căutată în înlăturarea cauzelor care au produs fenomenul neplăcut
(inflaţie, şomaj etc.) şi 2) metoda zisă modernă (moştenită de la Keynes şi
Marx) care, pornind de la datele empirice ale fenomenelor neplăcute – ex post -,
caută soluţiile pentru contracararea efectelor negative în alte efecte, tot de
dezechilibru, adică politica de efect-contra efect, inversând datele problemei
sau, de fapt, aşezând problema „pe dos”.”
Rugină, Anghel, “Teoria şi practica economică
în epoca de tranziţie şi după”, Editura Fundaţiei
de Mâine, Buc. 1994, p. 192.

121
 B. “Analiza pozitivă caută să prevadă impactul schimbărilor de politică economică
asupra elementelor identificabile, precum producţia şi venitul, şi încearcă să
determine cine câştigă şi cine pierde ca rezultat al acestor schimbări.”
David, H., Economics, Homewood, Il, 1989,
p. 8.
IV. Grile:
1. Sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale:
a) prefecturile;
b) ministerele;
c) serviciile publice ale instituţiilor centrale din unităţile administrative
teritoriale;
d) primăriile.
2. În economia românească, sectorul public:
a) nu se suprapune nici măcar parţial cu sectorul privat;
b) şi-a diminuat dimensiunea în ultimele decenii;
c) s-a dezvoltat ca dimensiune şi domenii de implicare;
d) nu influenţează activitatea agenţilor privaţi.
3. Sunt subiecţi de proprietate publică:
a) agenţiile guvernamentale;
b) toate fundaţiile şi asociaţiile;
c) societăţile comerciale care prestează servicii publice;
d) unele persoane fizice şi juridice.
4. Nu pot fi obiect de proprietate publică toate:
a) drumurile naţionale;
b) parcurile;
c) stadioanele publice sportive;
d) bunurile mixte.
5. Microeconomia sectorului public caracterizează rolul acestuia ca:
a) agent economic;
b) reglator al vieţii economice;
c) unic controlor al masei monetare;
d) element de echilibru general.
6. Aprecierea generală în legătură cu un fenomen sau proces economic reprezintă:
a) interesul public;
b) relaţiile publice;

122
 c) opinia publică;
d) alegerea publică.
7. O întreprindere cu poziţie de monopol care este unic furnizor de bun sau serviciu
supus controlului statului este:
a) o regie autonomă sau fundaţie privată;
b) întreprindere asociată;
c) firmă monopolistică;
d) o utilitate publică.
8. Fondul funciar, într-o ţară:
a) este în întregime un element al sectorului public;
b) nu poate aparţine în nici o proporţie unor proprietari particulari;
c) la nivelul sectorului public include doar terenurile aflate în proprietate
publică fie cultivate, fie necultivate;
d) include şi suprafeţele pe care sunt situate administraţiile publice.
9. Interesul public:
a) este un concept strict definit sub forma unor anume efecte benefice
societăţii;
b) are caracter flexibil, fiind interpretat într-o multitudine de forme;
c) este o sumă a intereselor individuale şi de grup;
d) odată identificat, satisface nevoile tuturor cetăţenilor.
10. Economia sectorului public nu are caracter;
a) teoretic, ştiinţific;
b) pragmatic, aplicativ;
c) educativ, instructiv;
d) fizic, geografic.
V. DA / NU
1. Sectorul public se suprapune cu cel privat în proporţii diferite de la ţară la ţară.
2. Toate regulile economice privind echilibrul şi eficienţa se aplică şi la nivelul
economiei sectorului public.
3. Statul poate fi considerat unicul administrator al resurselor economice.
4. Finanţele publice urmăresc controlul utilizării resurselor instituţiilor publice.
5. În analiza economică a sectorului public poate să fie prioritar criteriul echităţii şi
nu al eficienţei economice.
6. Externalităţile se referă la totalitatea normelor de conduită morală.
7. Bugetul poate fi privat.

123
8. În prezent, bugetul public nu mai este un instrument de politică economică.
9. Dimensiunea sectorului public este în scădere în toate economiile de piaţă.
10. Administraţia publică centrală nu poate fi bine delimitată de cea locală sub
aspectul instituţiilor publice care le reprezintă.

124
Capitolul II. Rolul sectorului public

I. Probleme esenţiale ale capitalului

• Fluxurile economice în care intervine sectorul public
• Nivelele de implicare a statului în economie
• Funcţiile sectorului public
• Limitele intervenţiei statului în economie
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Care sunt circuitele economice care permit funcţionarea economiei şi asigură
legăturile între producţie şi consum?
2. Care sunt fluxurile economice în care intervine sectorul public pentru
desfăşurarea activităţii economice?
3. Care sunt ipostazele statului de agent economic?
4. Cum se implică statul la nivel microeconomic?
5. Explicaţi limitele intervenţiei statului în economie.
6. Cum se implică statul la nivel macroeconomic?
7. În ce constă rolul statului de reglator al pieţei?
8. Care sunt cerinţele care justifică implicarea sectorului public în viaţa
economică?
9. Care sunt funcţiile sectorului public?
10. Arătaţi în ce situaţii pot fi contradictorii funcţiile sectorului public.
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Reglementarea poate fi justificată de imperfecţiunea concurenţei: de exemplu,
existenţa randamentelor crescătoare în producţie şi dimensiunea pieţei nu permit
să fie menţinută decât o singură întreprindere sau un număr foarte mic de
întreprinderi. De unde denumirea de “monopol natural” sau de “oligopol
natural”.
Caracteristicile ofertei şi ale cererii sunt de asemenea natură încât producţia are
loc la uncost redus dacă este realizată de o singură întreprindere, în loc să fie
repartizată între mai multe. În consecinţă, dacă dorim ca întreaga colectivitate să
beneficieze de condiţii de producţie la cost minim, este normal ca intrarea în
activitate să fie reglementată şi statutul de monopol legal să fie conferit unei
întreprinderi unice.”

125
 Abraham-Frois, G., Economia politică, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 301
B. “Multe guverne, de asemenea îşi reexaminează clar deciziile de “a fabrica sau a
cumpăra” şi se întreabă dacă ar trebui într-adevăr să coordoneze laboratoare şi
spălătorii şi să îndeplinească mii de alte sarcini care li s-ar putea transfera
contractorilor externi. Guvernele se îndreaptă spre principiul că datoria lor este
de a asigura livrarea serviciilor, nu de a le înfăptui.”
Toffler, Alvin, Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995, p. 263
IV. Grile
1. Funcţiile sectorului public sunt:
a) de stabilizare, creştere economică şi măsură a avuţiei;
b) de distribuţie a veniturilor de alocare şi de schimb economic;
c) de alocare, stabilizare şi distribuţie a veniturilor;
d) de alocare, de rezervă şi de cultivare a spiritului de economie.
2. O limită a intervenţiei statului în economie o reprezintă:
a) sistemul nevoilor economice;
b) ponderea proprietăţii publice în totalul formelor de proprietate;
c) diviziunea socială a muncii;
d) libera iniţiativă a agenţilor economici.
3. În cadrul producţiei publice indirecte:
a) bunul este realizat de firme private;
b) realizarea produsului revine în totalitate sectorului public;
c) se produc numai bunuri publice;
d) statul nu intervine în procesul decizional privind ce şi cât să se producă.
4. Stabilizarea economică presupune:
a) asigurarea cadrului legal pentru desfăşurarea vieţii economice;
b) elaborarea sistemului de impozitare pregresivă;
c) completarea producţiei directe de stat cu cea publică indirectă;
d) implicarea statului în economie în calitate de producător.
5. Ca agent economic, statul este:
a) partener în operaţii de schimb;
b) titular unic de emisiune monetară;
c) principalul realizator de protecţie socială;
d) responsabil de execuţia bugetului.
6. În calitate de reglator al pieţei, sectorul public se manifestă sub formă de:

126
 a) consumator;
b) partener în operaţii de schimb;
c) responsabil al executării bugetului;
d) producător.
7. Ca principal realizator al protecţiei sociale, statul acţionează în ipostaza de:
a) agent economic;
b) reglator al vieţii economice;
c) producător de utilităţi publice;
d) consumator de resurse economice rare.
8. Atunci când în economie se practică impozite scăzute:
a) creşte incitaţia la muncă;
b) scade interesul pentru investiţii;
c) activitatea privată este descurajată;
d) se dezvoltă producţia publică în domenii ale producţiei private.
9. Sunt măsuri adoptate la nivelul microeconomic:
a) stabilirea unor preţuri;
b) controlul inflaţiei;
c) diminuarea şomajului;
d) înlăturarea dezechilibrelor monetare.
10. Nu reprezintă legături bilaterale relaţiile dintre:
a) sectorul public şi consumatori;
b) sectorul public şi producători;
c) plătitori de impozit şi stat;
d) debitori şi creditori.
V. DA / NU
1. Statul poate interveni pe piaţă în calitate de cumpărător.
2. Sectorul public obţine venituri numai din activitatea agenţilor economici
producători.
3. Într-o economie de piaţă, implicarea statului poate fi nelimitată.
4. Autonomia organelor administraţiei de stat reprezintă o limită în manifestarea
intervenţiei publice.
5. Implicarea statului are loc numai la nivel macroeconomic.
6. Statul nu poate fi titular unic de emisiune monetară.
7. Sectorul public reprezintă singurul realizator de protecţie socială într-o economie
de piaţă.

127
8. Producţia publică este o formă directă de implicare a statului în economie.
9. Funcţia de stabilizare se asigură în practică mai ales prin sistemul impozitelor
progresive.
10. În decizii publice se pot elimina unele dezechilibre în economie.

128
Capitolul III. Piaţa şi politica publică

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Conceptul şi modalităţile de exprimare a eficienţei economice
• Domeniile de manifestare a eficienţei economice: producţie, distribuţie, consum
• Principiul echităţii: concept şi forme
• Insuccesele pieţei
• Variante ale intervenţiei publice pe piaţă
• Contradicţii între eficienţă-echitate
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Analizaţi comparativ eficienţa producţiei şi satisfacţia consumatorului.
2. Ce este curba posibilităţilor de producţie?
3. Ce reprezintă echitatea orizontală?
4. Ce este eficienţa tehnică comparativ cu cea economică?
5. Enumeraţi trei stări conflictuale între eficienţă şi echitate.
6. Caracterizaţi intervenţia publică prin sistemul impozitelor şi subvenţiilor
7. Care sunt modalităţile principale de creştere a eficienţei economice?
8. Care este scopul reglementărilor economice ale puterii publice?
9. Care sunt condiţiile necesare pentru o economie pentru a fi eficientă?
10. De ce bunurile publice sunt considerate o consecinţă de tip “şansa a doua”?
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Problema intervenţiei publice poate fi pusă într-o manieră asemănătoare: sursă
de acumulare, statul poate fi un factor al distrugerii sale. În funcţie de ce factori
poate el contribui la maximizarea aportului său net la crearea bogăţiilor? Pe de o
parte, capacitatea sa de a fundamenta legile în raport cu schimbările de mediu, pe
de altă parte, prin rezistenţa în faţa grupurilor de presiune care au acumulat
bogăţii datorită anumitor legi şi reglementări şi care vor deci să se opună
modificării acestora, modificări dorite din punctul de vedere al interesului
general.”
Matei, Ani, “Economie publică. Analiza
economică a deciziilor publice”, Editura
Economică, 2003, p. 41.

129
 B. “Înainte de enunţarea acestora trebuie să facem menţiunea că în întreaga
susţinere teoretică a eficienţei şi optimalităţii Pareto s-au subînţeles sau presupus
următoarele:
• nu există o societate situată peste sau sub interesul indivizilor săi. În
consecinţă, ceea ce trebuie luat în considerare este bunăstarea actorilor
acesteia;
• indivizii sunt cei mai buni judecători ai propriilor bunăstări;
• bunăstarea socială creşte dacă cel puţin bunăstarea unei persoane a înregistrat
o creştere şi, în acest interval, nu a existat nici o scădere a bunăstării unui alt
actor.”
Matei, Ani, “Economie publică. Analiza
economică a deciziilor publice”, Editura
Economică, 2003, p. 115.
IV. Grile:
1. Între condiţiile necesare unei economii pentru a fi eficientă se regăseşte:
a) existenţa pe piaţă a câtorva producători;
b) obţinerea de informaţii cu costuri ridicate;
c) lipsa de efecte propagate între acţiunile agenţilor economici;
d) numărul mic ce cumpărători.
2. Identificaţi eficienţa economică sub forma relaţiei efort/efect:
a) costul mediu;
b) productivitatea;
c) rentabilitatea;
d) cursul de revenire brut la import.
3. O combinaţie de bunuri care depăşeşte frontiera posibilităţilor de producţie poate
fi realizată atunci când:
a) rămân resurse neutilizate;
b) se utilizează o tehnologie superioară;
c) resursele disponibile sunt valorificate deplin;
d) se produce o cantitate egală de bunuri.
4. Reprezintă o formă de echitate orizontală perceperea de impozite:
a) diferenţiate la venituri distincte;
b) diferenţiate la aceleaşi venituri;
c) identice la venituri diferite;
d) identice la aceleaşi venituri.

130
 5. Eficienţa economică:
a) poate fi verticală;
b) poate fi de natură tehnică;
c) nu există în sfera consumului;
d) se exprimă întotdeauna prin rentabilitate.
6. Eficienţa în economie se poate exprima ca relaţie efort/efect prin:
a) costul total;
b) productivitatea factorilor de producţie;
c) cursul de revenire la import;
d) consumul specific.
7. Eficienţa în economie:
a) poate creşte pe seama reducerii costurilor;
b) nu se manifestă în sfera distribuţiei;
c) nu poate fi tehnică;
d) are o formă unică de exprimare.
8. Echitatea rezultatelor:
a) este o consecinţă directă a echităţii resurselor;
b) nu este garantată de existenţa echităţii proceselor;
c) nu poate să apară în absenţa echităţii resurselor;
d) nu se poate manifesta la nivel individual.
9. Alegeţi varianta falsă:
a) reglementările economice urmăresc ameliorarea ineficienţei generate de un
eşec al pieţei;
b) preţurile plafon sunt un exemplu de reglementare socială a statului;
c) bunurile publice pot fi interpretate ca externalităţi negative;
d) informaţia imperfectă determină egalitatea proceselor de alocare a
resurselor de către agenţii economici.
10. Intervenţia publică în domeniul preţurilor:
a) antrenează un conflict între eficienţă şi echitate;
b) se poate concretiza în practicarea de preţuri plafon în special la produsele
agricole;
c) constă în promovarea preţurilor suport în domeniile de monopol;
d) nu există într-o economie de piaţă dezvoltată.
V. DA / NU
1. Principiul echităţii poate fi de natură tehnică şi economică

131
2. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă este o modalitate de creştere a eficienţei
economice
3. Eficienţa în planul distribuţiei poate fi reflectată de frontiera posibilităţilor de
producţie
4. Valoarea strict monetară este dată de costul celei mai bune şanse sacrificate
5. Echitatea în economie poate fi orizontală şi verticală în acelaşi timp
6. Între eficienţă şi echitate nu pot exista relaţii contradictorii
7. Corectarea unei stări de ineficienţă generează automat îmbunătăţirea eficienţei
de ansamblu în economie
8. Structura pieţei poate fi o cauză a eşecului acesteia
9. Egalitatea rezultatelor sistemelor economice în activitatea economică nu poate fi
asigurată prin intervenţia publică
10. O piaţă eficientă poate fi echitabilă

132
Capitolul IV. Bunurile publice şi formarea preţurilor

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Bunurile publice şi caracteristicile lor.
• Corelaţiile dintre bunurile private, publice şi mixte.
• Sursele financiare ale producţiei de bunuri publice.
• Corelaţiile dintre optimizarea producţiei de bunuri private, pe de o parte şi de
bunuri publice, pe de altă parte.
• Utilităţile publice.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Definiţi bunurile publice pure şi bunurile publice impure.
2. Care sunt dezavantajele acordului voluntar în producţia de bunuri publice?
3. Ce sunt beneficiarii clandestini?
4. Explicaţi echilibrul modelului de schimb voluntar.
5. Analizaţi comparativ determinarea cererii la un bun public şi altul privat.
6. Enumeraţi dificultăţile atingerii optimului în producţia de bunuri publice.
7. Cum se poate exercita controlul public în domeniul producţiei de bunuri publice?
8. Explicaţi de ce este avantajos ca utilităţile publice să fie produse în condiţii de
monopol.
9. Explicaţi non-rivalitatea consumului.
10. Enumeraţi trei bunuri mixte bazate pe non-excludere.
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Totuşi, în concepţia multor economişti, statul îndeplineşte şi rolul de a corecta
imperfecţiunile (insuficienţele) macroeconomice ale economiei de piaţă, astfel,
sunt relevate în teoria economică şase mari tipuri de imperfecţiuni ale pieţei, care
reprezintă tot atâtea raţiuni ce justifică intervenţia statului: ciclul de afaceri,
bunurile publice, externalităţile, insuficienţa informaţiilor, monopolul şi puterea
pieţei, redistribuirea veniturilor şi bunurile de merit (benefice).”
Bucur, Ion, Bazele macroeconomiei
Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 174
B. “Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice (iluminatul
străzilor), deoarece producătorii nu pot oferi cantităţi de lumină trecătorilor
individuali, care ar dori s-o cumpere. Decizia privind alocarea de resurse pentru
producerea acestor bunuri de consum colectiv se ia, de regulă, în afara

133
 mecanismelor pieţei. În ţările dezvoltate economic, producerea de bunuri
publice este lăsată în seama unor întreprinderi private, care le produc în baza
unor contracte cu guvernul, care plăteşte (susţine financiar) contravaloarea
contractelor.”
Dobrotă, Niţă, Economie politică, Editura
Economică, Bucureşti, 1997, p. 222
IV. Grile:
1. Non-rivalitatea este o caracteristică valabilă:
a) numai pentru bunurile publice;
b) numai pentru bunurile private;
c) pentru unele bunuri mixte;
d) pentru toate bunurile mixte.
2. Acordul voluntar:
a) este modalitatea cea mai frecventă de obţinere a fondurilor pentru
producţia de bunuri publice;
b) se bazează pe anticiparea exactă a utilizatorilor de bunuri publice
indiferent de tipul acestuia;
c) reflectă voinţa, unanimă, fără coerciţie asupra contribuţiei de plată pentru
bunurile publice;
d) se concretizează într-un echilibru la care utilitatea marginală oferită de
bunul public este superioară plăţii suportate de individ.
3. În condiţii de excludere:
a) consumul unor indivizi poate fi frânat;
b) cantitatea unui individ nu diminuează oferta pentru ceilalţi consumatori;
c) bunurile se oferă gratuit;
d) consumul este obligatoriu non-rival.
4. Centurile de siguranţă pentru şoferi reprezintă un bun:
a) public;
b) non-rival;
c) benefic;
d) mixt.
5. Alegeţi varianta falsă:
a) un bun privat poate deveni un bun mixt;
b) un bun public poate deveni un bun mixt;
c) un bun mixt poate deveni un bun public sau privat;

134
 d) un bun privat poate deveni un bun public pur.
6. Beneficiarii clandestini:
a) consumă bunul public fără să contribuie la plata pentru producerea lor;
b) nu există într-o economie dezvoltată;
c) pot fi identificaţi cu uşurinţă;
d) contribuie la plată pentru producţia de bunuri publice numai prin acord
voluntar.
7. În situaţia utilităţilor publice:
a) bunurile publice sunt suprasolicitate;
b) oferta are un preţ;
c) controlul public poate fi eliminat;
d) costurile totale medii sunt crescătoare, în timp.
8. Bunurile publice pure:
a) nu există într-o economie de piaţă pură;
b) există în orice economie de piaţă;
c) sunt produse cu costuri mici;
d) capătă preţuri suportate de consumatorii individuali.
9. Apărarea naţională:
a) este un bun mixt;
b) se bazează pe acordul general al indivizilor;
c) se bazează pe excludere;
d) este un bun rival.
10. Între cantitatea de bun public pe care este dispus un consumator să o susţină şi
cota fiscală pe care o plăteşte:
a) există o relaţie invers proporţională;
b) există o relaţie direct proporţională;
c) nu există nici o relaţie;
d) nu există o relaţie valabilă pentru toţi consumatorii.
V. DA / NU
1. Un bun economic nu poate fi produs în acelaşi timp atât de sectorul public cât şi
de cel privat.
2. În economia modernă nu există bunuri publice impure.
3. Acordul voluntar este o cale de susţinere financiară a producţiei de bunuri
publice.

135
4. Cererea totală pentru un bun public se obţine prin agregare verticală a cererilor
individuale.
5. Optimul producţiei de bunuri publice se atinge când cererea agregată depăşeşte
costul marginal.
6. Nu există bunuri non-rivale bazate pe excludere.
7. Bunurile cu externalităţi negative sunt bunurile benefice (de merit).
8. Utilităţile publice se mai numesc monopoluri naturale.
9. Preferinţele indivizilor privind oferta de bunuri publice pot fi uşor estimate.
10. Un bun public pur poate să devină un bun mixt.

136
Capitolul V. Preţurile în sectorul public

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Preţul posibil de piaţă.
• Liberalizarea preţului.
• Preţul plafon.
• Preţul suport.
• Preţurile bunurilor publice.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Ce reprezintă preţul posibil de piaţă?
2. Cum se explică dinamismul preţului posibil de piaţă?
3. Care sunt limitele între care oscilează preţul pieţei?
4. Ce sunt preţurile plafon?
5. Cum se explică tarifarea din două părţi practicată bunurilor publice?
6. Care sunt modalităţile practice prin care se menţin preţurile suport?
7. Care sunt soluţiile pieţei în situaţia preţurilor limită maximă?
8. Ce sunt cupoanele de raţionalizare a cumpărărilor?
9. Enumeraţi 5 reglementări în domeniul formării preţurilor.
10. Care sunt principiile determinării preţurilor bunurilor publice?
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Soluţia descompunerii tarifului în abonament şi consum propriu-zis este cea
mai comodă şi se aplică la multe bunuri publice. Abonamentul este un preţ cu
caracter forfetar. Deşi îi lipseşte supleţea, el se justifică perfect: fie că el este
dorit a se utiliza şi atunci va fi plătit, fie că nu. Cea de-a doua parte a tarifului se
bazează pe cantitatea de serviciu consumată, fiind egală cu costul marginal,
prezentând cele două trăsături esenţiale: echitatea şi supleţea. Nivelul
abonamentului este funcţie de mărimea deficitului. Dacă acesta este redus şi
numărul de utilizatori este mare, se poate renunţa la vigoarea stabilirii lui.”
Moşteanu, Tatiana, Preţuri şi tarife, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti 1993, p.
198
B. “Intervenţia statului în domeniul preţurilor se transpune în politicile de preţuri
adoptate. Acestea au în vedere următoarele aspecte:
- asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime […];

137
 - achiziţionarea de către stat, la preţuri convenabile, a unor cantităţi
apreciabile de bunuri […];
- acordarea de subvenţii sau credite directe pentru anumite produse […];
- limitarea mărimii profitului […];
- influenţarea preţurilor, la limita maximă sau minimă […].”
Cornescu, V., Creţoiu, Ghe., Economie,
Editura Actami, Bucureşti 2001, p. 278.
IV. Grile:
1. Preţul plafon este:
a) mai mic decât preţul de echilibru;
b) mai mare decât preţul de echilibru;
c) egal cu preţul de echilibru;
d) preţul care se formează numai în condiţiile concurenţei monopolistice.
2. Tarifarea la costul marginal se face la un preţ:
a) egal cu preţul corespunzător costului marginal;
b) mai mic decât preţul corespunzător costului marginal;
c) mai mare decât preţul corespunzător costului marginal;
d) compus din două părţi: abonament şi consum.
3. Cantitatea consumată dintr-un bun public în perioadele de vârf este mai mică
decât cantitatea:
a) consumată în perioadele lejere;
b) care ar putea fi consumată în perioadele lejere dacă preţul s-ar stabili în
funcţie de nivelul mediu al cererii;
c) care ar putea fi consumată în perioadele de vârf dacă preţul s-ar stabili în
funcţie de nivelul mediu al cererii;
d) cerută în perioadele de vârf.
4. Discriminarea prin preţ:
a) se poate face atunci când produsul poate fi revândut;
b) se bazează pe diferenţierea tarifelor practicate consumatorilor diferiţi;
c) se practică atunci când cererea înregistrează acelaşi grad de elasticitate
pentru toţi consumatorii;
d) este obligatoriu pe piaţa de monopol.
5. Preţurile bunurilor publice pot fi determinate numai:
a) la nivelul costului marginal;
b) la nivelul costului mediu;

138
 c) în funcţie de modul de utilizare a bunurilor publice;
d) prin calcularea componentelor sale sau a nivelului său global.
6. Practicarea preţurilor plafon:
a) presupune excedentul ofertei peste cerere;
b) se manifestă atunci când există un surplus de cerere;
c) nu poate fi înlocuită de cupoane de raţionalizare a cumpărăturilor;
d) admite echilibrul pieţei şi promovarea preţului de echilibru.
7. Tarifarea discriminatorie:
a) admite posibilitatea revânzării mărfurilor;
b) diferenţiază consumatorii în funcţie de nerăbdarea de a aştepta ieftinirea
produsului;
c) presupune elasticitatea unitară a cererii;
d) nu se aplică în sfera serviciilor de nici un fel.
8. Tarifarea din două părţi:
a) se mai numeşte tarifare la cost mediu;
b) conduce la practicarea celui mai mic nivel de preţ;
c) nu se întâlneşte în practică;
d) neglijează unii consumatori cu disponibilitate mică de plată.
9. Atunci când cererea de bunuri publice este fluctuantă şi se practică un preţ în
perioada de vârf şi altul în perioada mai puţin aglomerată, schema de tarifare se
numeşte tarifare:
a) în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice;
b) discriminatorie;
c) dublă pe perioade diferite;
d) din două părţi.
10. În condiţiile producţiei eficiente de bun public:
a) costul mediu este inferior costului marginal;
b) venitul marginal coincide cu costul marginal;
c) venitul mediu este inferior costului mediu;
d) cererea este superioară venitului mediu.
V. DA / NU
1. Preţurile discriminatorii sunt interzise, prin lege, într-o economie de piaţă.
2. Costurile de aglomerare, atunci când există, diminuează preţul bunului public.
3. Preţurile suport sunt superioare preţului de echilibru al pieţei.
4. Nu există preţuri administrate în economiile de piaţă moderne.

139
5. Preţul posibil de piaţă nu poate depăşi nivelul de preţ impus de cerere.
6. Promovarea cererii în vederea susţinerii preţurilor minime se face prin acordarea
de subvenţii.
7. Dacă preţul pieţei este superior nivelului de echilibru, există un surplus de ofertă
pe piaţă.
8. Preţul bunurilor publice cu grad ridicat de utilizare sunt în general mici.
9. Preţul bunului public care corespunde costului marginal este superior celui dictat
de costul mediu.
10. Preţul posibil de piaţă este unic pe pieţele dezvoltate şi cu ofertă abundentă.

140
Capitolul VI. Externalităţile

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Conceptul şi formele externalităţilor.
• Compromisul în condiţiile externalităţilor.
• Echilibrul în condiţii de externalitate.
• Optimul externalităţilor.
• Controlul externalităţilor.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Ce sunt externalităţile marginale?
2. Ce presupune dreptul de proprietate asupra unui activ?
3. Care sunt modalităţile de corectare a alocării ineficiente a resurselor şi apariţiei
externalităţilor?
4. Cum se manifestă soluţia de compromis în cazul externalităţilor negative?
5. Ce este costul social marginal faţă de costul privat marginal?
6. Care sunt criteriile care stau la baza controlului externalităţilor?
7. Care sunt variantele izolării agenţilor economici?
8. Care sunt dificultăţile intervenţiei prin directive?
9. Cum asigură subvenţiile reducerea nivelului de externalitate?
10. Care este efectul taxelor asupra exernalităţilor?
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Creşterea economică în general, implică ameliorarea mediului deoarece
indivizii cu venituri mai mari sunt dispuşi să plătească mai mult pentru calitatea
mediului. […]
Schimbarea tehnologică este alt factor care în general conduce la îmbunătăţirea
mediului. De obicei creşterea economică şi schimbarea tehnologică se manifestă
împreună. Aceleaşi procese de piaţă care încurajează creşterea, stimulează de
asemenea progresul tehnologic.”
Gwartney, James, Stroup, Richard, “Economics.
Private and public choice”, Eighth Edition, The
Dryden Press, 1997, p. 741
B. “Dimensiunea optimă a prevenirii poluării este mai mică decât nivelul său
maxim posibil atunci când prevenirea pluării presupune cheltuieli. […] Nivelul

141
 optim al controlului poluării se manifestă atunci când costul marginal al
prevenirii egalează beneficiul marginal.”
Lipsey, Richard, An Introduction to Positive
Economics, Seventh Edition, Weidenfeld
and Nicolson London, 1989, p. 416-417.
IV. Grile:
1. Externalităţile inframarginale:
a) se manifestă atunci când o schimbare a activităţii generatoare de
externalitate influenţează producţia agenţilor afectaţi;
b) caracterizează situaţia în care o modificare a activităţii generatoare de
externalitate nu influenţează producţia agenţilor afectaţi;
c) nu poate fi pozitivă;
d) nu poate fi negativă.
2. Alegeţi varianta adevărată:
a) externalităţile, oricare ar fi ele, înseamnă o alocare ineficientă a resurselor;
b) nu există o piaţă a externalităţilor;
c) externalităţile se explică printr-o alocare raţională a resurselor;
d) externalităţile nu pot fi evitate.
3. Costul social marginal ce se înregistrează în procesul apariţiei externalităţilor:
a) reprezintă cheltuielile private suplimentare;
b) este zero, de cele mai multe ori;
c) exprimă cheltuielile generate de sacrificiile făcute de indivizi în scopul
acceptării unei activităţi de alţi participanţi la viaţa economică;
d) desemnează cheltuielile ocazionate de o anumită activitate.
4. Nivelul optim de externalitate:
a) se calculează numai pentru externalitatea pozitivă;
b) presupune egalitatea dintre costul marginal al diminuării externalităţii cu
beneficiul marginal al acestei acţiuni;
c) se determină cu uşurinţă în producţia de bunuri de consum;
d) se înregistrează atunci când profitul firmei producătoare de externalitate
este maxim.
5. Nu reprezintă o soluţie pentru diminuarea poluării:
a) reducerea nivelului producţiei care generează poluarea;
b) orice modificare a tehnologiei de fabricaţie;
c) schimbarea aplasării firmei într-o zonă cu impact scăzut;

142
 d) folosirea unor echipamente speciale.
6. Alegeţi varianta falsă:
a) beneficiarii unei externalităţi pozitive au interesul să plătească pentru
efectele acumulate;
b) nu toate externalităţile generează o contradicţie între producătorul şi
receptorul acesteia;
c) indivizii urmăresc să diminueze eectele tuturor externalităţilor negative
care se răsfrâng asupra lor;
d) constrângerea producătorului de externalitate poate fi o necesitate a
reglării nivelului său.
7. Interdicţia unei activităţi ce produce externalitate negativă:
a) este întotdeauna o soluţie eficientă;
b) nu poate fi combinată cu constrângerea;
c) este sinonimă cu izolarea producătorului de ceilalţi agenţi economici;
d) pentru a fi eficientă, trebuie susţinută de reglementări juridice.
8. Subvenţiile:
a) pot reduce nivelul externalităţii:
b) se caracterizează prin aceea că statul nu poate obţine o distribuţie eficientă
a externalităţii;
c) se manifestă prin suportarea unor plăţi de către indivizii sau agenţii care
emit poluanţi;
d) transferă statului modalităţile concrete de diminuare a poluării.
9. Alegeţi varianta falsă:
a) interdicţia este o măsură de control al externalităţii;
b) măsurile de control al externalităţii nu pot genera diferenţieri între agenţii
poluanţi;
c) supravegherea este diferită de taxarea agenţilor sub aspectul flexibilităţii şi
eticii pe care o manifestă;
d) nivelul taxelor în controlul externalităţilor trebuie determinat cu exactitate.
10. Optimul externalităţii:
a) se impune atât pentru externalitatea pozitivă, cât şi pentru cea negativă;
b) se manifestă la nivelul producţiei la care costul social marginal egalează
venitul marginal al producătorului;
c) presupune egalitatea dintre venitul marginal, costul marginal şi preţul
produselor;

143
 d) corespunde întotdeauna cu nivelul producţiei determinate la nivelul
pragului minim de rentabilitate.
V. DA / NU
1. Cheltuielile impuse de o anumită activitate sunt costuri private şi pot avea
caracter marginal.
2. Dacă se egalizează costul social marginal şi costul privat marginal, atunci, există
externalităţi în economie.
3. Soluţia de compromis între doi agenţi economici se face prin alegerea variantei
propuse de agentul cu cel mai mic cost marginal.
4. Soluţia cea mai bună în condiţii de externalitate se înregistrează atunci când este
posibilă negocierea între parea care provoacă şi partea care este afectată de
externalitate.
5. Beneficiile generate de acţiunile de diminuare a externalităţii sunt uşor de
estimat.
6. O grădină cu trandafiri presupune o activitate generatoare de externalitate.
7. Nu orice externalitate se cere a fi diminuată.
8. Convingerea şi acordul sunt instrumente de influenţare a unui agent de către
altul.
9. Reducerea nivelului producţiei este soluţia cea mai frecventă pentru diminuarea
poluării.
10. În economia de piaţă contemporană toate externalităţile sunt măsurate şi
controlate.

144
Capitolul VII. Alegerea publică

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Caracteristicile alegerii publice şi private.
• Criteriile alegerii publice.
• Optimul Pareto.
• Distribuţia veniturilor şi echitatea în societate.
• Alegerea colectivă.
• Modele de comportament în alegerea publică şi privată.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. De ce alegerea publică devine o alegere socială?
2. Ce este teorema imposibilităţii?
3. Cum se manifestă în practică regula majorităţii?
4. Care sunt elementele de bază ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului
public?
5. Ceste votul de aprobare?
6. Ce sunt bunurile economice galbene?
7. Cum se atinge maximul de satisfacţie în consumul privat raţional?
8. Ce semnificaţie au curbele de indiferenţă în alegerea publică?
9. Care sunt factorii care ifluenţează alegerea publică?
10. Ce este costul de transfer al resurselor?
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Să presupunem că există doar doi indivizi, R (cae este bogat) şi P (care este
sărac). Şi să presupunem că R optează pentru un proiect public pentru care P se
opune. În sens pur psihologic, intensitatea aprecierilor lor este aceeaşi. Dar
pentru că R are mult mai mulţi bani, el ar fi dispus să plătească 100 să
beneficieze de proiect, în timp ce P ar fi dispus să plătească doar 10 pentru a-l
evita. Dacă fiecare ar putea alege, ce metodă să se folosească în deciziile privind
proiectele publice, pe care le doresc, analiza cost-beneficiu sau regula
majorităţii?”
Frank, Robert H., Microeconomics and
Behavior, Third Edition, The McGraw-Hill
Companies, Inc, NY, 1997, p. 633.

145
 B. “În general, alegătorii vor vota pentru un nivel al cheltuielilor publice sau al
alocării de bunuri publice pentru care utilitatea este maximizată. […]
Rezultatele preferate de alegători vor reflecta faptul că unor indivizi pot să le
placă sau să utilizeze bunuri publice mai mult decât altora, iar aceste rezultate vor
diferi. De exemplu, pentru cei cu un venit redus, utilitatea marginală a cheltuielilor
publice poate fi ridicată, dar posibilitatea sau dispoziţia de a plăti este scăzută.
Alternativ, pentru cei cu un venit ridicat, utilitatea marginală a cheltuielilor publice
poate fi scăzută, dar dispoziţia de a plăti este ridicată.”
Matei, Ani, “Economie publică”, Editura
Economică, Bucureşti, 2003, p. 137-138.
IV. Grile:
1. Alegerea:
a) apare ca o necesitate impusă de limitarea resurselor;
b) nu poate fi şi privată şi publică;
c) este o opţiune unică, aceeaşi pentru toţi indivizii;
d) se manifestă ulterior acţinii decizionale.
2. Alegeţi varianta adevărată:
a) raţionalitatea colectivă ignoră preferinţele individuale;
b) satisfacţia unui individ poate creşte fără ca altul să cunoască o diminuare a
acesteia;
c) decizia privind cheltuielile publice se bazează întotdeauna pe analiza cost
beneficiu;
d) piaţa este principalul reglator al activităţii în sectorul public.
3. În legătură cu analiza cost-beneficiu se poate afirma că:
a) se poate realiza post-factum;
b) beneficiile acţiunilor desfăşurate în sectorul public au numai caracter
monetar;
c) un program public afectează toţi membrii societăţii în mod egal;
d) un proiect public nu poate fi respins din motive etice dacă beneficiile totale
devansează costurile totale.
4. Costul de transfer apare deoarece:
a) cantitatea totală de resurse nu se modifică atunci când într-o acţiune sunt
implicaţi mai mulţi indivizi;
b) nevoile sunt mai mari decât resursele;
c) resursele pot fi distribuite;

146
 d) resursele folosite sunt întotdeauna consumate.
5. Dacă o alegere colectivă se manifestă prin acordarea unui punctaj mai multor
alternative astfel încât cea mai bună primeşte maximul de puncte, iar cea mai
slabă nota unu, evaluarea se face prin metoda:
a) votului total;
b) criteriului Condorcil;
c) votului schimbat;
d) evaluării Borda.
6. Atunci când premisa în acţiunile individuale este propriul interes,
comportamentul indivizilor este de tip:
a) veblenian;
b) pavlovian;
c) freudian;
d) marshallian.
7. Indiferent de mobilul cumpărării, consumatorul raţional urmăreşte:
a) cheltuirea întregului venit;
b) un consum proporţional de bunuri diferite;
c) cea mai mare utilitate;
d) achiziţionarea produselor pe baza criteriului prioritar al preţurilor minime.
8. Alocarea parţială a resurselor arată că:
a) un proiect se ieftineşte faţă de altul prin obţinerea mai multor efecte din
acel proiect pentru care s-au suplimentat fondurile;
b) se poate subvenţiona un proiect deficitar;
c) preţurile proiectului mai scump sunt finanţate;
d) după atingerea unui obiectiv specific resursele financiare înregistrează o
nouă distribuţie.
9. La nivelul sectorului public, analiza cost-beneficiu nu ia în considerare:
a) analiza post factum a proiectului public;
b) durata programului public;
c) cauzele congenerează externalităţile pozitive şi negative;
d) resursele economice totale antrenate în programul public.
10. Alegerea publică în sistemul bazat pe majoritatea simpliă:
a) poae conduce la paradoxul votării;
b) este întotdeauna eficient;
c) se mai numeşte votul prin puncte;

147
 d) reprezintă o excepţie de la regula pluralismului.
V. DA / NU
1. Votul de aprobare este o formă de alegere publică după criteriul Condorcet.
2. Alegerea publică nu este influenţată de politica publică.
3. Analiza cost-beneficiu în domeniul sectorului public conduce la o soluţie unică.
4. Decizia publică se bazează adeseori pe votul majorităţii.
5. Rata marginală de substituţie în consum nu implică obligatoriu substituţia
tehnică în procesul producţiei.
6. Alegerea publică nu poate fi o alegere socială.
7. Optimul Pareto implică creşterea satisfacţiei tuturor indivizilor.
8. Comportamentul marshallian explică acţiunile consumatorului din punct de
vedere psihanalitic.
9. Bunurile „roşii” prezintă cea mai ridicată utilitate.
10. Alegerea publică nu este influenţată de nivelul subvenţiilor.

148
Capitolul VIII. Economia problemelor sociale

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Securitatea şi insecuritatea socială.
• Piaţa drogurilor şi mecanismul preţurilor.
• Inegalitatea veniturilor în societate.
• Sărăcia ca fenomen social.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Definiţi sărăcia absolută şi relativă.
2. Ce exprimă curba Lorenţ?
3. Care sunt cauzele inegalităţilor veniturilor în societate?
4. Enumeraţi factorii care influenţează inegalitatea veniturilor în societate.
5. Explicaţi echilibrul pieţei drogurilor “hard” atunci când se aplică sancţiuni
asupra purtătorilor cererii şi ofertei.
6. Comentaţi efectul legalizării tranzacţiilor pe piaţa drogurilor.
7. Ce înseamnă securitatea socială?
8. Enumeraţi câteva forme de infracţiuni.
9. Explicaţi de ce poluarea este considerată factor de insecuritate socială.
10. Ce relaţie există între procesul educaţional şi inegalitatea veniturilor în societate.
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Definiţia oficială a sărăciei în Statele Unite se bazează pe venitul minim
necesar pentru satisfacerea nevoilor economice de bază ale unei familii: hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă. Acest nivel de venit al pragului de sărăcie variază în
funcţie de mărimea şi structura familiei şi se ajustează annual odată cu
schimbările în nivelul preţurilor. În vederea depistării relaţiei dintre venit şi
pragul sărăciei, rata oficială de sărăcie ia în considerare doar veniturile sub
formă bănească.”
Gwartney, Jannes, Stroup, Richard,
Economics, Private and public choice, Eighth
Edition, The Dryden Press, 1996, p. 719
B. “Diferenţele de venit familial reflectă totodată şi caracteristicile familiilor. Faţă
de familiile cu venituri mici, cele cu venituri superioare sunt în medie şi mai
mari, ca număr de membri, şi mai educate. În grupurile cu venituri ridicate este
mai mult probabil ca: a) ambii părinţi să existe, b) adulţii să aibe vârsta

149
 corespunzătoare duratei de viaţă activă şi c) mai mult de un singur membru să
lucreze.”
Gwartney, Jannes, Stroup, Richard,
Economics, Private and public choice, Eighth
Edition, The Dryden Press, 1996, p. 818
IV. Grile:
1. Din punct de vedere economic, securitatea socială presupune:
a) independenţă financiară;
b) lipsa infracţiunilor;
c) egalitatea veniturilor şi absenţa poluării;
d) egalitatea dintre externalităţile pozitive şi negative.
2. Pe piaţa drogurilor “soft”:
a) creşterea preţurilor generează creşterea cantităţii cerute;
b) cererea este atipică, adică nu respectă legea cererii;
c) legalizarea tranzacţiilor duce la creşterea cererii şi scăderea ofertei;
d) legalizarea schimburilor conduce la creşterea cererii şi ofertei.
3. Pe piaţa drogurilor “hard”:
a) cererea creşte mai puţin decât oferta, dacă se legalizează tranzacţiile;
b) preţul de echilibru scade mai puţin decât creşte cantitatea de echilibru;
c) cererea creşte puternic iar oferta este inelastică;
d) echilibrul cunoaşte aceeaşi dinamică ca şi pe piaţa drogurilor “soft” atunci
când schimbul se legalizează.
4. Insecuritatea socială:
a) creşte dacă poluarea se agravează;
b) creşte când infracţiunile sunt diminuate;
c) presupune egalitatea veniturilor membrilor societăţii;
d) exprimă independenţa financiară a indivizilor.
5. Nu reprezintă factor care determină inegalitatea veniturilor în societate:
a) înclinaţia faţă de risc;
b) procesul de apropiere-egalizare a salariilor;
c) structura şi concurenţa pieţei;
d) productivitatea marginală.
6. Sunt cauze ale adâncirii inegalităţii veniturilor indivizilor:
a) factorii culturali;
b) climatul organizaţional;

150
 c) structura organizatorică şi organizarea procesuală;
d) concurenţa externă.
7. Curba Lorentz:
a) nu poate reflecta distribuţia egală a veniturilor populaţiei;
b) corelează mărimea populaţiei în expresie absolută cu nivelul veniturilor;
c) evidenţiază procentul veniturilor căruia îi corespunde un anumit procent de
populaţie;
d) nivelul mediu al preţului cu venitul în societate.
8. Distribuţia egală a veniturilor înseamnă:
a) un anumit procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de venituri;
b) indivizii înregistrează acelaşi venit, în mărime absolută;
c) veniturile indivizilor se modifică lent, în jurul unui nivel considerat de
echilibru;
d) venitul pe membru de familie este acelaşi pentru întreaga populaţie.
9. Sărăcia, ca fenomen social presupune:
a) asigurarea minimului de subzistenţă pentru toţi indivizii;
b) acordarea salariului social tuturor persoanelor active;
c) satisfacerea doar a nevoilor de hrană a unor grupuri de indivizi;
d) situaţia persoanelor cu venituri inferioare salariului mediu pe economie.
10. Fenomenul sărăciei:
a) este vizibil în orice economie;
b) constă în menţinerea ratei de sărăcie pe o perioadă de mai mulţi ani;
c) poate fi absolută sau relativă;
d) nu poate fi izolată, pe zone geografice ale ţării.
V. DA / NU
1. Distribuţia inegală a veniturilor amplifică starea de sărăcie.
2. Cu cât o societate este mai dezvoltată, cu atât este mai mică limita sărăciei.
3. Curba Lorentz arată procentul de populaţie care trăieşte la nivelul pragului de
subzistenţă.
4. Pregătirea profesională influenţează inegalitatea veniturilor în societate.
5. Drepturile de proprietate nu pot fi modificate în vederea controlării poluării.
6. Poluarea nu este un factor de insecuritate socială.
7. Cererea creşte pe piaţa drogurilor ca urmare a legalizării tranzacţiilor.
8. Venitul din activitatea economică are caracter variabil, în timp.

151
9. Conceptul de venit are un conţinut precis pentru toţi subiecţii, adică exprimă
costul muncii.
10. Concurenţa externă poate fi un factor care adânceşte inegalitatea veniturilor.

152
Capitolul IX. Alte aspecte ale economiei sectorului public

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Tipuri de politici macroeconomice.
• Caracteristicile asistenţei medicale.
• Problema copiilor instituţionalizaţi.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Enumeraţi principalele politici macroeconomice.
2. Ce presupune politica fiscală?
3. Care este instrumentul principal al politicii monetare?
4. Comentaţi politica ratelor de schimb.
5. Enumeraţi alte politici economice care vizează macrostabilizarea socială şi
cererea mică.
6. În ce constă politica preţurilor şi veniturilor?
7. Care sunt costurile asistenţei medicale?
8. Care sunt categoriile de populaţie din punctul de vedere al accesului la asistenţă
medicală?
9. Care este starea copiilor instituţionalizaţi din România?
10. Care sunt problemele principale ale economiei asistenţei medicale?
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Dacă balanţa de plăţi este dificietară se impun măsuri de acoperire a deficitului.
Măsurile obişnuite, în cazul balanţei de plăţi deficitare, sunt două: recurgerea la
un împrumut extern şi (sau) atragerea de depozite din străinătate. Ambele, însă,
sunt împovărătoare, căci presupun plata unor dobânzi ridicate.”
Prahoveanu, Eugen, Economie politică,
Editura Eficient, Bucureşti, p. 319.
B. “Politica macroeconomică a guvernului poate fi bună, îndoielnică sau eronată, în
funcţie de măsura în care influenţează riscul de ţară.
Pentru analist, dificultatea constă în faptul că, în timp ce strategia de ansamblu
tinde să se modifice relativ lent, conducerea macroeconomică se poate schimba foarte
rapid. Observaţiile empirice sugerează că modificările de politică economică în ţările
în curs de dezvoltare au un impact mai rapid şi mai puternic asupra economiei decât în
ţările dezvoltate.”

153
 Băcescu, Marius, Hanc, Elena-Silvia,
Macroeconomia riscului de ţără, Editura
Economică, p. 91
IV. Grile:
1. În scopul macrostabilizării, statul nu poate urmări:
a) echilibrarea bugetului de stat;
b) adoptarea de măsuri antiinflaţioniste;
c) echilibrarea balanţei comerciale;
d) asigurarea excedentului balanţei de plăţi.
2. Costurile asistenţei medicale cresc:
a) numai ca nivel;
b) doar în mărime absolută;
c) ca mărime procentuală şi nivel;
d) doar relativ.
3. Rata dobânzii este instrumentul principal al politicii:
a) monetare;
b) fiscale;
c) ratelor de schimb;
d) monetare şi fiscale.
4. Prin politica de preţuri şi venituri se:
a) fixează preţul de echilibru la principalele bunuri economice;
b) determină doar limitele maxime de preţ;
c) controlează cursul de schimb;
d) determină preţurile plafon şi suport.
5. Se mai numeşte politică bugetară politica:
a) fiscală;
b) monetară;
c) a cheltuielilor publice;
d) ratelor de schimb.
6. Nu poate fi o intervenţie a statului în scopul stabilizării economico-sociale:
a) creşterea investiţiilor;
b) adoptarea de măsuri antiinflaţioniste;
c) menţinerea decalajului între cererea şi oferta de bani;
d) reducerea şomajului.
7. Accesul populaţiei la asistenţă medicală împarte indivizii în:

154
 a) sănătoşi şi bolnavi;
b) asiguraţi şi neasiguraţi;
c) persoane cu şi fără medic de familie;
d) plătitoare şi nonplătitoare de CAS.
8. Costurile aistenţei medicale:
a) înregistrează o tendinţă generală de scădere;
b) se modifică automat în funcţie de starea de sănătate a populaţiei;
c) se exprimă prin durata medie de viaţă a populaţiei;
d) se pot exprima ca pondere în PNB.
9. Politica economisirii, consumului şi veniturilor:
a) este o politică bugetară;
b) foloseşte ca pârghie esenţială rata dobânzii;
c) urmăreşte macrostabilizarea economico-socială;
d) nu se poate folosi paralel cu politica fiscală.
10. Controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative şi pozitive se asigură prin
politica:
a) fiscală;
b) monetară;
c) a ratelor de schimb;
d) de preţuri şi venituri.
V. DA / NU
1. Politica de echilibrare a bugetului de stat se referă la egalitatea dintre încasări şi
plăţi la nivel macroeconomic.
2. Taxele negative reprezintă impozitele percepute de stat.
3. În contextul dezvoltării durabile resursele prezentului sunt corelate cu
posibilităţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.
4. Costurile asistenţei medicale sporesc în general.
5. Politica antiinflaţionistă presupune măsuri ce nu se pot suprapune cu cele
antişomaj.
6. Politica ratelor de schimb urmăreşte folosirea unor cursuri constante de schimb.
7. Politica fiscală nu presupune şi definirea rolului impozitelor.
8. Preţurile plafon se determină în cadrul politicii monetare.
9. Rata dobânzii nu poate înregistra un nivel zero, în practică.
10. Pe piaţa monetară poate exista o lipsă de lichiditate la un moment dat.

155
Capitolul X. Concluzii privind funcţionarea sectorului public

I. Probleme esenţiale ale capitolului

• Rolul sectorului public în economie.
• Complexitatea manifestării statului în economie.
• Caracteristicile sectorului public în economia românească.
II. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
1. Ce funcţii îndeplineşte statul?
2. Cum se manifestă intervenţia statului?
3. Stabiliţi relaţiile dintre sectorul public şi privat.
4. Cum se pot controla externalităţile negative?
5. Care sunt formele algerii publice?
6. Ce caracteristici îndeplinesc bunurile publice?
7. Cum se poate defini securitatea socială?
8. Analizaţi comparativ modalităţile de determinare a preţurilor bunurilor publice.
9. Explicaţi tarifarea la costul marginal.
10. Ce înseamnă echitatea sistemelor sociale?
III. Comentaţi următoarele texte:
A. “Procesele de piaţă liberă pur şi simplu nu pot controla efectele extinse –
fenomenele care se manifestă în afara pieţei – aspecte precum poluarea aerului
sau apei care nu influenţează costurile şi preţurile generale de activitate.
Procesele de piaţă vor impune producătorului să folosească combustibil ieftin, să
polueze aerul şi să vândă produsul la un preţ scăzut. Dar obiectivele sociale
reale reclamă combustibil mai scump, aer mai curat şi produse cu preţuri mai
mari.”
Bowden, Elbert V., Economic Evolution,
South-Western Publishing Co Cincinnati,
Ohio, 1981, p. 195.
B. “Aceasta ne explică de ce guvernele trebuie să intervină în economie, şi anume
pentru că dacă beneficiile şi costurile interne şi externe pot fi estimate, atunci
bunăstarea economică poate spori dacă un produs social net negativ (PSN) este
impozitat, iar altul pozitiv este subenţionat. Aceste acţiuni “internalizează”
externalităţile, şi astfel producătorul sau consumatorul este forţat să considere
întregul cost social (sau beneficiu) al acţiunii sale.”

156
 Smith, Charles, Economic development,
Growth and Welfare, The MacMillan Press
Ltd, 1994, p. 151.
IV. Grile:
1. Externalităţile nu pot fi considerate:
a) marginale;
b) externe;
c) tehnologice;
d) eforturi locale sau generale ale activităţii economice.
2. Externalităţile:
a) apar pe o piaţă care funcţionează liber şi perfect;
b) se explică printr-o alocare iraţională a resurselor;
c) reflectă influenţa activităţii unui agent economic asupra altora;
d) nu pot fi pozitive.
3. Externalitatea pozitivă apare atunci când o dezvoltare a activităţii unui agent
economic conduce la:
a) creşterea satisfacţiei sau producţiei altui agent economic;
b) minimizarea costurilor de producţie;
c) atragerea cât mai multor cumpărători de la alţi producători;
d) eliminarea interdependenţelor dintre activităţile complementare cu ale
altor producători.
4. Activitatea generatoare de externalitate negativă a unui agent economic nu poate
fi influenţată de către alt producător afectat prin:
a) adoptarea unei soluţii de compromis între producători;
b) retragerea licenţei sau autorizaţiei de producţie;
c) alegerea unei acţiuni colective a agenţilor economici;
d) convingerea pentru renunţarea la o fracţiune a activităţii.
5. Externalitatea negativă:
a) se manifestă atunci când activitatea economică este ineficientă;
b) poate fi însoţită de ineficienţă sau nu;
c) se răsfrânge asupra tuturor agenţilor economici;
d) dispare numai odată cu încetarea definitivă a producţiei care o generează.
6. Intervenţia prin directive în controlul poluării:
a) asigură optimul de externalitate;

157
 b) conduce la acelaşi efort de diminuare a poluării pentru toţi agenţii
economici care o generează;
c) presupune supravegherea şi controlul producţiei;
d) presupune costuri scăzute.
7. Preţurile plafon:
a) încurajează concurenţa între cumpărători;
b) sunt o limită minimă;
c) se situează peste nivelul preţului de echilibru;
d) admit un excedent de ofertă.
8. Alegeţi varianta adevărată:
a) între alegerea publică şi cea privată nu pot exista asemănări;
b) decizia publică este impusă unui mecanism mai complex comparativ cu
cea privată;
c) analiza cost-beneficiu este unicul instrument al alegerii programelor
publice;
d) raţionalitatea colectivă neglijează preferinţele individuale.
9. Alegeţi varianta falsă:
a) alocarea resurselor nu poate fi ameliorată în condiţii optimului Pareto;
b) alegerea publică devine uneori o alegere socială;
c) costurile diminuării externalităţii sunt dificil de estimat;
d) apărarea naţională este un bun public pur.
10. Bunurile publice suprasolicitate:
a) se caracterizează prin rivalitate în consum;
b) sunt de tipul utilităţilor publice;
c) sunt nonrivale;
d) sunt întotdeauna bunuri “benefice”, adică generează externalităţi pozitive.
V. DA / NU
1. Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp.
2. Tarifarea dublă pe perioade diferite se mai numeşte tarifare în funcţie de gradul
de utilizare a bunurilor publice.
3. Utilităţile publice funcţionează pe o piaţă monopolistică.
4. Parcurile reprezintă bunuri non-rivale.
5. Eficienţa economică nu poate creşte pe seama creşterii gradului de organizare a
activităţii.
6. Echitatea în economie poate fi tehnică şi economică.

158
7. Un sistem economic eficient este întotdeauna şi echitabil.
8. Un sistem economic echitabil poate fi şi eficient.
9. Non excluderea presupune capacitatea unui bun de a fi disponibil în aceeaşi
cantitate pentru toţi consumatorii.
10. Tarifarea discriminatorie presupune imposibilitatea revânzării bunului.

159
 PARTEA III
Eseuri şi comentarii privind unele probleme ale
economiei sectorului public

160
 Alegerea publică

Viaţa economică se desfăşoară după anumite reguli care trebuie intuite de agenţii
economici. Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale:
cerere, ofertă, preţ, concurenţă.
De multe ori însă, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu generează
satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un
element permanent în activitatea economică. În acest fel, societatea beneficiază de bunuri
publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor
economici se satisfac mai bine.
În acest context, decizia politică este factorul decisiv în ceea ce priveşte formele şi
direcţiile de implicare guvernamentală.
Într-o societate democratică, alegerea publică se face în interesul majorităţii şi
afectează eficienţa economică a activităţii umane. Aceasta înseamnă că acţiunea publică este
necesară pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusă nici posibilitatea unei
intervenţii publice care să înrăutăţească o situaţie economică. Prin urmare procesul
decizional trebuie să se supună şi la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.
Dacă în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea
producţiei au la bază relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legătură
trebuie să fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie să depăşească
sau cel puţin să egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumită acţiune publică.
Dacă un proiect guvernamental aduce un câştig societăţii de 10 mil $ şi costă 6 mil $, atunci
punerea lui în aplicare se justifică din punct de vedere economic. Dacă în schimb, o acţiune
publică ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea
acestuia nu ar fi justificată din punct de vedere economic.
În practică însă, cheltuielile publice nu se realizează întotdeauna pe baza analizei
cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilă. De exemplu, decizia privind
construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea
viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunităţilor din josul râului. Dar,
pe de altă parte localnicii pot fi nevoiţi să apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la
localităţile apropiate; totodată, unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce
măreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, există avantaje şi dezavantaje ale oricărei

161
intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane
fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se răsfrâng asupra altora.
Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignoră două aspecte
esenţiale ale societăţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.
În sectorul privat, piaţa este cea care reglează funcţionarea agenţilor economici;
dacă o firmă produce un bun necesar societăţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului
său, aceasta înregistrează pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va putea asigura
numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activităţi generatoare de câştig
suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţială.
În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea
economiei. Dimpotrivă, intervenţia publică este cea care îşi propune evitarea sau
ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertă. În această situaţie, nu există nici
o garanţie că beneficiile vor depăşi cheltuielile.
Deciziile publice au la bază un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia
cost-câştig. Alegerea publică în societăţile democratice se face după regula majorităţii.
Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei părţi a
populaţiei sau colectivităţii pe care o vizează decizia respectivă şi care se manifestă în
evitarea exprimării opiniei individuale.
În sistemul de votare prin regula majorităţii deciziile au la bază alegerea făcută de
pe 50% dintre votanţi. Se întâmplă adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintă acelaşi
procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate
asupra căreia se răsfrânge decizia. Aşa se explică de ce ulterior adoptării deciziei publice,
nemulţumirile nu întârzie să apară. Şi atunci, se ridică întrebarea de ce nu există o motivare
suficientă pentru fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumită intervenţie
publică?
Pe lângă factori întâmplători şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în
exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul există şi cauza numită ignoranţă
raţională. Aceasta reprezintă decizia de a nu căuta informaţii necesare exprimării unei
opţiuni deoarece costul marginal depăşeşte avantajul marginal al căutării şi obţinerii de
informaţii. Această ignoranţă raţională are un suport economic individual, având la bază
analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocată de factorii politici în determinarea creşterii
interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apelează la argumente de tipul
datoriei cetăţeneşti şi conştiinţei publice.

162
 În concluzie, alegerea publică are sprijin în analiza economică, dar implicaţiile sale
depăşesc această sferă şi are la bază reguli specifice, respectiv principiul unanimităţii şi
regula majorităţii.

ADMINISTRATIA FINANCIARĂ

între haos şi disciplină

Rolul administraţiei publice şi private este esenţial într-o economie de piaţă în care
agenţii economici desfăşoară multiple operaţii economice. Nimeni nu pune la îndoială
necesitatea instituţiilor din acest sector.
Administraţia financiară vizează activitatea economică care prestează servicii marfă
pentru participanţii la viaţa economică. Ea ar trebui să funcţioneze după anumite reguli care
să fie unitare, aplicabile tuturor în acelaşi fel şi să permită o integrare corectă şi periodică a
persoanelor fizice şi juridice în universul economic.
În prezent, ca reprezentant al unei firme, individul ajunge să se resemneze şi să
considere raportul societate comercială - administraţie financiară, un rău necesar. Dacă
legislaţia se schimbă repede, documentele se modifică de cele mai multe ori prin
multiplicare, normele metodologice de aplicare a unei legi apar mult mai târziu faţă de
momentul intrării reglementării respective în vigoare, acestea sunt probleme ale unei
economii în tranziţie în care se învaţă din greşeli. Şi astfel, chiar dacă nimic nu pare sigur,
întreprinzătorul este un luptător care se zbate pentru propria afacere. Pentru omul de rând
însă, contactul cu administraţia financiară este un coşmar; acesta se numeşte declaraţie de
venit global.
Având în vedere că “unde-i lege nu-i tocmeală”, oamenii de bună credinţă vor să
intre în legalitate şi normalitate. Şi atunci începe dezastrul.
Odată ajunşi la administraţia financiară a sectorului în care se află sediul firmei sau
domiciliul, indivizii sunt izbiţi de o aglomeraţie zgomotoasă. Numeroase rânduri de oameni
deşi încearcă să păstreze ordinea sosirii, ajung în cele din urmă să se întrepătrundă. Fiecare
stă cu mai multe hârtii în mână şi caută să afle de la vecinii săi dacă s-a aşezat unde trebuie.
Dacă da, fericirea este de scurtă durată, dacă nu, trebuie să mergi la singurul birou de
informaţii, unde te aşteaptă altă coadă.
Odată ce ai primit formularul în dublu exemplar de la Informaţii şi ai aflat cum se
numeşte inspectorul la care te prezinţi cu dovezile de venit şi impozit şi la ce ghişeu se află,

163
simţi că ai parcurs o etapă. În acest moment însă câţiva factori îţi influenţează şederea în
clădirea Administraţiei financiare:
1. conştiinciozitatea şi rigurozitatea inspectorului;
2. condiţiile de mediu (lumină, spaţiu, etc.);
3. propria capacitate de concentrare, informarea şi instruirea proprie;
4. condiţiile de xeroxare;
5. natura veniturilor înregistrate în fişele fiscale.
1. Astfel, dacă ai “norocul” să comunici cu un inspector meticulos, care doreşte
documentele completate “ca la carte”, atunci poţi să te înarmezi cu calm şi răbdare, căci
nu vei primi toate recomandările odată, ci pe rând, de fiecare dată fiind nevoit să reiei
rândul de la ghişeu cu alte două formulare în speranţa că acum sunt corect completate.
Dar, odată ai trecut venitul brut şi nu cel net, odată ai întărit o cifră din codul numeric
personal şi se vede modificarea, odată sumele de venit sau impozit nu se încadrează
exact în căsuţele uşor trasate pe formulare, etc.
În schimb, dacă iei contact cu un inspector mai puţin riguros, atunci acesta verifică
numărul documentelor de depus şi nicidecum modul de completare. Nu înseamnă că este
incorect, ci că recunoaşte că este o Declaraţie individuală pentru care individul semnează, iar
el este acoperit prin copiile anexate la Declaraţie ale fişelor fiscale.
2. Dacă eşti la a doua, a treia refacere de formulare şansele de completare greşită cresc,
deoarece deşi ai înţeles ce modificare este necesară, poţi foarte uşor să notezi altceva
greşit, ai devenit un om stresat. La aceasta contribuie şi atmosfera din clădire:
zgomotoasă, aglomerată, slab luminată.
3. Fiecare dintre noi dispune de o capacitate de concentrare, respectiv înţelegere mai mare
sau mai mică. Instrucţiunile afişate sau communicate sunt percepute de fiecare cetăţean
în funcţie de cunoştinţele şi educaţia sa. Dacă viaţa nu i-a oferit şansa unei minime
pregătiri economice şi dacă vârsta mai înaintată îngreunează asimilarea recomandărilor
primite, atunci, omul de bună credinţă şi conştiincios devine un constant căutător zilnic
de informţie şi nelipsit din cozile de aşteptare de la Administraţia Financiară. Este
situaţia – de exemplu – a unei pensionare pe care sănătatea o defavorizează şi care având
chiriaşi în proprietatea sa încearcă să respecte legea şi declară venitul ce depăşeşte
pensia. Dar bătrânii capătă figuri resemnate şi nu se exteriorizează în faţa
nemulţumirilor manifestate din partea unor funcţionari.
4. Xeroxul din clădire dacă există şi funcţionează pare o binecuvântare chiar şi pentru cei
care au adus copii ale documentelor, căci întotdeauna se mai găseşte ceva suplimentar să

164
 fie necesar; desigur, aici întâlneşti altă coadă şi figura neprietenoasă a persoanei de la
xerox.
5. Veniturile înregistrate în fişele fiscale sunt evident de provenienţă diferită. De fiecare
dată însă, succesiunea ghişeelor este alta iar traseul documentelor este cel cunoscut de
inspectorii financiari. De pildă dacă salariul unui individ este completat de venituri
reprezentând drepturi de proprietate intelectuală (cum ar fi cele generate de colaborări cu
univerisităţi sau edituri), atunci chiar pentru o sumă relativ mică de ordinul a câtorva
sute de mii primite într-un an de zile, lanţul operaţiunilor devine parcă interminabil:
documente xeroxate, formulare cu pagini multe ( pe care le plăteşti de altfel), contractul
încheiat cu firma la care ai colaborat (şi pe care probabil că nici nu îl mai găseşti, ceea ce
înseamnă o reluare a legăturii cu firma sau scotocirea sertarelor de acasă), copie după
buletin ş.a.m.d. Un ghinion în plus te poate aştepta la Biroul de Informaţii: nu mai
există fişe tip pe care le soliciţi printr-un cod dat de inspector; atunci disperarea este
maximă. Încerci să te umileşti şi rogi mai frumos ca niciodată să-ţi găsească măcar un
exemplar, pe al doilea fiind dispus să îl copiezi singur la xerox.
În cele din urmă, cu mici bileţele primite de la Registratură ca dovadă a depunerii
documentelor, omul de rând radios şi dezgustat, face bilanţul orelor şi zilelor pierdute:
• Oare câţi bani mai trebuie să plătesc?
• Oare când şi cum mi se va aduce la cunoştinţă suma?
• Oare câţi indivizi au evitat să declare sume importante?
Şi atunci, se ridică o ultimă întrebare atât din punctul de vedere al declarantului
corect cât şi din cel al Administraţiei: Ce câştigă cetăţeanul conştiincios? Ce câştigă
Administraţia! La nivel de individ din punct de vedere monetar, nu există nici un câştig; cel
mult un somn liniştit şi o viaţă simplă căci ai intrat în legalitate. La nivel de Administraţie
Financiară analiza cost-beneficiu, deşi încă nerealizată ridică de pe acum suspiciuni.
Cheltuielile suportate de stat cu prilejul organizării acestei operaţiuni pot să nu fie acoperite
de veniturile pe care le-ar încasa după calcularea impozitelor suplimentare. În plus, mulţi
indivizi au trimis prin poştă copiile fişelor fiscale şi declaraţiile probabil că nu sunt corect
completate, iar mulţi nu au ajuns să aibe timp sau energie pentru a se ocupa de această
problemă. Şi atunci? Multă muncă, timp pierdut şi numai o speranţă: că în timp, se va
învăţa din greşeli, se vor ameliora relaţiile cu publicul, se va îmbunătăţi evidenţa şi se va
simplifica documentaţia şi birocraţia.

165
 Guvernul şi intervenţia sa pe piaţă

Piaţa funcţionează pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încălcarea lor
de către agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage
insuccese în activitatea economică. Existenţa monopolurilor, manifestarea externalităţilor,
valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri
ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţă.
Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de consolidare
a principiilor de echitate astfel încât activitatea economică să genereze efecte pozitive
suplimentare.
Producţia publică reprezintă cea mai vizibilă formă de intervenţie publică pe piaţă.
Firmele particulare nu oferă bunuri publice pure şi de aceea, de multe ori intervin organele
administraţiei publice şi colectează fonduri pentru servicii de pe urma cărora beneficiază toţi
locuitorii unei zone. În aceste condiţii, trebuie respectate principiile de nonexclusivitate şi
nonrivalitate în consumul bunurilor asigurate prin producţia publică.
Situaţiile de monopol reprezintă un domeniu de interes public de cele mai multe ori.
Dacă ar exista un agent economic privat cu poziţie de monopol, preţul produsului sau
serviciului ar avea tendinţă de creştere. În schimb, dacă se crează entităţi publice
producătoare în aceste domenii de activitate, se recunoaşte efortul de creştere a producţiei
şi de diminuare a preţurilor. Este situaţia utilităţilor care sunt produse şi distribuite de
societăţi publice cum ar fi energia, gazul, apa. Chiar şi în aceste condiţii, producătorii
publici pot să limiteze producţia dacă se confruntă cu anumite situaţii de criză. De multe ori,
în oraşele mari, preţul pentru spaţiile de parcare aflate în proprietate publică creşte.
Explicaţia se află în necesitatea de a aduna fonduri pentru diverse servicii locale. Desigur,
creşterea tarifelor pentru parcare ar putea descuraja posesorii de autoturisme care evitând
centrul oraşului ar provoca o valorificare ineficientă a zonei. Aceasta face ca decizia privind
producţia publică să nu fie una simplă, ci o alegere adoptată într-un context contradictoriu
legat de corectitudine şi justificare economică, respectiv echitate şi eficienţă.
Producţia publică nu se realizează numai pentru bunuri publice sau în situaţii de
monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de sectorul privat. În multe zone colectarea
gunoiului, de exemplu, este asigurată de întreprinderi publice, dar privatizarea acestui
serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de activitate. În plus, agenţii
economici privaţi pot oferi aceste servicii la preţuri mai scăzute, ceea ce înseamnă o
îmbunătăţire a eficienţei privind alocarea resurselor.

166
 Cu toate acestea, producţia publică se justifică în situaţiile în care sectorul privat
este ineficient sau inechitabil. În acest sens, învăţământul public este cel mai bun exemplu.
Sub aspectul echităţii, existenţa sectorului public în asigurarea educaţiei este o
necesitate impusă de crearea unei reale concurenţe învăţământului privat. În general, acesta
din urmă este oferit în condiţiile unor taxe ridicate şi astfel, devine restrictiv prin acceptarea
numai a elevilor, respectiv studenţilor care dispun de venituri. Ori, rivalitatea dintre
învăţământul privat şi public face ca educaţia privată să fie asigurată la un nivel de pregătire
ridicat şi să caute câteva mijloace pentru oferirea acestor servicii şi celor mai săraci (scutiri
de taxe sau burse). Sub aspectul eficienţei, existenţa sectorului public în domeniul educaţiei
este justificată de efectele pe care instruirea tinerilor le generează pe termen mediu sau lung.
Este vorba de valorificarea talentelor depistate în care sistemul educaţional a investit câţiva
ani şi care pot avea influenţe pozitive nu numai asupra individului ci şi asupra societăţii, în
general. Astfel, intervenţia publică în educaţie se justifică atât în calitate de producător
public, cât şi de instrument de reglementare al producătorilor privaţi. Este adevărat însă că
în prezent asistăm la reducerea diferenţelor dintre învăţământul privat şi cel public datorită
apariţiei locurilor cu taxă, nesubvenţionate de la buget în învăţământul public, de multe ori
mai multe decât locurile fără taxă. În plus, nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel
din învăţământul privat unde în general, condiţiile de studiu sunt mai bune.
Intervenţia publică nu poate fi limitată la activitatea de producţie.
Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintă o altă modalitate de intervenţie
publică.
Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modifică nivelul de
echilibru al corelaţiei cerere-ofertă, indiferent cine suportă această creştere de preţ. Impactul
sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producătorilor este diferit în funcţie de mărimea
impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacă creşterea de
preţ este suportată de producător, atunci oferta totală se diminuează, acesta oferind o
cantitate mai mică la preţul pieţei. Dacă creşterea de preţ este suportată de consumator,
atunci cererea totală se diminuează, el cerând o cantitate mai mică la preţul pieţei având în
vedere că preţul unitar a crescut. Efectul general este acelaşi ca în situaţia în care impozitul
este suportat de producător şi se va reduce şi cantitatea oferită.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ influenţează nivelul de echilibru deoarece
bunurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia preţului. Astfel, un bun cu cerere
inelastică este cel la care atunci când preţul creşte cantitatea cerută scade mai puţin, fiind în
general produse de strictă necesitate care au puţini înlocuitori şi astfel, dependenţa
consumatorului este mare de produsul respectiv.

167
 Subvenţiile sunt considerate un fel de “impozite inverse”. Oferirea unei subvenţii
are ca efect fie reducerea costurilor de producţie şi evident, creşterea cantitătii oferite, fie
scăderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantităţii cerute.
Guvernul apelează la aplicarea impozitelor şi taxelor pentru frânarea producţiei
unui anumit bun. Dacă ar interzice producţia respectivă, atunci această măsură ar echivala
cu aplicarea unor taxe atât de ridicate încât nici un producător nu ar fi capabil să accepte
continuarea activităţii. De aceea, prin impozite şi taxe, oferta este doar frânată, existând
producători dispuşi să plătească aceste sume dar să-şi continue activitatea.
Reglementările prin norme şi legi reprezintă o altă formă a intervenţiei publice.
Aici se includ limitele minime şi maxime de preţ, reglementările zonale, legile privind
munca minorilor ş.a.m.d.
Există două categorii de reglementări juridice: economice şi sociale.
Reglementările economice sunt destinate să amelioreze ineficienţa eventuală generată de un
eşec al pieţei sau o situaţie de monopol. Reglementările sociale urmăresc aspectele de
echitate şi rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de lucru
nesănătoase.
În cadrul reglementărilor economice se disting preţurile “plafon” şi preţurile
“suport”. Preţurile “plafon” reprezintă limitele maxime de preţ la care poate fi vândut un
produs, iar cele “suport”, preţurile minime. De multe ori, asemenea limite sunt justificate de
considerente de echitate, dacă preţul pieţei este prea înalt sau prea scăzut.
Reglementările zonale vizează limitarea anumitor activităţi în unele zone, fiind un
efort de protecţie a comunităţii: limitarea societăţilor de transport într-un oraş, a numărului
de restaurante, etc. Prin acordarea restrictivă a licenţelor în activitatea de transport, se
reduce numărul taxiurilor într-o zonă şi creşte tariful practicat.
Intervenţia publică este o realitate în orice economie de piaţă. Scopul său este
ameliorarea eficientei economice şi respectarea echităţii sociale. De multe ori însă echitatea
primează şi este neglijată cerinţa eficienţei economice. Dar indiferent de modalităţile de
intervenţie publică există o întrebare de avertizare pentru guvernele democratice: este oare
benefic să se corecteze un eşec al pieţei în timp ce alte neajunsuri ale sale se menţin?
Corectarea unei condiţii nesatisfăcute de eficienţă nu generează în mod obligatoriu
îmbunătăţirea eficienţei de ansamblu într-o societate atâta timp cât alte situaţii rămân
ineficiente. De aceea, unii consideră încercarea de corectare a eşecurilor pieţei a fi o
greseală.
Cu toate acestea intervenţia publică nu trebuie şi nu poate fi eliminată. Dar la baza
deciziilor de politică economică trebuie să se afle argumente solide şi analize economico-

168
sociale. Astfel, poate că resursele statului nu ar mai fi risipite de multe ori pe acţiuni cu
efecte pozitive scăzute sau inexistente sau chiar mai rău, cu efecte negative. Astfel, o analiză
de tipul cost-beneficiu şi la nivel guvernamental ar justifica economic acţiunile şi deciziile
publice. Iar o analiză concretă a condiţiilor de muncă şi de trai ar justifica aceste acţiuni şi
decizii publice şi din punctul de vedere al echităţii, într-o societate în care mulţi trăiesc într-o
lume a luxului material, iar alţii, foarte mulţi se vaită de sărăcie.

Preţurile, bacşişul şi echitatea

în economia modernă

România parcurge o etapă în care toţi factorii de decizie încearcă să îmbunătăţească

evoluţia sistemelor economice. Mai simplu spus, toţi managerii şi executanţii se preocupă
de creşterea nivelului de trai, de stabilizarea economiei şi restrângerea dezechilibrelor. Dar
acest proces de restructurare economică este îndelungat. Teoria economică a oferit şi oferă
suport pentru lansarea unor politici economice. Practica însă – în ţările cu economie de piaţă
dezvoltată susţine mai mult sau mai puţin literatura economică.
În acest fel, dezorientarea în care se află viaţa economico-socială se explică
simplu: adoptarea unor măsuri de politică economică în spiritul teoriei care susţine
orientarea economică spre echilibru, eficienţă şi echitate poate să intre în contradicţie cu
măsurile aplicate într-o economie, adică cu practica economică din unele ţări.
De exemplu, în România preţul afişat este cel pe care îl plăteşte consumatorul,
adică o sumă care include şi taxa pe valoarea adăugată (TVA); desigur sunt situaţii în care se
afişează şi preţurile fără TVA, dar atunci se precizează clar acest lucru. În schimb, în SUA,
preţul afişat este fără TVA, în timp ce cumpărătorul achită mai mult în momentul cumpărării
unui bun. Ar fi simplu pentru un individ să calculeze singur procentul care reprezintă TVA
şi să-l adauge la preţul fără TVA cu condiţia ca această cotă să fie cunoscută. Ori, în
economia americană se practică mai multe nivele ale taxei pe valoarea adăugată, iar
consumatorul neavizat are o surpriză în momentul plăţii.
De asemenea, bacşişul este ceva obişnuit în economia americană şi în multe
economii de piaţă moderne din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un ghid
de comportament. Din cuprinsul său, turistul află lucruri utile şi interesante cum ar fi
unităţile de măsură pentru confecţii, îmbrăcăminte, distanţă, viteză, temperatură etc. Dar
mai află şi că bacşişul este considerat oficial o practică uzuală. Mai precis, se obişnuieşte să
se plătească 15% gratuitate peste nota de plată la restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un

169
şofer de autobuz, gratuitatea se ridică uzual la 1$ de persoană, iar pentru un ghid turistic la
2$ de persoană pe zi. Acest bacşiş, numit elegant gratuitate este considerat un preţ plătit de
consumator pentru manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul călătoriei. Par sume mici,
dar o familie din Europa care nu este obişnuită cu acest sistem, dacă are 3 membri şi se
angajează într-o excursie de 10 zile, trebuie să plătească 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacă
autocarul transportă 30 de persoane atunci suma însuşită de ghid sub formă de bacşiş se
ridică la 600$. Totuşi, dacă cineva consideră că relaţia cu şoferul sau ghidul a fost încordată
sau că aceştia nu merită gratuitatea, poate să renunţe la a plăti. Cu toate acestea, sunt
persoane insistente care îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare că serviciile au fost
aceleaşi.
Şi atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este
cerut direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu
este întrebat în legătură cu disponibilitatea de a-l achita?
Adepţii acestui sistem îl consideră o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei
admit că salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuităţii are un rol dublu: pe
de o parte de creştere a veniturilor celor care o primesc, fără a exista o majorare oficială a
salariilor, iar pe de altă parte de stimulare a acestora în vederea prestării unor servicii de
calitate menite să sporească satisfacţia turiştilor.
Păreri opuse consideră gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus
să o plătească şi este forţat să explice că serviciile nu au corespuns aşteptărilor sale.
În plus, dacă salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de
autorităţile însele de ce nu se majorează acestea şi se acceptă sistemul bacşişului? Şi dacă se
acceptă oficial gratuitatea, lăsându-i pe potenţialii primitori să o ceară direct, chiar afişând
afirmaţii de tipul „Bacşişul va fi apreciat”, de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi prestatori
de servicii, sau diverşi funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au dreptul la
gratuitate funcţionarii de la ghişeele băncilor, bărbierii şi frizeriţele, cosmeticianele, medicii,
profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi avea o relaţie plăcută, agreabilă cu clientul, pacientul
sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie şi încredere? Argumentul potrivit căruia aceste
categorii de profesiuni generează salarii mari este total neadevărat cel puţin în unele
economii.
Şi atunci, dacă sistemul gratuităţii este acceptat nu numai de primitor şi plătitori,
dar şi recunoscut de autorităţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte ţări
occidentale, în economia românească, gratuitatea se manifestă în alte forme. Aici, deşi
există, bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practică frecvent, dar este o expresie
clară a voinţei clientului satisfăcut de serviciile primite şi are un nivel variabil stabilit de

170
plătitor în funcţie de disponibilitatea sa financiară şi satisfacţia resimţită. În schimb, există
alte profesiuni în afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al gratuităţii, consumatorii
admiţând că dacă nu plătesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui. Dar acesta reprezintă un
teren periculos, în care se reduce distanţa de la gratuitate, ca recompensă pentru serviciu, la
mită, ca o necesitate pentru primirea serviciului.
În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnă adaptarea
ţării la economiile deja membre presupune numeroase schimbări. Dar acestea nu trebuie
preluate de dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai
acele măsuri care corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.
Este adevărat că receptivitatea la schimbare este diferită de la individ la individ, în
funcţie de gradul său de educaţie şi mediul său de existenţă (familie, prieteni, colegi de
muncă).
În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmă că într-o
economie de piaţă un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fără ca aceasta să fie o
discriminare sau înşelătorie. El a învăţat să decidă între a cumpăra un produs la un preţ nu
prea convenabil şi a pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care găseşte acelaşi
produs la un preţ mai atractiv.
Dar niciodată nu va admite bacşişul ca o problemă impusă voinţei sale şi la un nivel
general practicat de care trebuie să ia cunoştinţă şi căruia trebuie să se conformeze.
Echitatea în economia românească, rămâne cea de altfel, în toate economiile, un
proces nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în măsură să intervină în
funcţionarea sistemelor economice şi să le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai
eficientă şi mai echitabilă.
Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei
economiei româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu conduce
automat la eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul public nu
încetează să analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi principiilor de
echitate socială.

171
Răspunsuri

Capitol Nr.
Grile I II III IV V VI VII VIII IX X
1 b c c c a b a a d d
2 b d a c a b b d c c
3 a d b b c c a a a a
4 d a a c b b c a d b
5 a a b d d b d b a b
6 c c d a b a d d c b
7 d a a b b d c c b a
8 a b b b d a d a d b
9 a d d b c b c c c a
10 a b b d b b a c d c
DA / NU

1 DA NU NU NU NU DA NU DA NU DA
2 NU DA NU NU NU NU NU NU NU NU
3 NU NU DA DA DA NU NU NU DA NU
4 DA NU DA NU NU DA DA DA DA DA
5 NU DA NU DA DA NU DA NU NU NU
6 NU NU NU DA DA DA NU NU NU NU
7 NU NU NU DA DA DA NU DA NU NU
8 DA DA DA NU DA DA NU DA NU DA
9 NU DA NU NU NU NU DA NU DA NU
10 DA DA DA NU NU NU NU DA DA DA

174
Bibliografie

• Apgar, W., Brown, James - Microeconomics and Public Policy, Scott, Foreman and
Company, 1987
• Wand, Roger - Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins, Publishers, 1992
• McConnell, Campbell, Brue, Stanley - Microeconomics, Ediţia 13, McGraw-Hill, Inc.,
1996
• Atkinson, Loyd - Economics, Richard D. Irving Inc., Homeweood, Illinois, 1982
• Ciucur, D., Gărilă, Ilie, Popescu, C-tin, Economie – Manual Universitar, Editura
Economica, 1999
• Angelescu, Coralia, Stănescu, Ileana, Economie politică – elemente fundamentale,
Editura Oscar Print, 1999
• Profiroiu, Alina – Economia sectorului public, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
• Blaug, Mark - Teoria economică în retrospectivă, Editura didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992
• Constantinescu, N. N. - Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică,
Bucureşti, 1996
• Flauzat, Denise - Economie contemporaine, P:U:F:, Paris, 1992
• Hayne, Paul - Modelul economic de gândire – Mersul economiei de piaţă libere - ,
Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1991
• Lipsey, Richard G., Christal, Alec - Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,
1999
• Manoilescu, Mihail - Încercări în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1938
• Mattei, Dogan, Pelasay, Dominique - Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate
socialistă, Editura Alternative, Bucureşti, 1992
• Tofler, Alvin - Al treilea val, Editura politică, Bucureşti, 1983
• Woannacott, Paul, Wonnacott, Ronald – Economics, McGraw-Hill Book Company,
New – Zork, 1986
• Matei, Ani, - Economie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

174
CUPRINS

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC.................................................................................................................1

PARTEA I.................................................................................................................................................................3

Probleme esenţiale ale economiei sectorului public.............................................................................................3

Capitolul I. Introducere în economia sectorului public...................................................................................4

1. 1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui..........................................................................................4
1. 2. Manifestarea sectorului public...........................................................................................................7
1. 3. Preocupări actuale în domeniul sectorului public..............................................................................9
Capitolul II. Rolul sectorului public şi funcţiile sale.....................................................................................13
2. 1. Importanţa sectorului public............................................................................................................13
2. 2. Funcţiile sectorului public................................................................................................................16
2. 3. Conducerea sectorului public...........................................................................................................18
Capitolul III. Piaţa şi politica publică...........................................................................................................22
3. 1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice.....................................................................................22
3. 2. Piaţa şi eşecul pieţei.........................................................................................................................29
3. 3. Formele intervenţiei publice pe piaţă...............................................................................................31
3. 4. Contradicţii între eficienţă şi echitate..............................................................................................34
Capitolul IV. Bunurile publice şi producţia în sectorul public......................................................................37
4. 1. Caracteristicile bunurilor publice.....................................................................................................37
4. 2. Optimizarea producţiei de bunuri publice........................................................................................39
4. 3. Producţia de bunuri în domeniul sectorului public..........................................................................43
Capitolul V. Preţurile în sectorul public.......................................................................................................46
5. 1. Coordonatele preţului în economia de piaţă contemporană.............................................................46
5. 2 Reglementări în domeniul formării preţurilor...................................................................................50
5. 3. Preţurile administrate prin intervenţie publică.................................................................................55
5. 4. Preţurile bunurilor publice...............................................................................................................58
Capitolul VI. Externalităţile..........................................................................................................................64
6. 1. Conceptul de externalitate; formele sale..........................................................................................64
6. 2. Analiza externalităţilor.....................................................................................................................67
6. 3. Echilibrul în condiţii de externalitate...............................................................................................69
6. 4. Nivelul optim de externalitate..........................................................................................................72
6. 5. Controlul externalităţilor..................................................................................................................76
Capitolul VII. Alegerea publică....................................................................................................................81
7. 1. Opţiunea publică şi elementele sale.................................................................................................81
7. 2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publică.......................................................................................84
7. 3. Alegerea colectivă prin votul majorităţii.........................................................................................87
7. 4. Analiza comparativă între alegerea privată şi alegerea publică.......................................................90
7. 5. Factori de influenţă asupra alegerii publice.....................................................................................96
Capitolul VIII. Economia problemelor sociale..............................................................................................98
8. 1. Aspecte ale securităţii şi insecurităţii sociale...................................................................................98
8. 2. Inegalitatea veniturilor în societate................................................................................................102
8. 3. Societatea şi problema sărăciei......................................................................................................107
Capitolul IX. Alte aspecte ale economiei sectorului public.........................................................................109
9. 1. Politicile macroeconomice.............................................................................................................109
9. 2. Alte politici economice..................................................................................................................110
9. 3. Economia asistenţei medicale........................................................................................................110

175
 9. 4. Integrarea economică şi copiii instituţionalizaţi............................................................................111
9. 5. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public..........................................................114
9. 6. Sectorul public în România............................................................................................................115

PARTEA II...........................................................................................................................................................120

Verificarea cunoştinţelor prin întrebări, texte de comentat şi teste..............................................................120

PARTEA III..........................................................................................................................................................160

Eseuri şi comentarii privind unele probleme ale economiei sectorului public.............................................160

176