COLEGIUL DE REDACŢIE:

Din partea Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative

a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi:
– Emilia Tănăsescu, redactor-şef;
– Viorel Daghie, redactor şef-adjunct;
– Monica Susanu, membru;
– Violeta Puşcaşu, membru;
– Cristian Georgescu, membru;
– Daniela Şarpe, membru.
Din partea Academiei de Studii Economice din Moldova:
– Silvia Ghinculov, redactor-şef;
– Ion Pârţachi, redactor şef-adjunct;
– Vitalie Cotelea, membru;
– Alexandru Armeanic, membru;
– Dorin Vaculovschi, membru.

Coordonatorul ediţiei – prof. univ. dr. Vadim Cojocaru

Adresa redacţiei:
ASEM, Chişinău – 2005
Str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni 59, bloc B, b.106
Tel: (373-2)24-26-63, fax: (373-2)24-26-63
E-mail: dei@mail.md
Certificat de înregistrare nr. 87 din 18 iulie 2000, ISSN 1810-8725
Revista este acreditată de consiliul Naţional de Acreditare şi Atestate al R.M.

©Editura ASEM, Chişinău – 2006

Redacţia nu este responsabilă pentru conţinutul articolelor publicate.
Materialele neacceptate nu se recenzează şi nu se restituie autorilor.
Redactor responsabil de ediţie – Galina Cotelea
Corector – Valentina Solovei
Operatori – Natalia Ivanov, Tatiana Boico
Redactor tehnic-designer – Feofan Belicov

Bun de tipar 31.05.06

Coli de autor 17.0. Coli de tipar 14,0.
Tirajul 70 ex. Comanda nr.
Tipografia Departamentului Editorial-Poligrafic al ASEM
tel. 24-55-51
 CUPRINS

DREPT
TEODOR GH. ARAT,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Necesitatea încriminării unor fapte ilegale în vederea integrării în spaţiul penal european ............ 5
ALEXEI BARBĂNEAGRĂ, ULIM
Precedentul judiciar (aspecte teoretico-practice) ............................................................................. 8
RĂDUCAN OPREA,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Fuziunea societăţilor comerciale ...................................................................................................... 12
MARIA NICOLAI; SOFIA TOTOLICI,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Rolul responsabilităţii sociale în strategia întreprinderii ................................................................. 16

ECONOMIE

ELENA TURCOV;
MARIANA AMBROS, ASEM
Fundamentarea strategiilor de dezvoltare în cadrul întreprinderilor de comerţ cu amănuntul...... 19
ADRIAN MICU; ANGELA-ELIZA MICU,
Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi
Cauze şi efecte ale stabilirii în mod ineficient a strategiilor de preţ ................................................ 22
VIOREL ŢURCANU;
ALIONA BÎRCĂ, ASEM
Abordarea comparativă a contabilităţii rezervelor pentru acţiuni proprii ........................................ 26
MIHAELA NECULIŢĂ,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Competitivitatea – concept esenţial al integrării atât la nivel regional, cât şi la nivel global .......... 29
MARINA NICOLAESCU, ASEM
Liderismul organizaţional şi importanţa factorului gender .............................................................. 34
COSTEL NISTOR; ROZALIA NISTOR,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Evaluarea rezultatelor sistemelor economice. Criterii de analiză .................................................... 38
OXANA SAVCIUC; MIHAIL SOLCAN, ASEM
Conţinutul şi semnificaţia imaginii în contextul managementului întreprinderii ............................ 40
NICOLETA CRISTACHE,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Comunicarea internă – element de bază în elaborarea strategiei de dezvoltare organizaţională ..... 44
ADRIAN MICU; ANGELA-ELIZA MICU,
Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi
Stabilirea strategică a preţurilor plecând de la client şi concurenţă ................................................. 48

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 3

 COSTEL NISTOR,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
Sistemul economic în noua eră. Lumea comunistă ......................................................................... 51
ION MĂRGINEANU, ULIM
Strategia economico-investiţională a Germaniei în Europa Centrală şi de Est ............................... 54
LUDMILA BILAŞ, ASEM
Echipele şi lucrul în echipă în business-organizaţii ......................................................................... 60
ANATOL GRAUR;
SVETLANA MIHAILA, ASEM
Reforma Legii contabilităţii în Republica Moldova ........................................................................ 64
RADU STROE, ASE Bucharest
The measure of the budgetary financing effects .............................................................................. 68
MARIANA CUCU, ASEM
Cauzele apariţiei crizelor bancare şi modalităţile de prevenire a acestora ...................................... 71
ANGELA BAURCIULU, ASEM
Evoluţia conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică ..................................... 75
DIANA GALEA; VALERIU COJOCARU, ASEM
Internaţionalizarea afacerii – cheia succesului pe piaţa internaţională ............................................ 83
DJULIETA RUSU, ASEM
Bariere în comunicarea managerială şi căi de depăşire ................................................................... 87

ATTILA GYORGY, ASE BUCUREŞTI

Europa de Est şi cardurile ................................................................................................................ 93

INFORMATICĂ

VITALIE COTELEA, ASEM

Aspecte ale problemei de determinare a atributelor primare în schemele relaţionale ..................... 97
SILVIA GHINCULOV;
NATALIA CHERADI, ASEM
Conceptul bibliotecilor electronice .................................................................................................................. 100
PETYA POPOVA,
Tsenov Academy of Economics, Bulgaria
Potentialities of the modern corporate information system for increasing company’s competitiveness .... 106
VADIM SARDAC, ULIM
Modelul de calcul al riscului «Neexecutării portofoliului comenzilor la termenul fixat»
în programul de analiză şi pronosticare a riscurilor de antreprenor ................................................. 110

4 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 DREPT

NECESITATEA ÎNCRIMINĂRII UNOR FAPTE ILEGALE ÎN VEDEREA

INTEGRĂRII ÎN SPAŢIUL PENAL EUROPEAN

Lector univ. dr. Teodor Gh. ARAT,

Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi

In 1991 the Parliamentary Assembly of the Europe Council accepted Romania in the organization, with
the status of special guest.
Accepting inside the organization the Central European and East European countries represents a
process that will enable the creation of a real European legal environment.
After 1990 the Central European and East European countries faced a growth of delinquency in
general and new forms of its manifestation, in particular. The institutions of the respective countries were not
prepared to fight against the new type of delinquency.
Romania’s interest in becoming member state of the European Union and N.A.T.O. highlighted the
need of reforming the legal frame necessary to the transitional period that it is now facing.
Our criminal legislation has many serious gaps that have to be urgently filled, namely the lack of
charging for the war crimes, the crimes against the United Nations and the related staff, the offence of
terrorism, the new economic and financial delinquency, the informatics delinquency.

Când, în ianuarie 1991, Adunarea Principalul rol al Consiliului a constat în

Parlamentară a Consiliului Europei dezbătea la
Strasbourg cererea României de admitere în
organizaţie (cu statut de invitat special), primul
ministru de atunci argumenta că „dacă România
nu poate exista în afara vocaţiei sale europene,
este la fel de adevărat că Europa nu poate să
capete formă fără România”.
Materializarea unor febrile căutări
întreprinse pe parcursul a peste un secol,
accelerate în special după cel de-al doilea război
mondial, în scopul jalonării contracţiei unei păci
durabile pe continentul care a generat cele mai
sângeroase conflicte armate, Consiliul Europei
este organizaţia politică interguvernamentală cu
caracter regional ce reuneşte la ora actuală 40 de
state. Acestea militează în comun pentru unitatea
europeană, apărarea şi consolidarea democraţiilor
pluraliste şi a drepturilor individului, pentru
găsirea şi definirea unor soluţii la problemele
grave cu care se confruntă societatea
contemporană, precum şi pentru cultivarea şi
accentuarea conştiinţei şi valorilor identităţii
culturale europene.
Apărând democraţia şi drepturile omului,
acţionând pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii
europenilor, Consiliul Europei a realizat şi o
vastă activitate juridică în domeniul prevenirii şi
combaterii fenomenului criminalităţii internaţi-
onale care, aşa cum rezultă din datele instituţiilor
juridice naţionale şi internaţionale, a atins cote
îngrijorătoare pentru toate statele vechiului
continent.
armonizarea legislaţiei penale a ţărilor membre,
obiectiv major înscris în statutul său.
Admiterea în Consiliul Europei a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est reprezintă un proces
care va duce la realizarea unui adevărat spaţiu
judiciar penal paneuropean, ca urmare a
ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului şi a principalelor convenţii penale,
ajungându-se, într-un orizont de timp convenabil,
la armonizarea legislaţiilor penale ale tuturor
ţărilor membre.
În cursul ultimelor decenii, dezvoltarea
relaţiilor interstatale pe toate planurile, dar mai
cu seamă dezvoltarea rapidă a tehnologiei, cu
precădere a comunicaţiilor, a schimbat radical
ritmul vieţii sociale şi modalităţile de lucru la
toate nivelurile, dând naştere şi la noi forme de
criminalitate, necunoscute anterior, a căror
prevenire şi contracarare este pentru instituţiile
abilitate, cel puţin în această fază, aproape
imposibil de realizat.
Când afirmăm acest lucru, mai ales
raportându-ne la situaţia României, avem în
vedere pregătirea profesională, capacitatea tehnică
şi logistică redusă şi legislaţia insuficientă,
confuză şi în mai multe cazuri caducă.
Statisticile puse la dispoziţie de Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală – Interpol
atestă faptul că, în perioada 1990-1994 în 17 state
europene, printre care Bulgaria, Polonia, România,
Rusia, Ungaria şi Ucraina, s-a înregistrat o creştere
explozivă a fenomenului criminalităţii, cu rate de
creştere progresive de la an la an.

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 5

 DREPT
Aceasta nu înseamnă că în celelalte state cu
democraţii consolidate, infracţionalitatea a
înregistrat regrese, ci, din contră, a cunoscut
creşteri datorate „exportului” de infractori din
ţările fostului bloc comunist, ca urmare a
deschiderii graniţelor acestora şi a liberei
circulaţii a cetăţenilor lor, formă a democraţiei la
care au subscris, fără nici o reţinere, toate
guvernele de după 1989.
În aceste ţări au apărut forme de
criminalitate necunoscute sau puţin prezente
anterior, precum: crima organizată cu toată paleta
ei de fapte ilegale, criminalitatea economico-
financiară, traficul clandestin de emigranţi,
traficul şi consumul de droguri, terorismul ş.a.,
toate manifestându-se atât intern, cât şi
transfrontalier.
În opinia majorităţii experţilor –
criminologi, magistraţi, poliţişti – pericolul cel
mai mare pentru societate îl constituie
criminalitatea organizată, fenomen ce a căpătat
proporţii îngrijorătoare, cu atât mai mult, cu cât
filierele şi rutele acestora s-au extins dincolo de
frontierele naţionale, exploatând legăturile etnice,
religioase, culturale şi tradiţionale create peste tot
în lume.
Grupurile criminale organizate au devenit
mai sofisticate, folosindu-şi profitul şi puterea
atât pentru propria protecţie, cât şi pentru a
influenţa cercurile puterii de stat.
Profiturile imense rezultate din activităţi
criminale organizate sunt de asemenea natură,
încât afectează în mod direct stabilitatea
economică a multor state, indiferent de nivelul
lor de dezvoltare, cu atât mai mult, cu cât ele sunt
reciclate în activităţi în aparenţă legitime.
Ca şi în cazul celorlalte ţări est-europene,
România a păşit în ultimul deceniu al secolului
XX cu o legislaţie penală depăşită, neadecvată
perioadei de tranziţie pe care o parcurge şi în
prezent. În plus, eforturile de aderare la Uniunea
Europeană şi N.A.T.O. au pus în evidenţă
necesitatea alinierii legislaţiei, în general, şi a
legislaţiei penale, în special, la cerinţele
sistemului european şi internaţional, impuse prin
tratatele şi convenţiile internaţionale la care
România este parte.
Pe lângă reformele structurale pe care ţara
noastră trebuie să le realizeze în domeniul
justiţiei, administraţiei şi al organelor de ordine
internă, constituite în capitole ale programului de
aderare, s-a impus şi sistematizarea, modificarea
şi adaptarea unor reglementări juridice mai
6 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
corespunzătoare situaţiei existente pe plan intern
şi internaţional.
Modificările efectuate conjunctural în Codul
Penal Român, intrat în vigoare la 1 ianuarie
1970, au fost doar nişte paleative, fiind nevoie,
după părerea multor jurişti, chiar de recrearea
unui cod penal modern, în conformitate cu
principiile dreptului internaţional penal.
Astfel, dacă am analiza codul nostru penal
după exigenţele Statutului Curţii Penale
Internaţionale, instanţă cu vocaţie universală
înfiinţată prin Tratatul de la Roma din 1998, am
observa lipsa încriminării distincte a crimelor de
război.
În codul nostru penal nu se respectă
distincţia folosită în Dreptul Internaţional Penal
între crimele de război, crimele contra păcii şi
omenirii şi crimele împotriva umanităţii, unele
fapte fiind încriminate în Titlul X – „Infracţiuni
contra capacităţii de apărare a României”,
respectiv în cap. II – „Infracţiuni săvârşite de
militari şi civili”, iar altele în Titlul XI –
„Infracţiuni contra păcii şi omenirii”.
Ratificarea de către România a Tratatului de
la Roma şi recent încheiatele conflicte militare
din fosta Iugoslavie, soldate cu numeroase crime
de război comise de beligeranţi din toate taberele,
pun în evidenţă necesitatea încriminării acestor
fapte imprescriptibile, ignorată până acum de
legiuitorii români.
Totodată, considerăm necesară reglementa-
rea, printr-un articol care trebuie inclus în Titlul
„Crime contra umanităţii”, a crimelor săvârşite
împotriva Naţiunilor Unite şi a personalului
asociat. Pe lângă lipsa unei asemenea încriminări
în Codul Penal, avem în vedere că în prezent şi în
viitor tot mai mulţi cetăţeni români capătă un
asemenea statut, fiind angajaţi în diversele
misiuni organizate de O.N.U. şi pentru protejarea
lor se impune ca, la rândul nostru, să protejăm
Naţiunile Unite şi personalul asociat al acestora.
În ce priveşte crimele convenţionale sau
delictele, după unii autori, actualul Cod Penal are
serioase lacune. Infracţiunea de terorism, atât de
actuală în momentul de faţă, când toate statele
civilizate sunt angrenate într-o campanie de
amploare mondială, nu este încriminată nici
măcar prin definiţia convenită de Societatea
Naţiunilor în 1937, a cărei paternitate ne-o
asumăm, în parte.
Legiuitorul român a considerat că actele
criminale de terorism ar fi suficient de acoperite
de reprimarea prevăzută pentru alte fapte,
 DREPT
precum: omorul deosebit de grav (art.176),
atentatul care pune în pericol securitatea statului
(art.160), atentatul contra unei colectivităţi
(art.161), actele de diversiune (art.163), în timp
ce alte modalităţi de înfăptuire, din care
exemplificăm: deturnarea de aeronave în scop
terorist, luarea de ostatici, actele de violenţă
îndreptate împotriva aviaţiei civile şi altele, nu se
regăsesc încriminate sub nici o formă în codul
nostru penal şi nici în legi extrapenale.
De asemenea, trebuie arătat că în legea
penală română crima organizată nu se regăseşte
nici în încriminări independente şi nici sub forma
unor infracţiuni care i se circumscriu: răpiri de
persoane în scop de estorcare, omoruri la
comandă, jaf cu mână armată (hold-up),
impunerea şi perceperea taxelor de protecţie
(raketing), trafic clandestin de emigranţi, trafic de
carne vie etc.
O altă infracţiune convenţională – traficul
cu femei şi copii, în Codul Penal Român nu
apare încriminată în spiritul „Convenţiei pentru
reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a
exploatării prostituţiei semenilor”, al „Convenţiei
pentru protecţia copilului” şi nici a convenţiilor
europene în materie, ci în mod colateral, în art.
329, care încriminează proxenetismul, cu două
forme agravante, din care una priveşte săvârşirea
faptei faţă de minor, în art. 197 privind violul şi
în art. 198 referitor la actul sexual cu un minor,
introduse prin Legea nr. 197 abia în noiembrie
2000.
În altă ordine de idei, criminalitatea
economico-financiară sau a „gulerelor albe”,
cum mai este etichetată, nu-şi găseşte decât o
palidă reflecţie în legislaţia noastră penală.
Frauda financiară şi evaziunea fiscală, parţial
reglementate printr-o lege extrapenală, nu se
regăsesc încriminate în Codul Penal, în schimb se
menţin fapte ca înşelăciunea la măsurătoare şi cu
privire la calitatea mărfurilor, specula,
delapidarea a căror pericol social este
incomparabil cu gravele agresiuni ale economiei
săvârşite prin inginerii financiare, privatizări
frauduloase, corupţie şi abuz în serviciu,
falimentări de bănci ş.a. Modificările care au
intervenit în domeniul infracţiunilor economice
au vizat mai mult mărirea unor pedepse şi mai
puţin preocuparea pentru încriminarea unor noi
modalităţi faptice de săvârşire a unor astfel de
acte ilegale.
În fine, se cuvine să menţionăm şi faptul că
România trebuie să se adapteze noii ere
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
informaţionale şi putem afirma că după 1989 s-au
făcut unele eforturi în ce priveşte dotarea cu unele
elemente caracteristice societăţii informatizate.
Ceea ce însă n-a făcut România până acum este
alinierea cadrului legal informaţional. Nu există
decât o reglementare incompletă şi insuficientă în
ce priveşte programele pe calculator, respectiv
Legea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.
Acesta este motivul pentru care ţara noastră este
„periculoasă” pentru comunitatea internaţională,
având în vedere caracterul transfrontalier al
criminalităţii informatice. Recent, lipsa legislaţiei
penale în materie a dus la reacţii împotriva ţării
noastre, aplicarea unor sancţiuni şi somarea de a
completa normativul juridic penal. Faptul că tineri
români bulversează Internetul, producând
substanţiale pagube economice altor state,
cauzează prejudicii pe plan internaţional
României.
Dacă la noi nu există legislaţie penală în
această materie este vina noastră şi nu trebuie să
plătească pentru aceasta comunitatea
internaţională.
Pentru a complini aceste lacune legiuitorii
actuali pot folosi clasificarea infracţiunilor
informatice conform listelor elaborate de
Consiliul Europei, iar în privinţa criminalităţii pe
Internet pot fi luate drept model actele normative
adoptate de Congresul SUA. în 1996
(Telecommunications Reform Act) sau legislaţia
britanică (Obscene Publication Act, Criminal
Justice and Public Order Act).
Neînţelegerea şi nerespectarea reglementă-
rilor internaţionale în domeniul tehnologiei poate
avea drept reacţie contrară a occidentalilor o
„blocare virtuală” a reţelelor de calculatoare, cu
pierderi inestimabile pentru ţările Europei de Est,
care nu au adoptat măsuri legislative
corespunzătoare.
Punctele de vedere prezentate mai sus,
susceptibile de completări şi discuţii, reprezintă,
de fapt, modalităţi de redefinire, corectare şi
completare ale Codului Penal Român, absolut
necesare integrării României în spaţiul penal
paneuropean.
Procesul de reformă a justiţiei, aflat în plină
desfăşurare, oferă ocazia de a realiza şi o reformă
legislativă menită să pună la dispoziţia noului stat
de drept o legislaţie modernă, suplă, concisă şi în
deplin acord cu legislaţia europeană
contemporană.
7
 DREPT

PRECEDENTUL JUDICIAR
(Aspecte teoretico-practice)
Conf. univ. dr. Alexei BARBĂNEAGRĂ, ULIM

Certains auteurs considèrent le précédent comme source du droit pénal; les autres disent que ce sont la
Constitution de la République de Moldova, les traités et les conventions internationales, la loi pénale qui
constituent la source du droit pénal.
La nécessité de reconnaître le précédent comme source du droit pénal est d’une importance majeure.
Comme base juridique pour reconnaître le précédent comme source du droit pénal servent les prévisions de
l’article 120 de la Constitution de la République de Moldova, intitulé „Le caractère obligatoire des
sentences et des autres décisions judiciaires définitives”.

În doctrina penală a mai multor ţări se În contextul expus, doctrina penală a RM nu

observă tot mai pronunţata apropriere a instituţiilor
de drept penal din sistemul romano-germanic de
cele din sistemul anglo-saxon, în sensul
interferenţei şi extinderii graniţelor.
Actualmente, impactul dreptului internaţional
penal asupra dreptului penal intern al statelor
devine şi mai decisiv.
Primul pas în ideea de apropiere a legislaţiei
naţionale de cea internaţională l-a constituit
elaborarea şi adoptarea noii Constituţii la
29.07.94.
Constituţia RM recunoaşte şi declară
prioritare prevederile actelor internaţionale
semnate de R.Moldova. Mai mult chiar, articolul
8, alineatul 2 din Constituţia R.M. stipulează că
„intrarea în vigoare a unui tratat internaţional
conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui
precedată de o revizuire a acesteia”.
O altă stipulare importantă a Codului Penal
este că acesta „se aplică în conformitate cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova
(CRM) şi ale actelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţe cu actele internaţionale privind
drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi
se aplică direct reglementările internaţionale” (a se
vedea prevederile alin. 3 art. 1). Această normă
penală derivă din conţinutul art. 7 al CRM, care
consfinţeşte faptul că numai aceasta este Legea ei
Supremă. Nici o altă lege sau un alt act juridic care
contravine prevederilor Constituţiei nu au putere
juridică. Pornind de la această prevedere
constituţională, instanţele judecătoreşti, la
efectuarea justiţiei, urmează să aprecieze
conţinutul legii sau al oricărui alt act juridic ce
reglementează raporturile juridice litigioase şi, în
cazurile necesare, să aplice Legea Supremă ca act
juridic normativ cu acţiune directă sau
reglementările internaţionale.
este univocă referitor la recunoaşterea, ca sursă a
dreptului penal, a precedentului judiciar. Unii autori
consideră precedentul ca izvor al dreptului penal
[10]; alţii sunt de părerea că sursă a dreptului penal
îl constituie doar Constituţia RM, tratatele şi
convenţiile internaţionale, legea penală [11].
Necesitatea de a recunoaşte precedentul drept
izvor al dreptului penal este de o importanţă
majoră care, după cum a fost relatat anterior, are
drept suport juridic prevederile art. 8, alin. 2 al
Constituţiei R.M. Conţinutul normelor şi
principiile dreptului internaţional penal se
completează, se îmbogăţesc esenţial prin hotărârile
concrete ale CEDO, ale curţilor penale
internaţionale.
Drept bază juridică pentru recunoaşterea
precedentului ca izvor al dreptului penal servesc şi
prevederile art. 120 din Constituţia RM, intitulat:
„Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi al altor
hotărâri judecătoreşti definitive”. Norma în cauză
stabileşte obligativitatea respectării sentinţelor şi a
altor hotărâri definitive ale instanţelor
judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de
acestea în timpul procesului, al executării
sentinţelor şi a altor hotărâri judiciare definitive.
Este indiscutabil faptul că CEDO constituie o
parte integrantă a sistemului legal intern. Această
concluzie este direct formulată în hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999
„Privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din
Constituţia Republicii Moldova”. Hotărârea
nominalizată stipulează că CEDO constituie o parte
integrantă a sistemului legal intern şi, respectiv,
urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a
RM, cu deosebire că CEDO are prioritate faţă de
restul legilor interne care îi contravin. Prevederile
CEDO sunt interpretate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, hotărârile căreia sunt
obligatorii pentru instanţele de judecată naţionale.

8 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 DREPT
Noţiunea de precedent este de origine latină
şi provine de la cuvântul praecedentis, adică
„anterior”.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii
române (DEX), precedent este un fapt sau caz
anterior analog, care poate servi ca exemplu, ca
regulă de conduită sau ca justificare pentru faptele
sau cazurile ulterioare similare.
În literatura juridică de specialitate sunt
diverse opinii referitoare la noţiunea de precedent
judiciar. Savantul rus K. Volkov, analizând opiniile
altor cercetători: C. Alexeev, A. Miţkevici,
concluzionează că noţiunea în cauză desemnează o
hotărâre judecătorească într-o cauză concretă, prin
care se constituie o normă de drept cu caracter
obligatoriu juridic [12].
În opinia lui K. Obragiev, noţiunea de
precedent judiciar include o hotărâre a instanţei de
judecată într-un caz concret publicată oficial, care
conţine o normă juridică aplicabilă în mod
obligatoriu ulterior sau interpretarea unei astfel de
norme. Din conţinutul juridic al precedentului
judiciar, ca izvor al dreptului penal, el poate fi
divizat în:
• precedent judiciar cu caracter normativ –
desemnează o hotărâre judecătorească
într-o cauză concretă, prin care: a fost
creată o normă juridico-penală, a fost
modificată norma juridico-penală sau a
fost anulată norma juridico-penală;
• precedent judiciar cu caracter
interpretativ – desemnează o hotărâre
judecătorească într-o cauză concretă, prin
care este dată o explicaţie obligatorie a
normei juridico-penale.
În funcţie de subiectul care creează
precedentul judiciar se deosebesc [13]:
• precedentul Tribunalului internaţional penal;
• precedentul Curţii Constituţionale;
• precedentul Curţii Supreme de Justiţie.
Cu unele precizări, această divizare a
precedentului judiciar după conţinutul hotărârii
instanţei de judecată şi după subiectul emitativ este
susţinută de autorul prezentului articol. În viziunea
noastră, subiect care creează precedentul judiciar este
şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Cea mai masivă încorporare a normelor şi
principiilor dreptului internaţional se efectuează în
Republica Moldova prin intermediul hotărârilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Evident că
aplicarea normelor internaţionale penale sau
procesual-penale, încorporate în unele cazuri şi în
legislaţia internă, se realizează prin intermediul
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
analizei precedentelor Curţii Europene a
Drepturilor Omului. În ordinea de idei expuse,
aducem un calitate de exemplu decizia Colegiului
penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova nr.1re-58/2005 din 24.05.2005.
Potrivit procesului-verbal din 17 februarie
2005, Procurorul General al R.M. a dispus
începerea urmăririi penale în privinţa lui S.V.
în baza art.318 alin.(3) CP – înlesnirea evadării
unei persoane arestate pentru o infracţiune
deosebit de gravă.
Ca temei de începere a urmăririi penale s-a
indicat că ofiţerul de urmărire penală P.P. efectua
urmărirea penală în cazul penal al lui U.P., bănuit
în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 195
alin. (2) CP şi care se afla în stare de arest. Con-
ducerea urmăririi penale o efectua procurorul V.S.
La 28 iunie 2004, către ora 1200, la cererea
ofiţerului de urmărire P.P., arestatul U.P. a fost
escortat de către poliţistul grupului de escortă
G.M. din sediul IDP în secţia „Delicte
informative” a CPS, pentru efectuarea acţiunilor
de urmărire penală. Pe la ora 1600, procurorul V.S.
l-a pus pe U.P. sub învinuire în baza art.195
alin.(2) Cod penal şi a început audierea acestuia în
calitate de învinuit, iar apoi l-a transferat fără
escortă în biroul său de serviciu, pentru
continuarea audierii. Aproximativ la ora 1620 S.V.
a ieşit din biroul său, lăsându-l pe arestatul U.P.
fără escortă şi supraveghere, discutând cu
lucrătorii de poliţie aproximativ 30 minute, timp în
care U.P. a evadat din localul procuraturii.
Astfel, Procurorul General a considerat că în
acţiunile lui S.V. persistă elementele de infracţiune
prevăzute de art. 318 alin. (3) CP, pornind
respectiv urmărirea penală.
Conform încheierii din 28 martie 2005 a
judecătorului de instrucţie al Judecătoriei Centru,
s-a admis plângerea lui S.V. şi s-a declarat nul
procesul-verbal de începere a urmăririi penale din
17 februarie 2005 referitoare la infracţiunea
prevăzută de art. 318 alin.(3) CP.
Adoptând soluţia dată, instanţa s-a referit la
prevederea art. 275 pct. 8) CPP privind existenţa
circumstanţelor care exclud pornirea urmăririi
penale, deoarece în privinţa aceleiaşi fapte,
printr-o hotărâre neanulată a organului de urmărire
penală, s-a încetat urmărirea penală a lui S.V.
Colegiul penal a menţinut hotărârea atacată
ca legală şi întemeiată. Printre argumentele
invocate acesta a menţionat că, în conformitate cu
Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului, Convenţie la care
9
 DREPT
Republica Moldova este parte, nimeni nu poate fi
urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile
aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru
care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă conform legii sau procedurii
penale ale acestui stat.
Astfel, Colegiul, ţinând seama de aceste
prevederi, a constatat că începerea unei noi
urmăriri penale împotriva lui S.V. privind
învinuirea în săvârşirea unor fapte la care există
hotărârea organului de urmărire penală neanulată
de încetare a urmăririi penale, atinge un drept
constituţional şi, în temeiul pct.3) alin.(2) art.313
CPP, judecătorul de instrucţie legal a examinat
plângerea lui S.V.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale din
05.02.2005 şi procesul-verbal de începere a
urmăririi penale în privinţa lui S.V. din 17.02.2005
descriu şi se bazează pe acelaşi comportament al
acestuia şi, având în vedere că art.4 din Protocolul
7 al CEDO interzice efectuarea repetată a unui
proces penal, care anterior s-a finisat cu o hotărâre
rămasă definitivă, declararea ultimului act
procesual ca nul este legală. Colegiul a menţionat
că această soluţie se bazează şi pe practica
judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului
expusă în cazurile Gradinger contra Austriei
(Hotărârea din 23.10.1995) şi Franţ Fişer contra
Austriei (Hotărârea din 29.05.2001).
Supunând analizei acest caz judiciar, putem
constata cu certitudine că Curtea Supremă de
Justiţie, motivând decizia sa, a apelat la două
precedente ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
În conformitate cu prevederile art. 135 şi 140
ale Constituţiei Republicii Moldova, Curtea
Constituţională, efectuând controlul constituţiona-
lităţii legilor, hotărârilor Parlamentului etc., poate să
le considere în totalitate sau parţial neconstituţi-
onale. Prin faptul declarării legilor neconstituţionale
Curtea Constituţională le lipeşte de putere juridică,
ceea ce echivalează în esenţă cu adoptarea unei noi
legi. Din cele menţionate, se poate concluziona că
recunoaşterea de către Curtea Constituţională a
legilor neconstituţionale de iure este un precedent
cu caracter normativ. În astfel de situaţii, instanţa de
judecată se va conduce nu de actul declarat necon-
stituţional, ci de hotărârea Curţii Constituţionale.
În activitatea sa, Curtea Constituţională
aplică pe larg precedentul judiciar al Curţii
Europene a Drepturilor Omului. În calitate de
10 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
exemplu, aducem Hotărârea1 Curţii
Constituţionale privind controlul
constituţionalităţii unor dispoziţii ale art. 421, art.
433 alin.(1), art. 452 alin.(1) şi art. 455 alin. (3) din
Codul de procedură penală al Republicii Moldova
nr. 16 din 19.07.2005. În acest caz, Curtea
Constituţională a constatat:
1. Potrivit art. 452 alin.(1) din Codul de
procedură penală (adoptat prin Legea nr. 122-XV
din 14 martie 2003, pus în aplicare la 12 iunie
2003)2, Procurorul General, precum şi, prin
intermediul avocatului, persoanele menţionate în
art. 401 pct. 2)-4) pot ataca cu recurs în anulare la
Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre
judecătorească irevocabilă după epuizarea căilor
ordinare de atac.
Persoanele menţionate în art. 401 alin. (1)
pct. 2)-4) din Codul de procedură penală sunt
inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea
civilmente responsabilă.
2. Autorul sesizării contestă dispoziţiile art.
452 alin.(1) din Codul de procedură penală,
conform cărora inculpatul, partea vătămată, partea
civilă şi partea civilmente responsabilă, după
epuizarea căilor ordinare de atac, pot depune
recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie
numai prin intermediul avocatului.
În opinia sa, aceste dispoziţii îngrădesc
accesul la justiţie şi încalcă principiul alegerii
libere a modalităţii de apărare, principii garantate
de Constituţie şi de actele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
În sesizare se susţine că prevederile precizate
din Codul de procedură penală contravin
dispoziţiilor art. art. 20, 26 din Constituţie, art. 6
alin. 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi art.14 alin. 3 lit. d) din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice.
3. Raportând dispoziţiile contestate la
normele constituţionale, la actele internaţionale şi
la legislaţia internă în domeniu, Curtea
Constituţională, printre alte argumente, a relevat
că „dreptul la apărare este un element esenţial al
dreptului la un proces echitabil”.
Potrivit art. 26 din Constituţie, dreptul
persoanei la apărare este garantat. Fiecare om are
dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace
1
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.101-
103/12 din 29.07.2005.
2
M.O., 2003, nr.104-110, art.447, art. 449.
 DREPT
legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor
sale; părţile au dreptul să fie asistate de un avocat
ales sau numit din oficiu pe parcursul procesului.
Astfel, dreptul la apărare este un drept
fundamental garantat, care poate fi exercitat de
către orice persoană în mod independent şi liber.
Aceeaşi interpretare rezultă şi din jurisprude-
nţa CEDO privind aplicarea art. 6 din Convenţie,
prin care s-a statuat că libertatea persoanei de a-şi
exercita ea însăşi apărarea este garantată.
Consacrând dezideratul fundamental privind
dreptul la apărare, statul garantează tuturor
persoanelor asistenţă juridică profesională în
condiţiile legii.
Standardele elaborate de către CEDO includ
libertatea persoanei de a alege forma de apărare,
iar obligaţia de a-i asigura apărătorul revine
statului, fiind exercitată doar în interesul justiţiei.
Potrivit art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, orice
acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie
asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune
de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.
Analizând minuţios legislaţia internaţională
şi cea naţională, Curtea Constituţională şi-a mai
motivat hotărârea sa prin aplicarea unui precedent
judiciar al Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Constituţională a indicat că în hotărârea
CEDO Meftah şi alţii contra Franţei din 26 iulie
2002, § 38, Guvernul a precizat că pentru o
persoană condamnată este permanent posibil de a
fi asistată de către un avocat din Consiliu (avocat
specializat), pentru a avea posibilitatea de a fi
reprezentată, în faza orală a procedurii, în faţa
camerei criminale, deoarece este instituit un regim
liberal de accedere la asistenţa juridică gratuită3.
În Republica Moldova se atestă o altă
realitate. Sub aspectul asigurării garanţiilor unui
proces echitabil, în cadrul procedurii de exercitare
şi examinare a recursului în anulare, prevederile
art. 452 alin.(1) din Codul de procedură penală
limitează dreptul cetăţeanului la apărare.
Concluzionând, Curtea Constituţională
relevă că dispoziţia contestată privind atacarea cu
recurs extraordinar a hotărârii judecătoreşti
irevocabile, după epuizarea căilor de atac, exclusiv
prin intermediul avocatului, aduce atingere
principiului accesului liber la justiţie şi dreptului la
apărare (art. 20 şi art. 26 din Constituţie) şi
diminuează în mod nejustificat exercitarea liberă
3
Pagina WEB a CEDO.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
şi deplină a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului, fapt pentru care califică drept
neconstituţională sintagma „prin intermediul
avocatului”, cuprinsă în art. 452 alin.(1) din Codul
de procedură penală.
Autorul nu a avut ca scop elucidarea
exhaustivă a temei abordate. Cu certitudine se
poate afirma că precedentul judiciar a obţinut
dreptul la viaţă în jurisprudenţa naţională şi acest
fapt va fi unul din cele decisive pentru
implementarea standardelor internaţionale în
legislaţia Republicii Moldova, pentru asigurarea
mai eficientă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Bibliografie:
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la
29.07.94.
2. Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. În vigoare pentru Republica
Moldova din 01.02.98.
3. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la
18.04. 2002.
4. Legea cu privire la Curtea Constituţională din
13.12.94.
5. Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie
din 26.03.96.
6. Codul de procedură penală din 14 martie 2003.
7. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14
octombrie 1999 „Privind interpretarea unor
prevederi ale art. 4 din Constituţia Republicii
Moldova”.
8. Hotărârea privind controlul constituţionalităţii
unor dispoziţii ale art. 421, art. 433 alin. (1), art.
452 alin. (1) şi art. 455 alin. (3) din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova, nr. 16
din 19.07.2005.
9. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova nr. 1re-58/2005
din 24.05.2005.
10. A. Mariţ. Drept penal, partea generală, vol. 1,
Chişinău, 2002, p. 38.
11. S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama.
Drept penal. Partea generală. – Chişinău:
Editura Cartier, 2005, p. 23-25.
12. К.Волков. Судебный прецедент в
уголовном праве: за и против. – Журнал
„Российский судья”, 2003, № 7, стр. 28-34.
13. К.Ображиев. Судебный прецедент в
уголовном праве России. – Журнал
„Уголовное право”, 2004, № 3, стр. 56.
Recenzent: conf. univ. dr. E. Donos
11
 DREPT

FUZIUNEA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Lector univ. dr. Răducan OPREA,

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale. Ea are
două forme – fuziunea prin absorbţie şi fuziunea prin contopire.
Fuziunea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului
constitutiv al societăţii.
Fuziunea are ca efect dizolvarea, fără lichidare a societăţii care îşi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului său către societatea beneficiară, în starea în care se găseşte la
data fuziunii în schimbul atribuirii de acţiuni sau părţi sociale, către asociaţii societăţii care încetează şi
eventual, a unei sume de bani care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor
sociale atribuite.

Fuziunea reprezintă una din formele existenţa şi transmiterea universală a

concentrării de capitaluri în vederea supravieţuirii
sau dezvoltării a două sau mai multe societăţi pe
piaţa concurenţială. În România se întâlnesc şi alte
forme de concentrări de capitaluri, cum sunt
diferitele forme de asociere a societăţilor
comerciale prevăzute în Legea nr. 15/1990 şi
grupările de întreprinderi în care există participaţii
unilaterale sau reciproce reglementate de legislaţia
specifică.
1.1. Cadrul juridic al operaţiilor de fuziune
Aspectele juridice ale fuziunii societăţilor pe
acţiuni au făcut obiectul dispoziţiilor Directivei a II-
a a Consiliului Comunităţii Europene, din 9
octombrie 1978. Prevederile Directivei a II-a au
fost preluate în legislaţiile statelor membre, în
scopul armonizării aspectelor juridice ale operaţiilor
de fuziune la nivelul Comunităţii (Uniunii)
Europene.
În ţara noastră, aspectele juridice ale
operaţiilor de fuziune sunt precizate, într-o formă
generală, de Legea nr. 31 din 1990, privind
societăţile comerciale, republicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 1066/17.11.2004, în titlul VI,
capitolul II.
Să reţinem cele mai importante aspecte ale
acestor prevederi legale româneşti:
a) Fuziunea se face prin absorbirea unei
societăţi de către o altă societate sau prin
contopirea a două sau mai multor societăţi
pentru a alcătui o societate nouă;
b) Fuziunea se poate face şi între societăţi de
forme diferite;
c) Societăţile în lichidare pot figura numai dacă
nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor
ce li s-ar cuveni din lichidare;
d) Fuziunea are ca efect dizolvarea, fără
lichidare, a societăţii care îşi încetează
patrimoniului său către societatea
beneficiară, în starea în care se găseşte la
data fuziunii, în schimbul atribuirii de acţiuni
sau de părţi sociale ale acestora către
asociaţii societăţii care încetează şi, eventual,
a unei sume de bani, care nu poate depăşi
10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a
părţilor sociale atribuite;
e) În baza Hotărârii Adunării Generale a
Acţionarilor a fiecăreia dintre societăţile
care participă la fuziune, administratorii
acestora întocmesc un proiect de fuziune,
care va cuprinde:
- forma, denumirea şi sediul social al
tuturor societăţilor participante la
operaţiune;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- stabilirea şi evaluarea activului şi
pasivului, care se transmite societăţii
beneficiare;
- modalităţile de predare a acţiunilor sau
părţilor sociale şi data de la care acestea
dau dreptul la dividende;
- raportul de schimb al acţiunilor sau al
părţilor sociale şi, dacă este cazul,
cuantumul sultei;
- cuantumul primei de fuziune;
- drepturile care se acordă obligatarilor şi
orice alte avantaje speciale;
- data situaţiei financiare de fuziune, dată
care va fi aceeaşi pentru toate societăţile
participante;
- orice alte date care prezintă interes
pentru operaţiune.
f) Proiectul de fuziune, semnat de
reprezentanţii societăţilor participante, se
depune la Oficiul Registrului Comerţului,

12 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 DREPT
unde este înmatriculată fiecare societate,
însoţit de o declaraţie a societăţii/lor care
încetează a exista în urma fuziunii, despre
modul cum au hotărât să stingă pasivul
său/lor;
g) Administratorii societăţilor care fuzionează
vor pune la dispoziţia asociaţilor:
- proiectul de fuziune;
- darea de seamă a administratorilor, în
care se va justifica, din punct de vedere
economic şi juridic, necesitatea fuziunii
şi se va stabili raportul de schimb al
acţiunilor sau al părţilor sociale;
- situaţiile financiare împreună cu
rapoartele de gestiune pe ultimele 3
exerciţii financiare, precum şi cu 3 luni
înainte de data proiectului de fuziune;
- raportul cenzorilor;
- raportul unuia sau al mai multor experţi,
persoane fizice sau juridice, desemnaţi
cu respectarea art. 38 şi 39 de
judecătorul delegat asupra justeţei
raportului de schimb al acţiunilor
părţilor sociale, în cadrul societăţilor pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată. Raportul va
cuprinde:
1) metodele folosite pentru a se
ajunge la raportul de schimb
propus;
2) aprecierea dacă acele metode au
fost adecvate, menţionarea
valorilor la care s-a ajuns prin
fiecare metodă, precum şi opinia
asupra importanţei acestor
metode;
3) eventualele greutăţi întâmpinate
în cursul acţiunii de evaluare.
- bilanţul contabil de fuziune;
- evidenţa contractelor cu valoare de peste
10.000 RON, în curs de executare, şi
repartizarea lor între întreprinderile
beneficiare.
h) În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea
absorbantă dobândeşte drepturile şi este
ţinută de obligaţiile societăţii pe care o
absoarbe, iar în cazul fuziunii prin
contopire, drepturile şi obligaţiile
societăţilor care îşi încetează existenţa trec
asupra noii societăţi astfel înfiinţate.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
1.2. Etapele fuziunii
În prezentarea etapelor fuziunii se vor avea în
vedere, pe de o parte, experienţa franceză, iar pe de
altă parte, precizările privind reflectarea în
contabilitate a principalelor operaţiuni referitoare la
fuziunea, divizarea şi lichidarea societăţilor
comerciale, precum şi retragerea sau excluderea
unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale.
Conform experienţei franceze, fuziunea unei
societăţi se realizează pe o durată de cel puţin
câteva luni şi cuprinde următoarele etape:
- căutarea partenerului, etapă dificilă,
deoarece fuziunea solicită gruparea de
societăţi complementare;
- negocierile dintre reprezentanţii
societăţilor care fuzionează, în special
pentru evaluarea aporturilor şi fixarea
parităţii de schimb;
- încheierea unuia sau mai multor
protocoale de fuziune care cuprind o serie
de clauze de natură financiară şi
economică;
- redactarea unui proiect de fuziune;
- analiza rapoartelor auditorilor societăţilor
care fuzionează;
- analiza şi redactarea rapoartelor
evaluatorilor de aporturi;
- comunicarea către public a proiectului de
fuziune;
- aprobarea proiectului de fuziune de către
Adunarea generală Extraordinară a
asociaţilor fiecăreia dintre societăţile care
fuzionează;
- comunicarea către public a efectuării
operaţiei de fuziune (în cazul fuziunii prin
absorbţie: lichidarea absorbitului şi
creşterea de capital al absorbantului);
- alte formalităţi.
Proiectul de fuziune reprezintă documentul
principal pe baza căruia se derulează, ulterior,
operaţiile financiare şi contabile angajate între
societăţi.
Proiectul de fuziune va cuprinde indicaţii de
ordin juridic şi fiscal.
Indicaţiile de ordin juridic vor conţine
următoarele elemente:
- forma, denumirea şi sediul social al tuturor
societăţilor participante;
- motivele, scopurile şi condiţiile fuziunii;
- specificarea şi evaluarea elementelor de
activ şi de pasiv care vor fi transmise
societăţilor absorbante sau noi; modalităţi
13
 DREPT
de stabilire a noii imagini a capitalului,
data la care acţiunile sau părţile sociale
conferă drepturi la beneficii şi data la care
operaţiile societăţii absorbite vor fi
îndeplinite, din punct de vedere contabil,
de societatea care beneficiază de aporturi;
- datele la care sunt închise conturile
societăţilor;
- raportul de schimb al drepturilor sociale;
- drepturile acordate asociaţilor care dispun,
din punct de vedere juridic, de drepturi
speciale şi orice avantaj particular.
Indicaţiile de ordin fiscal:
- opţiunea eventuală a societăţii absorbite
pentru impozitarea imediată, la o cotă
redusă, a plusurilor de valoare pe termen
lung privind activele amortizabile;
- anumite angajamente în ceea ce priveşte
taxa pe valoarea adăugată.
Conform reglementărilor contabile din
ţara noastră, în vederea stabilirii situaţiei reale a
patrimoniului fiecărei societăţi comerciale care
participă la procesul de fuziune, societăţile
comerciale au obligaţia efectuării inventarierii şi
evaluării elementelor patrimoniale.
În cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi
obligaţiile societăţilor comerciale care îşi încetează
existenţa trec asupra noii societăţi astfel înfiinţate.
În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1)
din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată,
fiecare societate comercială are obligaţia să
întocmească situaţii financiare cu ocazia fuziunii în
condiţiile legii.
A. Operaţiunile care se efectuează cu
ocazia fuziunii prin absorbţie:
1. Inventarierea şi evaluarea elementelor de
activ şi de pasiv ale societăţilor comerciale care
fuzionează, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991,
republicată, normelor şi reglementărilor contabile,
înregistrarea rezultatelor inventarierii şi ale
evaluării, efectuate cu această ocazie;
2 a) Întocmirea situaţiilor financiare de către
societăţile comerciale care urmează să
fuzioneze şi care aplică Reglementările
contabile armonizate cu Directiva a IV-a
a Comunităţilor Economice Europene şi
cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate;
b) Întocmirea situaţiilor financiare de către
societăţile comerciale care urmează să fuzioneze şi
care aplică Reglementările Contabile Simplificate,
14 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
armonizate cu Directivele Europene la cap. IV din
reglementările respective;
3) Determinarea capitalului propriu (activului
net) pe baza bilanţului de fuziune;
4) Determinarea raportului de schimb al
acţiunilor sau al părţilor sociale, pentru a acoperi
capitalul societăţilor comerciale absorbite.
În cadrul acestei operaţiuni se efectuează:
- determinarea valorii contabile a acţiunilor
sau a părţilor sociale ale societăţilor
comerciale care fuzionează, prin raportarea
capitalului propriu (activului net) la
numărul de acţiuni sau de părţi sociale
emise;
- stabilirea raportului de schimb al acţiunilor
sau al părţilor sociale, prin raportarea
valorii contabile a unei acţiuni ori părţi
sociale a societăţii absorbite la valoarea
contabilă a unei acţiuni sau părţi sociale a
societăţii absorbante, aprobat de experţi
conform prevederilor art. 244 alin. (1) lit.
e) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare;
- determinarea numărului de acţiuni sau de
părţi sociale ce trebuie emise de societatea
comercială care absoarbe, fie prin
raportarea capitalului propriu (activului
net) al societăţilor comerciale absorbite la
valoarea contabilă a unei acţiuni sau părţi
sociale a societăţii comerciale absorbante,
fie prin înmulţirea numărului de acţiuni ale
societăţii comerciale absorbite cu raportul
de schimb;
- determinarea majorării capitalului social la
societatea comercială care absoarbe, prin
înmulţirea numărului de acţiuni care
trebuie emise de societatea comercială care
absoarbe cu valoarea nominală a unei
acţiuni sau a unei părţi sociale de la această
societate comercială;
- calcularea primei de fuziune, ca diferenţă
dintre valoarea contabilă a acţiunilor sau a
părţilor sociale şi valoarea nominală a
acestora. Societăţile comerciale care sunt
absorbite se dizolvă şi îşi pierd
personalitatea juridică.
B. Operaţiunile care se efectuează cu ocazia
fuziunii prin contopire:
1) Inventarierea şi evaluarea elementelor de
activ şi de pasiv, întocmirea situaţiilor financiare de
fuziune şi determinarea capitalului propriu
 DREPT
(activului net), efectuate în conformitate cu
precizările legale:
2) Constituirea noii societăţi comerciale pe
baza capitalului propriu (activului net) al
societăţilor comerciale care fuzionează şi
determinarea numărului de acţiuni, prin raportarea
capitalului propriu (activului net) la valoarea
nominală a unei acţiuni sau a unei părţi sociale;
3) Reflectarea în contabilitatea societăţii
comerciale nou-înfiinţate a capitalurilor raportate, a
drepturilor şi obligaţiilor societăţilor comerciale
care îşi încetează existenţa;
4) Reflectarea în contabilitatea societăţilor
comerciale care s-au dizolvat a elementelor de activ
şi de pasiv transmise noii societăţi comerciale.
Situaţiile financiare, întocmite cu ocazia
fuziunii la societăţile comerciale care aplică
Reglementările Contabile Armonizate cu Directiva
a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate, sunt
supuse auditului financiar, care se efectuează de
către auditori financiari, persoane fizice sau juridice
autorizate, potrivit legii.
Situaţiile financiare întocmite de societăţile
comerciale cu ocazia fuziunii nu se depun la
unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice.
În conformitate cu prevederile Codului Fiscal
Titlul VI, nu se consideră livrare de bunuri
transferul total sau parţial al activelor şi pasivelor
unei persoane impozabile, cu plată sau cu titlu
gratuit, efectuat cu ocazia operaţiunilor de fuziune
şi divizare a societăţilor comerciale.
Cu ocazia operaţiunilor de fuziune, elementele
de activ primite de persoanele juridice implicate în
astfel de operaţiuni vor fi recunoscute sau
amortizate fiscal la valoarea acceptată ca deducere
fiscală pentru acel activ la persoana care a cedat
activul, înaintea evaluării acestuia.
Societăţile comerciale absorbante sau
absorbite care deţin titluri de participare la
societăţile comerciale absorbite sau absorbante vor
anula titlurile respective, la valoarea contabilă, prin
diminuarea altor rezerve, a primei de fuziune sau a
capitalului social, cuantumuri care vor fi aprobate
de adunarea generală a acţionarilor.
La data întocmirii bilanţului de fuziune,
diferenţele de curs valutar dintre cursul de schimb
de la această dată şi cursul de schimb de la data
înregistrării în contabilitate, rezultate din evaluarea
disponibilităţilor în valută şi a altor valori de
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
trezorerie, cum sunt titlurile de stat în valută,
acreditive şi depozite pe termen scurt în valută, se
înregistrează în conturile de venituri şi cheltuieli din
diferenţe de curs valutar, după caz.
Creanţele şi datoriile în valută se evaluează pe
baza cursului de schimb în vigoare la data
întocmirii bilanţului de fuziune, divizare sau
încetare a activităţii. Diferenţele de curs valutar,
favorabile sau nefavorabile, între cursul de la data
înregistrării creanţelor sau datoriilor în valută ori
faţă de cursul la care au fost raportate în situaţiile
financiare anterioare şi cursul de schimb de la data
întocmirii bilanţului se înregistrează la venituri sau
cheltuieli din diferenţe de curs valutar, după caz.
Operaţiunile care au loc după data întocmirii
bilanţului de fuziune se efectuează numai cu
aprobarea acestora de către societatea absorbantă
sau de către societăţile care primesc prin divizare
elementele de activ şi de pasiv. Activităţile
respective vor fi evidenţiate în contabilitatea
societăţii absorbite şi vor fi avute în vedere la
întocmirea documentelor privind protocolul de
predare-primire şi balanţa de verificare.
Înregistrarea preluării elementelor de activ şi
de pasiv ale societăţii absorbite la societatea
absorbantă se face înainte de radierea societăţii
absorbite de la Registrul Comerţului.
Societăţile comerciale care fuzionează şi care
au înregistrat pierdere contabilă vor stipula în
documentele de fuziune sau divizare încheiate între
părţi modalităţile de acoperire a pierderii.
Bibliografie:
1. Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial
român, Ediţia a V-a, Editura ALL
BEECK, Bucureşti, 2004.
2. Dumitrean E., Scorţescu Gh., Toma C.,
Contabilitate financiară, vol.I, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2002.
3. Tabără N., Horomnea E., Toma C.,
Conturile anuale în procesul decizional,
Tipografia Moldova , Iaşi, 2003.
4. Căpăţână O., Societăţile comerciale,
Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2004.
5. Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată, privind societăţile comerciale.
6. Legea nr. 26/1990, modificată şi
republicată, privind registrul comerţului.
7. Legea nr. 82/1992 – Legea contabilităţii.
15
 DREPT

ROLUL RESPONSABILITĂŢII SOCIALE

ÎN STRATEGIA ÎNTREPRINDERII
Conf. dr. Maria NICOLAI;
Conf. dr. Sofia TOTOLICI,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

In this paper, we present some aspects regarding the Green Charter concerning the promotion of a
European framework for companies’ social responsibility.
In the last time, the social responsibility becomes a problem more and more important for the companies
and in the same time for the community in which the organizations develop their activities. The enterprises can
help the community, offering to the people different products, services and jobs, and the local community can
offer to the organizations services concerning the environment preservation. The Green Charter concerning
the promotion of a European framework for companies’ social responsibility, adopted in Bruxelles, represents
a document that promote innovating ideas which create a real conduct code for companies. The problem of
social responsibility can be applied to all kind of enterprises, even if these are small, medium or big.

1. Cauze şi efecte ale responsabilităţii ideile inovatoare, fie favorizând activităţile

sociale
În anul 2001, la Bruxelles, este prezentată
„Carta verde a promovării unui cadru european
pentru responsabilitatea socială a promovată de marile societăţi, dar este imperios
întreprinderilor”. Această acţiune vizează
lansarea unei largi dezbateri asupra modului în
care Uniunea Europeană poate încuraja
dezvoltarea politicilor novatoare, ameliorând
transparenţa şi validarea diferitelor iniţiative în
Europa.
Conceptul de responsabilitate socială a
întreprinderii semnifică faptul că aceasta poate
decide, din proprie iniţiativă, să contribuie la
ameliorarea societăţii şi, mai ales, a propriului
mediu.
Responsabilitatea socială este un demers
determinat de o serie de factori:
noile preocupări şi aşteptări ale
cetăţenilor, consumatorilor, puterilor
publice şi investitorilor în contextul
mondializării şi mutaţiilor industriale de
mare amploare;
creşterea neliniştii faţă de deteriorarea
mediului, cauzată de activitatea
economică;
deciziile investitorilor sunt tot mai mult
influenţate de criteriile sociale şi de
necesităţile consumatorilor;
media şi tehnologiile moderne de
informare şi comunicare determină o
transparenţă tot mai mare a activităţii
întreprinderilor.
Principala contribuţie a acestui demers
european este acela al aportului de valoare
adăugată la acţiunile existente pe care le poate
completa fie favorizând calitatea şi promovând
economice eficiente, garantând totodată
eficacitatea şi credibilitatea acestora.
Actualmente, responsabilitatea socială este
necesar ca aceasta să fie aplicată şi în
întreprinderile mici şi mijlocii.
Responsabilitatea socială poate avea efecte
directe şi indirecte. Ca efect direct al unui mediu
de muncă bun ar putea rezulta o mai bună
productivitate a muncii sau o exploatare mai
eficace a resurselor naturale. Ca efect indirect al
serviciilor ireproşabile ale unei întreprinderi faţă
de clienţi se poate menţiona îmbunătăţirea
imaginii şi a reputaţiei acesteia.
O întreprindere socialmente responsabilă va
înregistra efecte benefice peste medie, oglindite
şi în cotaţiile bursiere.
2. Dimensiunea internă a responsabilităţii
Din punctul de vedere al responsabilităţii
sociale, o întreprindere va trebui să acorde
importanţă, în primul rând, activităţilor sale
interne ce privesc: managementul resurselor
umane, sănătatea şi securitatea muncii,
gestionarea deşeurilor şi adaptarea la schimbare.
Managementul resurselor umane, în
acest context, se orientează spre aplicarea
măsurilor ce vizează educarea şi formarea
personalului, ameliorarea informării în cadrul
întreprinderii, ridicarea responsabilităţii
personalului, obţinerea unui echilibru mai bun
între muncă, familie şi timpul liber, creşterea
perspectivelor în carieră şi participarea la
beneficii şi forme de acţionariat.
Întreprinderile şi organizaţiile
profesionale se interesează din ce în ce mai mult

16 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 DREPT
de formele complementare de promovare a
sănătăţii şi securităţii, a muncii, făcând din acest
demers un criteriu de selecţie pentru
achiziţionarea de produse şi servicii de la alte
întreprinderi şi un element de marketing al
întreprinderii. De altfel, criteriile de sănătate şi
securitate trebuie să fie incluse şi în programele
de certificare a produselor sau a echipamentelor.
Întreprinderile au observat că o
exploatare mai economicoasă a resurselor poate
determina o rentabilitate şi o competitivitate
superioară. De asemenea, atunci când o
întreprindere face investiţii în domeniul
mediului, ies învingătoare atât întreprinderea, cât
şi mediul înconjurător. Într-un astfel de context,
sistemul comunitar de management de mediu şi
de audit sunt soluţii ce facilitează
responsabilitatea socială a întreprinderilor.
Iniţiativa europeană de eco-eficacitate
(European Eco-Efficiency Initiative – EEEI), o
acţiune a lui „World Business Council for
Sustainable Development” şi a „European
Partners for the Environment”, realizată în
parteneriat cu Comisia Europeană, încearcă să
introducă conceptul de eco-eficacitate în
întreprinderile europene şi în cadrul politicilor
economice şi industriale ale Uniunii Europene.
Adaptarea la schimbare presupune
restructurări la scară mare. Închiderea
întreprinderilor, ca şi disponibilizările masive de
forţă de muncă, pot provoca însă crize
economice, sociale sau politice grave într-o
comunitate. Un studiu efectuat de Uniunea
Europeană demonstrează că un număr redus de
restructurări îşi pot atinge obiectivele de reducere
a costurilor, de creştere a productivităţii şi de
ameliorare a calităţii produselor şi a serviciilor.
Experienţa marilor restructurări efectuate în
Europa în industria siderurgică, minieră sau navală
arată că astfel de operaţiuni reuşesc mai bine dacă
se bazează pe eforturile conjugate a trei categorii:
puterea publică, întreprinderea şi sindicatele.
Întreprinderea este aceea care trebuie să-şi asume
responsabilitatea generării capacităţii de inserţie
profesională a salariaţilor ei. Din armonizarea
eforturilor celor trei categorii trebuie să rezulte
protejarea drepturilor salariaţilor, propunându-li-se
acestora, dacă este necesară, o reconversie
profesională, un program de modernizare a
proceselor de producţie sau îmbunătăţirea
procedurilor de informare, de comunicare, de
cooperare şi de parteneriat cu aceştia.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
3. Dimensionarea externă a responsabi-
lităţii sociale
Responsabilitatea socială a întreprinderii se
extinde de la perimetrul întreprinderii până la
comunitatea locală, implicând, în afară de
salariaţi şi acţionari, şi alte categorii, precum şi
parteneri comerciali şi furnizori, clienţi, puteri
publice şi ONG-uri care reprezintă comunitatea
locală şi mediul.
Întreprinderile ajută comunitatea locală,
punând la dispoziţie locuri de muncă, salarii şi
diferite prestaţii. La rândul lor, întreprinderile
depind de stabilitatea şi prosperitatea comunităţii.
În special, întreprinderile mici şi mijlocii îşi
recrutează cea mai mare parte a salariaţilor şi îşi
oferă produsele şi serviciile mai ales clienţilor
aflaţi în mediul imediat apropiat.
Dacă unele întreprinderi se pot afla la
originea numeroaselor activităţi poluante
(zgomot, lumină, poluarea apei, contaminarea
solurilor), alte întreprinderi oferă servicii de
epurare a apei, a solului, a drumurilor etc.
Numeroase întreprinderi se angajează în viaţa
locală, oferind soluţii de formare profesională
suplimentare, susţinând asociaţiile de protejare a
mediului cu scop nelucrativ sau făcând donaţii cu
caracter caritabil.
Marile întreprinderi pot interveni pentru
crearea de întreprinderi novatoare prin aşa-
numitul demers de „corporate venturing”.
Corporate venturing semnifică faptul că o
întreprindere mare achiziţionează o parte mică din
capitalul unei întreprinderi „start-up”,
promiţându-i dezvoltarea. Avantajele pentru cei
doi parteneri sunt multiple, întreprinderea mare
având un acces mai larg spre dezvoltarea
novatoare, iar întreprinderea mică putând să
acceadă mai uşor la resursele financiare şi la piaţă.
În Europa, un număr important de companii
multinaţionale sunt angajate în respectarea
drepturilor omului, elaborând în acest sens coduri
de conduită care pot face referire, de exemplu, la
munca copiilor, cea forţată şi munca deţinuţilor.
4. Managementul responsabilităţii sociale
La începutul activităţii lor, întreprinderile au
tendinţa să adopte o declaraţie de misiune sau un
cod de conduită în care îşi prezintă obiectivele,
valorile fundamentale şi responsabilităţile faţă de
părţile participante. Aceste valori vor fi traduse apoi
prin strategiile şi deciziile lor cotidiene, în acţiuni
concrete. Într-un astfel de context, întreprinderile
17
 DREPT
trebuie, de exemplu, să adauge o dimensiune
socială sau ecologică programului şi bugetului lor,
să-şi evalueze performanţele în aceste domenii, să
creeze „comitete consultative solidare”, să realizeze
audituri sociale sau de mediu şi să prezinte
programe de formare continuă.
Provocările responsabilităţii sociale devin
parte integrantă a planificării strategice a
întreprinderii. De aceea, directorii trebuie să ia
decizii profesionale pe alte criterii decât cele care
se iau în formă tradiţională.
Anchete întreprinse de Uniunea Europeană
au arătat că consumatorii vor să cumpere nu
numai produse corecte şi sigure, ci să cunoască şi
dacă acestea au fost fabricate după criterii
socialmente responsabile.
Principalele preocupări ale consumatorilor
europeni sunt protecţia sănătăţii şi securităţii,
respectarea drepturilor omului ca şi protejarea
mediului, în general, şi reducerea emisiunilor de
gaz cu efect de seră, în special.
Exigenţele responsabilităţii sociale presupun
adoptarea a patru scenarii, ieşirea din criză în
ideea de a asigura supravieţuirea întreprinderii;
ameliorarea performanţelor financiare;
acceptarea socială; crearea unui avantaj
concurenţial şi inovarea.
În cadrul primului scenariu, acela al ieşirii
din criză pentru a-şi asigura supravieţuirea, poate
fi exemplificat lanţul de supermarketuri
„Monoprix”, care s-a aflat în mod serios
ameninţat de concurenţa hipermarketurilor.
Lanţul „Monoprix” a introdus pe piaţă aşa-
numitele „preţuri verzi” şi „produse bio”.
Această primă iniţiativă a fost urmată de o serie
de demersuri novatoare, toate legate de
respectarea mediului, în cooperare cu organele
publice locale.
Ameliorarea performanţelor financiare poate
oferi un cadru prielnic pentru orientarea spre
managementul responsabilităţii sociale. Astfel,
reducerea consumului de energie şi a deşeurilor
reprezintă o posibilitate de diminuare a costurilor.
De exemplu, societatea STM Microelectronics a
economisit apă şi energie, ceea ce a dus la
creşterea profiturilor sale. Protejarea mediului şi
reciclarea i-au permis să economisească, în 2000,
aproape 80 milioane de euro.
Acceptarea socială prin „licence to
operate” constituie un alt scenariu de
management al responsabilităţii sociale. De
18 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
exemplu, cea mai mare parte a materialelor de
construcţii produse de „Lafarge” sunt derivate
din materii prime minerale extrase din cariere.
Pentru că nu există altă soluţie, exploatarea locală
a acestor cariere face obiectul unui control strict.
Totodată, societatea „Lafarge” a publicat, în
2001, şi un ghid de bune practici.
Un exemplu de acceptare socială îl
constituie şi lanţul de supermarketuri
„Monoprix”, care a căutat să-şi pună în valoare
contribuţia la viaţa socială şi economică locală,
investind mai ales în problemele de circulaţie şi
zgomot.
În ideea de a răspunde exigenţelor
responsabilităţii sociale, întreprinderile vor căuta
să-şi consolideze avantajul concurenţial şi să-şi
consolideze capacitatea de inovare. Un rol
important, într-un astfel de demers, îl vor deţine
investiţiile socialmente responsabile, orientate
spre dezvoltarea portofoliului de activităţi şi spre
inovare.
** *
Responsabilitatea socială trebuie să fie
considerată, în ultima instanţă, ca o investiţie, şi
nu ca un cost. Aceste investiţii vor fi îndreptate
spre:
susţinerea formării personalului şi a
reorientării întreprinderii spre obiectivele
impuse de noile exigenţe;
intensificarea schimbului de informaţii,
în special a bunelor practici ale
responsabilităţii sociale;
analize şi cercetări privind politicile
sociale pe termen scurt;
analize privind cadrul juridic al
responsabilităţilor sociale.
În cadrul responsabilităţii sociale se disting
două dimensiuni esenţiale: dreptul la etică şi
redefinirea rolului întreprinderilor.
Bibliografie:
1. Com. Eur – Livre Vert – Promouvoir un
cadre européene pour la responsabilité
sociale des entreprises, Bruxelles,
18.07.2001.
2. Boesson C., Wilson A. – La
responsabilité sociale et la strategie
d’entreprise, în „L’expansion”, nr.
107/decembrie 2002.
 ECONOMIE

FUNDAMENTAREA STRATEGIILOR DE DEZVOLTARE ÎN CADRUL

ÎNTREPRINDERILOR DE COMERŢ CU AMĂNUNTUL

Prof. univ. dr. hab. Elena TURCOV;

Drd. asist. univ. Mariana AMBROS, ASEM

This article treats the development strategy as a category of strategic management, the necessity
and factors that influence the carrying out of it within the framework of retail business.
It highlights the specifics and the meanings of the process concerning the carrying out of different
development strategies, as well as its features. In order to succeed, the retailer should make use of them,
and to prove a flexible and receptive behavior towards the changes of it external environment.

Actualmente, în economia contemporană, firmei, cât şi al operaţionalizării sistemului său

pentru a realiza obiectivele propuse, o
întreprindere trebuie să activeze pe baza unei
strategii economice proprii, bine fundamentate.
Deşi strategia1 ca termen poartă un caracter de
ordin militar, ea a fost preluată în practica şi
teoria economică graţie mediului tot mai
complex de desfăşurare a activităţii
întreprinderilor, devenind un domeniu
primordial de cercetare în ştiinţa managerială
din sec. XX şi XXI.
Conceptul de strategie economică a
apărut în urma cercetărilor realizate de către
I. Ansoff, B. Hadley, M.E. Porter, A.D. Little,
P. Druker ş.a. Fiind determinată ca un concept
complex, strategia economică este definită ca
„ansamblul obiectivelor pe care conducerea
unei întreprinderi îşi propune să le realizeze în
baza unor cercetări, prognoze, pentru a fi
întreprinse în diferite perioade de timp, în
diverse moduri de alocare şi combinare a
resurselor, cu scopul menţinerii şi dezvoltării
competitivităţii viitoare”. Diversitatea
strategiilor economice apărute ca rezultat al
cercetărilor ştiinţifice au fost structurate
potrivit mai multor criterii: nivelul de adaptare,
scopul urmărit, sfera de cuprindere, gradul de
interdependenţă şi dinamica obiectivelor
propuse. În raport cu ultimul criteriu, în cadrul
cercetărilor ştiinţifice manageriale a fost
poziţionată şi strategia de dezvoltare ca „un
ansamblu coerent de decizii, ce vizează o arie
extinsă de obiective şi activităţi, o sinteză
integratoare atât a efortului de marketing al
1
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii
române strategia este 1) „parte componentă a artei
militare, care se ocupă cu problemele pregătirii,
planificării şi ducerii războiului şi operaţiilor
militare”; 2) Ansamblu de operaţii şi manevre,
realizate în vederea atingerii unei victorii.
managerial, politicii sale de afaceri pe termen
lung”.
Importanţa şi necesitatea crescândă a
elaborării şi implementării unei strategii de
dezvoltare în cadrul întreprinderilor de comerţ
cu amănuntul este determinată de influenţa mai
multor factori:
- internaţionalizarea întreprinderilor, în
mod deosebit din ţările industriale,
care manifestă un comportament cu
caracter de „invazie economică” pe
pieţele de desfacere a ţărilor în
tranziţie;
- utilizarea tot mai largă a sistemelor
automatizate de calcul, care permit
optimizarea deciziilor şi creşterea
performanţelor economice şi tehnice;
- apariţia si extinderea tehnologiilor
moderne, care generează creşterea
calităţii mărfurilor, scurtarea canalelor
de distribuţie şi, respectiv, reducerea
costurilor;
- creşterea exigenţelor consumatorilor
privind calitatea mărfurilor ş.a.
Modul de elaborare a strategiilor de
dezvoltare depinde de specificul comerţului cu
amănuntul ca domeniu de activitate
economică, manifestat prin următoarele
caracteristici:
- dependenţa de potenţialul industrial al
întreprinderilor producătoare şi de
preferinţele consumatorilor;
- multiplicitatea tranzacţiilor, generată
de necesitatea unui sortiment vast
pentru satisfacerea cererii consumato-
rilor, ceea ce necesită investiţii mari şi
servicii de creditare din partea
furnizorilor;
- complexitatea bazei tehnico-materiale
necesare desfăşurării activităţii pentru

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 19

 ECONOMIE
asigurarea accesibilităţii mărfurilor la
consumator;
- diversitatea vastă a metodelor de
stimulare a vânzărilor.
Procesul de elaborare a strategiilor de
dezvoltare a întreprinderii de comerţ cu
amănuntul este complex şi dinamic şi poate fi
structurat pe etape:
1. Analiza mediului intern şi extern al
întreprinderii. Realizarea acestei etape este
posibilă prin aplicarea modelului de analiză
SWOT, foarte frecvent utilizat în procesele de
planificare strategică. Analiza SWOT
(Strenghts – Weaknesses – Opportunities –
Threats) se axează pe evaluarea mediului
intern şi extern al întreprinderii, examinând
părţile slabe şi forte în cadrul mediului intern,
precum şi oportunităţile şi pericolele legate de
mediul extern.
Pentru întreprinderile de comerţ cu
amănuntul rezultatele analizei SWOT trebuie
să identifice următoarele aspecte:
- forma organizatorico-juridică şi tipul
structurii organizaţionale, care să asigure
avantajele competitive ale întreprinderii
în cadrul mediului concurenţial;
- poziţia pe piaţa de desfacere: lider sau
succesor, precum şi a cotei de piaţă
necesare pentru asigurarea eficienţei
activităţii;
- alegerea amplasamentului pentru
asigurarea accesibilităţii mărfurilor la
consumatori;
- sortimentul de mărfuri şi servicii ca
obiect al activităţii întreprinderii;
- mijloacele de formare şi menţinere a
imaginii întreprinderii;
- metodele utilizate pentru asigurarea
satisfacerii cererii consumatorilor
privind calitatea mărfurilor şi prestarea
serviciilor;
- volumul vânzărilor (exprimat în valori
monetare sau fizice), necesar pentru
atingerea nivelului de eficacitate,
precum şi a măsurilor întreprinse pentru
asigurarea stabilităţii şi creşterii acestuia;
- nivelul optim al valorii adăugate astfel
încât, pe de o parte, să asigure profitul
aşteptat şi rentabilitatea maximă a
investiţiilor, iar, pe de altă parte, să nu
influenţeze negativ puterea de
cumpărare a consumatorilor;
20 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
- stabilirea nivelului de echilibru al
preţurilor în raport cu puterea de
cumpărare a consumatorilor;
- resursele necesare pentru desfăşurarea
activităţii propuse.
2. Identificarea problemelor pentru
desfăşurarea activităţii. Atunci când se
depistează probleme, este necesară elaborarea
tacticilor capabile să amelioreze relaţiile
întreprinderii cu furnizorii, concurenţii, clienţii şi
să reducă riscurile întreprinderii ce ţin de situaţia
economică, politică şi juridică a ţării.
Elaborarea tacticilor în cadrul desfăşurării
activităţii întreprinderii de comerţ cu amănuntul
se referă şi la organizarea raţională a operaţiilor
logistice privind aprovizionarea cu mărfuri,
gestiunea stocurilor, comercializarea, consumul
raţional de resurse ş.a.
3. Elaborarea strategiei de dezvoltare
propriu-zise: presupune integrarea tuturor
obiectivelor astfel încât să se asigure avantajele
competitive ale întreprinderii în raport cu
mediul concurenţial. Specificul comerţului cu
amănuntul, care s-a dovedit a fi o ramură
fragmentată2 [1], impune necesitatea analizei
mai multor factori în procesul de elaborare a
strategiei de dezvoltare a întreprinderii.
4. Desfăşurarea activităţii şi determina-
rea riscurilor – etapă în care strategia se
transpune în practică şi se măsoară
fezabilitatea acesteia în situaţiile de risc. În
această etapă întreprinderea trebuie să adopte
politica „antirisc”. De obicei, această politică
se reduce la crearea fondului de riscuri în
mărime de 5-10% din profitul întreprinderii
[3]. Fondul de risc este mijlocul care permite
întreprinderii să soluţioneze o serie de
probleme legate de minimizarea efectelor
negative, generate de influenţa factorilor
necontrolabili (vezi figura 1).
5. Evaluarea, controlul şi remedierea
strategiei – etapă în care trebuie să se
stabilească compatibilitatea, avantajul aplicării
şi fezabilitatea acesteia. Evaluarea strategiei de
dezvoltare la întreprinderea de comerţ cu
amănuntul poate fi realizată prin măsurarea
următorilor indicatori:
2
Sector fragmentat – sector în care nu există firme
care să deţină o cotă de piaţă semnificativă şi să
influenţeze puternic rezultatele din sectorul de
activitate.
 ECONOMIE

- nivelul costurilor privind realizarea - nivelul fluctuaţiei personalului;

operaţiilor logistice; - gradul de sancţionare din partea
- raportul dintre volumul vânzărilor realizat organizaţiilor statale abilitate în domeniu,
şi cel planificat; pentru uzurparea drepturilor consumato-
- productivitatea muncii şi rentabilitatea rilor şi neonorarea obligaţiilor privind
investiţiilor; impunerea fiscală.

Factori controlabili Factori necontrolabili

- Amplasamentul magazinului;
- Modul de gestiune a afacerii;
- Sortimentul de mărfuri;
- Comunicarea cu consumatorii;
- Dezvoltarea tehnologiilor.
- Comportamentul consumatorilor;
Strategia - Acţiunile concurenţilor;
de dezvoltare - Situaţia economică, politică
şi juridică a ţării;
- Cataclismele naturale.

Figura 1. Structura factorilor de influenţă în procesul de elaborare a strategiilor

de dezvoltare a întreprinderii de comerţ cu amănuntul [2]

Alegerea strategiilor de dezvoltare ţine de Bibliografie:

tipul şi mărimea întreprinderii, de ciclul de
viaţă în care se află întreprinderea, de
obiectivele şi sarcinile acesteia pe termen lung,
stabilite în planul de afaceri al întreprinderii.
Din cele menţionate mai sus, putem trage
concluzii că strategia de dezvoltare, elaborată
în cadrul întreprinderii de comerţ cu
amănuntul, trebuie să poarte caracter original,
raţional, inovaţional, competiţional şi, în
acelaşi timp, stabil pe termen lung, care să-i
permită întreprinderii un comportament
receptiv şi flexibil la schimbările parvenite din
cadrul mediului extern.
1. Porter, Michael E. Strategie concurenţială:
manual de supravieţuire şi creştere a firmelor în
condiţiile economiei de piaţă. Ediţia Teora,
Bucureşti, 2001.
2. Б. Берман, Дж Эванс. Розничная торговля.
Стратегический подход. Издательский дом
Вильямс, Москва · Санкт-Петербург, Киев,
2000.
3. В. А. Боровкова. Управление рисками в
торговле. Издательство Питер, Москва, 2004.
4. Д. Л. Щур Л. В. Труханович. Основы
торговли. Розничная торговля. Издательство
„Дело и Сервис”, Москва, 2002.

Recenzenţi: conf. univ. dr. N. Ţurcan;

conf. univ. dr. A. Solomon

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 21

 ECONOMIE

CAUZE ŞI EFECTE ALE STABILIRII ÎN MOD INEFICIENT

A STRATEGIILOR DE PREŢ

Lector dr. Adrian MICU;

Lect. univ. drd. Angela-Eliza MICU,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

The paper emphasizes the importance of avoidable costs in a price decision-making process of any
company, through some examples that focus on their identification. We try to prove the fact that an
efficient price strategy can’t be realized in different stages. The best way in view to avoid the wrong
orientation of a strategy is to develop a management system for financial reporting; any business process
must concentrate on incremental and avoidable costs in order to reach the profit targets.

Diferenţa dintre punerea unui preţ şi
stabilirea strategică a preţului este diferenţa
dintre reacţiile la condiţiile de piaţă şi
administrarea lor în mod activ. Este motivul
pentru care companii cu ponderi pe piaţă şi
tehnologii similare deseori câştigă diferit
pentru eforturile lor. Stabilirea strategică a
preţurilor este coordonarea deciziilor
financiare, competitive şi de piaţă, legate între
ele, spre a pune preţurile în mod profitabil.
Pentru majoritatea companiilor, stabilirea
strategică a preţurilor cere mai mult decât o
schimbare de atitudine, cere o schimbare a cui,
cum şi când ia deciziile asupra preţurilor. De
exemplu, stabilirea strategică a preţurilor cere
anticiparea nivelurilor preţurilor înainte de
începerea dezvoltării produsului. Singura cale
de a asigura stabilirea profitabilă a preţurilor
este aceea de a respinge de la început acele idei
pentru care valoarea adecvată nu poate fi
captată spre a justifica respectivul cost.
Stabilirea strategică a preţurilor cere, de
asemenea, ca managementul să-şi asume
răspunderea pentru stabilirea unui set coerent
de politici de preţuri şi de proceduri, care să fie
în conformitate cu scopurile strategice ale
companiei. Responsabilitatea abdicării de la
stabilirea preţurilor în favoarea sectorului de
vânzări sau canalului de distribuţie înseamnă
responsabilitatea abdicării de la direcţia
strategică a afacerii.
Poate că lucrul cel mai important este că
stabilirea strategică a preţurilor solicită o nouă
relaţie între marketing şi financiar. Implică
găsirea unui echilibru între dorinţa clientului
de a obţine valoarea unei mărfi şi nevoia firmei
de a acoperi costurile şi de a câştiga un profit.
Din nefericire, stabilirea preţurilor la
majoritatea companiilor este caracterizată mai
mult de un conflict între aceste două obiective
decât de un echilibru între ele. Dacă preţul
trebuie să reflecte valoarea pentru client,
preţurile specifice trebuie stabilite de cei mai
buni, capabili să anticipeze acea valoare, adică
managerii de marketing şi de vânzări. Dar
eforturile lor nu vor genera profituri care să le
susţină, dacă nu vor fi constrânse de obiective
financiare adecvate. Mai degrabă decât
încercând „acoperirea costurilor”, financiarul
trebuie să afle cum se schimbă costurile la
schimbarea vânzărilor şi trebuie să folosească
acea cunoaştere pentru a dezvolta constrângeri
şi stimulente potrivite pentru ca marketingul şi
vânzările să-şi realizeze în mod profitabil
obiectivele.
Cu rolurile respective definite adecvat,
marketingul şi financiarul lucrează împreună
pentru un ţel comun, acela de a obţine profit
prin stabilirea strategică a preţurilor. Înainte ca
marketingul şi financiarul să poată atinge acest
scop, trebuie să elimine greşeala din modul de
gândire despre stabilirea preţurilor, care ducea
la conflict şi la luarea unor decizii nerentabile.
Să ne uităm la aceste erori şi să le distrugem
odată pentru totdeauna.
Stabilirea preţurilor depăşind costurile
este, din punct de vedere istoric, cea mai
obişnuită fixare a preţurilor pentru că aduce „o
aură” prudenţei financiare. Prudenţa financiară,
potrivit acestei imagini, se realizează stabilind
preţul fiecărui produs sau serviciu astfel încât
să acopere toate costurile, alocate în mod
corect şi pe deplin. Teoretic, este o călăuză
simplă către profitabilitate, dar, practic, este o
schiţă a performanţei financiare mediocre.
Problema cu stabilirea preţurilor după
costuri este fundamentală: în majoritatea
ramurilor industriale este imposibil de
determinat costul unitar al produsului înainte
de a-i determina preţul. De ce ? Deoarece

22 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
costurile pe unitate se schimbă odată cu
volumul. Această schimbare de cost are loc din
cauză că o parte semnificativă a costurilor sunt
„fixate” şi trebuie cumva „alocate” spre a
determina costul întregii unităţi. Din nefericire,
fiindcă aceste alocări depind de volum, care se
schimbă concomitent cu schimbările de preţ,
costul unităţii este o ţintă mobilă.
Pentru a „rezolva” problema determinării
costului unitar, cei care stabilesc preţurile pe
baza costurilor sunt forţaţi să facă absurda
presupunere că pot stabili preţul fără să
afecteze volumul. Eşecul în calcularea
efectelor preţului pe volum şi al volumului
după costuri îi duce pe manageri direct la
decizii care nu determină profiturile. Un
exemplu deosebit, tragic pentru companie şi
clienţii săi, a fost experienţa Laboratorului
Wang în stabilirea preţului primului procesor
de cuvinte din lume. Introdus în 1976,
produsul a avut un succes imediat, permiţând
firmei Wang să se dezvolte rapid şi să domine
piaţa. Însă, pe la mijlocul anilor 1980,
computerele personale cu software procesor de
cuvinte au devenit concurenţi credibili. Pe
măsură ce concurenţa se intensifica, filozofia
în stabilirea preţurilor companiei după costuri a
început să-i distrugă avantajul său pe piaţă.
Costurile pe unitate au fost rapid recalculate şi
preţurile au crescut, ca să reflecte alocarea în
plus care creştea. Vânzările au scăzut astfel şi
mai mult. Nu după multă vreme, chiar şi cei
mai fideli clienţi ai lui Wang au început să
apeleze la alternative mai ieftine.
O creştere a preţului pentru „a acoperi”
costurile fixate „în sus” reduce vânzările şi
cauzează ridicarea preţului pe unitate.
Rezultatul este că deseori creşterile de preţ
reduc, de fapt, profiturile. Pe de altă parte, dacă
o reducere de preţ duce la creşterea vânzărilor,
costurile fixate se răspândesc peste mai multe
unităţi, făcând să scadă costurile unitare.
Rezultatul este, deseori, creşterea profitului. În
loc de stabilirea reactivă a preţurilor, spre a
acoperi costurile şi obiectivele de profit,
managerii au nevoie de a pune preţuri proactiv.
Ei trebuie să ştie că stabilirea preţurilor
afectează volumul vânzărilor şi că volumul
acesta afectează costurile.
Pericolele stabilirii preţurilor pe baza
costurilor nu sunt limitate la produse care să
facă faţă competitivităţii în creştere şi
volumului în scădere. De fapt, stabilirea
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
preţurilor pe baza costurilor este chiar mai
perfidă când se aplică asupra unor produse
„puternice”, când nu sunt semnale (precum
scăderea ponderii pe piaţă) spre a preveni
paguba potenţială. De exemplu, o companie de
telecomunicaţii internaţionale cu multe
tehnologii de vârf foloseşte stabilirea preţurilor
pe baza costurilor doar ca „punct de pornire”
pentru stabilirea preţurilor. Managerii de
producţie şi de vânzări revizuiesc „ţintele de
preţuri” bazate pe cost în conformitate cu
condiţiile de piaţă, apoi argumentează pentru
ajustările ce reflectă condiţiile de piaţă. Toţi
din organizaţie găsesc sistemul acesta corect şi
rezonabil.
Dar duce sistemul la profitabilitate? De
trei ani funcţionează acest sistem, fiind
frecvent consultat marketingul şi primindu-se
permisiunea de schimbare a preţurilor prin
micşorarea faţă de „ţinta” bazată pe costuri,
spre a reflecta condiţiile de pe piaţă. De câte
ori, în cei trei ani, credeţi că marketingul a
argumentat că un preţ-ţintă trebuie ridicat
pentru a reflecta condiţiile de piaţă? Niciodată,
deşi compania are deseori mari restanţe la
unele dintre cele mai populare produse ale sale.
La această companie, ca şi la multe altele,
preţurile-ţintă bazate pe costuri au devenit
„vârfuri” bazate pe costuri ale profitabilităţii
celor mai valoroase produse.
Stabilirea de preţuri mai mari decât
costurile duce la preţuri prea mari pe pieţele
slabe şi la preţuri prea mici pe cele puternice,
adică exact în direcţie opusă faţă de o strategie
prudentă. Întrebările financiare ce ar trebui să
conducă stabilirea proactivă a preţurilor sunt:
„Cât trebuie să crească volumul vânzărilor,
încât să realizăm câştigul de profit adiţional de
la un preţ mai mic?” şi „Cât putem pierde din
volumul vânzărilor ca să obţinem, totuşi, profit
în plus de la un preţ mai mare?” Răspunsurile
la aceste întrebări depind de cum se schimbă
costul produsului odată cu volumul. Nu depind
de faptul că preţul curent al unui produs, la
volumul curent, acoperă sau nu costul şi
obiectivele de profit.
Atunci, cum trebuie să acţioneze
managerii în problema stabilirii preţurilor,
pentru a acoperi costurile şi a realiza
obiectivele de profit? Nu trebuie să acţioneze.
Întrebarea în sine reflectă o percepţie eronată a
rolului stabilirii de preţuri, o percepţie bazată
pe convingerea că cineva poate mai întâi să
23
 ECONOMIE
determine volumul vânzărilor, apoi să
calculeze costul pe unitate şi obiectivele de
profit, după care să stabilească preţul. Odată ce
managerii acceptă că volumul vânzărilor
(presupunerea de la început) depinde de preţ
(sfârşitul procesului), circularitatea defectuoasă
a stabilirii preţurilor pe baza costurilor este
evidentă. Singura cale de a asigura stabilirea de
preţuri profitabile este să lase stabilirea de
preţuri anticipate, să determine costurile
suportate mai degrabă decât cealaltă cale.
Stabilirea preţurilor bazată pe valoare trebuie
să înceapă înainte de a face investiţiile.
Prezentarea 1-1 ilustrează progresia
defectuoasă a stabilirii preţurilor pe baza
costurilor şi progresia necesară pentru
stabilirea preţurilor pe baza valorii. Stabilirea
preţurilor pe baza costurilor este condusă de
produs. Departamentele inginereşti şi de
fabricare proiectează şi fac ceea ce ele
consideră un produs „bun”. În procesul dat se
fac investiţii şi se suportă costuri pentru a
adăuga caracteristici şi servicii legate de
acesta. Financiarul totalizează apoi aceste
costuri, spre a determina preţurile „ţintă”
pentru diverse versiuni ale produsului pe care
ei le pot oferi. Doar la acest nivel intră
marketingul în proces, având sarcina de a
demonstra destulă valoare în aceste produse,
spre a le justifica preţurile clienţilor.
Prezentarea 1-1:
Stabilirea preţului pe baza costului:
Produs—Cost—Preţ—Valoare—Clienţi
Stabilirea preţului pe baza valorii:
Clienţi—Valoare—Preţ—Cost—Produs
Dacă preţurile bazate pe costuri se arată
nejustificate, managerii pot încerca să
corecteze procesul, permiţând „flexibilitatea”
în măriri. Deşi această tactică poate minimaliza
pierderea, nu este în mod fundamental o
soluţie, căci revenirea financiară asupra
produsului rămâne inadecvată. Financiarul dă
vina pe marketing pentru reducerea preţului,
iar marketingul dă vina pe financiar pentru
costurile excesive. Problema continuă să
reapară cât timp caracteristicile şi costurile
noilor produse continuă să nu se potrivească cu
nevoile şi valorile clienţilor. În plus, când
clienţii sunt răsplătiţi cu reduceri pentru
rezistenţa lor la preţ, această rezistenţă devine
mai frecventă chiar când produsul are valoare
pentru ei. Rezolvarea problemelor stabilirii
preţurilor pe baza costurilor necesită mai mult
24 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
decât o corecţie rapidă. Cere răsturnarea
întregului proces, începând cu consumatorii.
Preţul-ţintă se bazează pe estimările valorii şi
porţiunii pe care firma se poate aştepta să o
capteze, date fiind alternativele concurenţei.
Treaba managementului financiar este de a nu
insista ca preţurile să acopere costurile. Este de
a insista ca respectivele costuri să fie suportate
doar pentru a face produse ale căror preţuri pot
fi stabilite în mod profitabil datorită valorii lor
pentru clienţi.
Proiectarea produselor ce pot fi vândute în
mod profitabil la un preţ-ţintă a evoluat în
ultimele două decade de la neobişnuinţă la a fi
scopul la majoritatea companiilor de succes.
De la Marriott la Boeing, de la tehnologia
medicală la automobile, companiile
conducătoare de profit se gândesc în prezent la
ce segment de piaţă vor să fie deservit noul
produs, determină beneficiile pe care le caută
potenţialii clienţi şi stabilesc un preţ pe care
aceştia sunt dispuşi să-l plătească. Apoi
companiile îşi provoacă inginerii să dezvolte
produse şi servicii ce pot fi fabricate la costuri
destul de reduse, spre a deservi în mod
profitabil acel segment de piaţă. N-a fost
întotdeauna aşa. Primele companii ce au
adoptat o asemenea strategie au câştigat un
enorm avantaj strategic (vezi prezentarea 1-1).
Cei „lenţi” trebuie acum să înveţe stabilirea
preţurilor pe baza valorii pentru noile produse
spre a supravieţui. Cazul Mustangului. Acum
patru decenii, Lee Iacocca a salvat Ford
Motors de la închidere, construind primele
maşini sport vândute la un preţ pe care şi-l
puteau permite cei din clasa de mijloc. Din
perspectivă inginerească, era o maşină de sport
destul de bună, dar din perspectiva clientului
era o valoare peste ceea ce credea vreodată că
îşi poate permite. Din perspectiva vânzărilor şi
a profitului, a fost cea mai reuşită maşină din
istorie.
Prin anii 1960, America era tânără,
încrezătoare şi pasionată de maşinile sport. Din
nefericire pentru Ford, aceste maşini erau
produse de General Motors şi fabricanţi
europeni. Dacă Ford ar fi urmat calea
tradiţională pentru a dezvolta o maşină nouă,
managementul ar fi început prin a trimite o
propunere departamentului de proiectare.
Fiecare proiectant şi-ar fi prezentat varianta
asupra caroseriei, suspensiilor, motorului.
După câteva săptămâni, managementul ar fi
 ECONOMIE
ales cele mai bune variante, apoi le-ar fi trimis
departamentului de cercetare în marketing.
Cercetătorii ar fi întrebat potenţialii clienţi ce
preferă şi dacă produsele Ford ar fi mai reuşite
ca ale concurenţei, mai ales prin prisma
preţurilor ce ar fi acoperit costurile. Cea mai
bună alegere ar fi fost apoi construită, fiind
adorată de mulţi, dar cumpărată de puţini, care
şi-o puteau permite.
Din fericire, managerul general al
Fordului a avut o idee mai bună. El nu era
expert în finanţe, contabilitate sau producţie.
Era marketist şi nu a început cu proiectarea
unei noi maşini, ci prin ceea ce doreau
cumpărătorii. Iacocca a aflat că o mare pondere
a pieţei auto dorea maşini sport, dar nu-şi putea
permite una. A aflat şi că majoritatea
cumpărătorilor nu aveau nevoie, în realitate, de
multe dintre ceea ce face „bună” o maşină
sport. Ei nu umblau după performanţele
maşinii de sport, ci după aparenţa ei, caroserie
aerodinamică, apărătoare de roţi fanteziste etc.
Pe acea vreme nimeni nu vindea aşa ceva la un
preţ pe care majoritatea consumatorilor şi-l
puteau permite: mai puţin de 2500 dolari.
Provocarea pentru Ford era să proiecteze
o maşină care să arate destul de sportiv, spre a
satisface majoritatea cumpărătorilor, dar fără
elementele mecanice uzuale ale maşinilor sport
care erau foarte scumpe. Ford a construit
maşinile sale cu mecanica existentă pe un
automobil economic de-al său, Falcon. Fireşte
că maşina era departe de Corvette a firmei
GM, dar multora le-a plăcut, la preţul pe care
şi-l puteau permite.
În 1964, Ford a introdus maşinile sport
Mustang, la un preţ de 2368 dolari. În primul
an s-au vândut mai multe maşini decât vânduse
vreodată Ford pe an. În primii doi ani, profitul
net de la Mustang a fost de 1,1 miliarde. Nici
un alt concurent nu mai făcuse asemenea
vânzări cu maşini de sport „bune”, cu preţuri
care să acopere costurile.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Ford a început cu clienţii, întrebând ce
doreau şi cât vroiau să plătească. Răspunsul lor
a determinat preţul de vânzare al unei maşini.
Abia după aceea Ford a dezvoltat produsul
corespunzător, care să-i permită şi un
substanţial profit.
Costurile joacă un rol important în
strategia lui Ford. Ele determină cam cum ar
arăta produsul. Consideraţiile asupra costului
determină ce atribute ale unui automobil sport
ar putea include Mustangul şi pe care nu,
pentru ca firmei să-i rămână profit. La preţul
de 2368 dolari, cumpărătorii au găsit că
Mustangul avea o valoare bună.
Stabilirea strategică a preţurilor impune
disciplina financiară, o constrângere
optimizantă asupra deciziilor de marketing şi
de vânzări. Se spune că o firmă ar trebui să-şi
satisfacă clienţii, dar până la punctul unde
creşterea incrementală în valoarea creată
depăşeşte creşterea adaosului în costul
produsului. Aceasta dictează ca o firmă să-şi
satisfacă clienţii dacă astfel convine poziţiei ei
de concurenţă şi completează competenţele
sale de fond. Fără această disciplină, limita
superioară a venitului este urmărită în mod
nediscriminatoriu, fără constrângeri cu privire
la clienţii deserviţi şi felul deservirii lor. Într-
adevăr, vânzările şi satisfacerea consumato-
rilor, realizate prin a da mereu mai mult cerând
tot mai puţin înapoi, este, deseori, o reţetă a
mediocrităţii financiare.
Bibliografie:
1. Adrian Micu, Marketing strategic, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2004.
2. Adrian Micu, Marketing internaţional,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2004.
3. Adrian Micu, Angela-Eliza Micu,
Economia şi gestiunea întreprinderii,
Ed. Tip Art, Bucureşti, 2002.
25
 ECONOMIE

ABORDAREA COMPARATIVĂ A CONTABILITĂŢII REZERVELOR

PENTRU ACŢIUNI PROPRII

Prof. univ. dr. hab. Viorel ŢURCANU;

Comp. Aliona BÎRCĂ, ASEM

The reserves for private stocks - represent one of the some part of reserves for helping
(adjustments) which are included in the component part of private capital with the form of rectificate
account. The aim of formation reserves of accounts for private stocks is determinated by ammortisation
of expenses what results by “reserves” of stoks property and have the role of stabilization of private
capital.
The research of accounts reserves suppose the following elements:
the redeem of own thesaurus shares;
the annulment of emitted and traded stocks.

Rezervele pentru acţiuni proprii se societăţii deschise în societate

utilizează cu scopul acoperirii pierderilor
rezultate din răscumpărarea acţiunilor proprii,
totodată au rolul de a menţine valoarea
capitalului propriu. În Republica Moldova,
potrivit art. 47 al Legii nr. 1134 – XIII din
02.04.97 privind Societăţile pe Acţiuni,
acţiunile răscumpărate sunt numite ca „acţiuni
de tezaur”.
Contabilitatea rezervelor pentru acţiunile
proprii se va axa în jurul următoarelor
probleme:
răscumpărarea acţiunilor de tezaur;
vânzarea acţiunilor proprii
reachiziţionate;
anularea acţiunilor emise şi
răscumpărate.
1. Răscumpărarea acţiunilor de tezaur
Decizia privind răscumpărarea acţiunilor,
potrivit Legii privind Societăţile pe acţiuni, se
adoptă de către Adunarea generală a
acţionarilor. Acţiunile plasate sunt în drept a fi
reachiziţionate în următoarele cazuri:
1. Acţiunile sunt răscumpărate la cererea
acţionarilor, cu excepţia situaţiilor în
care acţiunile au fost incluse în
listingul bursei de valori sau s-a luat
hotărârea de lichidare a societăţii;
2. Societatea răscumpără în mod
obligatoriu în următoarele situaţii:
• sosirea termenului de
răscumpărare a acţiunilor
prevăzute în decizia de emitere a
lor;
• operarea în statutul societăţii a
unor modificări ce limitează
drepturile acţionarilor, inclusiv
în legătură cu transformarea
închisă;
• efectuarea de către societate a
unei tranzacţii de proporţie;
• reorganizarea societăţii.
Răscumpărarea acţiunilor proprii are ca
rezultat o scădere a valorii activelor şi,
concomitent, o diminuare a capitalului propriu.
Prin urmare, în contabilitatea naţională
răscumpărarea acţiunilor se înregistrează
astfel:
Dt. 314 „Capital retras” – la valoarea
acţiunilor răscumpărate;
Ct. 242 „Cont de decontare” – la suma
mijloacelor băneşti virate în contul
acţionarilor.
2. Anularea acţiunilor emise şi
răscumpărate
Anularea acţiunilor presupune micşorarea
valorii capitalului statutar. Reducerea
capitalului statutar, potrivit art. 47 al aceleiaşi
surse, poate fi efectuat prin:
- reducerea valorii nominale a
acţiunilor plasate şi/sau,
- anularea acţiunilor de tezaur.
Astfel, anularea acţiunilor proprii
răscumpărate se contabilizează prin formula
contabilă:
Dt. 311 „Capitalul statutar” – la
valoarea nominală a acţiunilor
răscumpărate;
Dt. 312 „Capitalul suplimentar” – la
diferenţa dintre valoarea nominală
şi valoarea de reachiziţie a
acţiunilor proprii;
Ct. 314 „Capital retras” – la valoarea de
răscumpărare a acţiunilor proprii.

26 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
3. Contabilizarea diferenţelor din
reachiziţionare, pornind de la cerinţele
S.I.C.
Privitor la evaluarea şi contabilizarea
acţiunilor proprii reachiziţionate, Comitetul
pentru Standardele Internaţionale de
Contabilitate a elaborat un comentariu la S.I.C.
32 „Instrumente financiare: prezentare şi
descriere”, intitulat C.S.I.C. 16 „Capital social
– Instrumente proprii de capital
reachiziţionate (acţiuni de trezorerie)”.
În acest comentariu se menţionează că „o
întreprindere poate deţine propriile instrumente
de capital, acestea fiind deseori numite acţiuni
de trezorerie. În funcţie de jurisdicţie,
asemenea acţiuni de trezorerie pot fi
achiziţionate şi deţinute de către întreprinderea
emitentă însăşi sau de către filialele sale” [2;
p.16-1]. Prin urmare, se observă că Standardele
Internaţionale de Contabilitate nu precizează
un anumit termen de deţinere a propriilor
acţiuni reachiziţionate, nici legislaţia
americană nu prevede un anumit termen de
deţinere, astfel putem spune că termenul de
deţinere a acţiunilor proprii răscumpărate este
nelimitat.
Valoarea costului realizat de o
întreprindere pentru a cumpăra un drept de
reachiziţionare a propriilor instrumente de
capital trebuie tratată ca o deducere din
capitalurile proprii, şi nu ca un activ financiar.
De aceea, răscumpărarea acţiunilor proprii nu
poate fi considerată ca o achiziţionare de
active, după cum în situaţia în care se procură
acţiunile altei companii, ci se va contabiliza
prin intermediul unui cont rectificativ, inclus în
componenţa clasei a III-a “Capitalul propriu”,
denumit „Rezerve pentru acţiuni proprii” .
Contabilizarea diferenţelor respective se
va baza pe cerinţele C.S.I.C. 16 „Capital
social – Instrumente proprii de capital
reachiziţionate (acţiuni de trezorerie)”, unde
se arată că „achiziţia şi revânzarea ulterioară
de către întreprindere a propriilor instrumente
de capitaluri proprii nu generează nici un
câştig sau pierdere pentru întreprindere” [2;
p.16-3]. După cum se observă, contabilizarea
diferenţelor din reachiziţia propriilor acţiuni nu
se va casa pe seama conturilor de venituri sau
cheltuieli, ci direct din profitul sau contul
rezervelor pentru acţiuni proprii.
Standardele Internaţionale de Contabilitate,
bazându-se pe cerinţele FASB-lor americane,
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
denumesc acest tip de acţiuni ca „acţiuni de
trezorerie”. Modalitatea de răscumpărare a
propriilor acţiuni este prezentată prin intermediul
următorului exemplu:
Exemplul 1. Se admite că „Nakate
Company” a răscumpărat 2 000 de acţiuni
ordinare la preţul de reachiziţionare 50 $ per
acţiune. Prin urmare, achiziţionarea va fi
înregistrată astfel:
Acţiuni de trezorerie 100 000
Mijloace băneşti 100 000
Companiile americane, pe baza hotărârii
acţionarilor, poate să nu repună în circulaţie
acţiunile de trezorerie. Atunci când acţiunile
proprii răscumpărate sunt retrase din circulaţie,
toate sumele legate de acest tip de acţiuni sunt
eliminate din conturile de capital propriu. În
situaţiile în care valoarea de reachiziţie a
acţiunilor proprii este mai mare decât valoarea
nominală (valoarea de emisie) sau acţiunile au
fost vândute la o valoare mai mică decât
valoarea nominală, diferenţa este acoperită pe
seama Profiturilor reţinute la dispoziţia
întreprinderii, care nu pot fi utilizate pentru
plata dividendelor, deci au caracter de rezervă.
Exemplul 2. Se admite că „Nakate
Company” a hotărât să anuleze 1000 de
acţiuni din cele 2 000 reachiziţionate. Se ştie
că acţiunile în cauză au fost vândute la o
valoare de 45 $ per acţiune, având o valoare
nominală de 50 $ per acţiune. Prin urmare,
anularea acţiunilor de trezorerie se va
contabiliza în felul următor:
„Acţiuni obişnuite” 50 000
„Acţiuni de trezorerie” 50 000
Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea
de vânzare va fi casată pe seama profitului
reţinut la dispoziţia întreprinderii prin
următoarea formulă contabilă:
„Profiturile reţinute la dispoziţia
întreprinderii” 5 000
„Aportul de capital peste valoarea
nominală a acţiunilor obişnuite” 5 000
Contabilitatea vânzării acţiunilor proprii
reachiziţionate (acţiuni de trezorerie) va
consta în efectuarea unui studiu comparativ al
contabilităţii naţionale şi a celei americane.
Exemplul 3. Se admite că din cele 2 000
de acţiuni reachiziţionate la valoarea de 50 $
per acţiune, 1 000 de acţiuni vor fi repuse în
circulaţie la valoarea de:
• varianta I – 60 $ per acţiune;
27
 ECONOMIE

• varianta II – 40 $ per acţiune. de acţiuni de trezorerie la o valoare de 60 $ per

Varianta I. Contabilizarea operaţiunii acţiune şi o valoare de răscumpărare de 50 $
economice de punere în circulaţie a celor 1000 per acţiune se realizează astfel:

Contabilitatea naţională Contabilitatea americană

Dt. 242 „Cont de decontare” – 60 000 „Mijloace băneşti” 60 000
Ct. 314 „Capital retras” – 50 000 „Acţiuni de trezorerie: acţiuni obişnuite” 50 000
Ct. 312 „Capital suplimentar” – 10 000 „Capital social vărsat: acţiuni de trezorerie” 10 000

Varianta II. Dacă acţiunile răscumpărate sunt vândute la o valoare de vânzare mai mică ca
valoarea de răscumpărare (40 $), atunci în contabilitate se vor întocmi următoarele formule contabile
(prin comparaţie):

Contabilitatea naţională Contabilitatea americană

Dt. 242 „Cont de decontare” – 40 000 „Mijloace băneşti” 40 000
Dt. 312 „Capital suplimentar” – 10 000 „Profituri reţinute la dispoziţia întreprinderii” 10 000
Ct. 314 „Capital retras” – 50 000 „Acţiuni de trezorerie” 50 000

Concluzii: autohtone elementele ce ţin de circulaţia titlurilor

• Comparând specificul contabilităţii de valoare.
americane cu cel autohton, observăm că
diferenţele de valoare se contabilizează pe Bibliografie:
seama profitului sau a capitalului suplimentar. 1. Standardele Naţionale de Contabilitate.
Înregistrările respective nu sunt greşite din vol. I. Chisinău: Editura MOLDPRES,
punct de vedere contabil, însă, dacă luăm în 1998. 220p.
consideraţie cerinţele Standardelor Internaţio- 2. Standardele Internaţionale de
nale de Contabilitate (mai sus citate), Contabilitate. Bucureşti: Editura
considerăm că ar fi necesar ca diferenţa de 10 Copyright, 2002. 1240p.
000 $ să fie casată pe seama “Rezervelor 3. Needles, B. Anderson, H. Principiile
pentru acţiuni proprii”. de bază ale contabilităţii. – ediţia 5,
• Piaţa valorilor mobiliare în Republica Chişinău: Editura ARC, 2000.
Moldova este nesatisfăcător dezvoltată, prin 4. Financial Accounting and Repoting.
urmare, operaţiile de reachiziţionare a acţiunilor, Elliot & Elliot, Ed. Prentice Hall,
la momentul de faţă, nu constituie o acţiune atât 2000.
de des întâlnită. Însă, odată cu trecerea la
Standardele Internaţionale de Contabilitate, este
necesar a dezvolta în metodologia contabilităţii

28 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE

COMPETITIVITATEA – CONCEPT ESENŢIAL AL INTEGRĂRII

ATÂT LA NIVEL REGIONAL, CÂT ŞI LA NIVEL GLOBAL

Lect. dr. Mihaela NECULIŢĂ,

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Traditional boundaries have lost importance in a globalized economy. Nations are guided by the
principles of competitiveness in order to reach prosperity and profit. Competitiveness emphasizes the
ability to develop attractiveness for activities that generate economic wealth. The technological
infrastructure is a key asset for the competitiveness of a nation.

Economia are uneori un scop limitat. Ea
studiază prosperitatea unei naţiuni în funcţie de
randamentul comercial şi de politicile
monetare, fiscale şi bugetare. Actualmente,
destinul naţiunilor este de a fi interconectate,
această tendinţă fiind intensificată de
comunicaţii şi de globalizare. Ele trăiesc într-o
lume a competitivităţii care a schimbat regulile
jocului. Frontierele dintre naţiuni îşi pierd
importanţa; ideile, valorile şi obiceiurile
circulă liber de la o naţiune la alta.
„Totalitatea” descrisă mai sus este o
caracteristică importantă a competitivităţii.
Competenţa este cealaltă caracteristică.
Naţiunile şi companiile au ca domeniu de
activitate administrarea unui set de competenţe
şi aptitudini pentru a atinge prosperitatea şi a
dobândi profit. Combinarea celor două
concepte conduce la următoarea definiţie
prescurtată a competitivităţii: competitivitatea
analizează felul în care naţiunile şi companiile
administrează totalitatea competenţelor lor
pentru a atinge prosperitatea şi a obţine profit.
Un nivel ridicat de competitivitate în toate
domeniile este foarte puţin probabil. Prin
urmare, o slăbiciune dintr-un domeniu poate fi
compensată de un punct forte din altă parte.
Acest concept a condus la teoria specializării
în comerţul internaţional dezvoltată de David
Ricardo. Cea mai recentă ilustrare a acesteia
este strategia outsourcing-ului sau a off-
shoring-ului adoptată de multe companii
globale. Specializarea are astfel un rol
important în competitivitate.
O naţiune care reuşeşte în materie de
competitivitate şi-a exploatat la maxim toate
resursele şi competenţele sale. Întotdeauna,
competitivitatea înseamnă să obţii cele mai bune
rezultate de la individ, organizaţie sau naţiune.
Competitivitatea la nivelul naţiunilor este
un domeniu al teoriei economice care
analizează faptele şi politicile ce modelează
abilitatea unei naţiuni de a crea şi a menţine un
mediu care susţine cât mai mult creaţia de
valoare pentru companiile sale şi prosperitatea
pentru cetăţenii săi.
Interacţiunea celor patru factori ai
competitivităţii defineşte în general mediul
naţional al unei ţări. Aceştia sunt:
Performanţa economică;
Eficienţa guvernului;
Eficienţa comercială;
Infrastructura.
Naţiunile intră în competiţie, deoarece
pieţele lumii sunt deschise. O întrebare pe care
ne-o putem pune este: „De ce au acceptat
naţiunile, în cele din urmă, să reducă barierele,
cel puţin din raţiuni economice?” Răspunsul
este legat, probabil, de consecinţele Marii
Depresiuni. Mulţi savanţi, în special J. M.
Keynes, au arătat că încetinirea economică din
1929 s-a transformat într-o depresiune
mondială în anii ’30, deoarece naţiunile au
adoptat politici protecţioniste.
Pentru a evita ca o astfel de situaţie să se
repete, Acordul de la Bretton Woods, din 1944, a
încercat să liberalizeze comerţul internaţional.
Astăzi, taxele pe bunuri sunt mai mici de 4% în
rândul membrilor Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC). În plus, de la crearea sa,
OECD a sprijinit dezvoltarea mişcării libere a
capitalului, bunurilor şi serviciilor, la început în
ţările industrializate şi apoi în întreaga lume. În
cele din urmă, zonele de comerţ liber, precum
NAFTA şi organizaţiile de integrare regională
precum Uniunea Europeană, au consolidat
această dezvoltare.
Tehnologia şi globalizarea au accelerat
tendinţa către o lume care nu este doar
deschisă, dar şi transparentă, şi imediată.
Companiile beneficiază acum de o alternativă
enormă în privinţa selectării locaţiilor de
afaceri.

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 29

 ECONOMIE
Prin urmare, naţiunile trebuie să-şi
promoveze respectivele avantaje comparative
în zone diferite. De exemplu, competitivitatea
obişnuia să se concentreze numai pe abilitatea
de a demonstra agresivitate pe pieţele lumii
prin exporturi şi investiţii străine directe.
Astăzi, competitivitatea accentuează şi
abilitatea de a creşte atractivitatea atât pentru
companiile străine, cât şi pentru cele locale,
pentru activităţi care generează bunăstare
economică.
Se pot evalua diferite politici, iar apoi
fiecare ţară trebuie să le adapteze la propriul
său mediu. Strategiile de competitivitate
reuşesc atunci când menţin echilibrul dintre
imperativele economice impuse de pieţele
lumii şi cerinţele sociale ale unei naţiuni
modelate de istorie, sisteme de valori şi
tradiţie.
Ţările îşi administrează mediile în funcţie
de cele patru forţe fundamentale, patru
dimensiuni care modelează mediul de
competitivitate al unei ţări. Ele sunt, de obicei,
rezultatul tradiţiei, al istoriei sau al sistemelor
de valori şi sunt atât de adânc înrădăcinate în
modul de a acţiona al ţării respective încât, în
cele mai multe cazuri, nu sunt clar formulate
sau definite.
a) Atractivitate contra Agresivitate
Naţiunile diferă prin modul în care îşi
conduc relaţia lor cu comunitatea mondială de
afaceri. În mod tradiţional, competitivitatea era
legată de agresivitatea internaţională a ţărilor,
adică de exporturi şi investiţii străine directe
(ISD). Germania, Japonia şi Coreea au urmat
această strategie. Pe de altă parte, în ultima
vreme unele naţiuni îşi administrează
competitivitatea prin faptul de a fi atractive. De
exemplu, Irlanda şi Singapore şi-au mărit, prin
stimulente, investiţiile directe.
În general, o naţiune se concentrează pe o
singură abordare. Irlanda nu este foarte
agresivă pe pieţele internaţionale. Coreea nu
este foarte atractivă pentru investiţiile străine.
Marea Britanie era agresivă, iar acum a devenit
atractivă. Elveţia a urmat direcţia opusă şi a
trecut de la atractivitate la agresivitate. Statele
Unite par a fi singura ţară care reuşeşte să fie
atât foarte atractivă, cât şi foarte agresivă.
b) Proximitate contra Globalitate
În general, sistemul economic al unei ţări
nu este omogen. În cele mai multe cazuri,
naţiunile au de-a face cu două tipuri de
30 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
economii coexistente: economia de proximitate
şi cea de globalitate.
Economia de proximitate cuprinde
activităţi tradiţionale: meşteşuguri; servicii
sociale şi personale, precum cele ale doctorilor
şi profesorilor; activităţi administrative,
precum cele ale guvernului şi justiţiei; şi, în
cele din urmă, activităţi de întreţinere a
produselor oferite consumatorilor ca, de pildă,
serviciile ulterioare vânzării şi personalizarea
acestora. Economia de proximitate este în
general protecţionistă şi costisitoare.
Economia de globalitate este formată din
companii care dezvoltă activităţi pe plan
internaţional. Ea presupune că producţia nu
trebuie în mod necesar să se desfăşoare în
proximitatea consumatorului final şi
beneficiază de avantajele comparative ale
pieţelor din întreaga lume, în special în privinţa
costurilor operaţionale. Este, în general,
competitivă şi eficientă din punctul de vedere
al costurilor.
Raportul dintre aceste două economii în
privinţa prosperităţii naţionale variază în
funcţie de dimensiunea şi dezvoltarea
economică a unei ţări. În medie, se presupune
că în Europa de Vest două treimi din PIB sunt
generate de economia de proximitate, iar restul
o treime – de economia de globalitate. Ţările
mai mici sunt mult mai dependente de
economia de globalitate. Ţările mai mari,
precum Statele Unite, încă se bazează foarte
mult pe uriaşele lor pieţe interne, deşi tendinţa
către globalizare este în creştere.
În ultimii 25 de ani, economia de
globalitate a crescut enorm, încălcând uneori
teritoriul economiei de proximitate (prin
măsuri de ridicare a barierelor comerciale,
acorduri comerciale, integrare regională,
privatizare şi delocalizare). O consecinţă
importantă a globalizării este că exercită o
presiune puternică asupra preţurilor, rezervelor
de bani şi salariilor. Naţiunile cu standarde
interne de viaţă şi costuri de operare ridicate,
precum Germania şi Elveţia, trec printr-un
proces dur de adaptare. Alte ţări, precum
Marea Britanie, Chile şi Singapore, au stimulat
în continuare globalizarea economiilor lor.
c) Resurse contra Procese
De asemenea, naţiunile îşi administrează
mediul competitiv, bazându-se foarte mult pe
resurse sau procese. Unele naţiuni pot avea
multe bunuri – pământ, oameni şi resurse
 ECONOMIE
naturale – dar nu sunt în mod necesar
competitive. Acesta poate fi cazul Braziliei, al
Indiei şi al Rusiei. Alte naţiuni, precum
Singapore, Japonia şi Elveţia, sunt sărace în
resurse şi s-au bazat în special pe procesele de
transformare. În general, ultimele naţiuni sunt
mult mai competitive decât primele. Se poate
considera că infrastructura, puterea industrială
şi chiar educaţia şi aptitudinile sunt bunuri care
au fost acumulate de generaţiile anterioare. Ele
pot, de asemenea, genera automulţumire în
rândul naţiunilor „vechi”, care confundă
bogăţia cu competitivitatea.
d) Asumare individuală de riscuri
contra Coeziune socială
A patra forţă care modelează mediul
competitiv al unei ţări este distincţia dintre un
sistem care promovează riscul individual şi unul
care păstrează coeziunea socială. Aşa-numitul
model anglo-saxon se caracterizează prin
accentul pus pe risc, deregularizare, privatizare şi
responsabilitatea individului printr-o abordare
minimalistă a sistemului asistenţei sociale. Spre
deosebire de acesta, modelul continental
european se bazează foarte mult pe consensul
social, pe o abordare mult mai egalitară a
responsabilităţilor şi pe un vast sistem al
asistenţei sociale. Aşa cum spunea fostul cancelar
al Germaniei, Helmut Schmidt: „Trebuie să
rămânem uniţi, altfel vom sfârşi separat”.
Prin combinarea acestor dimensiuni s-au
stabilit câteva modele ale competitivităţii:
1. Modelul sud-european, caracterizat
printr-o infrastructură redusă, reglementări
comerciale şi protecţie socială, o economie
paralelă şi costuri mici de muncă. Favorizează
inventivitatea.
2. Modelul nord-european se caracte-
rizează prin un puternic accent pus pe
stabilitate, consens social şi reglementări.
Favorizează o perspectivă pe termen lung.
3. Modelul anglo-saxon se caracterizează
prin deregularizare, privatizare, flexibilitate a
muncii şi o mai mare asumare a riscului.
Acesta sprijină antreprenoriatul. În ultimii zece
ani, s-a produs o deplasare de la modelul nord-
european la cel anglo-saxon. Totuşi, a face o
estimare între un mediu de afaceri global
hipercompetitiv, apropiat de modelul anglo-
saxon, şi un mediu local mai responsabil din
punct de vedere social, apropiat de modelul
nord-european, rămâne în continuare o
provocare.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Toate modelele prezentate sunt influenţate
de impactul tehnologiei. În ultimele două
decenii, revoluţia tehnologică – computere,
telecomunicaţii, Internet – a avut un impact
profund asupra competitivităţii dintre naţiuni.
Înalta tehnologie ocupă o poziţie remarcabilă
în Anuarul Competitivităţii Mondiale. Astăzi,
infrastructura nu mai poate fi considerată doar
în termenii tradiţionali ce implică drumuri,
trenuri, facilităţi portuare şi chiar aeroporturi.
Infrastructura tehnologică devine un bun de
bază pentru viitoarea competitivitate a unei
naţiuni. Existenţa sistemelor de
telecomunicaţie ieftine şi eficiente, conexiunile
la Internet şi dezvoltarea telefoniei mobile
(tradiţională sau conectată prin Internet) sunt
doar câteva dintre noile priorităţi tehnologice
ale naţiunilor care doresc să intre în competiţie.
Unele ţări, precum Africa de Sud, Mexic
sau Polonia, sar peste unele etape care ţin de
infrastructura tehnologică, concentrându-se, de
exemplu, mai mult pe telefonia mobilă decât
pe cea fixă. Tehnologia are, de asemenea, un
impact şi asupra educaţiei. Multe ţări, precum
Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa, au ca
obiectiv conectarea întregului sistem şcolar la
Internet. Noile cerinţe tehnologice ale
companiilor au forţat ţările să acorde prioritate
tehnologiei. Atragerea centrelor de cercetare şi
dezvoltarea cooperării între universităţile
locale şi companii devin la fel de importante
pentru competitivitatea unei ţări, precum
atragerea de investiţii străine directe (ISD).
Internetul permite companiilor să dezvolte
comerţul electronic, să intermedieze electronic
licitaţiile şi pieţele electronice în afara
graniţelor. Acest lucru îndeamnă ţările să
dezvolte o infrastructură tehnologică avansată.
Care va fi oare rolul statului în această
revoluţie tehnologică ? Acest proces reprezintă
o provocare pentru unele dintre funcţiile de
bază ale statului. Cum poate o ţară să-i
impoziteze pe cei care fac bani pe Internet?
Uniunea Europeană studiază posibilitatea de a
introduce un impozit pe tranzacţiile
„imateriale” de pe Internet.
Rolul şi responsabilităţile statului într-o
nouă lume a competitivităţii nu sunt nici mai
mari, nici mai mici. Sunt pur şi simplu diferite.
Statul continuă să modeleze mediul
competitivităţii în diferite feluri prin impozite,
educaţie sau sănătate. Apar noi domenii de
responsabilitate, precum Securitatea sau
31
 ECONOMIE
Imigraţia. Statul a renunţat adesea la
implicarea sa directă în construcţie şi
infrastructură. Privatizarea celor mai mulţi
operatori de telecomunicaţii, electricitate sau
transport accentuează această tendinţă. Totuşi,
în ochii publicului, statul rămâne ultimul
garant al integrităţii infrastructurii unei ţări,
chiar dacă şi-a delegat responsabilitatea
operaţională către sectorul privat.
Competitivitatea este un concept dinamic.
Din moment ce toată lumea se află în
competiţie, fiecare actor economic este astfel
constrâns să regândească rolul şi
responsabilităţile sale. Competitivitatea
subliniază, de asemenea, importanţa educaţiei,
a ştiinţei, a bunurilor imateriale şi a
infrastructurii tehnologice. J.M. Keynes a
subliniat importanţa detaşării de trecut atunci
când a declarat: „Adevărata dificultate nu
constă în dezvoltarea de noi idei, ci în
eliberarea de cele vechi”. Teoria
competitivităţii se luptă cu amândouă.
Regulile de aur ale competitivităţii:
• Creează un mediu legislativ stabil şi
previzibil
• Lucrează pe o structură economică
flexibilă şi mobilă
• Investeşte în infrastructura tradiţională
şi tehnologică
• Promovează economiile personale şi
investiţiile interne
• Dezvoltă agresivitatea pe pieţele
internaţionale şi atractivitatea pentru
investiţiile străine directe
• Concentrează-te pe calitate, viteză şi
transparenţă în guvernare şi
administraţie
• Menţine o legătură între nivelul
salariilor, productivitate şi impozite
• Păstrează structura socială prin
reducerea diferenţelor salariale şi
întărirea clasei de mijloc
• Investeşte masiv în educaţie, în special
la nivelul liceal, şi în instruirea
permanentă a forţei de muncă
• Echilibrează economiile de
proximitate şi globalitate pentru a
asigura crearea substanţială de
bunăstare, păstrând în acelaşi timp
sistemele de valori pe care le doresc
cetăţenii.
32 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Principii ale competitivităţii mondiale:
I. Performanţa economică
1. Prosperitatea unei ţări reflectă
performanţa sa economică din
trecut.
2. Competiţia guvernată de forţele
pieţei îmbunătăţeşte performanţa
economică a unei ţări.
3. Cu cât există mai multă competiţie
în economia naţională, cu atât mai
competitive sunt companiile naţio-
nale în străinătate.
4. Succesul unei ţări în comerţul
internaţional reflectă competitivi-
tatea companiilor sale naţionale (cu
condiţia să nu existe bariere
comerciale).
5. Deschiderea faţă de activităţile
economice internaţionale creşte
performanţa economică a unei ţări.
6. Investiţia internaţională alocă
resursele economice mult mai
eficient în întreaga lume.
7. Competitivitatea bazată pe export
este asociată adesea cu orientarea
către dezvoltarea economiei
naţionale.
II. Eficienţa Guvernului
1. Intervenţia statului în activităţile
comerciale ar trebui să fie redusă,
cu excepţia creării de condiţii
competitive pentru companii.
2. Guvernul ar trebui, totuşi, să
asigure condiţii macroeconomice
şi sociale care să fie previzibile şi
să micşoreze astfel riscurile
externe pentru activitatea
economică.
3. Guvernul ar trebui să fie flexibil în
adaptarea politicilor sale economi-
ce la un mediu internaţional în
schimbare.
4. Guvernul ar trebui să asigure un
cadru social care promovează
echitatea, egalitatea şi dreptatea,
garantând în acelaşi timp
securitatea populaţiei.
III. Eficienţa comercială
1. Eficienţa, împreună cu abilitatea
de a se adapta la schimbările din
mediul competitiv, sunt atribute
 ECONOMIE

manageriale decisive pentru 4. Investiţia în cercetarea

competitivitatea unei companii.
2. Finanţele facilitează crearea de
valoare adăugată.
3. Un sector financiar bine dezvoltat
şi integrat pe plan internaţional
sprijină competitivitatea interna-
ţională a unei ţări.
4. Menţinerea unui nivel ridicat de
trai necesită integrarea în
economia internaţională.
5. Antreprenoriatul este crucial
pentru activitatea economică în
faza sa de început.
6. O forţă de muncă pricepută
măreşte competitivitatea unei ţări.
7. Productivitatea reflectă valoarea
adăugată.
IV. Infrastructura
1. O infrastructură bine dezvoltată,
incluzând sisteme comerciale
eficiente, sprijină activitatea
economică.
2. O infrastructură bine dezvoltată
include, de asemenea, tehnologia
informaţiei şi protecţia eficientă a
mediului.
3. Avantajul competitiv poate fi
construit prin aplicarea eficientă şi
inovatoare a tehnologiilor existente.
fundamentală şi în activitatea
inovatoare care creează noi
cunoştinţe este crucială pentru o
ţară aflată într-un stadiu mult mai
matur de dezvoltare economică.
5. Investiţia pe termen lung în
cercetare şi dezvoltare este de
natură să crească competitivitatea
companiilor.
6. Calitatea vieţii face parte din
atractivitatea unei ţări.
7. Resursele educaţionale adecvate şi
accesibile ajută la dezvoltarea unei
economii bazate pe cunoaştere.
Bibliografie:
1. Adam Smith, O cercetare asupra naturii şi
cauzelor averii naţiunilor, 1776.
2. David Ricardo, Principii de economie
politică şi fiscalitate, 1817.
3. Nicholas Negroponte, Era Digitală, 1995.
4. Michael Porter, Avantajul competitiv al
naţiunilor, 1990.
5. Anuarul Competitivităţii Mondiale, 2003.
6. Anuarul Competitivităţii Mondiale, 2005.

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 33

 ECONOMIE
LIDERISMUL ORGANIZAŢIONAL ŞI IMPORTANŢA FACTORULUI GENDER
Conf. univ. dr. Marina NICOLAESCU, ASEM
Gender relations are an important factor of the efficient leadership. An efficient leadership can be
achieved under the conditions of a correct understanding of the gender differences. Gender differences
determine the leader′s behaviour when setting the goals, adopting the strategies, or making decisions
and their implementation in practice.
În condiţiile actuale organizaţiile, într-o
măsură tot mai mare, necesită manageri bine
pregătiţi. Pentru executarea eficientă a
funcţiilor manageriale şi realizarea scopurilor
organizaţionale prestabilite, managerii de la
toate nivelurile ierarhice trebuie să realizeze un
liderism eficient sau, cu alte cuvinte, să fie
lideri. De aceea, cunoştinţele, calităţile şi
deprinderile în domeniul liderismului devin
parte componentă a profesionalismului
managerului.
Interesul faţă de liderism din partea
managerilor autohtoni este determinat de
aprofundarea relaţiilor de piaţă în ţară,
intensificarea concurenţei şi a globalizării.
Totodată, creşte viteza cu care se produc
schimbările în societate şi în business, se
accentuează incertitudinea apariţiei şi evoluţiei
lor. În aceste condiţii liderismul, în opinia
noastră, poate fi examinat drept o reacţie la
aceste provocări.
Actualitatea liderismului este determinată
şi de posibilităţile generate de tehnologiile
informaţionale, de transformarea societăţii în
una informaţională, majorându-se, totodată,
rolul factorului uman în business şi
management. Astfel, pentru angajaţi tot mai
importante devin necesităţile de stimă,
apartenenţă, succes, autorealizare şi dezvoltare
a personalităţii.
Deşi există mai multe concepţii ale
liderismului, în practică este acceptată poziţia
conform căreia un manager eficient este cel
care este şi lider. Totuşi, apelarea la natura
liderismului în cercetările ştiinţifice,
învăţământ şi business-consulting rămâne a fi
actuală şi aceasta este determinat nu doar de
faptul că discuţiile referitoare la: există
deosebiri între management şi liderism, între
manager şi lider? sau ce este liderismul şi cum
să devii lider? ş.a. poartă un caracter
preponderent academic.
În opinia noastră, actualitatea
liderismului, în mare măsură, este determinată
34 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
de faptul că căutarea şi găsirea răspunsurilor la
aceste întrebări, prin intermediul
învăţământului universitar şi postuniversitar,
contribuie la extinderea orizontului
managerilor practicieni privind potenţialul
liderismului şi modalităţile realizării lui
eficiente în diferite situaţii concrete. Aceasta le
permite managerilor, în primul rând, să atingă
rezultatele scontate şi să stabilească factorii
activităţii de succes a organizaţiei. În al doilea
rând, să organizeze sisteme interne efective şi
să aplice un mecanism eficient al liderismului.
În literatura de specialitate liderismul
este redat prin diverse definiţii.
Astfel, rolul de lider, după părerea mai
multor autori, constă în influenţarea
direcţionată asupra altor persoane, scopul
căreia este orientarea spre acţiune şi atingerea
anumitor scopuri.
Aspectul practic al liderismului, în opinia
noastră, se manifestă prin faptul că angajatul
sau grupul de persoane execută ce le cere
liderul.
În literatura de specialitate se disting
noţiunile de liderism „formal” şi liderism
„neformal”.
Liderismul formal este realizat de
persoana care a fost aleasă sau numită de către
reprezentanţii puterii oficiale în calitate de
manager. În acest caz, managerul, pentru a
influenţa, utilizează resurse administrative.
Liderismul neformal este determinat de
capacităţile, cunoştinţele, deprinderile
managerului de a influenţa asupra altora fără a-
i impune, ci doar apelând la necesităţile de
apartenenţă, stimă, autorealizare ale acestora.
În literatura dedicată liderismului sunt
descrise detaliat mai multe abordări: de pe
poziţia calităţilor personale, comportamentiste,
situaţionale, care se bazează pe diferite teorii,
includ diferite modele ale liderismului, sunt
orientate spre soluţionarea unor sarcini
concrete şi acţionează în anumite situaţii.
Astfel, pentru a activiza necesităţile
 ECONOMIE
subalternilor şi a-i transforma în discipoli
(liderism neformal), liderul are nevoie, fără
îndoială, de calităţi personale corespunzătoare,
care ar reflecta diverse aspecte ale
personalităţii sale: necesităţi, valori, intelect,
caracter, trăsături fizice. Iată doar unele din
ele: ambiţie, încredere, comunicabilitate, risc,
orientare spre succes, comportament etic etc.
Această listă poate fi continuată până la
nesfârşit şi concretizată în funcţie de mai mulţi
factori. Încercările de a forma de fiecare dată o
listă finală a calităţilor personale ale liderului
ce conduc spre succes şi atingerea indicatorilor
maximali, pentru a alege şi instrui în
corespundere cu aceasta managerii, devin
practic imposibile. Acest lucru este determinat,
în primul rând, de faptul că lista unor astfel de
calităţi este deschisă – în diferite situaţii sunt
actuale şi dominante diferite calităţi. În al
doilea rând, în anumite situaţii aceste calităţi
sunt contradictorii: este de neconceput situaţia
în care trăsăturile liderului nu corespund eticii
şi orientării sociale ale liderismului. În al
treilea rând, perceperea ansamblului de calităţi
ale liderului ideal, care în realitate nu poate fi
realizat. În al patrulea rând, este dificil a
identifica calităţile de lider şi a determina
importanţa practică a acestora.
În pofida acestor limite, trebuie
menţionată importanţa abordării de pe poziţia
calităţilor personale, care formează
începuturile cercetării sistemice a naturii
liderismului şi este legată de numele lui
R.Stogdill. Menţionăm că, din momentul
primelor cercetări, această abordare – teoria
calităţilor – se dezvoltă în continuare şi în
prezent capătă caracterul unui model deschis.
În baza acestei teorii este posibilă
dezvoltarea calităţilor de lider necesare pentru
atingerea rezultatelor dorite. Totodată, în
opinia noastră, despre influenţa liderismului
asupra rezultatului final, se poate vorbi doar cu
o anumită probabilitate şi optimism. O astfel
de tratare a acestei abordări a liderismului
contribuie la formarea potenţialului de lider al
managerului. Iar realizarea lui şi atingerea
rezultatelor planificate condiţionează necesi-
tatea şi importanţa factorilor de comportament
şi situaţionali. Abordările comportamentistă şi
situaţională, de asemenea, sunt reflectate în
literatura de specialitate.
Este cunoscut faptul că abordarea
comportamentistă sau behaviorismul a început
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
să se dezvolte în anii 1930-1940 şi este legată
de numele lui K. Lewin, aportul căruia în
dezvoltarea liderismului constă, înainte de
toate, în sistematizarea componentelor lui –
cunoştinţe, deprinderi, calităţi personale;
motivarea şi luarea deciziilor în contextul
stilurilor autoritar, democrat şi liberal.
Managerul autoritar concentrează puterea în
mâinile sale şi adoptă decizii de unul singur.
Instrumentarul stilului este format din stimulări
periodice, sarcini structurate, control direct.
Sunt activizate nivelurile primare de necesităţi
(conform piramidei lui Maslow). Conducătorul
democrat se orientează spre aşa necesităţi ale
subalternilor, cum ar fi stima, succesul,
apartenenţa, autorespectul. Metode de acţiune
– delegarea, luarea deciziilor în grup. Stilul
liberal presupune un comportament bazat pe
principii de neamestec. Un astfel de manager
evită să ia decizii.
Ţinând cont de caracterul indirect şi
complexitatea influenţei stilului asupra
atingerii rezultatului şi satisfacţiei de munca
îndeplinită şi asupra relaţiilor în grup,
rezultatele cercetărilor iniţiale erau
contradictorii.
Pe parcursul cercetărilor ulterioare, în
cadrul programelor Universităţii Michigan şi
Universităţii statului Ohio, tipurile de
comportament au fost reduse într-un
continuum, la unul din polurile căruia se află
liderii orientaţi spre lucrători, iar la celălalt –
liderii orientaţi spre rezultat. Pentru descrierea
acestor două tipuri alternative de
comportament al liderilor, în cadrul modelelor
menţionate, se utilizează termenii: lideri
orientaţi spre relaţii cu oamenii şi lideri
orientaţi spre sarcină.
Concluzia care a rezultat în urma
cercetărilor comportamentiste a fost că stilul
optimal este stilul liderului cu valori mari ale
ambilor parametri – relaţii cu oamenii şi
muncă (rezultat). O astfel de concluzie a fost
reflectată mai târziu în cunoscuta metodă
„Reţeaua managerială”, elaborată de R.Blake
şi J.Mouton sub denumirea stilului de
„management de echipă”.
Cercetările ulterioare au demonstrat că
încercările de a atinge un echilibru optimal al
factorilor nominalizaţi în activitatea liderului
necesită o cunoaştere profundă a situaţiei
create sub influenţa mediului extern (abordarea
situaţională). Pentru a influenţa asupra
35
 ECONOMIE
rezultatelor finale, comportamentul şi calităţile
liderului trebuie să se realizeze în funcţie de
variabilele situaţionale.
Un astfel de aspect al liderismului a fost
expus în modelele lui F.Fiedler, R.House,
P.Hersey, K.Blanchard şi alţi autori ai teoriilor
situaţionale. În fiecare din aceste modele au
fost evidenţiate stilurile liderismului care
permit liderului să-şi adapteze comportamentul
astfel, încât acesta să completeze posibilităţile
oferite de situaţie. Astfel, în modelul lui
P.Hersey şi K.Blanchard, bazat pe maturitatea
subalternilor, se presupune că cel mai bun stil
ar putea fi stilul de indicaţii în cazul în care
subalternii au un nivel scăzut de pregătire;
stilul de vânzare – pentru subalternii cu un
nivel mediu de maturitate, de participare –
pentru cei cu un nivel de pregătire de la
moderat la ridicat şi de delegare, care cel mai
bine se manifestă pentru lucrătorii cu un nivel
sporit de maturitate.
Analizând evoluţia liderismului, mulţi
cercetători evidenţiază un liderism de tip nou,
care include aşa stiluri, ca: de transformare,
carismatic, de instruire etc. [2,3,4]. Punct de
pornire pentru un nou tip de liderism serveşte
necesitatea generată de dinamismul mediului
de afaceri a realizării liderismului prin
formarea şi realizarea potenţialului uman şi
interpersonal în organizaţie, ţinând cont de
factorul gender.
În scopul studierii acestui aspect, au fost
efectuate cercetării la un şir de întreprinderi
din Republica Moldova, diferite după mărime
şi domenii de activitate. Mai jos prezentăm
unele concluzii formulate în baza cercetării
liderismului de tip nou şi importanţa
factorului gender în realizarea cu succes a
acestuia.
În corespundere cu scopul cercetării
volumul eşantionului (numărul de respondenţi)
a alcătuit 12% de la colectivitatea generală
(numărul mediu scriptic de lucrători) sau 373
persoane, din care 2/3 femei. Subliniem că
liderismul şi stilurile de tip nou, generate de
necesitatea îmbunătăţirii echilibrului dintre doi
parametri de bază ai liderismului – atenţia
liderului faţă de subalterni şi atenţia liderului
faţă de atingerea rezultatelor prestabilite – pot
fi realizate cu succes în condiţiile unei
înţelegeri şi realizări corecte în management a
deosebirilor gender, importanţa cărora, ca
36 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
factor al unui liderism eficient, a fost
confirmată şi de cercetarea efectuată.
Rolul gender al personalităţii determină
strategia gender a liderului şi comportamentul
lui în formularea scopurilor, elaborarea
strategiilor, luarea deciziilor şi implementarea
acestora în practică. Deosebirile de gen se
manifestă în alegerea criteriilor, alternativelor,
metodelor de formulare a scopurilor preferate
de lider.
Astfel, liderii-femei preferă un algoritm
mai rapid de luare a deciziei în comparaţie cu
liderii-bărbaţi. Ultimii, de regulă, depăşesc
liderii-femei în determinarea scopurilor şi
strategiilor. În cercetarea dată, cu o astfel de
afirmaţie au căzut de acord până la 85% din
respondenţi. În plus, acest punct de vedere a
coincis în eşantionul de femei şi cel de bărbaţi.
Cercetarea a demonstrat că doar 17% din
liderii-femei (manageri de servicii,
departamente, grupuri de muncă, de la diferite
niveluri ierarhice) consideră ca fiind ideal stilul
de luare a deciziilor aplicat de către bărbaţi.
Totodată, majoritatea bărbaţilor (până la
79%) şi femeilor (până la 83%) – participanţi
la cercetare – îşi formează aşteptările lor în
conformitate cu acei lideri-manageri care la
adoptarea deciziilor sunt predispuşi să
analizeze mai multe criterii, să accepte un
număr mai mare de alternative, să analizeze
mai amplu şi mai detaliat restricţiile posibile,
fiind predispuşi să ţină cont de factorul uman
(încredere, stimă) şi, ca urmare, să adopte
decizii mai chibzuite şi cu un grad raţional al
riscului. Astfel, implementarea deciziilor este
anticipată de o previziune mai bună de către
lider a rezultatului final, în interdependenţă cu
posibilele bariere şi noile oportunităţi în
realizarea deciziilor.
Aceste particularităţi ale unei îmbinări
reuşite, în deciziile luate, a relaţiilor cu
subalternii, precum şi orientării spre rezultate
într-o măsură mai mare sunt caracteristice
managerului-femeie, stilul căreia capătă o
anumită direcţie: spre un rezultat mai bun –
prin dezvoltarea relaţiilor cu angajaţii.
Pentru comparaţie: stilul bărbătesc se
caracterizează prin perseverenţă, caracter
categoric, repeziciune în luarea deciziilor,
fundamentarea acestora fiind făcută în baza
unui număr mai mic de alternative. Aceste
calităţi, orientate spre rezultat, într-o măsură
 ECONOMIE
mai mică corespund realizării potenţialului
uman în liderism.
Menţionăm că aceste deosebiri sunt
determinate de particularităţile acţiunilor
intelectuale şi de gândire: la femei ele se
caracterizează de la particular la general, de la
detalii la o viziune integrată (inducţie); la
bărbaţi – de la general la particular, de la o
reflectare generală a realităţii, obiectului, ideii
– la elemente separate (deducţie). Pornind de la
aceasta, psihologii susţin că la femei este mai
dezvoltat intelectul verbal şi emoţional, ceea ce
determină intuiţia caracteristică femeii, pe când
la bărbaţi predomină intelectul vizual-spaţial.
Analizând procesul de luare a deciziei în
funcţie de vârstă şi instruire, cercetările
demonstrează că aceşti factori influenţează
neesenţial asupra particularităţilor liderismului
femeii. Acesta este un argument în plus la
faptul că comportamentul liderului, care
contribuie la realizarea factorului uman şi
orientarea spre scop/rezultate, este o
caracteristică armonioasă a liderului-femeie.
Concomitent cu aceasta, după cum
consideră psihologii şi cercetările
demonstrează acest lucru, liderilor-bărbaţi le
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
este caracteristică luarea unor decizii chibzuite,
ţinând cont de factorul uman, odată cu
înaintarea vârstei şi ridicarea nivelului de
instruire.
Menţionăm că, în aspect intercultural, un
accent mai mare pus pe feminitate decât pe
perseverenţă, ceea ce reflectă o valoare înaltă a
relaţiilor dintre oameni, tot mai mult capătă
trăsături caracteristice liderilor secolului XXI.
Bibliografie:
1. Друкер П. Эффективное управление.
Экономические задачи и оптимальные
решения. М.: ФАИР-Пресс, 2003 г.
2. Боди Д., Пэйтон Р. Основы
менеджмента. – СПб.: Питер, 2001 г.
3. Джон В. Ньюстром, К. Дэвис.
Организационное поведение. СПб.:
Издательство Питер, 2000 г.
4. Минцберг Г., Куинн Дж. Б., Гошал С.
Стратегический процесс. СПб.: 2001г.
5. Спивак В.А. Корпоративная культура.
– СПб.: Питер, 2001 г.
6. Хьелл Л., Зиглер Д. Теории личности.
СПб.: Питер, 2003 г.
Recenzent: prof. univ.dr. V. Cojocaru
37
 ECONOMIE

EVALUAREA REZULTATELOR SISTEMELOR ECONOMICE.

CRITERII DE ANALIZĂ

Lector dr. Costel NISTOR;

Conf dr. Rozalia NISTOR,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

When the outcomes of differing economic systems are compared, we wish to determine which
economic system performs „best” in achieving its goals. How are we to evaluate the differing outcomes
in order to decide which is best? Two crucial preblems arise:
– first, to eevaluate the outcomes of differing systems, we must select a set of performence
criteria;
– second, even if agreement could be reachedon a list of ceriteria for evaluating outcomes, how
will the criteria be added together economic systems yield different results.

Când rezultatele economice ale diferitelor Pornind de la această funcţie, evaluarea

sisteme economice sunt comparate, ne dorim să
determinăm care sistem economic este mai
performant prin îndeplinirea sarcinilor propuse.
Cum vom evalua rezultatele economice diferite
pentru a decide care este mai bun? Pentru
aceasta trebuie urmărite două probleme:
– prima: pentru a evalua rezultatele unor
sisteme economice diferite trebuie să
selectăm un set de criterii de
performanţă, dar datorită faptului că
specialiştii nu cad de obicei de acord
asupra criteriilor de evaluare, selectarea
acestora tinde să fie subiectivă;
– a doua: chiar dacă specialiştii sunt de
acord cu aceste criterii de evaluare, nu
există consens asupra modului de
combinare (ponderarea lor) a acestor
criterii pentru analiza rezultatelor
economice. În asemenea cazuri,
rezultatele parţiale trebuie să fie adunate
şi ponderate în vederea agregării. Acesta
va genera un singur index de indicatori
care va permite realizarea de comparaţii
între diverse sisteme economice.
Evident, ponderea aleasă va determina
valoarea indicatorului, dar şi aceasta
poate fi considerată subiectivă şi depinde
de valorile înregistrate de observator.
Orice sistem economic are ca obiect
maximizarea valorii rezultatelor economice, iar
ca subiect constrângerile impuse de sistemul
economic (ES), politicile promovate (POL) şi
factorii de mediu (ENV), care includ şi
constrângerile de resurse şi de tehnologii:
Maximum : O;
f(ES, ENV, POL);
max. O = f(ES, ENV, POL).
performanţelor unui sistem economic poate fi,
cel puţin teoretic, o problemă simplă. După
corecţia diferenţelor (abaterilor) generate de
politicile promovate şi factorii de mediu, nu ne
rămâne decăt să determinăm care sistem
economic a generat cele mai mari performanţe.
În aceste condiţii, odată stabilite criteriile de
evaluare, nu ne rămâne decât să calculăm
performanţele cu ajutorul unei relaţii de forma:
O = ∑ ajoj (3.3), unde:
oj – reprezintă rezultatele economice dorite
sau nedorite (dacă sunt negative);
aj – importanţa relativă a diferitelor
rezultate.
Considerăm următorul exemplu:
Sistemul economic X, cu variabile A şi B,
generează două rezultate – 5 şi 9 şi alegem două
ponderi – 0,2 şi 0,8. Rezultatul final ce cara-
cterizează sistemul este 0,2 × 5 + 0,8 × 9 = 8,2;
Sistemul economic Y, cu două variabile C şi
D, are de asemenea două rezultate – 5 şi 9 dar
are ponderi diferite a criteriilor de evaluare ale
sistemului 0,3 şi respectiv 0,7. Rezultatul final,
Z = 6,2.
Din acest exemplu se observă că, deşi
rezultatele finale sunt identice, utilizarea unor
ponderi diferite ne arată că sistemul X este
superior ca performanţă sistemului Y. Ponderile
devin semnificative în interpretarea rezultatelor.
Ecuaţia 3.3 rezumă problematica discutată.
Deoarece societăţile (sistemele economice)
repartizează ponderi diferite (aj) rezultatelor
economice obţinute (oj), măsura performanţelor
economice depinde nu numai de aj, ci şi de oj,
ceea ce înseamnă că aceste rezultate economice
analizate sunt subiective de cele mai multe ori.

38 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
De exemplu, un sistem economic poate
considera prioritar creşterea economică şi va
determina o alocare corespunzătoare a
resurselor, în acest sens el (ES) va acorda o
pondere redusă altor obiective. În cazul acestui
scenariu, primul sistem va fi mai performant în
termeni de creştere economică, în timp ce al
doilea sistem, de exemplu, va fi mai performant
în termeni de stabilitate a preţurilor. Întrebarea
care se ridică este: care sistem economic va fi
mai performant comparativ cu celălalt?
Răspunsul la această întrebare depinde de
judecata de valoare personală a analistului care
va trebui să stabilească ce obiectiv este mai
important.
Cum sunt priorităţile naţionale determinate
în practică? Existenţa unui număr mare de
elemente subiective nu înseamnă că nu pot fi
stabilite concret, mai ales că o serie de priorităţi
se modifică de-a lungul timpului odată cu
sistemul economic.
Determinarea priorităţilor naţionale diferă
de la sistem la sistem. În societăţile în care
puterea politică este puternic centralizată, acesta
exercită un control decisiv asupra stabilirii
obiectivelor naţionale. De exemplu, în Uniunea
Sovietică, Partidul Comunist a jucat, istoric
vorbind, un rol dominant în stabilirea
obiectivelor sistemului economic. Aceasta nu
înseamnă că şi alte forţe nu au influenţă, dar rolul
acestora este relativ limitat. (În ţările socialiste,
unde puterea politică este substanţial
concentrată, procesul de modernizare-dezvoltare
a acestor sisteme a condus la formarea unor
grupuri de interese ce exercită o anumită
influenţă).
În societăţile democratice capitaliste,
stabilirea priorităţilor este puţin mai complicată.
Această complexitate este reflectată în diverse
aranjamente prin care indivizii îşi pot exprima
preferinţele prin vot.
Votul poate indica preferinţa pentru anumiţi
candidaţi politici, care au poziţii diferite asupra
problemelor naţionale sau dau impulsuri pieţei,
indicând ce bunuri şi servicii sunt solicitate.
Oricum, grupurile de presiune ca: asociaţiile
patronale, uniunile comerciale, asociaţiile de
producători pot să-şi exercite o influenţă
substanţială, chiar dacă votul majorităţii
prevalează intereselor minorităţii. De asemenea,
chiar şi în societăţile democratice, puterea se
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
concentrează doar în mâinile unui număr redus
de persoane care deţin bogăţia sau în mâinile
unor grupuri de lobby sau corporaţii, acestea
jucând un rol important în stabilirea obiectivelor
naţionale. Într-o societate democratică
schimbările au loc mai încet; într-o societate
unde puterea este centralizată, schimbările pot
avea loc mai repede, chiar dacă nu sunt neapărat
revoluţionare.
Înainte de a considera că obiectivele
economice ale unui sistem au fost stabilite, o altă
problemă trebuie rezolvată. Dacă toate
obiectivele sunt lăudabile (importante), de ce nu
sunt aplicate în practică? Din păcate, anumite
obiective nu pot fi atinse decât prin sacrificarea
altora. Necesitatea de a alege anumite obiective
şi de a renunţa la altele este o consecinţă a
resurselor limitate, care determină orice sistem
economic să producă cantităţi limitate de bunuri
şi servicii. Într-adevăr, alegerea trebuie făcută
ţinând cont de obiectivele propuse.
Natura schimbărilor nu este întotdeauna
bine definită. Poate şomajul din SUA să fie redus
fără o creştere a inflaţiei? A putut Uniunea
Sovietică să susţină concomitent atât creşterea
rapidă a P.N.B., cât şi cheltuielile militare?
Existenţa unei limite în realizarea obiectivelor
este importantă din, cel puţin, două puncte de
vedere. Primul, nu putem obţine un sistem
economic performant, fără a face o analiză a
celor mai bune opţiuni de alocare a resurselor. Al
doilea, când un obiectiv trebuie sacrificat pentru
atingerea altuia, sistemul nu trebuie criticat
pentru această alegere.
Bibliografie:
1. AmosWorld
http :/ / qmos.bus.okstate.edu
2. Economics Working Paper Archive
http :/ / wuecon.wustl.edu /wpawelvome.html
3. International Affairs Resources
http :/ / www.pitt.edu/ ~ian / ianres.html
4. Internationa Political Economy
http :/ / csf.Colorado.edu:80 / ipe /
5. Political Economy
http :/ / sosig.esrc.bris.ac.uk / Subjects /
polecon.html
6. Resources for Economists on the Internet
http :/ / COBA.SHSU.edu / EconFAQ /
EconFAQ.htm
39
 ECONOMIE

CONŢINUTUL ŞI SEMNIFICAŢIA IMAGINII ÎN CONTEXTUL

MANAGEMENTULUI ÎNTREPRINDERII

Conf. univ. dr. Oxana SAVCIUC;

Comp. Mihail SOLCAN, ASEM

A good reputation of an enterprise can be used to maintain its viability and business success, but a
bad reputation requires some improvement costs. The organization’s reputation is the result of its entire
activity and generally it shows the firm’s culture and efficiency to a greater extent than the external
information. When managers lose sight of the corporate image issue, the company is likely to be
susceptible to various crisis.

O bună imagine a unei întreprinderi poate fi
utilizată în scopul menţinerii viabilităţii/succe-
sului de afaceri al acesteia, pe când o reputaţie
proastă va necesita cheltuieli pentru îmbunătăţire.
Mulţi oameni de afaceri pun problema
prezentării de argumente convingătoare, care ar
demonstra legătura directă dintre reputaţia
întreprinderii şi indicatorii economico-financiari
înregistraţi de aceasta. Până nu demult se
aduceau cu preponderenţă argumente empirice şi
mai puţin ştiinţifice. Începând cu anul 1984,
revista „Fortune” face cercetări privind reputaţia
corporativă, timp în care a reuşit să cumuleze
suficiente informaţii care ar confirma nişte
realităţi şi dependenţe [3]. Astfel, anual, circa
500 de companii sunt analizate de către
conducători şi analitici pe sectoare ale
economiei separat după următorii parametri:
1. Calitatea managementului;
2. Calitatea produsului;
3. Capacitatea de a atrage şi menţine
cadre calificate;
4. Stabilitatea financiară;
5. Utilizarea eficientă a activelor;
6. Atractivitatea investiţională;
7. Orientarea spre utilizare de tehnologii
noi;
8. Responsabilitatea socială şi ocrotirea
mediului ambiant.
Conform acestor aprecieri, revista face un
reiting şi anunţă lista celor mai cunoscute
companii din SUA – America’s Most Admired
Companies (site www.fortune.com). Cu ajutorul
informaţiilor prezentate, un grup de specialişti au
făcut cercetări pentru a se convinge de faptul că
imaginea corporativă, care este superioară mediei
pe un sector anume, are legătură cu indicatorii
financiari înregistraţi de aceasta. Astfel, firmele
cu o reputaţie superioară mediei pe sector se
caracterizează printr-o capacitate mai mare fie de
noi realizări, fie de păstrare a raportului profit-
active, ce sunt superioare mediei pe ramură.
Aceste concluzii confirmă teoria avantajului
comparativ în strategia corporativă, conform
căreia companiile îşi pot menţine superioritatea
în raport cu concurenţii, utilizând eficient activele
nemateriale unice pe care le deţin, în lista cărora
se înscrie şi imaginea corporativă.
La nivel de individ reputaţia este una dintre
cele mai de preţ calităţi. Acest fapt este valabil şi
pentru întreprindere. Reputaţia pe care o are
organizaţia în faţa publicului este rezultatul
întregii activităţi şi, în esenţă, ea redă cultura şi
eficienţa firmei într-o măsură mai mare decât
datele externe.
În ultimele două decenii mii de companii au
suferit din cauza pierderii reputaţiei. Deseori
aceasta se întâmplă din cauza conştientizării
insuficiente a responsabilităţilor faţă de societate.
Aici pot fi aduse exemple elocvente ale unor
companii de renume ca Nike, care utilizează forţa
ieftină de muncă din Asia (numită exploatator),
compania aviatică British Airways, care a cheltuit
milioane de lire sterline pentru noul design al
cozii avionului, în timp ce-şi convingea angajaţii
de necesitatea reducerii cheltuielilor [2,3,4].
Deseori pierderea reputaţiei este provocată de un
marketing de proastă calitate. Un şir de companii
cunoscute şi-au pierdut capacitatea de creare a
noilor produse şi servicii, care ar avea pentru
consumatori valoare reală sau imaginară
(exemplul produsului New Coke al companiei
Coca-Cola, calculatoarele IBM PC Jr. etc.).
Astfel, întrucât reputaţia poate fi afectată de
crize, ea trebuie gestionată şi protejată.
Specialiştii, preocupaţi de studierea strategiei
firmei, remarcă că reputaţia este cel mai de preţ şi
unic activ al unei întreprinderi. Prin urmare,
trebuie făcute investiţii permanente în
îmbunătăţirea imaginii şi a reputaţiei în rândul
auditoriilor-ţintă.

40 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
Atunci când problema gestiunii imaginii
întreprinderii scapă din vizorul managerilor,
compania rămâne a fi sensibilă la diverse tipuri
de criză. Presupunem că în contextul economiei
Republicii Moldova acest fapt este cauzat de
următoarele:
– Mulţi manageri nu conştientizează
valoarea reputaţiei corporative.
– Majoritatea managerilor au cunoştinţe
vagi despre formarea imaginii
întreprinderii şi de opinia publicului
privind compania lor.
– Din cauza lipsei de cunoştinţe
fundamentale, apare problema – cum
să cunoaştem ce gândesc diferite
categorii de public despre noi?
– Întrucât este greu de apreciat
caracteristicile calitative ale imaginii,
devine dificilă şi gestionarea lor.
Investigaţiile în domeniu au demonstrat că
această problemă este la fel de dificilă şi
complexă ca şi majoritatea problemelor
organizaţionale.
O reputaţie de succes este avantajoasă şi din
punct de vedere practic şi financiar. Valoarea
practică a reputaţiei poate fi descrisă prin
următoarele:
– Conferă valoare psihologică
suplimentară produselor (încredere) şi
serviciilor (calitate, care este greu de
apreciat).
– Facilitează diminuarea riscurilor pe
care le simt cumpărătorii la procurarea
unui produs/serviciu.
– Ajută cumpărătorilor să facă o alegere
între nişte produse sau servicii
funcţional asemănătoare (de exemplu:
televiziune, studii, consultanţă).
– Sporeşte satisfacţia pe care angajaţii
firmei o au în urma desfăşurării
activităţilor profesionale.
– Contribuie la atragerea de personal
mai calificat în companie.
– Majorează eficienţa reclamei şi a
vânzărilor.
– Contribuie la popularizarea produselor
noi.
– Acţionează ca semnal de avertizare
pentru concurenţi.
– Deschide accesul spre servicii de
înaltă calitate – agenţii de reclamă,
companii de consultanţă, care încearcă
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
să preia un pic din imaginea clienţilor
săi.
– Oferă o nouă şansă în caz de eşec.
– Contribuie la colectarea de mijloace
pe piaţa hârtiilor de valoare.
– Sporeşte eficienţa distribuţiei.
– Este un garant al eficienţei la
semnarea unor acorduri de parteneriat
şi de afaceri.
Imaginea rea poate fi periculoasă
viabilităţii întreprinderii:
– Mulţi conducători consideră că
analiştii din cadrul pieţei hârtiilor de
valoare nu apreciază compania lor şi
subestimează preţul acţiunilor.
– Se constată că mass-media acordă
atenţie sporită companiilor cu imagine
proastă, iar chiar şi atunci când acestea
fac ceva bun, ei nu uită să amintească
de petele negre din istoria companiei.
– În linii generale, consumatorii privesc
suspect calitatea şi preţul produselor şi
serviciilor prestate de companiile cu
reputaţie proastă.
– Imaginea proastă a întreprinderii, de
regulă, are influenţe negative asupra
moralului angajaţilor.
Majoritatea avantajelor rezultate de pe urma
unei reputaţii bune ţine de activitatea orientată
spre mediul extern. În aspect financiar:
– o bună imagine creşte perioada de
timp în care se obţin venituri maxime
(efectul de amânare);
– o bună imagine poate reduce timpul
necesar firmei pentru înregistrarea
unor indicatori financiari comparativi
cu media pe ramură (efectul de
indicator-lider).
David Ogilvy, unul dintre creatorii reclamei
moderne, a remarcat că consumatorii cumpără nu
mărfuri în general, ci doar acele produse care
sunt caracterizate prin individualitate, altfel spus
branduri. Anume el a creat reclama pentru a da
produselor „individualitate”. Această „imagine a
mărcii comerciale”, după cum a fost numit
fenomenul respectiv, a fost alcătuit pentru a reda
imaginaţiile consumatorului despre sine însuşi.
David Ogilvy a avut succes cu acele mărci, a
căror imagine corespundea la maxim cu
imaginea pe care şi-o dorea auditoriul-ţintă. Ideea
acestui specialist de renume, după care mărcile
pot avea individualitate sau imagine, redă faptul
că oamenii cumpără produse şi servicii nu numai
41
 ECONOMIE

în scopul unei utilizări practice, dar şi pentru Imaginea corporativă – reprezentarea

semnificaţia/valoarea lor pentru consumator şi mintală generală (compusă din credinţe şi
grupul de referinţă din care face parte. Conform senzaţii), pe care un individ o are despre
teoriei marketingului, produsele şi serviciile oferă organizaţie.
consumatorilor atât utilităţi funcţionale, cât şi Reputaţia corporativă – caracteristicile de
psihologice. calitate (autenticitate, corectitudine, responsa-
Conceptul de „imagine a mărcii comerciale” bilitate şi încredere), determinate de imaginea
poate fi utilizat cu uşurinţă şi în cazul corporativă pe care o are un individ.
companiilor şi al altor tipuri de organizaţii. Unul Brand corporativ – simţul de încredere şi
din primii specialişti care au încercat să trateze coparticipare, care este determinat de reputaţia
aceste noţiuni în afara domeniului reclamei a fost corporativă.
Pierre Martineau care, realizând cercetări pentru În figura 1 ce urmează este prezentată
ziarul Chicago Tribune, a remarcat că unii schematic interdependenţa termenilor descrişi
consumatori simt disconfort în unele magazine mai sus.
[3]. El s-a confruntat cu faptul că uneori
imaginea magazinului nu este compatibilă cu Simboluri Individualitatea Alte simboluri
statutul social al consumatorilor sau cu corporative corporativă de identificare
reprezentările lor mintale despre propria poziţie
în societate. Din acea perioadă s-au făcut multe
cercetări în domeniu şi s-a constatat că dacă Recunoaşterea companiei
consumatorii îşi fac anumite imagini despre
magazine, atunci ei la sigur îşi creează imagini Reamintire Intensificare
despre diferite organizaţii cum ar fi şcoli, spitale,
agenţii de reclamă sau anumite companii. În
acelaşi timp, oamenii îşi pot forma imagini
despre o ţară în ansamblu. Dacă imaginea ţării Imaginea corporativă
(de exemplu, Suedia) în general este pozitivă,
atunci vânzătorii vor încerca să profite de ea,
remarcând în reclamă sau scriind pe produse Caracteristicile Atitudinea faţă
de calitate, rolul de organizaţie
“fabricat în (denumirea ţării)”. Experienţa unor şi comportamentul şi părerile
companii a demonstrat că efectul ţării corporativ despre ea
producătoare poate fi destul de puternic asupra
imaginii corporative. Reputaţia corporativă
Ideea-cheie constă în faptul că imaginea a
ceva anume (a ţării, ramurii, companiei şi a
mărcii comerciale) există în mintea
consumatorilor şi nu este o caracteristică stabilă a Siguranţă Coparticipare
Brand: Încredere
organizaţiei. Acest fapt se poate explica prin
faptul că persoanele în parte deţin informaţii
divergente despre anumite lucruri, iar deseori şi Figura 1. Individualitatea, imaginea şi
experienţele lor sunt diferite. Tocmai aceasta reputaţia corporativă [adaptare după 3, p.18]
explică faptul că organizaţia nu poate avea o
imagine unică – imaginea ei este multilaterală. Prin urmare, individualitatea corporativă
Astfel, putem presupune că oamenii înţeleg ajută oamenilor să identifice şi să recunoască o
diferit noţiunile de “imagine” şi “reputaţie”, companie. Imaginea corporativă este formată din
întrucât ei sunt diferiţi. totalitatea credinţelor şi a simţurilor care sunt
În acest context vom defini câţiva termeni legate de o organizaţie. Constituirea reputaţiei
[2,3]: corporative se bazează pe valorile ce o
Individualitatea corporativă – semne caracterizează. În fine, imaginea corporativă
vizuale şi verbale, după care oamenii pot individuală poate fi echivalată/asociată cu
identifica o organizaţie (denumirea firmei, reprezentările unor persoane în parte privind
logotipul, sloganul publicitar, culoarea comportamentul pe care ar trebui să-l adopte
corporativă). organizaţia.

42 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE

Reputaţia este identică cu “conceptul feţei”,

existent în cultura chineză, care poate fi de două Bibliografie:
tipuri: “leni” şi “meni”. “Leni” reprezintă 1. Katie Milo. Introducere în Relaţii Publice.
credinţa societăţii în curăţenia morală a NIM, Bucureşti, 1998.
organizaţiei sau persoanei. Pierderea acestei 2. Бернд Шмит, Алекс Симонсон.
credinţe face imposibilă convieţuirea de mai Эстетика маркетинга. Транзиткнига,
departe cu societatea. “Meni” este un prestigiu Москва, 2005.
care se obţine odată cu obţinerea unui succes în 3. Грэм Даулинг. Репутация фирмы.
viaţă şi prin demonstrarea publică a acestuia. «Инфра-М», Москва, 2003.
Aceasta, la rândul său, ne aminteşte de conceptul 4. Игнатиева Д. Настольная энциклопедия
de respect, plecăciune şi statut, care există la ПР. Альпина Паблишер, Москва, 2003.
răsărit.
Recenzent: prof. univ.dr. V. Cojocaru

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 43

 ECONOMIE

COMUNICAREA INTERNĂ – ELEMENT DE BAZĂ ÎN ELABORAREA

STRATEGIEI DE DEZVOLTARE ORGANIZAŢIONALĂ

Lector dr. Nicoleta CRISTACHE,

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

The organisation's inward communication meets the need of the employees to know what the
organisation is and what objectives it has, besides giving the staff a feeling of being listened to and
recognising their merits. That's why a good inward communication has positive effects on the company's
internal climate assuring that a favourable internal image is created.
Organisations need new concepts concerning the way of organising their activities and especially
their communications for being able to adapt themselves at the significant changes of the business
environment that took place in recent years. The progress of computer technology and of
telecommunications, globalisation of markets, perpetual rise of customer expectations are facts that
made organisations reconsider their way of organising activities and to reconsider their attitude
concerning communications.

1. Introducere Evoluţia socio-culturală, provocată de

În ultima vreme comunicarea internă se
constituie în elementul central al strategiei de
comunicare. Glen Boone, profesor de jurnalism
la Universitatea San Diego, spunea că: “salariaţii
ar trebui să fie audienţa căreia organizaţia se
adresează în primul rând, deoarece mulţi dintre
ei comunică cu clienţii, comunică cu vecinii,
prietenii…. Nu-ţi doreşti ca angajaţii să citească
în ziar despre o criză…”
În acest sens, comunicarea în interiorul
organizaţiei vine în întâmpinarea nevoilor
angajaţilor de a cunoaşte organizaţia, care-i sunt
obiectivele, de a le fi recunoscute meritele, de a fi
ascultaţi. De aceea, o bună comunicare internă
are efecte pozitive asupra climatului intern,
asigurând crearea unei imagini interne favorabile.
Personalul organizaţiei constituie o ţintă
comunicaţională privilegiată din cel puţin două
motive: în calitate de resursă, condiţionează
desfăşurarea în condiţii bune a activităţii
întreprinderii, iar în calitate de vector de imagine,
contribuie la transmiterea unor mesaje în exterior.
Pe de o parte, în funcţie de eficienţa sa şi
gradul său de motivare, această categorie de
public asigură continuitatea demersurilor
strategice şi realizarea obiectivelor stabilite de
conducerea organizaţiei.
Pe de altă parte, angajaţii se află în contact
direct cu diferite categorii de public ce fac parte
din mediul extern, transmiţând acestora
satisfacţiile sau nemulţumirile lor. Potrivit
studiilor efectuate cu privire la mecanismele de
formare a imaginii organizaţiei în ţări, precum
Franţa sau Statele Unite, personalul reprezintă
vectorul de imagine cel mai ascultat şi mai
credibil.
schimbările profunde care au avut loc pe plan
mondial în mediul economic, a condus la
recunoaşterea deplină a individului, a locului pe
care acesta îl ocupă în societate. Realizarea unor
produse de calitate care să corespundă
exigenţelor clienţilor, integrarea inovaţiilor şi a
tehnologiilor moderne în procesul de producţie
depind, în mare măsură, de angajaţii organizaţiei.
Aspiraţiile acestora nu mai sunt de natură pur
salarială şi socială; ei doresc în plus mai multă
consideraţie, o muncă care să le pună în valoare
aptitudinile, doresc să cunoască şi să înţeleagă
obiectivele organizaţiei şi, de asemenea, doresc
să-şi poată exprima opiniile şi să fie ascultaţi.
Pentru ca efortul comunicaţional al
organizaţiei să aibă efectele scontate, mesajele
adresate publicului intern trebuie să fie coerente
cu mesajele difuzate în exterior. Din acest motiv
orice operaţiune de comunicare cu exteriorul
trebuie precedată de o campanie de informare
internă.
Pentru ca reacţia angajaţilor să fie cât mai
aproape de cea dorită, prin mesajele care le sunt
adresate, aceştia trebuie convinşi de sinceritatea
şi de bunele intenţii ale cadrelor de conducere.
Oricare ar fi obiectivul major al unei
organizaţii, programul său în ceea ce priveşte
imaginea cuprinde aproape întotdeauna propriii
angajaţi ca fiind audienţa secundară. Însă, în
anumite situaţii, mai ales în cele de criză, se
consideră că salariaţii ar trebui să fie întotdeauna
pe primul loc (audienţa primară).
De aceea, este important să se aibă în vedere
un obiectiv de comunicare care are drept ţintă
salariaţii şi un program de comunicare astfel
proiectat pentru a păstra interesul şi entuziasmul

44 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
pentru organizaţie. Construind o imagine
puternică a organizaţiei pentru angajaţi, se pot
încuraja loialitatea şi buna credinţă a acestora,
lucru care poate servi la atragerea de noi lucrători
şi la dezvoltarea unui climat de cooperare şi
încredere.
2. Comunicarea internă şi cultura
organizaţională – repere ale dezvoltării
organizaţionale
Comunicarea internă este continuă, iar
intensitatea acesteia este influenţată de mai multe
elemente, între care cultura organizaţională,
dezvoltarea organizaţională, climatul
organizaţional, stilul de conducere şi motivaţia
angajaţilor.
În acest context, dezvoltarea organizaţională
este definită ca un proces participativ prin care o
organizaţie devine mai eficientă pentru atingerea
scopurilor sale. Principalele valori ce sunt
operate în cadrul conceptului de dezvoltare
organizaţională sunt: orientarea către client,
ataşamentul la calitate şi profesionalism,
recunoaşterea valorii propriilor angajaţi,
abordarea participativă, abordarea flexibilă.
Cultura organizaţională este considerată o
forţă invizibilă, care oferă şansa organizaţiilor de
a se dezvolta cu succes. Astfel, cultura
organizaţiei şi climatul organizaţional contribuie
la crearea unei atmosfere care să încurajeze
valorificarea potenţialului angajaţilor.
Cultura organizaţiei este mai mult decât
valorile unui grup, ea este rezultatul ultim la care
s-a ajuns prin succes repetat şi prin procesul
gradual de considerare a anumitor lucruri ca
adevăr lipsit de orice îndoială. Companiile
puternice nu se bazează exclusiv pe
instrumentele raţionale ale managementului
ştiinţific pentru a obţine eficienţă la nivelul
activităţilor desfăşurate. Acestea folosesc cultura,
convingerile profunde, valorile comune, variate
ritualuri, ceremonii pentru a-şi formula şi susţine
majoritatea strategiilor şi politicilor.
Într-o organizaţie cu o cultură puternică,
afirma Deal şi Kennedy, „managerii ştiu că
angajaţii sunt cei care fac afacerile să meargă”,
iar climatul organizaţional are un efect puternic
asupra rezultatelor acestora. Astfel, companiile
cu o cultură slabă pun accent pe produsele pe
care le fabrică, în timp ce companiile cu o cultură
puternică pun accentul pe indivizii a căror muncă
este integrată în aceste produse. În aceste condiţii
managerii trebuie să construiască, să conducă şi
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
să comunice o cultură care să reflecte obiectivele
organizaţiei şi o ajută să-şi consolideze poziţia şi
imaginea pe piaţă.
Climatul organizaţional este considerat ca
un nivel superior de integrare a factorilor interni
şi externi, obiectivi şi subiectivi, care sunt
semnificativi pentru membrii organizaţiei şi care
generează stabilitate în cadrul organizaţiei.
Principalii factori care influenţează
dimensiunea climatului organizaţional sunt:
relaţiile dintre angajaţii organizaţiei (simpatie,
antipatie, indiferenţă); gradul de
acceptare/neacceptare a liderului; gradul de
compatibilitate a necesităţilor şi intereselor
angajaţilor şi a conducerii organizaţiei;
particularităţile procesului de comunicare
interpersonală; relaţiile funcţionale dintre
angajaţi, respectiv angajaţi şi conducerea
organizaţiei; gradul de participare a angajaţilor la
realizarea sarcinilor; stilul de conducere şi
competenţa profesională a liderului; gradul de
informare a angajaţilor referitor la unele situaţii
care pot afecta organizaţia; perspectivele sociale
şi profesionale ale angajaţilor; capacitatea
membrilor organizaţiei de a menţine stabilitatea
şi unitatea în situaţii de criză.
Stilul de conducere este un element
intrinsec al culturii organizaţiei care influenţează
puternic procesul comunicării interne. Specialiştii
în domeniul comunicării manageriale, care au
analizat în detaliu problematica influenţei stilului
de conducere al managerului asupra comunicării
interne, susţin ideea că managerii, cu un stil de
conducere participativ, pot exercita o influenţă
puternică asupra angajaţilor, generând fenomenul
comunicării simetrice cu efecte benefice asupra
performanţelor organizaţiei.
Astfel, prin modul cum comunică cu
angajaţii, prin gradul de receptivitate la ideile,
problemele şi interesele acestora, prin capacitatea
lor de a fi buni lideri, managerii creează
premisele unui climat organizaţional favorabil
eficienţei economice.
Gradul de motivare este un element deosebit
de important care influenţează participarea
angajaţilor la realizarea obiectivelor organizaţiei
şi, implicit, la un bun şi eficient demers
comunicaţional.
Salariaţii trebuie să cunoască care sunt
ţelurile companiei, trebuie să fie implicaţi în
planurile acesteia. Cu cât primesc mai multe
informaţii despre companie, cu atât ei se vor
implica mai mult, devenind parte a echipei.
45
 ECONOMIE
Lucrătorii bine informaţi pot produce o imagine
pozitivă pentru organizaţie în cadrul comunităţii,
având în vedere greutatea cu care un străin poate
accepta adevărul pe care nici măcar angajaţii
companiei nu-l înţeleg sau nu-l cred. Pe măsură
ce percepţiile încep să se schimbe, angajaţii pot
ajuta organizaţia să devină inovatoare şi
dinamică. Salariaţii pot fi consideraţi ambasadori
ai companiei, care pot recruta de bună voie noi
angajaţi.
De obicei, relaţiile bune dintre angajaţi sunt
corelate cu relaţiile bune din cadrul comunităţii.
Ţinând cont de acest lucru, ei pot să susţină sau
să dărâme imaginea unei firme.
Morala desăvârşită a angajaţilor este văzută
de public ca un semn, şi anume că firma
excelează într-un management organizaţional de
calitate, ca şi în ceea ce priveşte bunurile şi
serviciile.
3. Rolul comunicării în elaborarea
strategiei de dezvoltare organizaţională
Strategia de dezvoltare organizaţională este
globală şi vizează întregul ansamblu de
modalităţi la care poate apela organizaţia, având
ca obiect definirea şi alegerea pentru perioada
următoare a:
– imaginii dorite a fi propagată despre
organizaţie şi, corelat cu aceasta, a
discursurilor ce urmează a fi ţinute şi a
mesajelor de transmis;
– principalelor axe de efort şi
ierarhizarea lor: binoamele „public-
mesaj", interdependenţele dintre
eforturile dirijate spre exterior şi
comunicarea internă, repartizarea în
timp a eforturilor etc.;
– mijloacelor mediatizate ce vor fi utilizate
(companii instituţionale, acţiuni directe
asupra unor segmente ale publicului,
acţiuni asupra presei etc.);
– articulării şi coerenţei diferitelor tipuri
de comunicare necesare a fi adoptate:
comunicare externă nonpublicitară,
publicitate instituţională, comunicare
internă etc.
Obiectivele comunicării interne, în
contextul dezvoltării organizaţionale, trebuie
formulate ţinând cont de cele trei niveluri de
intervenţie – conativ, afectiv şi cognitiv – care
pot genera forme diferite de răspuns.
Răspunsul conativ constă în obţinerea, în
rândul angajaţilor, a unui comportament adecvat
46 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
care să favorizeze realizarea obiectivelor globale
ale organizaţiei. Aceasta depinde de măsura în
care:
• Este mobilizat personalul organizaţiei
pentru a deveni mai dinamic şi mai
eficient;
• Este încurajată iniţiativa şi autonomia;
• Este stimulată participarea angajaţilor
în luarea deciziilor;
• Sunt prevenite conflictele sociale;
• Personalul este prevenit şi pregătit să
facă faţă unor schimbări de natură
organizatorică.
Răspunsul de tip afectiv este concretizat
într-o atitudine favorabilă a angajaţilor şi o
imagine pozitivă cu privire la organizaţie. Acesta
poate fi obţinut prin:
• Construirea şi consolidarea culturii
organizaţiei;
• Stimularea spiritului de echipă şi
întărirea coeziunii interne;
• Crearea unui climat intern bazat pe
încredere;
• Consolidarea relaţiilor dintre angajaţi
prin promovarea respectului reciproc.
Răspunsul de tip cognitiv poate fi obţinut
prin realizarea următoarelor obiective:
• Explicarea modului cum funcţionează
întreprinderea;
• Informarea personalului despre
activităţile curente ale organizaţiei;
• Clarificarea rolului pe care îl joacă
fiecare în viaţa organizaţiei;
• Evitarea propagării unor zvonuri;
• Informarea personalului înainte de a
emite mesaje în exterior.
În funcţie de obiectivele fixate, abordarea
publicului-ţintă se poate face fie într-o manieră
globală, fie pe segmente. Fiind vizaţi angajaţii,
segmentarea se poate face după nivelul
organizatoric (compartiment, serviciu), statut
(cadre de conducere, funcţionari) sau nivel de
calificare.
Realizarea obiectivelor comunicării şi
obţinerea răspunsului dorit în rândul publicului-
ţintă depind de utilizarea celor mai potrivite
mijloace de transmitere a mesajelor. În cazul
comunicării interne literatura de specialitate
consacră mai multe categorii de mijloace de
comunicare:
• Mijloace de comunicare orală: şedinţe,
interviuri, conferinţe, reuniuni, linia
telefonică alocată personalului etc.
 ECONOMIE
• Mijloace de comunicare scrisă: afişul,
nota, scrisoarea, ancheta, jurnalul
intern etc.;
• Mijloace de comunicare audiovizuală:
poşta electronică, Intranetul, filmul,
video-conferinţa etc.
Literatura de specialitate nu consacră
formule care să asigure succesul referitor la
comunicarea internă, alegerea mijloacelor se face
ţinând cont de particularităţile întreprinderii, de
modul său de funcţionare, de cultura acesteia.
Însă trebuie ţinut cont de anumite aspecte
demonstrate de practica marilor firme, aspecte
extrase şi dezvoltate de Rensis Likert:
a) Conducerea eficientă a organizaţiilor
poate fi realizată prin comunicare simetrică.
Interacţiunile dintre indivizi, relaţiile dintre
aceştia şi conducerea organizaţiei trebuie să
constituie, în lumina formaţiei, a valorilor şi
aşteptărilor individului, suportul realizării sale ca
persoană, al exprimării importanţei şi valorii sale
personale. Stilul simetric de comunicare la
nivelul organizaţiei poate deveni un instrument
util în contracararea tendinţelor de necooperare şi
pasivitate în muncă.
b) Totodată, Likert stabileşte o relaţie de
corespondenţă directă între comunicarea internă
a organizaţiei şi productivitate. Astfel, într-o
organizaţie în care există o comunicare simetrică
angajaţii vor fi în mai mare măsură orientaţi spre
îndeplinirea sarcinilor şi acţiuni eficiente.
c) Nu mai puţin important este conceptul
managementului participativ, prin care este pusă
în evidenţă semnificaţia practică a conlucrării
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
dintre conducători şi subordonaţi în stabilirea
obiectivelor şi a nivelurilor de performanţă, dar şi
a răspunderii care revine fiecăruia în îndeplinirea
sarcinilor specifice şi în autocontrolul activităţii.
Una dintre ideile cu cea mai mare forţă de înnoire
este tocmai ideea autocontrolului, ca modalitate
esenţială prin care controlul, ca atribut al
conducerii, este înlesnit şi sporit în eficienţă.
Organizaţiile trebuie să devină conştiente de
faptul că personalul este din ce în ce mai exigent
şi în aceste condiţii este necesară o anumită
disponibilitate pentru asumarea de noi
responsabilităţi faţă de acesta. Personalul devine
astfel un adevărat partener, căruia i se recunoaşte
rolul deosebit pe care îl joacă în dezvoltarea
organizaţiei. Specialiştii prevăd o creştere
considerabilă a importanţei pe care managerii o
vor acorda comunicării interne a organizaţiei în
condiţiile în care «salariatul poate deveni noua
bogăţie a organizaţiei».
Bibliografie:
1. Christian Scholz, Corporate Policies-Wie
Ihr Unternehmen erfolgreichauftritt, ed.
ECON, 2000.
2. Nicoleta Cristache, Managementul
comunicării – strategii de promovare a
firmelor româneşti, Ed. Bren, Bucureşti,
2004.
3. Nicoleta Cristache, Irina Susanu,
Comunicarea de marketing în activitatea
organizaţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005.
47
 ECONOMIE

STABILIREA STRATEGICĂ A PREŢURILOR

PLECÂND DE LA CLIENT ŞI CONCURENŢĂ

Lector dr. Adrian MICU;

Lect. univ. drd. Angela-Eliza MICU,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

The paper emphasizes the importance of avoidable costs in a price decision-making process of
any company, through some examples that focus on their identification. We try to prove the fact that an
efficient price strategy can’t be realized in different stages. The best way in view to avoid the wrong
orientation of a strategy is to develop a management system for financial reporting; any business process
must concentrate on incremental and avoidable costs in order to reach the profit targets.

Stabilirea preţului după client ascunderii adevăratei valori a produsului faţă de

Multe companii recunosc în prezent eroarea
stabilirii preţului pe baza costului şi efectul ei
advers asupra profitului. Ele înţeleg nevoia de
stabilire a preţului pentru a reflecta condiţiile de
piaţă. Ca rezultat, multe au luat autorizarea
stabilirii preţurilor de la managerii financiari şi au
dat-o managerilor de produs sau de vânzări.
Teoretic, tendinţa aceasta se potriveşte în mod
clar cu stabilirea preţului pe baza valorii, căci
marketingul şi comercialul sunt acele părţi ale
unei organizaţii cele mai bine poziţionate spre a
înţelege valoarea produsului pentru client. Practic
însă, utilizarea defectuoasă a stabilirii preţurilor
spre a realiza obiectivele pe termen scurt pentru
vânzări deseori compromite valoarea percepută şi
trage în jos mai tare profiturile.
Scopul stabilirii preţului pe baza valorii nu
este doar să facă mulţumiţi clienţii. Satisfacţia
consumatorilor poate fi cumpărată, de obicei,
făcând suficiente reduceri, dar marketiştii se
înşală singuri dacă cred că vânzările rezultate
astfel înseamnă reuşită de piaţă. Scopul stabilirii
preţului pe baza valorii este de a stabili preţul
într-un mod mai profitabil prin capturarea unei
valori mai mari, nu în mod necesar prin a face
mai multe vânzări. Când marketiştii confundă
primul obiectiv cu al doilea, ei cad în capcana
stabilirii preţurilor la orice vor clienţii să
cumpere, mai degrabă decât la ce are cu adevărat
valoare produsul. Deşi această decizie le permite
marketiştilor să îndeplinească obiectivele lor de
vânzări, pe termen lung subminează în mod
invariabil profitabilitatea.
Două probleme se ridică atunci când
preţurile reflectă numărul de clienţi ce par a vrea
să plătească. Mai întâi, cumpărătorii sofisticaţi
sunt rareori oneşti privind cât de mult ar vrea ei
să plătească, în realitate, pentru un produs.
Agenţi de cumpărări profesionişti sunt adepţi ai
organizaţiile lor. Odată ce cumpărătorii află că
preţurile vânzătorilor sunt flexibile, cei dinainte
au un stimulent financiar în a ascunde informaţia
de la, şi chiar să-i îndrume greşit, pe cei din
urmă. În mod clar, această tactică subminează
abilitatea persoanei de la vânzări de a stabili o
relaţie apropiată cu clienţii şi de a le înţelege
nevoile.
În al doilea rând, există chiar o problemă mai
importantă referitoare la stabilirea preţului spre a
reflecta voinţa clientului de a plăti. Treaba celor
de la vânzări şi marketing nu este doar de a
procesa comenzi la oricare preţ pe care clienţii
vor să-l plătească în mod normal, ci mai degrabă
de a ridica tendinţa clienţilor de a plăti un preţ ce
reflectă mai bine adevărata valoare a produsului.
Multe companii scad preţurile de bună voie la
produsele noi pentru că vor clienţi potenţiali, care
nu cunosc valoarea produsului, ceea ce ar vrea ei
să plătească. Dar noi ştim din studiile asupra
noilor produse că preţul “obişnuit” are un impact
mic asupra dorinţei clienţilor de a încerca
produsul nou. De exemplu, mulţi consumatori
observă iniţial că fotocopiatoarele, calculatoarele
mainframe şi procesoarele „de mâncare” nu au
valoarea adecvată spre a-şi justifica preţurile.
Doar după un marketing extensiv pentru a
comunica şi garanta valoarea aceste produse au
fost acceptate de piaţă. Uitaţi că acei clienţi care
nu v-au folosit niciodată produsul sunt, la
început, dispuşi să-l plătească! În schimb,
înţelegeţi valoarea produsului de a-şi satisface
consumatorii şi comunicaţi-le celorlaltor această
valoare. Stabilirea de preţuri mici nu înseamnă
niciodată un înlocuitor pentru un efort adecvat de
marketing şi de vânzări.

48 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
Stabilirea preţurilor după concurenţă
În ultimul timp se ia în considerare politica
de a lăsa stabilirea preţurilor să fie dictată de
condiţiile de concurenţă. Astfel, stabilirea
preţurilor este un instrument în realizarea
obiectivelor vânzărilor. În minţile unor manageri,
această metodă este de a „stabili strategic
preţurile”. De fapt, este mai analoagă cu „a lăsa
coada să dea câinele”. De ce ar trebui o
organizaţie să vrea să realizeze ţeluri de ponderi
pe piaţă? Pentru că o pondere mai mare pe piaţă
produce, de obicei, un profit mai mare. Totuşi,
priorităţile sunt confuze când managerii reduc
profitabilitatea fiecărei vânzări doar la realizarea
scopului de pondere pe piaţă. Preţurile ar trebui
coborâte doar când nu mai sunt justificate de
valoarea oferită de concurenţă.
Deşi reducerea preţului este probabil cea
mai rapidă, cea mai eficientă cale de a realiza
obiectivele vânzării, de obicei, este şi o decizie
de slabă calitate din punct de vedere financiar.
Fiindcă reducerea preţului poate fi aşa de uşor
realizată, ea oferă doar un avantaj concurenţial pe
termen-scurt. În consecinţă, fără ca o companie
să aibă un motiv întemeiat ca să creadă că
concurenţii ei nu pot să facă faţă reducerii
preţului, pe termen lung costul folosirii preţului
ca o armă concurenţială de obicei depăşeşte orice
beneficiu pe termen scurt. Deşi diferenţierea
produselor, reclama şi îmbunătăţirea distribuţiei
nu cresc vânzările la fel de repede ca reducerile
de preţ, beneficiile lor sunt mai suportabile şi
astfel mai eficiente din punctul de vedere al
costului.
Scopul stabilirii preţului trebuie găsit în
combinaţia dintre marginea şi ponderea de piaţă
care maximalizează profitabilitatea pe termen
lung. Deseori, cel mai profitabil preţ este unul
care restricţionează substanţial ponderea pe piaţă
referitoare la concurenţă. Ciocolata Godiva,
automobilele BMW, camioanele Peterbilt n-ar fi
câştigat, fără îndoială, o pondere pe piaţă
substanţială dacă ar fi avut preţuri mai apropiate
de ale concurenţei. Este îndoielnic, totuşi, că
ponderea adăugată ar fi meritat renunţarea la
poziţionarea lor profitabilă şi de succes ca mărci
cu preţuri ridicate.
Deşi eroarea stabilirii preţului după
concurenţă este mai evidentă la produsele cu
preţuri majorate, principiul poate fi aplicat în
general. Multe companii ce au fost recapitalizate
în anul 1980 au aflat că pot creşte substanţial
fluxul de bani lichizi doar prin modificarea
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
obiectivelor lor de pondere pe piaţă. În privinţa
marginii inferioare, o companie industrială a
crescut preţul cu 9 procente şi a suferit o pierdere
de 20 de procente a ponderii pe piaţă, ceea ce
arată, potrivit unora, că piaţa sa era sensibilă la
preţ. Pe de altă parte, această companie şi-a
menţinut patru din cinci vânzări. Aparent,
majoritatea clienţilor au evaluat produsul cu cel
puţin 9 procente mai mult decât îl plătiseră!
Compania a fost prevenită să capteze acea
valoare ca scop al ponderii ei de piaţă.
Contribuţia companiei la profit a crescut cu peste
70 de procente.
Adresarea întrebărilor in mod
corespunzător
Stabilirea strategică a preţurilor implică
recunoaşterea că nu toate problemele de stabilire
a preţurilor implică schimbarea preţului drept cea
mai bună soluţie. Motivul pentru care stabilirea
preţului este ineficientă este frecvent nu faptul că
persoanele care pun preţul nu şi-au făcut bine
treaba. El este că deciziile s-au luat asupra
costurilor, clienţilor şi strategiei de concurenţă
fără gândirea corectă a implicaţiilor lor financiare
mai largi. Deoarece eroarea în aceste decizii nu
se relevă în mod frecvent până ce produsul nu
este lansat şi preţul se dovedeşte neprofitabil, este
treaba celui care pune preţul să reia procesul în
sens invers, începând cu preţul, pentru a înţelege
problema. Este preţul nerentabil pentru că există
un preţ mai bun de pus ori pentru că valoarea nu
a fost comunicată eficient? Este ţelul ponderii pe
piaţă prea înalt sau piaţa este inadecvat
segmentată? Este oferta produsului şi a
serviciului prea încărcată (şi de aceea prea
scumpă) pentru valoarea pe care o aduc ele sau
vânzătorul doar le-a permis clienţilor să evite
plata pentru valoarea pe care o obţin?
Treaba celui care pune preţul este deseori
mai puţin stabilirea preţurilor decât a structura un
proces de stabilire a preţului, care să facă pe toată
lumea să se gândească la cât de bine se adresează
problemelor de stabilire a preţurilor. Amintiţi-vă
întrebările tactice despre costuri, clienţi şi
concurenţă, despre care deseori am argumentat
că duc la decizii de calitate slabă în stabilirea
preţurilor. Tabelul 1-2 arată lista întrebărilor
tactice şi reactive puse de obicei şi întrebările pe
care managerul care stabileşte preţul ar trebui să
le pună în locul acestora.
49
 ECONOMIE
Tabelul 1
Lista generală a întrebărilor
Întrebări tactice şi
Întrebări strategice,
reactive puse de
proactive ce ar trebui puse
obicei
Ce preţ ar trebui, ca Ce schimbări la vânzări ar
să ne acoperim costul trebui sau am tolera pentru a
şi obiectivele de profita de o schimbare a
profit ? preţului?
Putem desfăşura o strategie de
marketing ce va ţine acele
schimbări ale vânzărilor în
limite acceptabile?
Ce costuri ne permitem să
suportăm, date fiind preţurile
realizabile pe piaţă, şi să mai
avem profit?
Ce preţ ar vrea să Este justificat preţul nostru,
plătească clientul? dată fiind valoarea obiectivă a
produsului sau serviciului
nostru pentru client?
Cum putem comunica mai bine
acea valoare, justificând astfel
preţul?
Cum putem face Cum îl putem convinge pe
reduceri clienţilor client că preţul stabilit de noi
sensibili la preţ, fără are integritate şi a fost măsurat
să afle ceilalţi? conform valorii?
Cum putem segmenta mai bine
piaţa spre a justifica stabilirea
diferită a preţurilor când
valoarea este diferită?
Ce preţuri trebuie să Ce nivel al vânzărilor sau al
intersecteze ponderii pe piaţă putem realiza
obiectivele noastre de în modul cel mai profitabil?
vânzări sau de Ce instrumente de marketing ar
pondere pe piaţă? trebui să folosim pentru a
cuceri ponderea de piaţă cea
mai eficientă din punct de
vedere al costurilor?
Observaţi că o diferenţă de bază între
cele două tipuri de întrebări este ambiguitatea
răspunsurilor. Răspunsurile tactice ale
problemelor de stabilire a preţurilor sunt clare.
Pentru a ridica limita, ridică preţul. Pentru a avea
vânzări, scade preţul. Ca în multe decizii de
marketing, răspunsurile la întrebările strategice
despre preţuri sunt cu final deschis. Stabilirea
50 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
preţurilor este o artă. Depinde atât de o bună
judecată, cât şi de un calcul precis. Dar faptul că
stabilirea preţului depinde de judecată nu se
justifică pentru deciziile de stabilire a preţurilor
bazate pe „lovituri” sau pe „intuiţie”. O judecată
bună cere ca să pună cineva întrebările corecte şi
să înţeleagă factorii ce fac unele strategii de
stabilire a preţurilor să reuşească, iar altele – să
eşueze.
Buna judecată cere, de asemenea,
informare completă. Pericolul în abordarea
tactică a stabilirii preţului este concentrarea
îngustă asupra deciziilor. Preţurile profitabile nu
pot fi conduse după cost, fără a înţelege felul în
care clienţii ar putea răspunde sau a cerinţelor
clienţilor, sau fără informaţii despre cum ar putea
răspunde concurenţa, sau printr-un scop al
ponderii de piaţă, fără a înţelege abilitatea
companiei de a câştiga un război al preţurilor.
Valoarea în a pune întrebările strategic este că
acestea forţează pe cineva să integreze informaţia
peste liniile funcţionale.
Stabilirea profitabilă a preţurilor poate cere
schimbarea produsului, comunicând relaţiile
dintre preţ şi valoare sau administrând
interacţiuni concurenţionale în mod diferit, spre a
păstra valoarea. Pe scurt, stabilirea strategică a
preţurilor necesită ca întreaga strategie de
marketing a companiei să devină concentrată
asupra profitului. De aceea, scopul şi obiectivele
stabilirii preţurilor trebuie să devină un prim pas
în formularea strategiei de marketing, chiar dacă
punerea ultimului preţ poate fi partea finală a
strategiei executive.
Bibliografie:
1. Adrian Micu, Marketing strategic, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
2. Adrian Micu, Marketing internaţional, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
3. Adrian Micu, Angela-Eliza Micu, Economia
şi gestiunea întreprinderi”, Ed. Tip Art,
Bucureşti, 2002.
 ECONOMIE

SISTEMUL ECONOMIC ÎN NOUA ERĂ. LUMEA COMUNISTĂ

Lector dr. Costel NISTOR,

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

The year 1985 marked the starting point for serious change in the communist bloc. In this years, the
newly selected general secretary of the Soviet Communist party, announced his intention to initiate
„radical” reform of the Soviet political structure, society, and economy. Up until this point, the Soviet
Union had been the most important example of a centrally planned socialist economic system that was
experiencing serious problems in economic performance but had limited interest in economic reform

Anul 1985 a marcat începutul unor libere ale parlamentelor naţionale şi

serioase schimbări în blocul comunist. În acest
an noul secretar general ales al partidului
comunist sovietic, preşedintele Mihail
Gorbaciov, a anunţat intenţia sa de a iniţia
reforme radicale ale economiei, societăţii şi
structurilor politice sovietice. Până în acest
moment, Uniunea Sovietică reprezenta cel mai
bun exemplu al unui sistem economic socialist
cu o economie planificat-centralizată, care se
confrunta cu serioase probleme în ceea ce
priveşte performanţa economică, dar care nu a
întreprins nimic în acest sens. Chemarea lui
Gorbaciov pentru reforme radicale a fost
primită iniţial cu o doză de scepticism
considerabilă. La urma urmei, M.Gorbaciov
era un produs al aparatului birocratic comunist,
o persoană care s-a ridicat din structurile
partidului şi care nu prezenta o credibilitate
foarte mare în ceea ce priveşte consecvenţa
reformelor. Puţini observatori, în 1985, au
putut anticipa că, 5 ani mai târziu, Gorbaciov
va primi Premiul Nobel pentru pace pentru
reformele sale în special în domeniul politicilor
externe şi a acelora orientate către statele
Europei de Est.
Pe măsură ce noul lider sovietic
introducea măsurile de reformă una după alta,
chiar şi cei mai sceptici observatori au fost
nevoiţi să ţină cont de schimbările reale care le
luau locul. În acest sens, în ciuda
discrepanţelor dintre retorica reformei şi
măsurile instituite, termeni ca: glasnosti,
demokraţia, perestroika au intrat în vocabularul
occidentalilor. Aceşti termeni reprezentau
reformele radicale desemnate în a schimba
sistemul economic şi aranjamentele politice
dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii săi est-
europeni. Într-adevăr, schimbările politice şi
sociale au fost rapide. Presiunile asupra
libertăţii de exprimare şi asupra presei au fost
semnificativ reduse; s-au promovat alegeri
republicane, consiliilor municipale şi chiar a
unor manageri de întreprinderi. Libera
circulaţie a minorităţilor a fost permisă (în
interiorul Uniunii Sovietice), călătoriile în
străinătate au fost mai uşor de realizat,
activităţile religioase au fost încurajate, iar
ideologia marxistă a fost dezavuată. Cel mai
important aspect din punct de vedere al
perspectivei politice a fost acela că garantarea
constituţională a rolului conducător al
partidului comunist a devenit subiect de
dezbateri libere. Într-adevăr, dominanţa
politicii economice a partidului comunist din
Uniunea Sovietică a luat sfârşit în vara lui
1991.
Consecinţele internaţionale ale liberalizării
promovate de Uniunea Sovietică au fost diferite.
Retragerea sprijinului Uniunii Sovietice pentru
regimurile comuniste conservatoare din Europa
de Est a devenit evidentă. Tancurile sovietice nu
au mai fost utilizate pentru a susţine dictaturi
nepopulare. Prinşi între liberalismul reformelor
din Uniunea Sovietică şi atracţia consumatorilor
către Europa Occidentală, foştii dictatori
comunişti au căzut unul după altul. De exemplu,
regimul comunist din R.D.G. a permis cetăţenilor
săi să migreze în proporţie de masă în R.F.G.
chiar cu riscul de a se depopula această ţară.
Zidul Berlinului a fost dărâmat în mai 1989 şi, ca
urmare, oamenii au votat “cu picioarele”
împotriva regimului nepopular al lui Erich
Honecker, care a fost înlocuit cu Lothar De
Maiziere – ultimul lider al Germaniei de Est
înaintea unificării din 1990. Căderea regimurilor
din Europa de Est a fost urmată de o serie de
revoluţii nesângeroase în Europa Centrala şi de
Est. Până la sfârşitul lui 1989, structura politică
comunistă din Cehoslovacia s-a “topit”, iar
Vaclav Havel a fost ales preşedinte şi Alexander
Dupcek, preşedinte al parlamentului. Alegerile
libere din 1990 au susţinut mandatul lui Havel şi

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 51

 ECONOMIE
al partidului său – Reforma Civică. În Bulgaria,
liderul comunist Todor Jivkov a fost înlocuit în
octombrie 1989. În primăvara şi vara lui 1990, au
urmat alegeri libere care au permis votarea unui
parlament bulgar majoritar comunist, dar în
acelaşi timp şi numirea unui nou preşedinte
noncomunist, Zhelyu Zhelev.
În Ungaria au avut loc evenimente
similare. La începutul anului 1989, a fost
introdus un sistem mulipartid, iar alegerile
libere au continuat şi în 1990. După alegeri
Frontul Democratic Unit a câştigat, iar Ioyef
Antall a devenit prim-ministru. Evenimentele
din Polonia au urmat aceeaşi linie generală.
Odată cu transformarea sindicatului “Solidari-
tatea” în partid politic – “Centrul Politic”,
Tadeusz Mayowiecki a fost ales prim-ministru
pe cinci ani, iar generalul Jaruzelski –
preşedinte. Oricum, aceste aranjamente au fost
de scurtă durată. În septembrie 1989, generalul
Jaruzelski şi-a anunţat demisia, iar preşedinte a
fost ales Lech Walesa. În final, dictatorul
despotic al României, Nicolae Ceauşescu, ,a
fost executat după o revoluţie sângeroasă. În
vara lui 1990, alegerile libere l-au ales pe Ion
Iliescu în funcţia de preşedinte al ţării.
Procesul schimbărilor politice din Europa
de Est prezintă două caracteristici: prima,
regimurile comuniste totalitare au fost
înlocuite de către comunişti luminaţi
(reformatori), care au format o coaliţie
guvernamentală cu noncomuniştii. În această
etapă monopolul partidului comunist asupra
puterii politice s-a spart; a doua caracteristică
este aceea că în aceste ţări au fost votate
coaliţii noncomuniste, care au prezentat o
platformă ideologică ce viza apropierea faţă de
Vest şi construcţia unei economii de piaţă.
Evenimentele din China au fost la fel de
dramatice, dar au avut rezultate diferite. La
începutul anilor 1980, liderii partidului
comunist chinez păreau determinaţi să
deschidă ţara către Vest şi să reformeze
sistemul economic chinez planificat.
Reintroducerea proprietăţii private în
agricultură şi apariţia unor fluxuri de investiţii
străine directe au determinat creşteri
economice susţinute, care au permis
îmbunătăţirea substanţială a standardului de
viaţă. Liberalismul accelerat s-a intensificat şi
în sfera activităţii sociale şi politice. Când în
vara lui 1989 grupuri ale opoziţiei au început
să ceară schimbări fundamentale (sfârşitul
52 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
monopolului partidului comunist chinez,
libertatea de exprimare şi alegerile
democratice), regimul comunist a decis să
reducă viteza reformelor. Această decizie a
culminat cu masacrul din mai 1989 din piaţa
Tiananmen, cu arestarea liderilor disidenţi şi,
în final, cu introducerea de sancţiuni de către
guvernele occidentale împotriva guvernului
chinez.
Conservatorismul promovat de China era
în totală contradicţie cu modificările apărute în
Uniunea Sovietică şi Europa de Est. Chiar dacă
procesul de reformare a sistemelor economice
din aceste ţări întâmpina mari dificultăţi, au
fost acceptate câteva modificări de substanţă:
– construcţia unei economii de piaţă;
– sistem multipartid;
– libertate de exprimare.
După 1990, în China s-a revenit la
idealurile comuniste tradiţionale caracterizate
prin reducerea vitezei de reformare a
sistemului economic şi reîntoarcerea la regulile
dogmatice ale partidului unic. Modificări
lipsite de substanţă au avut loc în China în
1990, iar mulţi analişti au sugerat că doar
demisia liderilor conservatori din partidul
comunist chinez poate accelera reforma
sistemului economic.
Începând cu 1990, regimurile comuniste
conservatoare mai erau regăsite doar în China,
Cuba şi Albania. În 1990, preşedintele albanez
Ramiz Alia a răspuns demonstraţiilor de stradă
cu anumite concesii. De asemenea, cele două
ţări asiatice comuniste, Vietnam şi Coreea de
Nord, au făcut primii paşi spre reformă şi
reconciliere cu vechii lor inamici din Vest
(SUA şi Coreea de Sud).
Din prezentarea sintetică a evenimentelor
din spaţiul ex-sovietic, este evident că
modificările economice au succedat reformelor
politice. Oricum, aceste reforme care au avut
loc în Uniunea Sovietică şi Europa de Est au
demonstrat deja că reformele politice şi sociale
sunt mai uşor de realizat decât restructurările
fundamentale ale sistemelor economice, altfel
spus, trecerea de la sistemele economice
centralizate la sistemele economice de piaţă.
Lumea comunistă nu ştie încă cum să
“demonteze” sistemele economice centralizate,
cunoscute în anumite ţări ca “economii
administrate centralizat”. Principala diferenţă
dintre economiile de comandă şi economiile de
piaţă rămâne tipologia proprietăţii (de stat sau
 ECONOMIE

privată). După cum am văzut, ţări ca Polonia,
Ungaria şi Cehoslovacia sunt sisteme
economice care s-au modificat cel mai
profund, iar partea de est a Germaniei
reprezintă un studiu de caz aparte. În cazul
Uniunii Sovietice, modificările politice
fundamentale nu au generat o descentralizare a
aranjamentelor cu republicile unionale.
Bibliografie:
1. AmosWorld
http :/ / qmos.bus.okstate.edu
2. Economics Working Paper Archive
http :/ / uecon.wustl.edu/wpawelvome.html
3. International Affairs Resources
http :/ / www.pitt.edu/ ~ian / ianres.html
4. Internationa Political Economy
http :/ / csf.Colorado.edu:80 / ipe /
5. Political Economy
http :/ / sosig.esrc.bris.ac.uk / Subjects /
polecon.html
6. Resources for Economists on the Internet
http :/ / COBA.SHSU.edu / EconFAQ /
EconFAQ.htm

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 53

 ECONOMIE

STRATEGIA ECONOMICO-INVESTIŢIONALĂ A GERMANIEI

ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST

Dr. Ion MĂRGINEANU, ULIM

This work presents the information about the economic strategy of Germany in Central and Eastern
Europe. The countries that are situated on this territory were always influenced by two great powers:
Germany is on the one Side and Russia is on the other side. The author develops the German economic
strategy is point of view which is based on some more theses, considerations and justifications. In this
context he mentions that the Republic of Moldova would take a better advantage of its possibilities in the
extension of the relations with Germany, this fact being the one thas would assure not only the economic
stability and the living standard according to its contribution, but also would give it new possibilities for
European integration.

Germania îşi construieşte politica garanţii, este aproape şi necesită mai

economico-investiţională în funcţie de
evenimentele care au loc în lume şi de relaţiile
ei cu statele mai apropiate sau mai îndepărtate.
Strategia economico-investiţională a Germaniei,
în ultimii 15 ani (1990-2005), a avut
aranjamente nu numai în interesele proprii, dar
şi a celor general-europene. Întru promovarea
monedei euro în interesul Europei Unite,
Germania s-a dezis de propria monedă, care
avea putere şi stabilitate pe piaţa internaţională.
Adevărat este că şi alte state europene au
procedat la fel, dar moneda lor se cota mult sub
nivelul mărcii germane. Care ar fi fost atunci
interesele Germaniei şi de ce ea a acceptat un
astfel de comportament? În viziunea noastră,
Germania, care a avut mai mult de suferit din
ultima conflagraţie mondială, a conştientizat
mai bine conceptul unei Europe Unite decât o
Europă dezmembrată. Cu atât mai mult,
evenimentele din SUA, din septembrie 2001, au
servit, se pare, drept un motiv întemeiat pentru
reorientarea politicii investiţionale în alte
direcţii şi spaţii economice decât anterior.
Considerăm, oarecum, îndreptăţite aceste
remanieri, pentru că valorile general-europene
se constituie din rândul popoarelor ei şi, deci,
prioritatea politicilor economico-investiţionale
ar trebui să le aparţină.
În această realitate Europa, în genere, şi
Germania, în special, examinează cu multă
precauţie strategia lor economică, mai ales cea
care ţine de direcţia şi prioritatea investiţiilor.
Europa Occidentală şi-a revăzut opţiunea şi s-a
decis, probabil, ca majoritatea investiţiilor să
fie reorientate spre Europa Centrală şi Europa
de Est din următoarele considerente:
a) plasarea investiţiilor în Europa
Centrală şi de Est are mai multe
puţine cheltuieli;
b) popoarele Europei Centrale şi de Est
(cu mici excepţii) sunt în temei
popoare creştine şi aceasta le apropie;
c) relaţiile umane şi cele economice sunt
mult mai pronunţate în rândul
popoarelor acestui continent;
d) tradiţiile relaţiilor economice s-au
afirmat pe parcursul secolelor şi sunt
mai consolidate.
Din aceste considerente, ca un pilon de
bază al Construcţiei Europene, Germania nu
renunţă la politica economică a Uniunii
Europene, dar în realizarea dezideratelor sale
economice, care nu subminează Uniunea,
promovează parcă în plan secund, dar cu
aceeaşi insistenţă strategia avantajelor,
strategie care îi permite nu numai să pătrundă
şi să se menţină pe piaţa Europei Centrale şi de
Est, dar şi să se afirme tot mai plenar aici,
reprezentând deja nu numai interesele
Germaniei, ci şi cele ale valorilor europene.
Ca urmare a studiului mai multor strategii
economice din perioada anilor 1990-2004,
conchidem că cea mai cu perspectivă este
strategia germană de promovare a politicii
economice care, în viziunea noastră, cuprinde
trei tipuri de avantaje:
a) localizarea; acest avantaj prevede
prezenţa condiţiilor de implementare şi
afirmare pe teren. Negocierile şi
politica economică se vor purta în
funcţie de costurile factoriale, pieţe, de
structura economică, mediul legal,
socio-politic şi, mai ales, de barierele
comerţului internaţional;
b) organizarea, ce creează un avantaj
competitiv pe piaţa nouă şi care,

54 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
participând la concurenţa locală, va
promova în ţara-gazdă noi idei de
colaborare, dezvoltare şi creştere
economică şi va influenţa partenerii să
se conformeze exigenţelor;
c) internaţionalizarea, care prevede ca
firma-oaspete să se integreze în
structurile economice locale astfel, încât
avantajele ei să servească nu numai
intereselor ţării-gazdă, dar şi politicilor
economice regionale sau internaţionale.
Interdependenţele acestor avantaje pot fi
urmărite din tabelul 1.
Tabelul 1
Pătrunderea pe piaţa unei ţări în funcţie de
avantaje
Modalitatea O L I
de (Avantaj (Avantaj (Avantaj
pătrundere de de de
pe piaţă organizare) localizare) internaţionalizare)
Plasarea
investiţiilor
+ + +
directe
externe
Exporturile + - + 1940-1945. În perioada 1945-1990 investiţiile
Licenţierea + - - externe germane intrau, de regulă, pe căile
Migraţia
forţei de - + + s-au afirmat şi au profitat mai ales de libertăţile
muncă
Sursa: adaptarea autorului după Dunnig, 1998.
Strategia pătrunderii pe piaţă, prin
plasarea investiţiilor directe, este determinată
de numărul valorilor pozitive acumulate din
avantajele OLI (organizare, localizare,
internaţionalizare), pe care le poate oferi ţara
consumatoare de investiţii. Ungaria, de
exemplu, pentru că a oferit mai multe avantaje,
a obţinut cele mai multe investiţii în raport cu
alţi subiecţi. În 1995, din fluxul total de
investiţii străine, cele germane constituiau 29%
(3110 milioane dolari SUA), pe când cele
americane, tot în acel an, constituiau numai
24% din acelaşi flux. Din toate investiţiile
germane orientate spre Europa Centrală, cea de
Est şi CSI, Ungaria consuma o treime sau 8
miliarde 91 milioane de DM [1, p.18].
Prin realizarea strategiei sale economice,
Germania nu numai că-şi asigură un plasament
confortabil al capitalului, dar contribuie astfel
şi la „europenizarea”, internaţionalizarea şi
creşterea economică a statelor din zonă. În
această variantă, indirect, Germania a deschis
Ungariei, şi nu numai ei, porţile NATO şi ale
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
UE. Este necesar să accentuăm că strategia
investiţională a Germaniei este construită pe
fundamentul mai multor teze, reprezintă
continuitate, raţiuni, considerente şi justificări.
Iată câteva din cele mai pronunţate [2, p.13]:
Teza 1. Considerente istorice
Factorul continuităţii, care se referă la
politica investiţională în spaţiul Europei de Est,
nu poate servi drept argument pentru adoptarea
deciziilor. Înainte de cel de-al doilea război
mondial se neglijau barierele vamale. În cele
mai multe cazuri se ţinea cont de folosirea
forţei de muncă şi de conservarea, în situaţii
forte majore, a bunurilor industriale.
Naţionalismul local împiedica prezenţa
germană, dar începând cu 1938 relaţiile
militare au depăşit această stare. Cu toate
acestea, încă nu era vorba de o dominaţie a
întreprinderilor germane. Localizarea
investiţiilor directe germane coincideau, în
temei, cu prezenţa minorităţilor germane,
venite din alte ţări (regiuni) sau cele expulzate
din teritoriile ex-sovietice din perioada anilor
cooperării particulare. Acele unităţi economice
de după 1990.
Teza 2. Factorul geografic
Extinderea relaţiilor economice nu se va
limita la frontierele de vest ale ţărilor vecine.
UE, inclusiv Germania, poate să se extindă
doar spre Est, în direcţia pieţelor noi şi
partenerilor cu riscuri minime.
Ţările de Est, vecine Germaniei, suferă
din cauza dezindustrializării şi a potenţialului
industrial învechit. Rata şomajului este în
creştere. În Bohemia de Nord, solurile suferă
din cauza hiperexploatării, iar în Voievodinele
Oderului polonez se simte o profundă depresie
rurală. Este cunoscut faptul că Bavaria
germană, lovită de criza anilor 80, a reuşit să
se relanseze datorită poziţiei sale geografice,
folosind astfel de factori ca proximitatea şi
colaborarea frontalieră cu statele vecine. Dar
există şi incertitudini, care apasă asupra
iniţiativelor de amenajări frontaliere. Acestea
sunt mijloacele financiare, reticenţa nemţilor,
căile de comunicaţie şi chiar tendinţa de
creştere a migraţiilor din centrul şi estul
Europei.
55
 ECONOMIE
Pentru că, sub formă de cotizaţii,
Germania varsă mai mult în fondurile
„unionale” sau internaţionale, ea are facilităţi
la fondurile europene, iar aceasta îi oferă alt
tratament şi mai multe posibilităţi.
Teza 3. Considerente politice
Politica care ar încerca să revitalizeze
traseele vechi n-are nici o consistenţă.
Conceptul de „Europa Centrală”, „Europa
de Est”, „Balcani” nu are rezonanţă decât într-
un cerc mic de intelectuali. Acţiunile publice
ale Germaniei sunt orientate spre obţinerea şi
conservarea unui echilibru european.
Comportamentul public al Germaniei faţă de
Europa comunistă este foarte moderat. El ţine
de aspectul istoric, de ataşamentul Germaniei
faţă de Vest şi de atitudinea ţărilor ex-
comuniste faţă de Uniunea Europeană. Despre
politica publică a Germaniei se va vorbi cu
prudenţă, în funcţie de orientarea investiţiilor
sale directe.
Teza 4. Raţionamentul investiţiilor
Departe de ideea unei hegemonii în
spaţiul Europei de Est, Germania îşi va proteja
investiţiile directe de cel mai mic risc. Ea va
lua în considerare următoarele criterii:
- amenajarea unei politici de stabilitate
macro- şi microeconomică, făcându-se
deosebire între „Troica” de la
Visegard, Bulgaria şi România;
- formă juridică de plasare a investiţiilor
ar fi crearea întreprinderilor de forma
„Joint Venture”. Această formă atrage
întreprinderile de orice dimensiuni şi
permite accesul la diferite pieţe;
- mişcarea investiţiilor; ca formă de
colaborare este mai răspândită şi mai
preferată de antreprenorul local decât
creditarea sau plasarea unilaterală a
investiţiilor directe; restructurarea
Germaniei de Est a fost un
contraexemplu, pentru că, din cauza
disponibilizării mai multor categorii de
oameni, s-au provocat nemulţumiri
sociale.
Teza 5. Avantajele comparative
Politicile economice, promovate după
1990, care se referă la avantajele comparative
– costul forţei de muncă şi accesul pe pieţele
de Est, nu sunt suficiente. Opţiunea avantajului
comparativ trebuie îmbinată cu calificaţia
muncii şi cu rata productivităţii. „Accesul” la
56 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
pieţe este dependent de sistemul de pieţe şi de
etapele construcţiei lor, adică de evoluţia
extinderii ulterioare a relaţiilor de parteneriat.
Teza 6. Diversitatea strategiilor şi
adaptabilitatea politicilor investiţionale
Cele mai reuşite politici economice sunt
cele care ţin de organizarea producerii, crearea
infrastructurilor şi extinderea pieţelor. În partea
central- şi est-europeană ele se bucură
actualmente de un interes deosebit. Dorinţa
firmelor mari de a internaţionaliza funcţia
producerii, a relaţiilor de muncă sau a pieţelor
este în concordanţă cu politica economică a
Germaniei şi contrapusă doleanţelor unor
investitori de a bloca formele de concurenţă, cu
scopul de a crea o structură a pieţei
oligopoliste.
Teza 7. Factura investiţiilor germane
În genere, deşi cu o oarecare evoluţie
pozitivă, investiţiile directe germane în spaţiul
Europei de Est sunt deocamdată destul de mici.
În 1993 ele reprezentau aproximativ 1% din
volumul mondial pentru o populaţie care
constituia 8%. Spre sfârşitul anului 1995 se
observă deja o uşoară creştere, dar în 1999 ele
constituiau abia 3%. Se distinge un număr
foarte mare de investitori cu sume mici şi un
mic număr de investitori, cu sume mari.
Promovând o politică economică echitabilă,
Germania ar putea influenţa pozitiv evoluţia.
Sectorul industrial atrage majoritatea
investiţiilor străine directe. Mecanica, industria
agro-alimentară, construcţia de automobile şi
chiar industria bunurilor de consum deţin
prioritatea în politica investiţională a
Germaniei.
În statele cu riscul sporit al stabilităţii
economico-politice se investeşte mai mult în
activitatea comercială, în cea de consulting,
apoi în cea de finanţe şi asigurare. În spaţiul
Europei de Est s-au conturat trei grupuri
beneficiare de investiţii germane:
- primul grup se referă la Ungaria,
Cehia, Polonia, care au atras 69% din
totalul investiţiilor.
- al doilea include România, Bulgaria,
Ucraina şi noile state caucaziene,
consumatoare ale 29 % din totalul
investiţiilor;
- grupul trei cuprinde Albania,
Republica Moldova etc. cu doar 2%
 ECONOMIE
din volumul investiţiilor externe
germane.
Investiţiile germane în spaţiul de est şi
central-european se localizează, în temei, în
jurul marilor oraşe, centre industriale: în Cehia
– 90% se află la Praga şi Bohemia Centrală, în
Slovacia – 90% se află la Bratislava, în
Ungaria – 62% la Budapesta [3, p.17]. În
Republica Moldova, din 124 întreprinderi
moldo-germane, 107 se află la Chişinău şi
numai 17 – în oraşe şi orăşele cu o industrie
relativ mai prosperă [4, p. 9].
Teza 8. Forma şi natura investiţiilor
germane
După 1990, investiţiile germane directe
cunosc o progresie constantă. Aceasta se referă
mai ales la perioada de după 1995, când
investiţiile au început să fie orientate spre
întreprinderi mari şi mici, evoluând în temei în
sectorul particular. Această tendinţă a fost
susţinută şi de oficialităţile moldoveneşti, care
erau cointeresate în atragerea capitalului străin.
Un număr mare de întreprinderi „Joint
Venture”, cu un capital limitat, reprezintă
strategia de scurtă durată, care mobilizează
circulaţia capitalului şi reuşeşte să se afirme
plenar în sfera antreprenoriatului mic şi
mijlociu ca bază a unei economii moderne. O
altă particularitate a investiţiilor germane ţine
de orientarea lor în sectorul pregătirii cadrelor
şi exportarea factorilor secundari de producţie
care, fiind asamblaţi în ţările terţe, sunt
reexportate ca produs finit în Germania.
Teza 9. Transferurile tehnologice şi cele
financiare
Strategia economică germană este
dominată de un element, la prima vedere
neînsemnat parcă, dar foarte important în
propria-i evoluţie. Pe măsura depărtării de
frontierele germane se reduc creditele,
transferurile tehnologice şi volumul
investiţiilor. Organigrama implementării
distinge mai multe tactici ale investitorului
german care, în viziunea noastră, se bazează
pe următoarele:
a) prima poate fi numită „cea de
sugativă” şi înseamnă dublarea (de
către nemţi) funcţiei de gestiune;
aceasta le asigură realizarea
fenomenului de impregnaţie, dar
întrucât este costisitoare, din cauza
personalului expatriat, o astfel de
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
metodă îşi pot permite doar
întreprinderile mari;
b) cea mai frecventă strategie este cea
duală. Prin ea partenerii îşi asumă
sarcini diferite ale gestiunii; nemţii, în
unele cazuri, îşi asumă controlul
strategic, marketingul şi piaţa, iar
partenerul local se va ocupa de
organizarea producerii şi afacerile
sociale; de cele mai multe ori, însă,
gestiunea se asumă la egalitate, iar
nemţii recurg chiar la serviciile unui
intermediar autohton, care se ocupă de
interesele mandatarului; în Republica
Moldova avem ca exemplu similar
funcţionarea întreprinderii Knauf,
Criva-Bălţi, care se specializează în
producţia materialelor de construcţie şi
care activează sub strategia economică
germană, dar în gestiunea totală a
partenerului local;
c) în domeniul pregătirii cadrelor se vor
respecta indicaţiile întreprinderii-
mamă, cu toate exigenţele şi particu-
larităţile sale;
d) salariile vor avea un spor de 10-15%
faţă de întreprinderile similare
regionale sau naţionale, ceea ce oferă
posibilitatea de selectare a cadrelor şi
angajarea celor de performanţă;
e) în relaţiile profesionale este recuno-
scută preponderenţa partenerului local,
dar în cazul marilor întreprinderi de
tipul VW (Volkswagen) şi altele poate
interveni şi sindicatul de bază;
f) în majoritatea cazurilor, investitorul
german va contribui la angajarea forţei
de muncă locală şi va achita regulat
impozitele.
O problemă de importanţă majoră o are
manopera şi contururile investiţiilor germane
în Europa Centrală şi de Est. Din cele
examinate, observăm că există parcă o
inegalitate în politica investiţională a
Germaniei şi că s-a conturat o polarizare a
regiunilor – zonele avantajate şi zonele mai
puţin avantajate, cum ar fi cele periferice.
Ungaria este primul beneficiar al investiţiilor
directe germane cu 40% din capitalul
investiţional german. În Cehia, cu cea mai
mică rată a şomajului, investiţiile germane
ocupă locul doi, fapt care a contribuit la
traversarea revoluţiei „de catifea” fără zguduiri
57
 ECONOMIE
sociale. Cehia a consumat investiţiile
gigantului VW şi chiar dacă nu s-au atins încă
prevederile aşteptărilor, continuă să absoarbă
investiţii germane din industria mecanică, a
telecomunicaţiilor, chimiei etc.
Pe locul trei, în perioada 1996 – 2000, s-a
plasat Polonia – deşi avea imense datorii
publice, cca 30 miliarde dolari SUA în 1996;
cu o politică economică ezitantă, care frâna
procesele de privatizare, a devenit, mai ales în
zona de frontieră cu Germania, consumatorul
principal al investiţiilor germane. Avantajele
teritoriale ale pieţelor şi relaţiilor cu alte state
au permis Poloniei să se plaseze printre primii
beneficiari ai investiţiilor germane.
Către 1997, Slovacia a suferit de pe urma
separării de Cehia şi, deşi a obţinut certificarea
europeană la mai multe produse, n-a reuşit să
se afirme decât ca intermediar al Rusiei, dar
investiţiile germane au fost insuficient
solicitate şi oferite.
Investigaţiile noastre confirmă faptul că
cu cât suntem mai departe de Germania, cu atât
mai nesemnificative sunt investiţiile ei. În
unele state, după 1998, aceste investiţii au
tendinţa de a se micşora. Din Bulgaria, într-o
vreme, dar şi din Republica Moldova, din
cauza instabilităţii politice, a deserviciului
normelor juridice, se retrag investitorii, şi nu
numai cei germani.
Locul României în politica investiţională
a Germaniei nu depinde atât de Germania, cât
de ea însăşi. Prezenţa numerică a investiţiilor
germane pe teritoriul României este un factor
important al dinamizării cooperării româno-
germane şi Germania „aşteaptă” să fie
eliminate piedicile politice, juridico-
administrative şi cele care ţin de corupţie.
Slovenia este preocupată de folosirea
investiţiilor austriece, cele germane fiind
nesemnificative. Spaţiul ex-iugoslav, până în
2005, a fost, cu mici excepţii, ocolit de către
investitorul german în temei din cauza
instabilităţii politice. Menţionăm că mai mulţi
autori sunt de următoarea părere: „Resursele
investiţionale constituie componente impor-
tante ale restructurării economiei naţionale,
premisele relansării producţiei şi ale
ameliorărilor sociale; stimularea investiţiilor în
etapa actuală înseamnă creşterea potenţialului
ţării pe termen mediu şi lung. De aceea, pentru
a ieşi din criză, cota investiţiilor în PIB trebuie
58 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
să fie majorată cel puţin până la 25-27%, în
raport cu 16-17 în anii 1991-1997” [5, p. 185].
Cât priveşte R.Moldova, la începutul
anilor ‘90, mai ales după 1995, relaţiile
economice moldo-germane au cunoscut o
creştere cantitativă şi calitativă. Prin
intermediul programelor TACIS au fost
realizate de către partea germană mai multe
proiecte, care ţin de formarea gândirii
economice, a pregătirii antreprenoriatului mic
şi mijlociu şi de promovarea managementului
european. Ministerul Economiei şi Comerţului
al R.Moldova, cu suportul financiar german,
împreună cu ASEM şi alte structuri de stat, au
realizat mai multe programe similare. Pe de
altă parte, investitorii germani găseau
deschidere în spaţiul economic al Moldovei.
Numai în anul 1995 au fost întemeiate 29 de
întreprinderi cu capital german. În acea
perioadă, dintre ţările Europei Occidentale,
Germania se afla printre primii importatori ai
produsului moldovenesc. Investiţiile publice şi
private germane se afirmau în R.Moldova ca
un potenţial economic, care oferea locuri de
muncă, dar şi o perspectivă a asanării şi
stabilităţii economice. După firmele cu
investiţii simbolice (de până la 50 mii DM), au
apărut firme cu capital german multimilionar.
Dar după 1995 ritmul creşterii investiţiilor
germane în Republica Moldova descreşte. Mai
mult chiar, la sfârşitul anului 2001 partea
germană şi-a retras din Moldova Centrul
German de Asistenţă tehnică, ceea ce a
diminuat şi mai mult posibilităţile de extindere
a relaţiilor. Adevărat că Germania mai este
încă prezentă la expoziţiile internaţionale de la
Chişinău şi oferă celor care doresc posibilităţi
de colaborare.
Cercetările noastre ne fac să presupunem
că în deceniile care urmează greul capitalului
investiţional german (public şi privat) va fi
orientat, totuşi, spre spaţiul Europei Centrale şi
de Sud-Est, inclusiv în R. Moldova, or „tot
ţinutul aflat între Triest, Varşovia, Odesa şi
Atena e unul „locuit” de neamuri mărunte (un
mozaic) şi apăsat între blocul german, de o
parte, şi uriaşul bloc rusesc, de altă parte – o
adevărată Ccytai Major” (Simion Mehedinţi).
Dacă concurenţa, în spaţiul Europei
Centrale, de Est şi de Sud-Est se poartă între
Germania şi Rusia, atunci Germania ar trebui
să ţină cont nu de politica Rusiei, ci de
interesul şi direcţiile de dezvoltare a
 ECONOMIE
„neamurilor mărunte”, care totdeauna au dorit
să se înscrie cât mai plenar în Europa. Şi rolul
Europei în realizarea intereselor acestora este
nu de a le scoate din „joc” sau de a le plasa de
la o putere la alta, ci de a satisface doleanţele
lor.
Spaţiul economic al Ucrainei, Belorusiei
şi Rusiei, care oferă imense posibilităţi
investiţionale, nu va fi ocolit de către
Germania, dar ea se va afirma aici mai mult
prin programele generale ale Uniunii
Europene. Referitor la statele Baltice (Estonia,
Letonia, Lituania), apoi încă din a doua
jumătate a anilor ‘90, ele se află sub alt
tratament şi în adresa lor Germania aplică alte
politici, mult mai favorabile. În realizarea
acestor politici economice, ea, de altfel ca şi
alte state cu o economie de piaţă stabilă, şi-a
modificat metoda plasării capitalurilor. Puţine
state în lume nu ar accepta investitorul german
şi din aceste considerente, în interesele
general-europene, el îşi asumă un
comportament selectiv.
La această teză exemplul Republicii
Moldova este un argument din cele mai
convingătoare. Atunci când Moldova se
îndepărtează de valorile democraţiei europene
– Germania se „retrage” diplomatic şi
economic, astfel încât R.Moldova să-i rămână
libertatea deciziilor. Gestul Germaniei este
confirmat prin „Declaraţia comună” de la
Washington: „Noi vom fi partenerul statelor
din sud-estul Europei, care-şi construiesc
viitorul pe căi paşnice. Războaiele,
naţionalismul agresiv şi faptele extremiste
trebuie să aparţină trecutului. Noi vom susţine
procesele de stabilizare şi democratizare în
Balcani, vom coordona şi vom acţiona
împreună. În această mişcare, Pactul de
Stabilitate va juca rolul central” [6, p.106].
Raţionamentul „Declaraţiei de la
Washington” este susţinut prin acţiunile
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
concrete ale Germaniei în Balcani, prin
stimularea aspiraţiilor Bulgariei şi României în
procesul de europenizare, de aderare la NATO
şi de apropiere de UE. Orientarea de către
organismele financiare europene în aceste
regiuni atât a mijloacelor investiţionale, cât şi
intrarea pe piaţă a miilor de antreprenori nemţi,
rămâne o dovadă că Germania este receptivă
faţă de statele care respectă valorile
democraţiei şi ale corectitudinii colaborării
economice. Republicii Moldova, ca membru al
Pactului de Stabilitate din sud-estul Europei, i
se oferă posibilităţi generale şi ea urmează să
se determine în viitorul cel mai apropiat,
deoarece timpul este în favoarea reformelor şi
dezvoltării optime.
Bibliografie:
1. Datele Băncii Federale a
Germaniei.1998, p.68.
2. François Bafoil. Les stratégies
allemandes en Europe centrale et
orientale. Paris, Hartman.1997,p.13.
3. Ibidem 2,p.18.
4. Mărgineanu Ion. Cooperarea
economică moldo-germană în
contextul integrării Republicii
Moldova în Uniunea Europeană.
(Teză pentru conferirea titlului
ştiinţific „Doctor în economie”).
5. Cărare Viorica. Internaţionalizarea
politicii industriale. Teză pentru
conferirea titlului ştiinţific „Doctor
habilitat în economie”. Chişinău,
2001, p.185.
6. Declaraţia comună a lui G. Schröder,
Cancelarul RFG şi G.W. Bush,
Preşedintele SUA, din 29 martie 2001.
Internationale Politik, N 6, p.106.
Recenzenţi: prof. univ. dr. hab. A. Gribincea,
prof. univ. dr. hab. P. Pâslaru
59
 ECONOMIE

ECHIPELE ŞI LUCRUL ÎN ECHIPĂ ÎN BUSINESS-ORGANIZAŢII

Conf. univ. dr. Ludmila BILAŞ, ASEM

In the present article the efficient teams and team work as factors for the increase of productiveness
and quality of the business organizations activities are analyzed. In this context the necessity for teams’
organization on all management levels is justified. The possible obstacles in the process of different team
types formation are specified and the ways of the removal of those obstacles for the achievement of
business organizations’ adjustment are defined.

Aspectul de echipă al managementului, în şi lucrul în echipă. Ce include în sine formarea

prezent, este discutat pe larg în literatura de
specialitate. Cercetătorii şi managerii practicieni
menţionează că echipele şi lucrul în echipă
devin un factor determinant în creşterea
productivităţii şi calităţii muncii în organizaţii.
Recunoscând echipele eficiente drept
un criteriu şi o condiţie a transformărilor cu
succes ce au loc în societate şi business în sec.
XXI, totuşi trebuie luat în consideraţie faptul
că implementarea metodei de lucru în echipă
este şi o încercare serioasă pentru mulţi
manageri şi angajaţi, care au activat o perioadă
îndelungată utilizând mijloacele tradiţionale de
muncă.
De aceea, problema implementării şi
valorificării potenţialului echipei în business
este nu numai actuală, dar continuă să rămână
obiectul unor discuţii aprinse atât în cercul
cercetătorilor ştiinţifici, cât şi printre managerii
practicieni din diferite ţări, inclusiv Republica
Moldova.
Crearea unor echipe de înaltă
productivitate în organizaţiile autohtone se
examinează ca un proces obiectiv, condiţionat
de schimbările ce au loc în mediul ambiant.
Cercetătorii în domeniul
managementului corelează eficienţa cu
companiile bazate pe principiile activităţii în
echipe. Ei consideră că lor le aparţine viitorul,
deoarece echipele reacţionează rapid la mediul
concurenţial ce se intensifică continuu.
Dar nu este suficient ca managerii,
care formează şi utilizează lucrul în echipe,
doar să le recunoască pe acestea drept factor al
activităţii cu succes. Pe măsura deplasării
accentului de pe lucrul individual pe cel în
echipe trebuie de determinat, analizat şi
soluţionat probleme legate de dinamica de
grup, ce constituie o tematică a deprinderi e necesar să posede pentru a crea
comportamentului organizaţional. Pentru
rezolvarea acestora şi crearea unor echipe
eficiente trebuie de văzut ce reprezintă echipa
echipei şi ce procese se dezvoltă în interiorul
ei? Care este rolul liderului şi managerului în
aceste echipe?
Iată câteva caracteristici formale ale
echipei. Echipa, conform opiniei mai multor
cercetători (vezi bibliografia), reprezintă un
grup de persoane, care desfăşoară o activitate
în comun, sunt uniţi prin acelaşi scop şi poartă
responsabilitate colectivă pentru atingerea lui.
Dacă membrii echipei, pentru
realizarea acestui scop, interacţionează în
modul în care această interacţiune se
caracterizează prin colaborare, şi nu prin
confruntare, atunci fiecare membru al echipei
manifestă acordul şi cointeresarea pentru ca:
• să recunoască succesele altor membri
ai echipei şi aportul lor la atingerea
scopului comun;
• să admită opinii diferite de punctul său
de vedere referitor la un aspect sau
altul al activităţii comune şi să
reacţioneze constructiv la ele – să le
dezvolte, să le completeze, să le
analizeze şi să prezinte argumentat
laturile lor forte şi slabe;
• să ia în consideraţie posibilitatea altora
de a se îndoi şi de a avea dreptul la
erori, manifestând, totodată, încredere
că doar împreună le vor putea depăşi
în vederea atingerii scopului
prestabilit.
Atmosfera care se creează în procesul
lucrului în comun şi care contribuie la munca
de înaltă productivitate poate fi privită drept
lucru în echipă. Aceasta, la rândul ei, se
prezintă drept criteriu specific al unei echipe
eficiente.
Ce trebuie să cunoască managerul şi ce
astfel de echipe?
În urma activităţii de consulting şi
analizând rezultatele cercetărilor efectuate într-

60 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
un şir de întreprinderi din Moldova: „Cristal-
Dion” SRL, „Stili” SA, „Bălţeanca” SA,
„Eahnă” SA, „Tacoma Sprout Sistem” SRL,
„Acvilin-Grup” SA, „Polimercolor” SRL,
„Pielart” SA, s-a constatat o atitudine pozitivă
a angajaţilor faţă de lucrul în echipe.
Majoritatea angajaţilor chestionaţi de la aceste
întreprinderi – 63% din 273 persoane,
indiferent de caracteristicile demografice
(sexe, vârstă) şi-au exprimat preferinţa de a
lucra în echipe.
O astfel de poziţie este caracteristică şi
pentru managerii de la diferite niveluri
manageriale.
În plus, pentru managerii, de exemplu, ai
nivelului inferior în piramida managerială –
maiştri, asemenea atitudine faţă de echipe era
însoţită de răspunsuri afirmative că ei lucrează
în echipe, mai bine zis, stau în fruntea lor.
Investigaţiile au demonstrat că aceste
structuri organizaţionale – echipele, în special
în întreprinderile de confecţii, de fabricare a
mobilei, producerea articolelor de cauciuc şi de
prelucrare a producţiei vinicole, pot fi atribuite
la grupuri tradiţionale de muncă, deoarece, în
prezent, lor le este caracteristic:
• un manager oficial numit, care
dirijează activitatea, de regulă, a 10-
12 persoane;
• adoptarea deciziilor operative de
planificare a sarcinilor de muncă şi
repartizarea lor de către manager de
unul singur;
• membrii grupurilor posedă cunoştinţe
şi deprinderi profesionale suficiente
pentru a asigura o interacţiune
eficientă în procesul muncii;
• norme de muncă şi repaus
determinate de sarcina atingerii unei
productivităţi înalte şi de cerinţele
respectării disciplinei şi ordinii. Pe
această bază sunt stabilite regulile de
comportament ale angajaţilor şi
remunerarea pentru productivitate.
Bineînţeles, că aceste caracteristici ale
organizării muncii, conform managementului
şi birocraţiei raţionale, merită atenţie.
Totodată, interacţiunile lucrătorilor în procesul
muncii, în general, sunt create în conformitate
cu factorii tehnico-tehnologici.
Procesele de comportament – liderismul,
delegarea autorităţii, comunicările intensive şi
deschise cu legătură inversă – devin
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
nefuncţionale. Iar la unele întreprinderi mixte,
de exemplu, „Bălţeanca” SA, „Eahnă” SA,
„Stili” SA, relaţiile de muncă, în consecinţa
unui management raţional de evaluare a
angajaţilor, se apropie de atmosfera unei
depersonalizări formale.
Concomitent, mulţi cercetători [3,4,5,7]
consideră, iar experienţa internaţională a
companiilor prospere demonstrează organizarea
mai eficientă a conducerii la nivelul inferior sau
primar ale piramidei manageriale prin crearea
grupurilor de lucru de 10-15 persoane, care
activează conform principiului autoadministrării.
Pentru implementarea şi funcţionarea lor
cu succes în întreprinderile supuse cercetării,
mai întâi de toate trebuie recomandată
delegarea echipelor a procesului de adoptare a
deciziilor referitoare la planificarea operativă
de zi cu zi, repartizarea lucrului în echipă,
controlul calităţii muncii, evaluarea şi
instruirea lucrătorilor.
Totodată, evident, e necesar de pornit de
la aceea că există o mulţime de variante ale
echipelor de autoadministrare în funcţie de
sfera activităţii, mărimea întreprinderii şi
factorii tehnico-tehnologici. Concomitent,
trebuie de ţinut cont de faptul că influenţa
echipelor de autoadministrare asupra activităţii
întreprinderilor, în primul rând, este
determinată de implicarea membrilor lor în
conducerea echipei şi realizarea potenţialului
uman, ceea ce influenţează pozitiv asupra
creşterii productivităţii muncii şi a calităţii,
micşorării fluctuaţiei cadrelor, ameliorării
orientării angajaţilor spre atingerea scopurilor
echipei.
Ce dificultăţi şi probleme apar la
implementarea echipelor de autoadministrare?
Mai întâi de toate, acestea rezidă în faptul că
astfel de echipe trebuie examinate drept un
element formal şi constant al structurii
conducerii. Ele apar în schimbul subordonării
liniare a primului nivel al managementului în
sistemul tradiţional de conducere. Deoarece
membrii echipei sunt abilitaţi să adopte decizii
referitoare la activitatea şi organizarea
operativă, curentă a echipei, ceea ce înainte
îndeplineau managerii, ultimii, din această
cauză, nu sunt antrenaţi în noul sistem.
În acest context, transformarea primului
nivel managerial prin intermediul echipelor de
autoadministrare constituie o încercare serioasă
61
 ECONOMIE
şi o necesitate de a învăţa dirijarea nu a unor
persoane aparte, ci a echipelor.
Adepţii unor asemenea perspective îl
constituie un număr mai mic de conducători
(până la 7-9% din numărul celor chestionaţi în
întreprinderile investigate) în comparaţie cu
mai mult de 60% de manageri care au luat
atitudine pozitivă şi loială faţă de echipe, în
general, în etapa cercetărilor-pilot. Fără
îndoială, unii dintre aceşti manageri vor
prezenta o barieră serioasă în cazul schimbării
primului nivel al organizaţiei conform
principiilor de echipă.
Menţionăm că schimbările nivelului
inferior influenţează şi nivelul mediu de
conducere a managementului. La acest nivel al
managementului, de asemenea, sunt necesare
transformări pe bază de echipă, sensul cărora
este crearea echipelor interfuncţionale sau
cross-funcţionale ce unesc manageri şi
lucrători din diferite subdiviziuni pentru
executarea sarcinilor comune. Evidenţiem
faptul că, examinând posibilitatea unor
asemenea schimbări, un număr mare de
manageri şi colaboratori ai subdiviziunilor
funcţionale, iniţial, în primele etape ale
cercetării, nu le-au susţinut şi şi-au determinat
preferinţele lor în favoarea sistemului
tradiţional.
Activând în diferite subdiviziuni
funcţionale (secţii, servicii), ei se specializează
la îndeplinirea lucrărilor de conducere în aşa
domenii ca marketingul, producere, finanţele,
evidenţa contabilă etc. şi de aceea lor le sunt
caracteristice toate consecinţele negative,
specifice abordării funcţionale. Ele sunt legate
de faptul că fiecare secţie funcţională,
specializată în executarea anumitor sarcini
determinate de funcţie, este orientată să le
soluţioneze doar în cadrul limitelor sale îngust-
funcţionale şi chiar uneori în detrimentul
sistemului în întregime, insistând deseori
asupra priorităţii sarcinilor sale şi solicitând
resurse suplimentare şi atenţie din partea
managementului superior. Acest fenomen
obiectiv este caracteristic structurii
tradiţionale, fundamentate de teoria clasică a
managementului, şi se întâlneşte în
organizaţiile de tip tradiţional.
Menţionăm că şi întreprinderile
investigate nu s-au dovedit a fi o excepţie.
Circa 47-49% din numărul celor chestionaţi la
aceste întreprinderi au remarcat că în cadrul
62 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
managementului funcţional au loc situaţii
conflictuale, relaţii tensionate, tărăgănarea în
soluţionarea problemelor interfuncţionale.
În cadrul analizei posibilităţilor de
soluţionare a problemelor organizaţionale la
întreprinderile investigate, prin intermediul
echipelor cross-funcţionale sau interfuncţionale,
în procesul organizării meselor rotunde şi a
grupelor-ţintă cu managerii şi angajaţii şi pe
măsura depăşirii de către aceştia a problemelor
cognitive, mai mult de două treimi dintre
intervievaţi şi-au exprimat atitudinea pozitivă
faţă de organizarea de echipă a nivelului mediu
al managementului.
Optimismul lor privind necesitatea unor
astfel de transformări este condiţionat, în mare
măsură, de faptul că actualitatea soluţionării
sarcinilor comune prin intermediul echipelor
interfuncţionale ridică gradul de fundamentare
a scopurilor strategice de dezvoltare a
întreprinderilor.
Echipele interfuncţionale, după cum
subliniază mai mulţi cercetători (vezi
bibliografia), au primit o răspândire largă în
companiile prospere. Necesitatea lor este
dictată, în primul rând, de sarcinile
transformării inovaţionale a companiilor.
Astfel, pentru dirijarea proceselor de
cercetare şi elaborare, se utilizează o reţea
întreagă de echipe cross-funcţionale, care
întrunesc manageri şi specialişti în domeniul
marketingului, ingineriei şi construcţiei,
achiziţiilor, producţiei şi chiar furnizorii şi
clienţii. Aceste echipe intensifică structura
orizontală a organizaţiei, o fac adaptabilă la
schimbările dinamice ale mediului
înconjurător.
În plus, avantajul utilizării echipelor
cross-funcţionale constă în reducerea timpului
pentru luarea deciziilor şi accesul la informaţii
pentru toţi participanţii la procesul de
transformare a companiei în baza business-
proceselor sau a reingeneering-ului.
Succesul schimbărilor actuale pentru
întreprinderile investigate cu privire la
implementarea noilor proiecte tehnico-
tehnologice, diversificarea şi unicitatea
producţiei/serviciilor conform principiilor
calităţii totale şi ale globalizării businessului,
precum şi valorificarea pieţelor noi este
condiţionat şi bazat pe potenţialul de echipă al
top-managementului, componenta de bază a
acestuia fiind liderismul.
 ECONOMIE
Sarcina de bază a echipei managerilor
superiori este elaborarea misiunii, scopurilor
strategice şi a planurilor întreprinderii. Practic,
în toate întreprinderile cercetate sarcinile
menţionate, fără excepţie, sunt actuale pentru
managementul superior.
Dar, în opinia noastră, considerăm că
aceste echipe trebuie să fie, într-o măsură mai
mare, exponenţi ai valorilor de bază în
comportament, precum şi la formarea şi
realizarea scopurilor şi planurilor strategice.
Întrucât aceste valori apar drept criterii
ale controlului intern şi ale culturii
întreprinderii, ele contribuie la formarea
sentimentului comun de cointeresare în
atingerea unor rezultate concrete ale tuturor
managerilor şi angajaţilor. Acestea determină
şi contextul organizaţional al constituirii
echipei (structură, sistem de control şi
recompensă), cele mai acceptabile tipuri de
echipă pentru una sau altă întreprindere,
caracteristicile lor (mărimea, componenţa,
rolurile participanţilor) şi procesele specifice
echipelor – etapele de dezvoltare, de
consolidare, normele generale de echipă.
Activitatea de succes a echipelor
constituie o chezăşie a constituirii unor
organizaţii eficiente şi este determinată de
faptul că:
– În primul rând, interacţiunile eficiente în
cadrul echipei contribuie la crearea unor
condiţii favorabile pentru delegarea
autorităţii, ceea ce influenţează pozitiv
asupra creşterii nivelului de satisfacţie a
angajaţilor şi dezvoltării sentimentului de
participare a personalului la procesul
decizional; asupra îmbogăţirii conţinutului
muncii şi amplificării atragerii lucrătorilor
în procesul de soluţionare a problemelor.
– În al doilea rând, echipele permit
economisirea mijloacelor şi timpului la
elaborarea şi realizarea deciziilor
strategice concurenţiale. Aceasta devine
posibil, fiindcă interacţiunile în cadrul
echipei elimină barierele dintre secţii
(echipele cross-funcţionale).Participanţii
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
unor astfel de echipe, comparativ cu
angajaţii funcţionali, sunt informaţi
despre vreo problemă într-un context
organizaţional mai larg, din care cauză
creşte argumentarea deciziilor şi se
micşorează timpul de adoptare a lor. În
consecinţă, organizaţia se adaptează la
schimbările externe mai rapid decât la
sistemul tradiţional de conducere.
– În al treilea rând, conducerea prin
intermediul echipelor înseamnă trecerea
de la managementul tradiţional, conform
funcţiilor, la dirijarea business-
proceselor (7).
În asemenea condiţii se extinde
activitatea nemijlocită a angajaţilor cu clienţii,
în urma căreia apare posibilitatea de a ţine
cont, complet şi operativ, de nevoile şi
cerinţele lor şi de a le anticipa aşteptările, cu
alte cuvinte, de a urma calea calităţii totale şi a
eficienţei.
Bibliografie:
1. Russu. Managementul schimbării. Ed.
Economică, Bucureşti, 2003.
2. Классики менеджмента. /Под ред. М.
Уорнера. – СПб.: Питер, 2001.
3. Дафт Р. Менеджмент. – СПб.: Издатель-
ство «Питер», 2000.
4. Ньюстром Д., Дэвис К. Организационное
поведение. – СПб.: Издательство
«Питер», 2000.
5. Льиюс Дж. Управление командой: как
заставить других делать то, что вам
нужно. – СПб.: Питер, 2004.
6. Оболенски Н. Практический реинжини-
ринг бизнеса. М. Издательство «Лори»,
2004.
7. Хаммер М., Чампи Дж. Реинжиниринг
корпорации: манифест революции в
бизнесе. СПб.: Издательство С.-Петер-
бургского Университета, 1997 г.
Recenzent: conf. univ. dr.hab. A. Cotelnic
63
 ECONOMIE

REFORMA LEGII CONTABILITĂŢII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Dr. conf. univ. Anatol GRAUR, ASEM;

Magistru, lect. univ. Svetlana MIHAILA, ASEM

The need for the elaboration of a new Accounting Law has been imposed by the following factors:
• Development of market relationships;
• Appearance of new objects needing to be accounted;
• Implementation of National Accounting Standards;
• Introduction of the management accounting;
• Operation of public information systems;
• Development of the market financial infrastructure;
• Need for the certification of accountants and auditors; and
• Consolidation of the role assumed by the associations of accountants and auditors.

Legislaţia în domeniul contabilităţii antreprenoriat (industrie, comerţ),

cunoaşte etape controversate în procesul de
elaborare. La 1 ianuarie 1998 au intrat în vigoare
Standardele Naţionale de Contabilitate
(S.N.C.), elaborate în baza celor internaţionale.
Actualmente, sistemul economic activează în
baza acestor standarde, însă având ca bază Legea
contabilităţii nr. 426-XII, elaborată încă la
04.04.1995. Într-o ordine corectă de elaborare a
actelor normative Legea contabilităţii trebuia să-
şi facă apariţia până la implementarea S.N.C. şi
să prevadă modul de trecere la un nou sistem
contabil şi direcţie de dezvoltare a contabilităţii.
Dezvoltarea relaţiilor de piaţă, apariţia
obiectelor noi de evidenţă, implementarea
S.N.C., introducerea contabilităţii de gestiune,
apariţia sistemelor de informare publică,
dezvoltarea infrastructurii financiare de piaţă
necesitatea certificării contabililor şi auditorilor,
impunerea rolului asociaţiilor de contabili şi
auditori au impus necesitatea elaborării unei noi
Legi a contabilităţii.
Legea contabilităţii trebuie să asigure
accesul utilizatorilor la informaţia financiară
furnizată de contabilitate şi să creeze un
mecanism de drept pentru activitatea
contabilităţii. Elaborarea unei noi Legi a
contabilităţii în Republica Moldova are ca scop
crearea unui cadru legislativ nou, a unei baze
juridice în domeniul contabilităţii, precum şi
crearea unor condiţii optime pentru dezvoltarea
contabilităţii şi auditului în ţara noastră.
Elaborarea unei noi Legi a contabilităţii
trebuie să se axeze pe mai multe atribute:
• să cuprindă cerinţe şi criterii de ţinere a
contabilităţii în toate sferele economiei
naţionale: sectorul necomercial
(nonprofit), activitatea economică de
sistemul financiar-bancar, sistemul
bugetar;
• să ia în consideraţie prevederile mai
multor acte normative din diferite
domenii: contabilitate, audit, drept
economic, legislaţie financiar-bancară;
• să fie armonizată legislaţia europeană şi
internaţională. Acest imperativ este impus
de faptul integrării în spaţiul european ca
o condiţie acceptată de instituţiile
Comunităţii Europene. În acelaşi timp,
legislaţia contabilă în Moldova trebuie să
se axeze pe Standardele Internaţionale de
Contabilitate, fapt acceptat prin concepţia
reformei contabilităţii;
• respectarea principiilor de simplitate a
limbajului şi accesibilitatea. Acest
limbaj poate fi armonizat legislaţiei
juridice financiare şi civile, dar nu aliniat
acestuia, pentru ca altfel se deteriorează
principiul priorităţii conţinutului asupra
formei.
Pentru elaborarea unei noi Legi a
contabilităţii e necesară stabilirea unei abordări
conceptuale a structurii şi scopului acestei legi. În
această ordine de idei, Legea contabilităţii poate
fi un act normativ îndreptat la soluţionarea
întrebărilor de ordin metodologic şi
organizaţional, prin care să se explice tipurile şi
circulaţia documentelor, funcţiile conducătorilor
şi contabilului-şef etc.
O altă abordare a acestei legi este
prezentarea prin ea a modului de reglementare a
contabilităţii, funcţiile şi drepturile organelor care
vor stabili cursul dezvoltării acesteia. Totodată, e
importantă stabilirea unui mecanism de
imparţialitate şi transparenţă a modului de

64 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE
elaborare a legilor în acest domeniu. Rolul
statului este de a crea un organ profesional şi
independent de reglare a contabilităţii, care va
elabora noile acte normative ce ulterior vor fi
aprobate de organele de stat sau respinse de
acestea. În caz de situaţii conflictuale se va
elabora un mecanism de soluţionare. Sarcina de
bază a acestui organ de experţi ar fi satisfacerea
cerinţelor utilizatorilor profesionali de informaţie.
Această modalitate de reglementare a
contabilităţii ar antrena interesele publicului,
ideile practicienilor, soluţiile teoreticienilor etc.
Noul organ ar trebui să aibă o componenţă
diferită ca profesie economică pentru a cuprinde
o arie mai largă de utilizatori ai informaţiei:
bancheri, investitori, participanţi pe piaţa hârtiilor
de valoare etc. Prin aceasta se va realiza scopul
de bază al Legii contabilităţii de garantare a
accesului la informaţie.
O altă prevedere principală a Legii
contabilităţii trebuie să fie modul de aplicare a
standardelor de contabilitate internaţională.
Legea poate prevede mai multe variante: de la
utilizarea neschimbată a standardelor
internaţionale până la modalitatea de aplicare a
unor standarde naţionale, fapt existent în
R.Moldova. Proiectul actual grupează întreprin-
derile, impunându-le următoarea utilizare
conform clasificării următoare:
• întreprinderile de interes public trebuie
să întocmească rapoartele financiare în
conformitate cu Standardele Interna-
ţionale de Raportare Financiară;
• întreprinderile care îşi organizează
sistemul contabil complet în partidă
dublă, altele decât cele de interes public
şi proprietarii care au răspundere
nelimitată, precum şi limitată şi care îşi
organizează contabilitatea în baza
sistemului contabil în partidă dublă:
a) trebuie să întocmească rapoartele
financiare în conformitate cu
Standardele Naţionale de
Contabilitate;
b) la alegerea organului de conducere
pot să întocmească rapoartele
financiare în conformitate cu
Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară.
• instituţiile municipale, instituţiile
bugetare şi fondurile extrabugetare de
stat întocmesc şi prezintă rapoartele
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
financiare în conformitate cu
Standardele Naţionale de Contabilitate
din sectorul public bugetar.
Noua lege trebuie să prevadă un mecanism
de elaborare a noilor acte, a modificărilor şi
completărilor în legislaţia contabilă, a noilor
standarde, comentarii la acestea, în condiţiile
modificărilor frecvente ale legislaţiei. În acest
context, la momentul actual există necesitatea:
– modificării Standardelor Naţionale de
Contabilitate în virtutea revizuirii
recente a Standardelor Internaţionale de
Contabilitate, a planului general de
conturi contabile şi normelor
metodologice privind aplicarea acestora;
– elaborării unor noi Standarde Naţionale
de Contabilitate, care nu au fost
elaborate în această perioadă de la 1
ianuarie 1998 până în prezent;
– elaborării unor noi comentarii la
Standardele Naţionale de Contabilitate
deja în vigoare;
– ajustării Standardelor Naţionale de
Contabilitate la directivele europene.
Acest mecanism de perfecţionare continuă a
contabilităţii presupune mai mulţi factori
importanţi. Legea existentă nu prevede
participarea profesioniştilor la reglementarea
contabilităţii, iar statul nu poate reacţiona prompt
la schimbările din practică şi, ca urmare, calitatea
actelor uneori este joasă. E necesar de stabilit
organul sau organele competente în elaborarea
unor acte normative noi şi modul de participare
la acest proces a comunităţii contabililor practici.
La elaborarea actelor normative în domeniul
contabilităţii ar putea participa şi societatea
economică prin prezentarea opiniilor prin reţeaua
web, implicarea directă sau indirectă a unor
instituţii profesionale sau economice la procesul
legislativ, cum ar fi ACAP, Banca Naţională etc.
Un moment-cheie prevăzut de Legea
contabilităţii este compartimentul Rapoarte
financiare. În legătură cu acestea trebuie stabilit
următoarele:
• Componenţa rapoartelor financiare în
funcţie de tipul şi categoria întreprinderii;
• Forma şi structura rapoartelor financiare.
O structură fixă a rapoartelor nu poate fi
prevăzută prin lege, ci doar prin standardele de
contabilitate care reglementează aceasta.
Important este a menţiona tendinţa de trecere la
un format liber al rapoartelor în care vor fi
65
 ECONOMIE
obligatorii doar anumiţi indicatori de bază care
trebuie dezvăluiţi.
• Perioada de prezentare a rapoartelor
financiare. Actualmente în republică perioada
raportoare este trimestrul. Informaţia prezentată
în aceste rapoarte uneori poate fi incorectă,
pentru că toate metodele, principiile şi
convenţiile contabile se bazează pe aplicarea unei
perioade egală cu un an care coincide cu anul
calendaristic. De exemplu, S.N.C. 23 „Cheltuieli
privind împrumuturile” prevede capitalizarea
dobânzilor aferente împrumuturilor în active
calificate, dacă acestea din urmă necesită o
perioadă de timp mare pentru pregătire spre
utilizare sau vânzare. Pentru practica naţională
perioada mare de timp este perioada de gestiune
care este egală cu trei luni, deşi standardul
subînţelege un an. De aceea, noua Lege a
contabilităţii va prevedea perioadă de gestiune
anul calendaristic.
• Modul de prezentare a rapoartelor
organelor competente. Modul de prezentare şi
purtătorul de informaţie poate fi diferit: de la cel
de hârtie până la cel electronic. Libertatea privind
modul de prezentare poate cauza unele dificultăţi
la colectarea informaţiei din partea statului.
• Organele abilitate de primirea
rapoartelor financiare. Rapoartele financiare
trebuie prezentate organelor financiare
subordonate Ministerului Finanţelor şi
proprietarilor, nu organelor de statistică. Modul
de obţinere a informaţiei de către organele de
statistică trebuie să fie menţionat în Legea despre
statistică.
Legea contabilităţii trebuie să stabilească un
nou statut al profesiei de contabil şi de auditor.
Important este ca legea să stabilească acea limită
de implicaţii şi atribuţii asupra sferei contabile a
statului şi instituţiilor profesiei contabile. În acest
sens, pot exista mai multe variante de participare
a acestora: de la calitatea de observator la
procesul legislativ până la elaborarea nemijlocită
a actelor în domeniul contabilităţii.
Actualmente, reglementarea metodologică
generală a contabilităţii se efectuează de către
Ministerul Finanţelor care elaborează, aprobă,
publică şi monitorizează proiectele actelor
normative în domeniul contabilităţii. Important
este ca elaborarea actelor normative să aibă loc
prin expunerea de opinii, soluţii, prezentare de
proiecte de către asociaţiile profesionale şi alte
instituţii şi organizaţii.
66 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Profesia de contabil ar trebui să fie
menţinută la nivel înalt de calificare prin
obţinerea licenţelor în domeniu sau altor
certificate de contabil autorizat. Certificarea
contabililor constă în confirmarea calificării
profesionale a persoanelor care au dreptul la
autentificarea rapoartelor financiare. Obţinerea
certificatelor are loc după susţinerea unor
examene de certificare organizate de către
Ministerul Finanţelor sau alt organ abilitat.
Componenţa Comisiei de certificare, modul
de organizare a examenelor şi certificare, de
eliberare, suspendare şi retragere a certificatelor
de calificare, precum şi cerinţele privind
instruirea profesională continuă trebuie stabilite
de un Regulament suplimentar cu privire la
certificarea contabililor experţi, aprobat de
Guvern.
Legea trebuie să prevadă obligativitatea
efectuării auditului rapoartelor financiare anuale.
Conform proiectului auditului rapoartelor
financiare anuale se efectuează la:
– bănci şi alte instituţii financiare, companii
de asigurări;
– agenţii economici la care suma totală a
veniturilor din vânzări, altor venituri
operaţionale, veniturilor din activitatea de
investiţii şi financiare este egală sau mai
mare de un plafon stabilit pe o perioadă de
gestiune precedentă.
Considerăm că numai indicatorul „venituri”
nu poate fi ca bază pentru a impune efectuarea
auditului. Aici trebuie de luat în consideraţie şi
alţi parametri legaţi de întreprindere, de
specificul ramurii, activităţii etc.
Este important ca Legea contabilităţii să
prevadă modul de organizare a contabilităţii în
funcţie de tipul întreprinderii. Acest fapt este
menţionat în standarde şi hotărâri de Guvern,
prin care sunt prevăzute:
• sistemul contabil în partidă simplă, care
poate fi aplicat în cazul când numărul mediu
scriptic anual al angajaţilor şi suma anuală a
veniturilor din vânzări, alte venituri operaţionale,
venituri din activitatea de investiţii şi financiară
sau valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe nu
depăşesc limita stabilită de Guvern;
• sistemul contabil simplificat în partidă
dublă, aplicându-se în cazul când numărul mediu
scriptic anual al angajaţilor şi suma anuală a
veniturilor din vânzări, alte venituri operaţionale,
venituri din activitatea de investiţii şi financiară
 ECONOMIE
sau totalul bilanţului nu depăşesc limita stabilită
de Guvern;
• sistemul contabil complet în partidă
dublă.
Proiectul Legii contabilităţii prevede cerinţe
faţă de documentele primare şi centralizatoare. În
baza practicii occidentale documentele primare
tipizate nu vor fi utilizate, deoarece ele sunt
elaborate de sine stătător de agentul economic. În
opinia noastră, aceasta ar putea cauza unele
probleme nu numai la etapa iniţială, dar şi
ulterior, având în vedere tradiţia contabilă şi
diversitatea ramurală a economiei. De aceea,
documentele primare tipizate pot fi acceptate,
indicând elementele (datele) de bază: denumirea
şi numărul documentului, data întocmirii lui,
denumirea şi adresa agentului economic din
numele căruia este întocmit documentul şi
destinatarul acestuia, IDNO sau codul fiscal al
destinatarului documentului, iar pentru
persoanele fizice – codul personal, conţinutul
operaţiei economice şi evenimentul, unităţile de
măsură ale operaţiei economice şi evenimentul
(în expresie naturală, bănească şi de muncă (după
caz) ), funcţia, numele şi prenumele persoanelor
responsabile de efectuarea operaţiilor economice,
înregistrarea evenimentelor şi fenomenelor,
semnăturile persoanelor indicate şi scrierea lor
lizibilă. De asemenea, pot fi indicate cerinţe faţă
de documentele primare de uz intern. Problema
care apare aici este reglementarea circulaţiei
electronice a documentelor şi necesitatea
imprimării pe suport de hârtie a acestora. În
legătură cu aceasta e important a cerceta
siguranţa şi securitatea sistemelor electronice.
În opinia autorilor, noua Lege a
contabilităţii ar putea cuprinde şi următoarele
aspecte:
• componenţa legislaţiei în domeniul
contabilităţii, ierarhia şi subordonarea
actelor normative, aplicarea şi
interpretarea legilor;
• tipul răspunderii şi persoanele
responsabile pentru nerespectarea
legislaţiei contabile;
• modul de corectare a rapoartelor
financiare în condiţii de inflaţie. În legea
veche nu este prevăzut acest fapt, cu atât
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
mai mult că lipseşte standardul de
contabilitate în acest domeniu.
• componenţa şi structura rapoartelor
consolidate. Cerinţele faţă de întocmirea
şi prezentarea acestora.
• prevederile cu privire la rapoartele
financiare în cazul întreprinderilor în
reorganizare şi/sau lichidare.
Modificările în noua Lege a contabilităţii
pot cauza şi modificări în alte acte normative în
diferite domenii şi unele inconvenienţe în
activitatea practică şi a unor organe de stat.
Astfel, modificarea structurii rapoartelor
financiare, modalitatea de prezentare etc. poate
crea unele probleme organelor de statistică la
colectarea şi agregarea informaţiei.
După părerea autorilor, participarea întregii
comunităţi economice la conţinutul legii ar fi
benefică, pentru că ar lua în consideraţie opinii şi
propuneri diverse. În acelaşi timp, este important
ca influenţa diferitor organe de stat (Direcţia
statistică, IFS) sau grupuri de experţi să nu
denatureze principiile şi obiectivele contabilităţii
şi calitatea rapoartelor financiare.
Apariţia Legii contabilităţii impune termene
optimale de elaborare, specialişti în domeniu şi
mijloace financiare. Soluţionarea acestor
probleme prin formarea unei Comisii de experţi
şi finanţarea acesteia, elaborarea unui plan
concret de activitate va permite menţinerea la
nivel a cadrului normativ al contabilităţii şi
aplicarea legii noi.
Bibliografie:
1. Legea contabilităţii nr. 426-
XIII//Monitorul Oficial, nr. 28 din
25.05.95 cu modificările şi completările
din 31.01.02 şi 25.07.02.
2. Standardele Naţionale de Contabilitate //
Contabilitate şi Audit, nr.1 1998; nr. 5,
1999; nr. 3, 2000 şi nr. 5, 2001.
3. Codul Fiscal al Republicii Moldova //
Contabilitate şi Audit, nr. 1, 2006.
4. Standardele Internaţionale de Contabilitate
Recenzent: conf. univ. dr. R. Harea
67
 ECONOMIE
THE MEASURE OF THE BUDGETARY FINANCING EFFECTS
The development strategy on medium term of
Romania takes into account financial-monetary
policies utilisation where the rationalisation of
budgetary expenses has an important place.
The reform tendency of economic and socio-
cultural activities financing are evidently, starting
with 1998 – 2000 years. We are referring especially
to:
- diversification of financing sources
among, close by the state budget we are
recovering public institutions own
incomes, external credit, external loans
and external irredeemable funds; in this
sense, the budgets on 2005 and 2006 are
typical;
- the budgetary financing based on
programs, initiated in 1998 and that was
generalised in 2006 year budget;
- hierarchy of the budgetary expenses using
the cost-benefit methods.
Related to the measure of the budgetary
financing effects, many authors are referring to the
budgetary expenses efficiency [1], but ones of them
have presented that making a distinction between
efficiency and effectiveness. Vocabulary, we are
both considering that are ungrounded, because first
mix up the whole with part and the second make
differences between two synonym words.
In the first case, is talking about the fact that
through the budgetary expenses is realised an action
that generate effects. The efficiency is not related to
the expenses but is related to the action. Usually, in
current, restrictive sense of the efficiency, this is
expressed using the relation:
effect / effort or effort / effect
But, the budgetary expense is one of the
efficiency components and isn’t right, logical to talk
about their efficiency; the action is efficient and not
the expense.
In the second case, the etymology of those
two words shows that are synonyms [3].
The efficiency is a state where, the society
resources exploitation assures the maxim fulfilment
of the consumers needs. Their sense is the
distribution efficiency, that is a Pareto efficiency
that appear when the production and the
consumption can’t be reorganized thus to realize a
rise of one economic agent satisfaction without
68 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Prof. PhD. Radu STROE, ASE Bucharest
diminishing the satisfaction of other economic
agent. Thus, a (situation) state is named efficient if
nobody can go out more satisfied from it without
make somebody else less satisfied. It is impossible
that the production and the consumption to be
reorganized thus everybody to have gains, if the
economy have functioning efficiently. This
supposed the equilibrium state of the economy.
The problem must be land in two stages for
the actions financing from the budget: first, in the
conditions of the budgetary equilibrium, that is the
established resources (budgetary incomes); then,
larger but more complex, in the conditions of
resources growth for realizing of a desired level of
the budgetary actions.
In the context of the second stage the appeal to
the ordinary or extraordinary resources affects the
equilibrium and is questionable if it is possible to
talk about efficiency in the sense of the state that
assure the maximum fulfilment of the consumers
needs. That is because the solution of supplement
resources affects unfavourable either the incomes of
actual consumers or incomes of future consumers.
In the context of the first stage the problem
reverts to the finding of that resource distribution
that assure both the productive and the assigning
sense of the efficiency. As a result, isn’t sufficient to
accept that for a certain kind of budgeted activities,
a resources distribution give better results than other
and is necessary o simultaneous appreciation of the
obtained results, that is inclusive for the others
budgetary activities. Usually, the efficiency analyse
of the budgeted activities increase a limited form
(that is the indicators that permit a temporal or
normative comparison of them) and the formulation
of some conclusions related to the order relation
between actual values of the indicators and the
values already obtained in other years or
recommended by legal standards.
Analyse that we do about the budgeted
actions efficiency is limited to the emphasis of
some costs of budgetary financing objects for
two sensible fields: education and health. The
study allows for some of representative years
after 1990 and for that we have dates [4]. For
the sum of budgetary expenses we used
deflated values in accordance with the price
index, the base being 1992 year 1992 (table 1).
 ECONOMIE

Table 1
Price index

Year 1992 1996 2000 2004 2005 2006

Fixed base index 1 15,537 133,796 279,988 300,987 319,046

The price index was determined likeness „fixed base” starting with the annual average rate of the
inflation [4], that for 2005 year was considered 7,5%, and for 2006 year was estimated to 6%.
Budgetary expenses are those obtained as a result of the budgetary execution for years 1992, 1996,
2000, 2004 [4 and 5], as well as previsions, respective proposals for years 2005 and 2006 [5]. Deflated
values of these expenses (table 2) underline to the calculation of budgetary expenses structure (table 3).
Table 2
Budgetary expenses (mld. lei deflated, with the price base year 1992)
Year
1992 1996 2000 2004 2005 2006
Expenses
TOTAL 1627,0 1527,5 1114,9 1254,8 1288,8 1359,5
on which:
1. general public services 48,9 56,7 57,4 83,3 88,2 83,0
2. national defence 195,7 133,8 105,1 132,1 141,6 121,0
3. public order and national security 58,1 103,7 104,2 138,8 147,1 186,8
4. social-cultural 474,8 449,1 285,5 295,7 363,8 372,3
on which:
a) education 209,3 211,2 150,8 61,8 77,5 73,7
b) health 153,0 129,3 27,7 44,0 50,4 47,0
c) social assistance and assimilated 99,2 81,0 84,0 164,7 207,4 239,1
5. public development services, waters, environment 23,7 25,7 20,6 37,0 34,7 34,5
6. economic actions 610,9 393,3 182,3 330,2 304,0 281,0
din care:
a. scientific research 10,2 28,4 11,4 16,4 24,0 36,7
7. other actions, reserve funds and accorded loans 38,6 57,1 17,6 42,0 49,2 17,4
8. transfers 169,6 195,8 19,1 49,9 44,6 169,2
9. public debt service 6,5 112,3 323,0 145,8 115,6 94,3

Table 3
Budgetary expenses structure
Year
1992 1996 2000 2004 2005 2006
Expenses
TOTAL 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
on which:
1. general public services 3,01 3,71 5,15 6,64 6,85 6,11
2. national defence 12,03 8,76 9,43 10,53 10,97 8,90
3. public order and national security 3,57 6,79 9,35 11,06 11,41 13,74
4. social-cultural 29,18 29,40 25,61 23,57 28,23 27,39
on which:
a) education 12,86 13,83 13,53 4,93 6,01 5,42
b) health 9,40 8,46 2,48 3,51 3,91 3,46
c) social assistance and assimilated 6,10 5,30 7,53 13,13 16,09 17,58
5. public development services, waters, environment 1,46 1,68 1,85 2,95 2,69 2,53
6. economic actions 37,55 25,75 16,35 26,31 23,60 20,67
din care:
a. scientific research 0,63 1,86 1,02 1,31 1,86 2,70
7. other actions, reserve funds and accorded loans 2,37 3,74 1,58 3,35 3,82 1,28
8. transfers 10,42 12,82 1,71 3,98 3,46 12,44
9. public debt service 0,41 7,35 28,97 11,61 8,97 6,94

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 69

 ECONOMIE

From the dynamic of the budgetary
expenses structure result one first conclusion:
the structure evolution is an unfavourable
factor for the efficiency evolution. The
investments share in human resource (social-
cultural budgetary expenses) is decreasing on
the entire research horizon, with a minimum in
2004 year. Also, in the transition to the market
economy, the economic budgetary effort
(economic actions, of which share is
diminishing until 20, 67% from total budgetary
expenses) is decreasing (in a natural way). We
are appreciated in this direction that budgetary
effort is still large, with the mention that is
based more on the pre-accession funds than on
the internal financial resources.
Related to the evolution to the budgetary
effort we emphasis a strong their decreasing
(table 4) without representing absolutely
efficiency. For example, the average duration
of life in period 1992 – 2001 had increased
with approximately two years even the
budgetary effort for social-cultural activities, in
deflated values had decreased with
approximately 50%. Related to the cost of
budgetary financing in the case of some
synthetic indicators of social-cultural actions,
this had decreased in the same interval for 3-5
times.
The difficulty of prevision of the
efficiency budgeted actions consist in
especially in lack of some indicators of
effects of this actions. Thus, references are
doing in quasi-exclusivity to the volume
indicators of these actions, in this way the
obtained results are costs and not
efficiency.
Table 4

Budgetary financing (deflated lei) on reference units

Year
1992 1996 2000 2004
Reference units
1. scholar population 44.867 44.906 33.032 16.479
2. scholar units 7.185.279 7.083.683 6.159.879 4.091.717
3. beds in medical orderly network 618.272 612.971 143.272 294.162
4. number of patients go out from hospital 41.723 32.455 6.437 10.357

Bibliography:
1. Mosteanu, T. - Budgetary Expenses Efficiency, in „Public Finance”, EDP, Bucharest, 1999;
2. Stroe, R. - Budgetary Financing Efficiency, in „Finance and Durable Development”, ASE
Publishing house, 2004;
3. Vasilescu, I. Romanu, I. Cicea, C. - Economic Efficiency of the Investments, Economic
Publishing house, Bucharest, 2004;
4. XXX - Romanian Statistic Yearbook, 1996, 1997, 2000, 2001, 2003, 2004
5. X XX - State Budget Bill on 2006, www.mfinante.ro
6. X XX - State Budget Law on 2005, no. 511-2004, „Official Monitor”, no. 1121-29 November
2004.

70 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 ECONOMIE

CAUZELE APARIŢIEI CRIZELOR BANCARE

ŞI MODALITĂŢILE DE PREVENIRE A ACESTORA

Drd. Mariana CUCU, ASEM

Rapid credit growth, lack of transparency in banks’ ownership structure, an inadequate corporate
governance, a premature financial liberalization, moral hazard caused by the deposit insurance schemes,
state implication in the activity of banking system, an excessive internationalization, liberalization and
dolarization of financial sector, along with inadequate banking regulation and supervision, are
associated with financial instabilities and banking crises. The article mentions the main causes that
could lead to banking crises, characteristic to the Moldovan financial sector and determines the basic
directions for prevention of banking instabilities that may be caused by the mentioned factors.

Globalizarea, dezvoltările macroeconomice precară, guvernarea corporativă inadecvată,

şi evoluţia continuă a sistemului financiar
internaţional majorează probabilitatea survenirii
crizelor bancare. Referindu-ne la crizele de
proporţii, una dintre cele mai drastice crize în
istoria secolului XX a fost cea aferentă Marii
Depresiuni, când numai în Statele Unite a
falimentat mai bine de o treime din bănci.
Atunci, la începutul anului 1930, ca soluţie a
situaţiilor create de criză, preşedintele SUA,
Franklin Roosevelt, a proclamat „vacanţa
bancară”, stopând activitatea băncilor din ţară pe
o lună, iar Congresul a aprobat Actul Glass-
Steagall, care, pe lângă alte reforme, a determinat
necesitatea asigurării obligatorii a depozitelor şi a
creat Corporaţia Federală de Asigurare a
Depozitelor [1]. Anume această perioadă se
poate trata ca un început real al elaborării şi
implementării măsurilor anticriză, care se
perfecţionau cu timpul, de la criză la criză. Acest
proces continuă şi la momentul actual, însă
măsurile menţionate îmbracă formă diferită, din
ce în ce mai complexă, reieşind din dezvoltarea
sectorului financiar internaţional.
Într-o perioadă de circa 80 de ani, crizele
bancare au afectat atât ţările dezvoltate, cât şi
cele în tranziţie, de la Statele Unite şi Japonia
până la Argentina, Mexic, Tailand, Coreea şi
Rusia.
Referindu-ne la starea actuală a sistemului
bancar autohton, menţionăm că atât rezultatele
Programului de Evaluare a Sectorului
Financiar (Financial Sector Assesment
Program) [2] din 2004, cât şi „Raportul de
tranziţie 2005” (Transition Report 2005) al
Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare [3], menţionează ca principalele
momente vulnerabile ale acestuia următorii
factori: lipsa transparenţei în structura
proprietarilor băncilor, supravegherea bancară
rolul crescând al statului în sistemul bancar,
dolarizarea excesivă şi creşterea volumului de
creditare.
Aceşti factori pot constitui cauzele de bază
pentru survenirea instabilităţilor şi crizelor
bancare, fapt care determină necesitatea
examinării posibilităţii diminuării impactului
negativ al acestora asupra sistemului financiar
autohton.
Opacitatea structurii proprietarilor în bănci
constituie o problemă reală pentru stabilitatea
sectorului bancar, deseori puterea de gestiune a
băncilor fiind concentrată în mâinile unei
singure persoane sau unui grup de persoane
„ascunse” după un număr vast de companii.
Acest fapt împiedică autorităţile de
supraveghere bancară să estimeze integritatea
proprietarilor reali, precum şi să verifice
sursele financiare utilizate pentru
achiziţionarea cotelor de participare. Lipsa
transparenţei în sistemul bancar, totodată,
favorizează extinderea creditelor managerilor,
acţionarilor sau părţilor afiliate ale băncilor, în
condiţii mai favorabile decât cele de piaţă, ceea
ce implică evaluarea necorespunzătoare a
riscurilor cărora le sunt supuse băncile.
Disfuncţionalităţile bancare de acest gen ar
putea fi evitate prin promovarea unei guvernări
corporative adecvate şi respectarea principiilor
„potrivit şi adecvat” (fit and proper) faţă de
managementul şi acţionarii băncilor.
Cele expuse evidenţiază importanţa
reglementării şi supravegherii sectorului
financiar pentru asigurarea stabilităţii acestuia.
Experienţa statelor care au trecut prin crize
financiare a demonstrat că o supraveghere
inadecvată poate submina stabilitatea
sectorului bancar şi, ca rezultat, poate constitui
una dintre cauzele de bază pentru survenirea

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 71

 ECONOMIE
crizelor bancare. În scopul perfecţionării
proceselor de supraveghere în Republica
Moldova, mai ales în contextul integrării în
structurile Uniunii Europene şi apariţia pe piaţă
a băncilor străine, este necesară implementarea
continuă a standardelor internaţionale general-
acceptate de domeniu (după cum sunt
Directivele Europene şi Documentele Basel).
În acest context, este binevenită implementarea
prevederilor noului Acord cu privire la Capital
al Comitetului Basel (Basel II), care, printre
altele, evidenţiază rolul major al supravegheto-
rilor bancari şi determină necesitatea
exercitării supravegherii băncilor ce îşi
desfăşoară activitatea în plan internaţional pe
bază transfrontalieră.
O guvernare corporativă efectivă, de
asemenea, constituie un factor important în
atingerea şi menţinerea încrederii publice în
sistemul bancar. Potrivit noului document
Basel („Enhancing corporate governance for
banking organizations”), o condiţie necesară
pentru asigurarea unei guvernări corporative
adecvate o constituie baza instituţională şi
juridică efectivă, care urmează să fie axată,
mai întâi de toate, pe supravegherea consiliului
directorilor sau a băncilor; pe afacerile în care
sunt implicate băncile; pe managementul
riscului, complianţei, funcţiilor de audit etc. [4]
Bazându-se pe acelaşi document,
îmbunătăţirea guvernării corporative în bănci
poate fi atinsă prin asigurarea unor momente
de ordin juridic: protecţia şi promovarea
drepturilor acţionarilor, asigurarea faptului că
instituţiile bancare funcţionează într-un mediu
lipsit de corupţie, promovarea şi alinierea
intereselor managerilor, angajaţilor şi
acţionarilor. După părerea noastră, asigurarea
condiţiilor menţionate urmează să constituie o
prioritate şi pentru autorităţile competente de
domeniu din Moldova. Adiţional la aceasta,
pentru asigurarea unei guvernări corporative
efective, este necesar ca principiile menţionate
să fie aplicate tuturor instituţiilor bancare,
inclusiv celor aflate în proprietatea statului.
Implicarea guvernului în activitatea
sistemului bancar constituie o problemă
specifică ţărilor în tranziţie. Se poate constata
că un număr mare de crize ar putea fi
prevenite, dacă autorităţile de supraveghere ar
dispune de independenţă şi pârghiile necesare
pentru o intervenţie eficientă şi la moment
potrivit, care sunt limitate prin intervenţia
72 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
statului. Astfel, rezultă oportunitatea
diminuării influenţei statului asupra sistemului
bancar.
Dolarizarea excesivă a sectorului bancar
reprezintă şi ea o sursă majoră a
vulnerabilităţilor sistemelor financiare. Ca
exemplu, în cazurile în care băncile acceptă
depozite în valută naţională, pe când acordă
credite în valută străină, o depreciere
neaşteptată a valutei naţionale poate afecta
profitabilitatea acestora. Astfel, Directivele
Europene, precum şi legislaţia bancară a
multor state prevede reglementări care
limitează poziţia valutară a băncii.
În Republica Moldova riscul valutar este
cauzat, în primul rând, de transferurile
concetăţenilor noştri, care sporesc cu fiecare an
şi expun leul moldovenesc presiunii de
apreciere, cauzând riscuri bilanţurilor băncilor.
Astfel, autorităţile de domeniu se confruntă cu
o problemă dublă: reducerea inflaţiei şi
prevenirea aprecierii leului în scopul susţinerii
competitivităţii acestuia. La acest
compartiment este oportun să constatăm
necesitatea unei politici bine echilibrate
întreprinse de către banca centrală pentru a
tinde spre realizarea ambelor scopuri.
Creşterea rapidă a volumului de creditare
se consideră a fi un indicator pozitiv, însă în
situaţia în care are loc „boom-ul” creditar, pe
când sistemul financiar rămâne neperformant –
ţara este expusă unui risc de apariţie a şocului
macroeconomic. Creşterea rapidă a volumului
de creditare se poate solda cu pierderi de bilanţ
al băncilor ca urmare a devalorizării activelor
interne şi scumpirii pasivelor externe.
Adiţional la aceasta, experienţa mondială
demonstrează că crizele bancare deseori
urmează după un „boom creditar”. Menţionăm
că, pe parcursul perioadei 1999-2004, creditele
oferite populaţiei de sectorul bancar autohton
aproape că s-au dublat, atingând cota de 2%
din PIB [5]. Astfel, s-a dublat şi riscul
posibilităţii survenirii crizelor bancare.
Sporirea volumului de creditare, de asemenea,
supune riscurilor eficienţa evaluării şi
monitorizării creditelor acordate şi astfel poate
avea, ca rezultat, creşterea ponderii creditelor
neperformante în portofoliul creditelor
băncilor. În pofida reducerii considerabile a
acestui indicator pe piaţa bancară a Moldovei,
de la o treime în anul 1999 până la circa 7% în
2004 [5], este necesară întreprinderea
 ECONOMIE
eforturilor pentru asigurarea unei activităţi
prudente de creditare atât de către băncile
comerciale, cât şi de autorităţile competente.
Importanţa acestor măsuri poate fi demonstrată
reieşind din experienţa Coreii de Sud, unde
anterior crizei bancare din 1998, comparativ cu
alte ţări, fundamentele macroeconomice erau
foarte stabile, pe când creditele neperformante
au determinat în fond declanşarea crizei
sectorului bancar.
Adiţional la factorii expuşi mai sus,
considerăm oportun să menţionăm şi alţi
factori potenţiali, declanşatori ai crizelor
bancare, precum sunt: internaţionalizarea
activităţii bancare, liberalizarea prematură a
sectorului financiar şi prezenţa pe piaţă a
băncilor „prea mari pentru faliment”.
Internaţionalizarea activităţii bancare este
o modalitate eficientă pentru a obţine capital,
prelua tehnologiile bancare performante,
îmbunătăţi cadrul regulator şi experienţa
managerială. Totodată, riscul răspândit de către
băncile ce îşi desfăşoară activitatea pe plan
internaţional devine tot mai pronunţat,
îndeosebi în condiţiile integrării noilor state în
Uniunea Europeană. Mai mult ca atât, în cazul
concurenţei cu băncile străine, deseori băncile
autohtone se încumetă să finanţeze investiţii
mai riscante pentru a-şi menţine veniturile. În
acelaşi timp, anume băncile occidentale
deseori sunt primele care îşi retrag investiţiile
în cazul situaţiilor de criză, precum s-a
întâmplat în cazul Rusiei, unde imediat după
criza anului 1998 investitorii străini printre
primii au părăsit piaţa.
Liberalizarea excesivă a pieţelor
financiare reprezintă şi ea un risc real. În cazul
unor crize financiare internaţionale, în primul
rând au de suferit ţările ce promovează
strategii de atragere a capitalului şi constituire
a pieţelor financiare liberalizate. Liberalizarea
excesivă a pieţelor financiare permite afluxul
imediat al capitalului internaţional, fapt ce, la
rândul său, majorează efectul crizelor. Astfel,
criza de peso mexican din 1994, cea din Asia
(1997-1998), criza din Rusia în 1998, precum
şi cea din Argentina din 2001 reprezintă
exemple de crize financiare în care au avut loc
retrageri masive şi neprevăzute ale fondurilor,
care au exercitat o presiune ireversibilă asupra
ratelor dobânzilor şi cursului valutar.
În contextul riscului retragerii investiţiilor
din sistemul bancar, este necesar de ţinut cont
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
de faptul că nu numai investitorii străini, ci şi
cei autohtoni îşi repatriază investiţiile. În cazul
survenirii situaţiilor critice, deponenţii îşi
retrag mijloacele băneşti, pe când banca
nicidecum nu poate cere clienţilor săi
rambursarea înainte de termen a creditelor.
Astfel este binevenită introducerea unor
reglementări, conform cărora ar fi introduse
bariere mai rigide şi proceduri mai complexe
de retragere a depozitelor bancare înainte de
termenul stabilit în contract.
Un alt factor, care poate condiţiona
instabilitatea sectorului financiar, este
centralizarea excesivă a activelor sistemului
bancar într-un număr limitat de bănci.
Falimentul Continental Illinois National Bank
of Chicago în 1984 a dat naştere doctrinei
„prea mare pentru faliment” (too big to fail),
pornind de la care regulatorii şi supraveghetorii
întreprind măsuri pentru a nu admite falimentul
unei bănci mari. În acest context menţionăm că
din 16 bănci comerciale din republică cinci
cele mai mari bănci deţin 71% din activele
totale ale sectorului bancar din Moldova şi
falimentul uneia dintre aceste bănci ar putea
afecta considerabil stabilitatea întregului
sistem bancar. Astfel, autorităţile competente
urmează să acorde o deosebită atenţie
supravegherii acestor instituţii în vederea
neadmiterii falimentului uneia dintre acestea.
În scopul prevenirii disfuncţionalităţilor
bancare multe ţări, inclusiv Moldova, au creat
facilitatea de garantare a depozitelor. Totuşi,
cât de efective sunt schemele de asigurare a
depozitelor? Să luăm drept exemplu sistemul
financiar al SUA, unde falimentul unui astfel
de conglomerat financiar, cum ar fi Citigroup,
ar putea avea efecte catastrofale. Activele
Citigroup constituie circa 950 mlrd. dolari
SUA şi falimentul acestuia ar epuiza rezervele
Corporaţiei Federale de Garantare a
Depozitelor, care se limitează doar la circa 30
mlrd. dolari SUA [1].
Oricât ar fi de paradoxal, unii autori
consideră că posibilitatea survenirii crizelor
bancare este mai înaltă în ţările în care
funcţionează schemele de garantare a
depozitelor, argumentând că asigurarea
depozitelor cauzează problemele de hazard
moral care subminează stabilitatea sectorului
bancar [6]. Totodată, în cazul falimentelor
bancare, în primul rând au de suferit băncile
prudente şi bine administrate, deoarece
73
 ECONOMIE
pierderile băncilor falimentare sunt recuperate
din contul contribuţiilor acestora. Schemele de
garantare a depozitelor, într-un fel, pot reduce
disciplina de piaţă a instituţiilor financiare,
precum şi încuraja băncile să asume riscuri mai
înalte. Însă, în cazul lipsei unor astfel de
scheme, chiar şi o mică vulnerabilitate bancară
poate cauza insolvabilitatea băncilor,
determinată de neîncrederea deponenţilor. În
aşa mod, se poate constata importanţa
existenţei sistemelor de garantare a depozitelor
pentru asigurarea stabilităţii sectorului
financiar, deoarece însuşi faptul funcţionării
acestora contribuie la majorarea încrederii
deponenţilor „asiguraţi” în instituţiile bancare.
Rezumând cele expuse, se poate conchide
că cauzele survenirii crizelor financiare sunt
complexe şi pentru prevenirea acestora este
necesară întreprinderea măsurilor preventive
multilaterale. Astfel, se pot menţiona
următoarele direcţii prioritare pentru
asigurarea stabilităţii sectorului bancar
autohton în vederea prevenirii crizelor
bancare:
• îmbunătăţirea guvernării corporative
în bănci şi asigurarea transparenţei în
structura proprietarilor prin aplicarea
măsurilor „potrivit şi adecvat” faţă de
managementul şi acţionarii băncilor,
• perfecţionarea continuă a metodelor
de reglementare şi supraveghere
bancară în conformitate cu principiile
general-acceptate de domeniu,
• limitarea implicării statului în
sistemul bancar,
• asigurarea unei activităţi prudente de
creditare, în scopul neadmiterii
majorării ponderii creditelor
74 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
neperformante în total-credite ale
sistemului bancar,
• promovarea încrederii populaţiei în
sectorul bancar prin implementarea
schemelor de garantare a depozitelor
etc.
Bibliografie:
1. „The Financial System and the Economy.
Principles of Money and Banking”, 3-rd
edition, Maureen Burton, Ray Lombra,
2003 pp.304-343
2. „Republic of Moldova: Financial System
Stability Assessment, including Reports on
the Observance of Standards and Codes on
the following topics: Monetary and
Financial Policy Transparency, Banking
Supervision” IMF Country Report
No.05/64, februarie 2005, pp.31-32
(www.imf.org)
3. „Transition Report 2005” Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
noiembrie 2005, pp.54-60 (varianta rusă),
www.ebrd.com
4. „Enhancing corporate governance for
banking organizations”, Comitetul Basel
pentru Supraveghere Bancară, februarie
2006, www.bis.org
5. „Creşterea economică pe termen lung în
Moldova depinde de implementarea
reformelor, potrivit raportului BERD
„Tranziţia 2005”, Info-Prim-Neo;
http:/www.pca.md/news/819
6. Demirgüc-Kunt, Asli şi Enrica Detragiache
„The Determinants of Banking Crises in
Developing and Developed Countries”,
IMF Staff Papers, 45(1), pp.81-109
Recenzent: prof. univ.dr.hab. L. Cobzari
 ECONOMIE
EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE ECHILIBRU FINANCIAR PUBLIC
ÎN GÂNDIREA ECONOMICĂ
This report analyses fundamental concepts with regard to public financial equilibrium and public
sector budgeting. In order to identify the role of the public financial equilibrium as precondition for an
economic growth in the paper were also analyzed different theoretical approaches of economic
concepts.
Pe parcursul anilor s-au conturat numeroase
teorii, care au cunoscut o anumită stratificare în
timp şi care, din punct de vedere al conţinutului,
variază de la teza echilibrului riguros formulată
de şcoala clasică la teoria neokeynesiană a
dezechilibrului sistematic; între aceste două
extreme se regăsesc aşa-zisele teze „de impas”,
care au adoptat o poziţie extrem de nuanţată.
Considerăm că urmărirea evoluţiei conceptului
privind echilibrul financiar public trebuie
efectuată punând accent pe două direcţii: prima
se referă la importanţa economiei de piaţă şi a
doua pune în discuţie necesitatea intervenţiei
statului în economie. Plecând de la aceste două
premise, primul curent de gândire la care ne
referim este mercantilismul.
Ideea de bază a teoriei politicii economice
mercantiliste era prezenţa şi intervenţia activă a
statului în economie atât ca agent economic de
sine stătător, cât şi ca sprijin fundamental al
agenţilor economici privaţi (fie pe plan intern,
dar mai ales pe plan extern), printr-o minuţioasă
şi severă politică protecţionistă în favoarea
întreprinzătorilor naţionali. Mercantiliştii, al
căror reprezentant de vază a fost J.B.Colbert –
ministrul de finanţe din Franţa, proclamau
măsurile concrete şi ferme ale statului în vederea
dezvoltării comerţului şi a industriei naţionale.
Astfel, guvernele ţărilor europene, care au urmat
ideile mercantilismului, au jucat un rol activ în
procesul colonizării.
Un alt grup de economişti francezi în cadrul
gândirii economice, care a criticat vehement
mercantilismul şi a adus o serie de inovaţii
importante în teoria economică, au fost
fiziocraţii. Realizările deosebite ale fiziocraţilor
şi, în special „Tabloul economic” elaborat în
1758 de către F.Quesnay, sunt fondate pe
„ordinea naturală” voită de Dumnezeu pentru
bunătatea oamenilor. Deci este suficient ca
oamenii să fie lăsaţi liberi, pentru ca omenirea să
se îndrepte spre ordine şi armonie. Totodată, se
punea accentul pe fluxurile economice începând
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Drd. lect. sup. Angela BAURCIULU, ASEM
cu repartiţia şi circulaţia produsului social,
inclusiv a „produsului net”, între clasele sociale
existente şi continuând cu crearea premiselor
pentru reluarea procesului de producţie la aceeaşi
scară, adică reproducţia simplă. „Tabloul
economic” este o schiţă a modului cum
funcţionează economia de piaţă în vederea
reluării continue a reproducţiei capitalului social
la aceeaşi scară. În opinia lui F.Quesnay, pentru a
asigura obţinerea prosperităţii generale este
necesară renunţarea la orice reglementare şi, în
consecinţă, trebuie să se suprime vămile şi
corporaţiile; fiscalitatea trebuie să se bazeze doar
pe impunerea produsului net agricol (un impozit
unic). Statul trebuie să fie un stat monarhic
puternic, dar cu funcţii limitate, respectând
libertatea de a munci şi de a comercializa. Deşi
fiziocraţii au vorbit în linii generale despre rolul
statului comparativ cu preocupările contempo-
rane, concepţiile lor au lăsat amprentă asupra
tradiţiilor clasice şi neoclasice în materia de
percepţie a intervenţiilor publice.
Pe bazele puse de fiziocraţi, a fost
elaborată o teorie economică coerentă de autorii
englezi şi francezi din secolul al XVIII-lea,
aparţinând Şcolii clasice. Acest curent de gândire
a efectuat, pentru prima dată, analiza echilibrului
financiar public sau a echilibrului bugetar,
formulând regula de aur a finanţelor publice.
Teoria economică clasică are un fundament
psihologic: interesul personal. Pentru ca
mecanismul să funcţioneze, trebuie să existe
principiul „laissez faire” (a nonintervenţiei
statului în economie), trebuie ca factorii de
producţie să poată circula liber de la un sector la
altul, potrivit indicaţiilor barometrului preţurilor.
Conform teoriei clasice, noţiunea de echilibru
bugetar presupune ca totalul cheltuielilor să nu
fie superior totalului veniturilor publice
„normale”, adică a veniturilor publice, exclusiv
cele provenite din împrumuturi sau emisiune
monetară.
75
 ECONOMIE
Fondatorul şcolii clasice Adam Smith, în
opera sa „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra
naturii şi cauzelor ei” din 1776, acordă o atenţie
deosebită problemelor legate de cheltuielile
suveranului şi izvoarele venitului general sau
public al societăţii, precum şi datoriei publice.
Fără a admite intervenţia statului în afacerile
economice ale particularilor, A.Smith consideră
că, în unele domenii şi în anumite perioade, statul
trebuie să-şi facă simţită prezenţa.
Astfel, principalele trei domenii ale
confluenţei statului cu economia sunt
considerate: „apărarea societăţii de invazia şi
violenţa altor societăţi independente”; „datoria de
a stabili o administrare strictă a justiţiei”;
„cheltuielile pentru lucrări publice şi întreţinerea
instituţiilor publice”. De asemenea, în opinia lui
Adam Smith, sistemul comercial este dependent
de un cadru legal impus de stat, care trebuie să
reglementeze anumite activităţi, ceea ce ne
permite să apreciem că teoria economică clasică
conţine reperul determinării nivelului optim de
intervenţie a statului în desfăşurarea activităţii
economice.
Pe de altă parte, izvoarele venitului general
sau public sunt cele trei forme de venituri –
salarii, profituri şi rente. Mijlocul principal de a
preleva o parte din cele trei venituri este
impozitul, iar modul în care se ia impozitul este
de o importanţă fundamentala. Adam Smith a
enunţat idei importante în legătură cu datoria
publică şi echilibrul bugetar. Astfel, economistul
pune în discuţie şi posibilităţile de rambursare a
datoriilor prin mai multe modalităţi, cum ar fi:
fondul de amortizare a datoriei, introducerea de
noi impozite, „urcarea valorii monedei metalice”,
emisiunea de rente. Pentru ca bugetul Marii
Britanii să devină echilibrat, A.Smith propunea
unirea coloniilor, precum şi a Irlandei şi Scoţiei,
prin alte achiziţii teritoriale, care trebuie impuse
unor impozite pe o perioadă scurtă „în scopul
degrevării datoriei naţionale”. În situaţia în care
creşterea avuţiei naţionale nu poate fi realizată
prin mijloace expuse mai sus, unicul mijloc ce
i-ar rămâne ar fi reducerea drastică a cheltuielilor.
Continuatorii acestei doctrine liberale –
R.Malthus, D.Ricardo, J.B.Say, S.Mill – au
dezvoltat gândirea economică pe baza teoriilor
propuse de către fiziocraţi şi A.Smith. Cercetările
economistului clasic englez D.Ricardo asupra
veniturilor şi impozitelor au condus la abordarea
legăturilor dintre datoria publică, politicile fiscale
şi efectele lor asupra gospodăriilor şi firmelor.
76 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Problema centrală, abordată de D.Ricardo, se
referă la răspunsul gospodăriilor la o scădere a
impozitelor. S-a argumentat că o reducere a
impozitelor nu afectează, în general, capacitatea
gospodăriilor de a cheltui pe termen lung.
Impozitele mai mici prezente înseamnă o creştere
egală a lor în viitor.
Din această perspectivă devine clar că dacă
gospodăriile sunt cele care vor plăti în viitor
impozite mai mari pentru acoperirea datoriei,
prin care este finanţată reducerea curentă a
impozitelor, atunci această reducere reprezintă un
bonus. Indivizii conştienţi de creşterea averii lor
în prezent, vor crede în creşterea impozitelor în
viitor. Efectul net asupra cererii globale ar fi
atunci nul. Această problemă este analizată de
către gândirea economică contemporană, având o
importanţă deosebită în operele economiştilor
neoclasici, în special ale lui Robert Barro, care în
1974 publică articolul, rezumând printr-o
întrebare „Constituie obligaţiunile guvernamen-
tale o avere netă?”.
Ca urmare, problema este cunoscută sub
numele de „Propoziţia de echivalenţă Barro-
Ricardo”. Esenţa propoziţiei constă în faptul că
datoria finanţată prin emisiunea de obligaţiuni
doar amână impozitarea şi este, prin urmare,
echivalentă în multe cazuri cu impozitarea
curentă. Dacă e adevărat, atunci o creştere în
deficitul bugetar neînsoţită de micşorarea
cheltuielilor guvernamentale ar trebui să ducă la
o majorare a economiilor de aceeaşi mărime.
Propoziţia Barro-Ricardo implică, deci, că o
reducere în impozitele curente, care e asociată
(sau implică) cu o creştere a impozitelor viitoare,
va duce la creşterea economiilor.
Validitatea practică a acestei propoziţii nu
este definitivă. Probele existente sunt contrare
echivalenţei Barro-Ricardo, însă problema nu
este închisă. Cercetările empirice intensive se
desfăşoară până în prezent, deoarece argumentele
teoretice sunt concludente, însă în practică este
dificilă izolarea efectelor unei modificări în
datorie asupra cererii de consum.
Teoria neoclasică este cea care, aşa cum
subliniază Janos Kornai, sintetizând ideile şcolii
clasice, dezvoltă exclusiv pe linia preciziei
matematice integrarea într-un sistem de ecuaţii, o
realitate descrisă „literar” cu mulţi ani înainte de
A.Smith. Reprezentanţii acestei şcoli, autori de
renume precum C.Menger, S.Jevons, L.Walras,
V.Pareto, îşi concentrează atenţia asupra
nivelului microeconomic, comportamentului şi
 ECONOMIE
rolului jucat de individ şi întreprindere, luând în
considerare aprecierile subiective realizate de
agenţii economici individuali, îndeosebi de
consumatori, cu privire la utilitatea diferitelor
componente ale economiei.
Problemele legate de intervenţia statului şi
realizarea echilibrului bugetar, în viziunea
acestei şcoli, pot fi rezumate astfel:
– rolul statului trebuie să fie limitat la
realizarea anumitor bunuri colective;
– impozitul nu trebuie să constituie o
frână pentru relaţiile de schimb şi
trebuie să servească exclusiv acoperirii
cheltuielilor publice;
– neutralitatea statului presupune că
cheltuielile publice nu influenţează
viaţa economică şi sunt strict acoperite
de venituri exclusiv fiscale;
– echilibrul bugetar trebuie să fie
perfect, adică să lipsească atât
deficitul, care ameninţă statul ca
debitor, cât şi excedentul.
Economistul Leon Walras, ca şi succesorii
săi, în cercetările asupra fenomenelor economice,
a plasat economia într-un cadru de concurenţă
perfectă, considerând preţurile ca singurele
semnale emise de piaţă şi apreciate de agenţii
economici. Cercetarea de bază a lui L.Walras, în
vederea formulării unei teorii generale despre
echilibrul economic, este orientată spre 3 pieţe
principale: a produselor, serviciilor şi
capitalurilor. Aceste pieţe sunt legate între ele, iar
starea de unitate funcţională a lor conduce la
formularea unei concluzii, potrivit căreia starea
de echilibru static, într-o economie concurenţială,
este rezultatul unui mecanism în care toate părţile
sunt dependente între ele şi de nedisociat.
După L.Walras, echilibrul general vizează
proporţionalitatea între produse, servicii, venituri
şi capitaluri în cadrul economiei în ansamblu, în
fiecare piaţă şi între acestea. Echilibrul poate fi
punct de plecare sau de atins pentru un moment,
traversând numeroase dezechilibre. Nu orice
stare de dezechilibru este negativă. Sunt
dezechilibre ca o „condiţie a progresului”, dar şi
dezechilibre ce au la bază crizele de care sunt
afectate periodic piaţa şi economia. Unele pot fi
prevenite şi rezolvate cu atât mai bine, cu cât sunt
cunoscute mai temeinic condiţiile ideale ale
echilibrului. Menirea importantă a modelului lui
L.Walras constă în faptul că permite ca sistemul
echilibrului general să fie adus la un sistem de
ecuaţii şi, în afară de aceasta, să ajungă la un
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
sistem matematic în care există tot atâtea ecuaţii,
câte şi necunoscute. Or, aceasta nu este suficient
pentru a garanta o soluţie. Mai mult ca atât,
existenţa unei sau mai multor soluţii matematice
nu garantează şi explicaţia (sensul) economică a
acestora.
Vilfredo Pareto este un alt reprezentant al
şcolii neoclasice, cunoscut prin formularea şi
identificarea criteriului de alocare optimă a
resurselor. Propus în 1927, acest criteriu poate fi
prezentat astfel: alocarea resurselor efectuată
astfel, încât un individ nu-şi poate îmbunătăţi
situaţia materială fără ca situaţia unui alt individ
să se înrăutăţească, se numeşte optimul Pareto.
Până în prezent optimul Pareto constituie punctul
de plecare în diferite cercetări economice, legate
de eficienţa economică.
În general, eficienţa Pareto în economie
depinde de alocările iniţiale de resurse către
indivizi. Economia concurenţială idealizată este
un exemplu al modelului echilibrului general -
găseşte preţurile input-ului de factori şi bunuri
cumpărate de pe toate pieţele în sensul că,
eventual, cantitatea cerută este perfect egală cu
cea oferită. O asemenea economie idealizată
oferă un cadru conceptual util pentru a determina
eficienţa. Instrumentele economiei aplicate a
bunăstării, surplusului consumatorului şi
producătorului ne oferă o modalitate de a
investiga eficienţa pe anumite pieţe. Astfel,
comportamentul de maximizare a utilităţii
manifestat de indivizi şi comportamentul de
maximizare a profitului manifestat de companii
vor duce, prin intermediul „mâinii invizibile", la
distribuţia bunurilor în aşa fel, încât nimeni să nu
poată avea mai multe avantaje fără a crea
altcuiva mai multe dezavantaje. Eficienţa Pareto
apare, astfel, în urma unor acţiuni voluntare, fără
a fi nevoie de politici publice.
Generalizând ideile şcolii clasice, deficitul
bugetar este considerat ca un pericol
fundamental, dar, în acelaşi timp, nu se admite
nici excedentul de venituri. Abordarea clasică a
echilibrului bugetar a dominat gestiunea
finanţelor publice de-a lungul sec. XIX şi în
primele decenii ale sec. XX, fiind considerată
„regula de aur” a finanţelor publice. După
această perioadă, însă, doctrina clasică a
echilibrului s-a confruntat cu două dificultăţi
majore: pe de o parte, critica teoretică lansată de
finanţele moderne, iar, pe de altă parte,
obstacolele de ordin practic.
77
 ECONOMIE
Critica teoretică a doctrinei clasice s-a
desfăşurat pe două planuri: în primul rând, s-a
afirmat că ea exagerează pericolele deficitului,
iar, în al doilea rând, că exagerează avantajele
echilibrului. Finanţarea deficitului prin împrumu-
turi nu determină neapărat o sarcină insuportabilă
pentru bugetele următoare, cu condiţia ca sumele
provenite din împrumuturi să fie utilizate pentru
finanţarea unor investiţii productive, care prin
efectul „multiplicatorului investiţiilor” duce la
creşterea venitului naţional, facilitând, astfel,
acoperirea serviciului datoriei publice prin
randamentul fiscal, care rezultă ca urmare a
creşterii producţiei şi a veniturilor.
Critica exagerării avantajelor echilibrului
bugetar porneşte de la faptul că în doctrina
clasică bugetul de stat este izolat de viaţa
economică. E necesar a menţiona că valoarea
supremă atribuită echilibrului bugetar corespunde
teoriei liberalismului economic, în care statul se
limitează în funcţiile sale tradiţionale, fără a
interveni în viaţa economică. Realitatea
contemporană este cu totul alta, iar intervenţia
statului în viaţa economică este mai mult decât
necesară, mai ales în cazul ţărilor aflate în
tranziţie.
În practică doctrina clasică a cunoscut două
tendinţe: pe de o parte, deşi s-au aprobat bugete
echilibrate, execuţia lor s-a încheiat cu deficit,
iar, pe de altă parte, au fost realizate echilibre
artificiale, deghizate. Începând cu perioada
interbelică, dar mai ales după marea criză
economică din 1929, la elaborarea bugetelor a
fost previzionat echilibrul, însă execuţia se
încheia cu deficitul bugetar. Preocupările pentru
relansarea activităţii economice, combaterea
inflaţiei şi a şomajului au făcut necesară
intervenţia în forţă a statului în economie, fapt ce
a condus la creşterea cheltuielilor publice şi la
dificultăţi în realizarea echilibrului bugetar.
Cea de-a doua tendinţă în dogma clasică s-a
manifestat atunci când echilibrele bugetare
prezentate au căpătat un caracter artificial prin
excluderea din bugetele ordinare a unor cheltuieli
extraordinare, pentru a facilita echilibrul. Este
vorba despre aşa-zisa politică de „debugetizare”
sau politica „bugetelor extraordinare”. Astfel,
echilibrul bugetar lasă să subexiste un
dezechilibru al finanţelor publice, întrucât
cheltuielile excepţionale, oricare ar fi ele,
necesită o sursă de acoperire şi acesta este, cel
mai frecvent, împrumutul. Observaţiile date au
pus la îndoială valoarea dogmei echilibrului
78 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
bugetar, constatându-se că aceasta a devenit puţin
câte puţin ireală, mulţi economişti urmând să
susţină deficitul sistematic.
Schimbarea viziunii despre „regula de aur” a
finanţelor publice a început odată cu celebra
lucrare a celui mai mare economist al secolului
XX – John Maynar Keynes – „The General
Theory of Employment, Interest, and Money”
(1936). Modificând centrul de greutate de la rolul
pieţei (al agenţilor economici individuali), ca
instrument de reglare a sistemului economic,
către puterea statală, el identifică trei probleme
majore ale economiei:
• raportul dintre economia reală de bunuri
şi servicii şi economia fictivă;
• relaţiile dintre indivizi şi întreprinderi, pe
de o parte, şi dintre aceştia şi
macroeconomia statului-naţiune, pe de
altă parte;
• rolul ofertei şi, respectiv, al cererii
efective în modul de funcţionare a
economiei.
În viziunea lui J.M.Keynes, în toate ţările
dezvoltate există o tendinţă permanentă a unui
exces de economisire faţă de investiţii, care se
datorează unei repartiţii inegale a venitului
naţional şi care conduce în mod inevitabil la
şomaj. Pe de altă parte, el a fost unul dintre
primii care a pus în lumină ideea existenţei mai
multor forme posibile ale echilibrului economic,
dintre care echilibre în condiţiile neutilizării
depline a forţei de muncă, ceea ce implică
existenţa unui volum permanent de şomaj.
J.M.Keynes a demonstrat că o economie poate fi
competitivă şi se poate acomoda (a fi în
echilibru) în condiţiile subutilizării forţei de
muncă. Dar, un astfel de echilibru este unul de
risipă, de unde vine şi concluzia că uneori este
necesară intervenţia statului.
Obiectivul major al cercetării sale a fost
argumentarea unor măsuri, care să permită o
creştere durabilă a ocupării forţei de muncă.
Astfel, dacă utilizarea forţei de muncă şi
producţia depind de cererea agenţilor economici,
care include consumul şi investiţiile, atunci orice
politică anticriză trebuie să conţină trei
componente iniţiale:
– trebuie menţinută cererea excluzând
orice reducere de salariu;
– trebuie exercitată o acţiune globală
asupra economiei pe calea
intervenţiilor puterilor publice;
 ECONOMIE
– trebuie de acţionat asupra
componentelor monetare, îndeosebi
asupra ratei dobânzii.
Dacă stimularea investiţiilor, prin încercarea
de a reduce rata dobânzii prin intervenţii pe piaţa
monetară sau prin diverse măsuri stimulative, nu
este suficientă, atunci statul poate interveni direct
prin noi cheltuieli (cumpărări de bunuri şi servicii
de către administraţii, lucrări importante finanţate
de la bugetul de stat, subvenţii), astfel încât
cererea să crească. Creşterea alocaţiilor bugetare
pentru protecţia socială va determina, de
asemenea, sporirea cererii de bunuri din partea
persoanelor cu venituri mici. Recurgerea la
împrumuturi permite mobilizarea sumelor
tezaurizate de indivizi şi orientarea lor spre
investiţii productive.
În acest sens, J.M.Keynes vede deficitul
bugetar ca un instrument de relansare a activităţii
economice, iar cheltuielilor publice atribuindu-se
rolul de stabilizare. Readucând statul în cadrul
analizei economice, J.M.Keynes pune accentul
pe anumite probleme forte, care până în prezent
sunt în centrul cercetărilor economice, precum:
existenţa mai multor niveluri de echilibru
posibile, necesitatea unei intervenţii a statului din
moment ce se urmăreşte un echilibru optim,
analiza ciclului economic, importanţa
anticipărilor în politicile economice.
O desprindere adevărată de teoria clasică a
echilibrului este reprezentată de teoria deficitelor
sistematice. Teoria deficitului sistematic a fost
dezvoltată, îndeosebi, de Sir William Beveridge,
pe baza concepţiei economistului J.M.Keynes.
Deficitul bugetar este privit ca un mod de
extindere a economiei în perioada de şomaj, de
atingere a nivelului deplin de utilizare a forţei de
muncă, deci un mod de relansare a unei economii
aflate în stagnare. Aceasta presupune o mărire a
cheltuielilor publice şi o reducere a fiscalităţii,
care să faciliteze creşterea consumurilor
particulare şi să favorizeze activitatea
întreprinderilor. Un astfel de deficit va permite
dezvoltarea producţiei, stoparea şomajului şi
atingerea punctului de echilibru al economiei.
Echilibrul economic, odată restabilit, tinde să
asigure restabilirea echilibrului financiar.
Creşterea consumului şi a investiţiilor provoacă o
creştere a producţiei şi a venitului naţional, de
care depinde creşterea veniturilor fiscale.
Reducerea şomajului permite diminuarea
alocaţiilor sociale. Creşterea veniturilor private
nu este integral absorbită de sporirea consumului,
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
ci rămâne o marjă destinată economisirii, iar
dezvoltarea activităţii economice presupune ca
aceasta să fie investită. Investiţiile private tind să
înlocuiască cele publice. Aşadar, are loc, pe de o
parte, creşterea veniturilor statului, iar, pe de altă
parte, o „relaxare” a cheltuielilor publice, fapt ce
conduce la restabilirea echilibrului financiar.
Doctrina deficitului sistematic nu are un
caracter general şi absolut, ci constituie mai
degrabă principala excepţie de la regula
echilibrului bugetar. Expresia „deficit
sistematic”, foarte răspândită în perioada
postbelică, astăzi este considerată de mulţi
economişti ca puţin depăşită. Chiar dacă se
acceptă practicarea unor deficite sistematice, se
insistă asupra a două limite ale acestei teorii, care
nu pot fi în nici un caz neglijate: deficitul nu
poate fi permanent (întinderea sa în timp);
deficitul nu poate fi incontrolabil (latura
cantitativă). Deci, rolul deficitului sistematic este
exclusiv de a repune în mişcare o economie
aflată în stagnare şi poate fi practicat până în
momentul când forţa de muncă şi celelalte
resurse din economie sunt pe deplin utilizate.
După acest moment echilibrul bugetar trebuie
restabilit.
În ceea ce priveşte latura cantitativă a
deficitului sistematic, amploarea pe care aceasta
o poate avea este un punct destul de sensibil al
teoriei echilibrului sistematic. Teoretic este clar
că mărimea deficitului trebuie să fie
proporţională cu mărimea resurselor neutilizate
din economie şi, în primul rând, cu forţa de
muncă disponibilă. Practic este foarte greu de
transpus în cifre bugetare sumele exacte ce
trebuie investite şi infuzia puterii de cumpărare
ce trebuie administrată. Caracterul dificil al
politicii deficitului bugetar constituie unul din
argumentele invocate de criticii săi. Pe de altă
parte, cauzele deficitului bugetar sunt multiple şi
complexe, ele vizează atât procesele alocării
resurselor bugetare, cât şi procesele de formare a
acestora. Astfel, teza deficitului sistematic a fost
abandonată treptat, atenţia îndreptându-se spre
explicaţia ciclică a acestuia.
Teoreticienii, confruntaţi cu fluctuaţiile
evoluţiei vieţii economice şi cu dificultăţile
realizării echilibrului financiar, au încercat într-o
primă etapă fundamentarea unor strategii
contraciclice. În 1939 apare publicaţia
reprezentantului şcolii keynesiane R.F.Harrod
despre teoria dinamicii economice, care nu este
limitată la construcţia modelului de creştere
79
 ECONOMIE
economică pe termen lung, ci include şi
explicaţiile teoretice ale fluctuaţiilor ciclice.
O contribuţie mai importantă la teoriile de
creştere economică şi la ciclul economic
keynesian a fost adusă de către economistul
american A.H.Hansen, care în 1951 publică
monografia „Ciclurile economice şi venitul
naţional”. În această lucrare sunt abordate
probleme legate de natura ciclurilor economice,
de venitul naţional şi şomaj, precum şi legătura
dintre ciclul economic şi politica statală. Printre
măsurile de politică anticiclică, Hansen propune
un program de reglementare bugetară în scopul
compensării ciclului economic. Astfel, în anii
creşterii economice (creşterea investiţiilor private
şi a consumului) cheltuielile bugetare scad şi se
acumulează excedentul, urmând ca în perioada
recesiunii scăderea activităţii private să fie
compensată cu creşterea cheltuielilor publice,
chiar dacă se formează deficitul bugetar.
Ca urmare apare teoria bugetelor ciclice
preconizată, în special, în ţările scandinave şi, în
particular, în Suedia, unde devine o aplicaţie
curentă. Conform acestei concepţii, echilibrul
bugetar trebuie asigurat, dar nu în fiecare an în
parte, ci la nivelul unui ciclu economic. Ideea
care stă la baza acestei teorii este următoarea:
este convenabil de realizat excedente bugetare în
anii de prosperitate, pentru a putea admite în
perioadele de depresiune deficite care vor fi
acoperite din excedentele realizate în anii de
creştere economică.
Avantajul sistemului bugetelor ciclice constă
în faptul că permite o oarecare regularizare a
ciclurilor economice, însă există mari dificultăţi
în aplicarea acestei teorii în practică. În primul
rând, nu există posibilităţi certe de estimare a
momentului declanşării crizelor economice, a
duratei şi a intensităţii lor. Datorită influenţei mai
multor factori, care diferă de la an la an, nimeni
nu poate garanta egalitatea duratei perioadelor de
prosperitate şi de declin sau a egalităţii
excedentelor şi a deficitelor realizate. Pe de altă
parte, apar unele probleme de ordin tehnic,
politic şi contabil, printre care menţionăm: pe
plan tehnic, previziunea conjuncturii economice
şi a evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor publice
devine mai dificilă din cauza creşterii intervalului
la nivelul unui ciclu economic; pe plan contabil –
probleme în legătură cu evidenţa contabilă a
excedentelor sau a împrumuturilor şi emisiunilor
monetare; pe plan politic – controlul parlamentar
asupra politicii economice şi financiare a
80 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
guvernului slăbeşte; apariţia excedentelor,
conduce la solicitarea finanţării unor noi
cheltuieli publice, mai mult sau mai puţin
eficiente.
Astfel, modelul intervenit în analiza
interdependenţei dintre buget şi venitul naţional
este multiplicatorul bugetului echilibrat, care se
referă la efectele unei creşteri a cheltuielilor
asociată cu o majorare a taxelor, astfel încât,
pentru noul echilibru, excedentul bugetar să fie în
aceeaşi mărime care a fost în echilibrul iniţial. În
teoria economică teorema bugetului echilibrat
(balanced budget multipler) este cunoscută sub
denumirea de teorema Haavelmo-Wallich,
elaborată de economiştii T.H.Haavelmo şi
H.Wallich.
Efectul global al unei astfel de acţiuni este
egal cu 1. Acest multiplicator presupune
creşterea producţiei cu exact aceeaşi valoare ca şi
creşterea cheltuielilor guvernamentale. Însă,
creşterea cheltuielilor guvernamentale generează
o cheltuială propagată pentru consum, iar pentru
a contracara acest efect trebuie să crească
impozitele într-o măsură în care să compenseze
efectul majorării venitului, menţinând constant
prin aceasta atât venitul disponibil, cât şi
consumul. Astfel, variaţia venitului naţional
determinat printr-un buget echilibrat în creştere
este egală cu variaţia cheltuielilor publice. Acest
efect arată că o creştere egală a cheltuielilor şi a
impozitelor, în cadrul unui buget echilibrat, nu
conduce la neutralizarea lor, ci la o creştere a
cererii globale şi a venitului global cu o sumă
egală cu cea a cheltuielilor publice.
O stimulare bugetară poate antrena, însă,
efecte inverse celor urmărite, ca rezultat al
modificării comportamentului agenţilor
economici privaţi. Este vorba de efectul de
evicţiune, care a devenit principala sursă de
punere sub semnul întrebării a eficacităţii
politicilor publice. Utilizarea ca instrumente de
stabilizare a variaţiei fie a cheltuielilor publice,
fie a fiscalităţii, fie ale ambelor variabile
(menţinând un buget echilibrat) reprezintă apelul
la politici discreţionare pentru stabilizarea
economică. Însă, chiar dacă nu s-ar recurge la
aceste politici, bugetul exercită o acţiune „contra-
ciclică” prin intermediul stabilizatorilor automaţi.
Trebuie de subliniat faptul că teoria bugetelor
ciclice nu reprezintă o „răsturnare” a regulii
echilibrului, întrucât principiile acestei teorii
presupun realizarea echilibrului la nivelul unui
ciclu economic.
 ECONOMIE
În practică, după prima jumătate a deceniului
şapte, apare un fenomen destul de grav, şi anume
– menţinerea deficitului în perioada de creştere
economică şi a unui nivel relativ înalt al ocupării
forţei de muncă, cunoscut sub denumirea
deficitului structural. Acumularea deficitelor
structurale a făcut imposibilă utilizarea deficitului
bugetar în calitatea instrumentului de
reglementare anticiclică. În asemenea condiţii
apare pericolul creşterii datoriei de stat, iar
reglementarea bugetară devine destul de
complicată pentru reacţia promptă la schimbările
rapide ale conjuncturii economice.
Legat de conceptul deficitului structural, în
analiza echilibrului bugetar, apare un alt concept
foarte important – excedentul bugetar
determinat de angajarea totală a forţei de
muncă. Importanţa conceptului de excedent
bugetar în condiţiile utilizării integrale a forţei de
muncă este determinată de faptul că este măsurat
la nivelul venitului sau al producţiei naţionale
potenţiale. De asemenea, reprezintă un indicator
independent al poziţiei concrete a ciclului
economic în care se află economia naţională.
În practică, starea economiei afectează şi
transferurile – cum ar fi ajutoarele sociale şi cele
de şomaj – astfel încât transferul depinde şi el de
nivelul venitului; însă impozitele rămân cauza
majoră a diferenţei dintre excedentul real şi cel
din angajarea totală. Diferenţa dintre bugetul real
şi cel al angajării totale reprezintă elementul
ciclic al bugetului. În perioada de criză,
elementul ciclic are tendinţa de a prezenta deficit,
iar în perioada de „boom” poate exista chiar
excedent. Excedentului bugetar în angajarea
totală i s-au atribuit mai multe denumiri, precum:
excedentul (deficitul) ajustat ciclic, excedentul de
angajare înaltă, excedentul în angajare
standardizată şi bugetul structural (structural
balanced budget). Toate aceste denumiri se referă
la acelaşi concept şi sugerează ideea că conceptul
de excedent bugetar, în condiţiile angajării totale,
este un estimator convenabil, care fixează un
anumit nivel al angajării, într-un punct de
referinţă. În prezent, bugetul structural este
considerat un indicator de măsurare a impactului
politicii bugetar-fiscale pe termen mediu asupra
activităţii economice şi este utilizat în aprecierea
consolidării fiscale de către FMI şi UE. Acest
indicator, interpretat corect şi cu precauţie, poate
juca un rol important în formularea şi orientarea
politicii bugetar-fiscale.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
La rândul său, neoclasicii – reprezentanţii
şcolii monetariste, ai teoriei ofertei şi teoriei
aşteptărilor raţionale – elaborează modele proprii
de creştere economică, care se axează pe
reducerea fiscalităţii în paralel cu reducerea
cheltuielilor publice, având ca scop eliberarea
iniţiativei private şi redimensionarea rolului
statului în economie. Aceste modele au fost
aplicate într-o serie de ţări dezvoltate la începutul
anilor `80, precum şi în unele ţări cu economii
mai slab dezvoltate în anii `90 (Chile, Brazilia,
Polonia, Cehia, Ungaria).
În 1957 şi 1960, apar lucrările economiştilor
R.Solow şi J.E.Meade despre teoria neoclasică a
creşterii economice, bazată pe funcţia de
producţie Cobb-Douglas cu progres tehnic. În
modelul de creştere economică neoclasică
statului îi revine un rol secundar, iar creşterea
cheltuielilor publice este un factor destabilizator.
În opinia lor, pentru o creştere stabilă nu este
necesară activitatea de compensare a statului, ci o
astfel de politică monetară şi de credit care să
asigure stabilitatea sistemului monetar.
Adepţii curentului keynesian – postkeynesienii
– sunt de acord că, atunci când economia se află în
recesiune şi dispune de resurse umane şi de
producţie neutilizate, deficitul bugetar are o
influenţă stimulativă asupra creşterii producţiei
reale. Însă, pe măsura apropierii de „pragul
neinflaţionist al ocupării”, deficitul influenţează
negativ asupra economiei. Astfel, împrumuturile de
stat ocupă locul celor private, care pot fi investite în
active necesare activităţii întreprinderilor.
Rezultatul direct al deficitelor mari îl va constitui
economia cu un înalt grad de consum şi cu un nivel
scăzut al investiţiilor, cu o rată de creştere
economică mică şi cu un deficit comercial constant.
De aceea, postkeynesienii, în condiţiile limitelor
politicii bugetare, acordă o atenţie deosebită
practicii unei politici monetare şi de credit active.
O variantă a deficitului sistematic, teoretizată
şi practicată în Franţa începând cu jumătatea
deceniului al şaptelea al secolului XX, este teoria
impasului. Termenul de „impas” a fost utilizat
pentru a desemna excedentul de cheltuieli din
operaţiuni definitive şi temporare, prevăzute de
legea bugetară, faţă de resursele evaluate prin
această lege, exclusiv împrumuturile şi alte
resurse de trezorerie. De asemenea, se introduce
termenul de „gol”, care este utilizat ca un
sinonim al impasului, dar care se referă nu la
excedentul de cheltuieli prevăzut de legea
bugetară, ci la cel efectiv înregistrat în urma
81
 ECONOMIE
execuţiei bugetului. Astfel, termenul de „deficit”
a fost rezervat pentru a desemna excedentul de
cheltuieli definitive faţă de resursele definitive,
cu excluderea diferenţelor dintre cheltuielile şi
resursele rezultate din operaţiuni temporare. Un
impas limitat pare admisibil, însă aplicarea în
practică a acestei politici este condiţionată de
dificultăţile ce apar la măsurarea unui impas
compatibil cu evoluţia viitoare a conjuncturii
economice. De asemenea, acceptarea şi
acoperirea impasului sunt condiţionate de
stabilitatea economiei. Aceste proceduri, când
sunt practicate într-o conjunctură inflaţionistă,
devin periculoase, riscând să ducă la creşterea
ratei inflaţiei.
Pornind de la concepţia keynesiană, se poate
constata că curentele moderne de gândire
consideră că politica financiară a unui guvern
trebuie judecată nu după echilibru sau
dezechilibru, ci după efectele economice pe care
le exercită. Se afirmă că deficitele bugetare nu
prezintă pericol atâta timp cât ele constituie
instrumentele de politică economică prin care se
asigură prosperitatea. Experienţa practică a
diferitelor ţări (care au adoptat propunerile teoriei
keynesiene sau a monetarismului în diferite
perioade de dezvoltare a economiilor) arată că
rezultatele optime se obţin în urma aplicării unei
politici mixte sau a unei combinaţii de măsuri
bugetare şi monetare. De altfel, aceste
considerente stau la baza ultimei concepţii
privind echilibrul bugetar, şi anume – teoria
finanţelor publice funcţionale. Conform acestei
teorii, economia de piaţă devine funcţională, iar
scopul finanţelor publice este asigurarea
echilibrului economic general. Astfel, stabilitatea
macroeconomică poate fi însoţită atât de
excedentul bugetar, cât şi de deficitul bugetar
cronic. Echilibrul bugetar apare ca o problemă
secundară, deoarece sistemul fiscal al unei
economii funcţionale este astfel conceput, încât
asigură creşterea automată a încasărilor fiscale
odată cu prosperitatea economică şi, deci,
reducerea deficitului bugetar.
Credem că, atât teoria echilibrului bugetar
ciclic, cât şi concepţiile moderne de
dimensionare a echilibrului bugetar, ce pot fi
utilizate în funcţie de obiectivele
82 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
macroeconomice propuse, corespund în cea mai
mare măsură realităţii economice prezente din
Republica Moldova. Locul strategiilor bugetare
în procesul dezvoltării economice îi conferă
bugetului rolul unui instrument privilegiat al
politicii economice atât în planul mijloacelor, cât
şi al realizării anumitor finalităţi politice şi de
justiţie socială. Considerăm că politicile
macroeconomice pot conduce la îmbunătăţirea
funcţionării economiei de piaţă, însă acţiunea
guvernului nu asigură în mod automat şi o
funcţionare eficientă a acestora. În acest context,
abordarea ştiinţifică riguroasă a politicilor
financiare, elaborarea explicită a obiectivelor şi
metodelor, alegerea celor mai optime decizii
financiare stau la baza asigurării unor efecte
benefice pentru viaţa şi activitatea întregii
societăţi.
Bibliografie:
1. Dracea M. Echilibrul financiar în perioada
de tranziţie. – Craiova: Ed. Amicul casei,
1997.
2. Hoanţă N. Economie şi finanţe publice. –
Bucureşti: Ed. Polirom, 2000.
3. Ivanciu Nicolae-Văleanu Istoria gândirii
economice. – Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1995.
4. Keynes J.M. Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. –
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1970.
5. Lipsey R.G., Chrystal K.A. Economia
pozitivă, Ed. Economică, Buc. 1999.
6. Musgrave, Richard (1973), Public Finance
in Theory and Practice, McGraw-Hill, 1980
7. Smith A. Avuţia naţiunilor. Cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei. – Chişinău: Ed.
Universitas, 1992. - Vol II.
8. Stiglitz J. Экономика государственного
сектора. – Moskva: Infra-M, 1997.
9. Sultana Sută-Selejan Doctrine şi curente în
gândirea economică. – Bucureşti: Ed. ALL,
1992.
10. Weiner D., Aidan R. Analiza politicilor
publice. – Chişinău: Ed. ARC, 2004.
11. „The structural budget balance”// The
IMF's methodology papers. - July 1999.
Recenzent: prof. univ.dr.hab. L. Cobzari
 ECONOMIE

INTERNAŢIONALIZAREA AFACERII – CHEIA SUCCESULUI

PE PIAŢA INTERNAŢIONALĂ

Drd. Diana GALEA;

Comp. Valeriu COJOCARU, ASEM

Along with the development of international trade, firms must accept and correspond to the rhythm of
international business unfolding. Thus the development at the international level has the tendency to become a
life condition for companies, no matter what their dimension or the activity domain is. The working out of a
strategy of development and penetration on an external market is essential for a firm, in order to finally obtain
an international notoriousness. In elaborating a development strategy it is absolutely necessary to analyze some
factors, namely: the analyses of international economic frame, highlighting the strong points of the company,
the analyses of possible risks, methods of diminishing and preventing the economic risk, performing firms’
diagnosis in order to estimate its advantages and disadvantages at the international level, the instability of
commercial market, of currency and capital markets, the multitude of economic and extra economic factors
which can have impact on the international business environment.
Internationalizing strategies, international market, commercial operations, international cooperation.

La momentul dat, pieţele internaţionale internaţionale acordă companiilor posibilitatea

ocupă un loc deosebit şi foarte important în
cadrul comerţului internaţional şi al competiţiei
globale şi internaţionale. În cadrul acestor pieţe
firmele sesizează posibilităţile de extindere, care
sunt avantajoase pentru întreprinderile de orice
mărime, precum şi din orice domeniu de
activitate. Dar pe lângă avantajele oferite, există
riscuri şi un număr oarecare de pericole
posibile. Cu toate acestea, foarte multe
întreprinderi au adoptat strategii adecvate pentru
pătrunderea pe piaţa internaţională. Decizia de
internaţionalizare întreprinderile o pot lua
numai dacă există un stimulent pentru realizarea
acestui lucru, mai bine zis, dacă există
motivaţie. Există patru oportunităţi care permit
firmelor să penetreze pe pieţele străine, şi
anume: extinderea dimensiunilor pieţei,
posibilităţile avantajoase de recuperare a
investiţiilor, avantajele de amplasare, producţia
la scară mare:
Prima este folosită de întreprinderi în
cazurile în care piaţa locală are posibilităţi
limitate de extindere, sau compania a reuşit
deja s-o cucerească, iar din cauza aceasta
cifra de afaceri nu progresează, fiindcă piaţa
locală e deja săturată. Drept exemplu, ne pot
servi companiile Coca-Cola şi Pepsi Cola,
care au reuşit să cucerească pieţele externe,
iar ca motiv a constituit faptul că piaţa din
SUA nu le putea acorda oportunităţi de
lărgire, iar potenţialul companiilor nu era
folosit la maxim.
Când vorbim de recuperarea rapidă a
investiţiilor, este evident faptul că pieţele
de a recupera banii investiţi într-o perioadă
mai scurtă decât i-ar fi avut să-i recupereze pe
piaţa locală. Necesitatea recuperării rapide a
cheltuielilor de investiţii apare fiindcă foarte
repede produsul se poate învechi, deoarece
este posibilă apariţia unui produs nou. Iar dacă
au fost făcute investiţii în domeniul de
cercetare-dezvoltare sau în tehnologii, atunci
este absolut necesar de a recupera investiţiile
în cel mai scurt timp posibil, pentru a ţine
pasul cu dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, care
are un ritm de dezvoltare foarte rapid.
Pentru ca compania să obţină profituri mai
mari, este foarte avantajos ca firma să
pătrundă pe o piaţă unde ar putea dispune de
facilităţi pentru producerea şi/sau realizarea
produselor sau serviciilor. Acest lucru se
datorează faptului că pe o piaţă externă
compania poate obţine costuri mai reduse
pentru producere decât pe piaţa locală, acces
la forţă de muncă mai ieftină sau mai
calificată, la materie primă etc. Un alt avantaj
de amplasare este accesul la furnizori şi la
consumatori, care scutesc întreprinderile de
cheltuieli de transport, depozitare, taxe
vamale, iar ca rezultat obţin un profit mai
ridicat.
Un alt avantaj este producerea la scară mare.
Acest lucru presupune că, odată cu
extinderea ariei de desfacere, compania este
nevoită să producă un volum de producţie
mai mare, iar, folosind standardizarea
produselor, costurile de producţie unitară vor
fi mai mici, în schimb, vor creşte profiturile

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 83

 ECONOMIE
obţinute de pe fiecare unitate de produs.
Întreprinderile pot folosi această oportunitate
şi în cazul în care compania dispune de un
avantaj tehnologic, ceea ce îi poate oferi
posibilitatea de a avea prioritate la
producerea şi realizarea produselor sau
serviciilor pe piaţa internaţională.
Există două tipuri de strategii de
internaţionalizare a firmei: strategia la nivel de
afacere şi strategia la nivel de corporaţie. La
rândul său, strategia de internaţionalizare a
afacerii se divizează în:
1. Strategii internaţionale de diferenţiere, care
sunt adoptate cel mai frecvent de companiile
care provin din ţări dezvoltate, astfel acestea
au posibilitatea de a fabrica produse
diferenţiate pentru diferite pieţe de desfacere;
de obicei, în astfel de cazuri este necesară o
investiţie mai considerabilă pentru că
producerea dată necesită costuri mai ridicate.
2. Strategii internaţionale de concentrare. În
această situaţie companiile hotărăsc să
investească mai mult pentru îmbunătăţirea
calităţii, designului, imaginii produselor,
totodată încercând de a reduce costurile de
producţie. Ca urmare, aceste produse sunt
destinate unui anumit sector de consumatori.
3. Strategii internaţionale de costuri reduse.
Această strategie se aplică, de obicei, pe
pieţele unde cererea pentru bunuri şi servicii
este ridicată. În această situaţie, compania
produce în ţara sa şi exportă pe piaţa unde
cererea este mai ridicată. În acest caz,
compania obţine profit şi de pe piaţa locală,
şi de pe cea străină. Deoarece seria de
producţie este mare, compania obţine
profituri pe baza costurilor reduse. Dar este
posibil şi cazul când piaţa locală este deja
suprasaturată, atunci companiile îşi pot
schimba liniile de produse în ţările unde
producţia va fi mai avantajoasă.
Dacă să analizăm strategiile de
internaţionalizare la nivel de corporaţie, putem
menţiona că aceste strategii diferă de cele la nivel
de afacere prin amplasarea operaţiunilor atât în
domeniul produselor, cât şi în cel geografic.
Strategia internaţională la nivel de corporaţie este
preferabil a o aplica în cazul în care
complexitatea produselor se reflectă în mai multe
ţări sau în mai multe industrii. Astfel se disting
trei tipuri de strategii de internaţionalizare la
nivel de corporaţie: strategii multinaţionale,
globale şi transnaţionale.
84 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Prin strategiile multinaţionale se înţelege că
compania îşi amplasează pe diferite pieţe
reprezentanţele sale şi fiecare din ele lucrează
autonom pentru piaţa unde sunt situate. Adică
pentru fiecare piaţă distinsă autorităţile iau
decizie privind calitatea produselor, cantitatea,
ambalajul, calităţile tehnice etc., în funcţie de
gusturile, tradiţiile, obiceiurile consumatorilor de
pe piaţa dată, adică se face adaptarea produselor
la nevoile şi preferinţele consumatorilor
autohtoni.
Strategia globală este strategia contrar opusă
celei multinaţionale, adică în acest caz
producerea este centralizată pentru toate pieţele
de desfacere, deci această strategie este
controlată de centrala corporaţiei. Utilizând
această strategie, întreprinderile urmăresc
realizarea următoarelor obiective: producţia în
serie mare şi dezvoltarea activităţii de inovaţie.
Strategia transnaţională este tipul de
strategie care combină eficienţa globală cu
adaptarea la cerinţele pieţelor locale. Această
strategie este cam dificil de a o aplica din cauza
că este complicat de a combina coordonarea
globală cu nevoia de flexibilitate globală.
În continuare, să analizăm factorii care
determină obţinerea de avantaje pe o piaţă
internaţională. Fiecare afacere trebuie să obţină
profit şi avantaje mai întâi pe piaţa locală, ca mai
apoi să le dezvolte şi să cucerească pieţele
străine. Să analizăm factorii care contribuie la
obţinerea de avantaje pe o piaţă internaţională:
1. Cererea este un factor foarte important,
pentru că, cercetând şi studiind cererea şi
oferta de pe pieţele externe, întreprinderile
adoptă strategia de internaţionalizare, pentru
a cuceri un segment de piaţă, astfel obţin
profituri suplimentare din vânzarea
produselor în afara pieţei locale, şi apare
posibilitatea de obţinere a unei notorietăţi a
firmei pe plan internaţional.
2. Posibilitatea de a găsi parteneri care
activează într-un domeniu înrudit, ceea ce
înseamnă că e posibilă situaţia că o
companie să nu găsească parteneri pentru
a-şi dezvolta în continuare afacerea. De
exemplu, o întreprindere poate deveni lider
în producţia mobilei de lux, dacă pe o piaţă
anumită găseşte un partener care prelucrează
lemnul. În acest caz, partenerii, după un
acord comun, încep a lucra împreună pe
aceeaşi piaţă. Astfel, întreprinderea
producătoare de mobilă este scutită de taxe
 ECONOMIE
de import al lemnului, de cheltuieli ale
transportului, de prelucrare a lemnului, plus
la toate ambii parteneri pot dezvolta o reţea
de distribuire a produsului finit.
3. Factorii de producţie, adică dacă compania,
după cercetarea pieţei internaţionale, găseşte
anumiţi factori de producţie care sunt în
avantaj faţă de piaţa locală, de exemplu: forţă
de muncă mai calificată, mai ieftină, materie
primă, infrastructura pieţei mai accesibilă
etc., atunci este binevenit faptul ca compania
să adopte o strategie de internaţionalizare,
pentru cucerirea acestei pieţe.
Iar acum vom analiza care sunt motivele
principale, în urma cărora întreprinderile iau
decizia de internaţionalizare. Un motiv principal
este că pieţele internaţionale oferă foarte multe
posibilităţi de extindere şi de dezvoltare a
companiilor pe plan internaţional. Astfel, cu cât
piaţa de desfacere este mai vastă, cu atât creşte şi
cererea. Iar odată cu creşterea cererii este
binevenit faptul că se investeşte mai mult în
Modalităţi de intrare pe piaţa internaţională şi trăsăturile specifice
Modalitatea
Costurile Controlul
de intrare
Exportul Înalte Redus
Licenţele Scăzute Redus
Alianţele strategice Împărţite
Achiziţiile Înalte
Filialele noi Înalte Maxim
Sursa: Management strategic, Moise Ţuţurea, pag.212.
Prima dintre modalităţile de internaţio-
nalizare este exportul. Multe companii îşi
încep activitatea sa de pătrundere pe o piaţă
externă anume prin intermediul exportului de
produse. Pentru ca acest lucru să decurgă
normal, este necesar ca exportatorii să
efectueze un studiu al pieţei, să găsească
parteneri din ţara importatoare, pentru ca în
cele din urmă să poată realiza produsele lor.
Însă această modalitate are şi neajunsuri, şi
anume: cheltuieli relativ înalte pentru
transport, taxe vamale de import, producătorii
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
producere, iar ca urmare a realizării produselor
este evident faptul că vor creşte veniturile
întreprinderii. Alt factor important este că, în
cadrul pieţelor internaţionale, întreprinderile pot
beneficia de diferite avantaje fiscale, subvenţii
guvernamentale, subvenţii pentru perfecţionarea
calificării muncitorilor etc. Deseori, realizarea şi
exportul produselor implică anumite cheltuieli de
expert, de transport, de aceea apropierea de
consumatori este, de asemenea, un factor care
duce la internaţionalizarea companiilor.
În acest context, să enumerăm
modalităţile de pătrundere pe pieţele
internaţionale. După ce o firmă a luat decizia
de internaţionalizare, ea trebuie să aleagă
modalitatea prin care va realiza pătrunderea
pe aceste pieţe. Mijloacele de penetrare pe
pieţele internaţionale sunt următoarele:
exportul, licenţele, alianţele strategice,
achiziţiile şi filialele deţinute în străinătate.
Tabelul 1
Riscul Alte trăsături specifice
Redus Profit mai mic
Resurse împărţite
Împărţit
Probleme de integrare
Acces rapid la pieţe noi
Negocieri complexe
Probleme cu operaţiuni
domestice
Complexe
Înalt Consumă timp
Profit potenţial înalt
nu pot controla modalitatea de desfacere a
produselor etc. Din cauza acestor cheltuieli, ei
sunt nevoiţi să aplice un adaos comercial
preţului final, ceea ce face ca produsele să
cedeze în faţa produselor concurenţilor.
O altă modalitate este licenţierea. Aceasta
reprezintă forma de internaţionalizare prin care
i se permite unei firme străine să procure de la
un producător dreptul de a fabrica şi de a vinde
produsul finit, pe pieţele de desfacere care sunt
convenabile cesionarului. Pentru acest lucru,
cesionarul este nevoit să achite o taxă
85
 ECONOMIE
cedentului pentru fiecare unitate de produs
realizată. Pentru cesionar este favorabilă
această modalitate, deoarece el va intra pe o
piaţă străină cu un nume deja cunoscut, ceea ce
îl scuteşte de cheltuieli suplimentare pentru
obţinerea unei notorietăţi pe plan internaţional.
Următoarea modalitate sunt alianţele
strategice. Această modalitate de internaţio-
nalizare permite firmei să împartă riscul şi
resursele necesare pentru a intra pe o piaţă
străină. În cadrul alianţelor strategice este
necesar a studia legislaţia din ţara-gazdă,
normele sociale şi alte particularităţi care ajută
întreprinderea să producă şi să comercializeze
produsele finite.
Achiziţia reprezintă acel tip de strategie în
care o firmă cumpără în totalitate o altă firmă
în totalitate, în scopul obţinerii controlului şi
cu intenţia de a utiliza mai eficient
competenţele ei performante, prin încorporarea
firmei cumpărate în portofoliul de afaceri al
firmei achizitoare. Această modalitate de
internaţionalizare permite accesul rapid pe
noile pieţe externe şi poate asigura succesul
mai rapid decât oricare altă formă.
Înfiinţarea filialelor este un proces de
durată mai lungă, care necesită resurse
financiare, dar toate acestea sunt recuperate de
faptul că prin crearea filialelor se poate obţine
profitul maxim şi controlul total asupra
procesului de producţie. Însă, este necesar ca
întreprinderea să efectueze cercetări, să
implementeze noi strategii de distribuţie, să
ţină piept concurenţei de pe piaţa aleasă.
Este evident faptul că internaţionalizarea
prezintă o sumedenie de avantaje pentru
întreprinderi, dar este absolut necesar de a
cunoaşte riscurile posibile şi problemele care
pot apărea pe parcursul internaţionalizării.
Riscurile politice constituie posibilele
schimbări ale politicii şi legislaţiei statului-
gazdă, posibilitatea apariţiei conflictelor etc. În
aceste cazuri, întreprinderile riscă să-şi piardă
investiţiile făcute şi chiar să falimenteze.
O altă categorie de riscuri sunt cele
economice, care sunt în mare dependenţă de
cele politice. O mare problemă reprezintă
fluctuaţiile de schimb valutar, devalorizarea
Recenzenţi: prof. univ. dr. hab. V. Cărare; prof. univ. dr. hab. A. Gribincea
86 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
monedei naţionale şi rata inflaţiei. În aceste
situaţii întreprinderile pot activa cu profitul
zero, pe când se pot mări costurile la materia
primă, energie, combustibil, ceea ce
defavorizează activitatea companiei pe plan
internaţional. Pe lângă riscurile menţionate,
există şi factori care limitează expansiunea
internaţională. Un factor deosebit îl reprezintă
concurenţa internaţională, căreia îi sunt nevoiţi
să-i ţină piept agenţii economici pe tot
parcursul activităţii economice. Un alt factor
ce stă în calea internaţionalizării sunt
diferenţele dintre culturi. Pentru a depăşi
această barieră, este necesar a studia foarte
minuţios cultura ţării-gazdă, obiceiurile,
tradiţiile, credinţele, religia şi a se conforma
acestor particularităţi. De asemenea,
diferenţele geografice implică creşterea
cheltuielilor de coordonare între unităţile de
producţie, precum şi costurile de producţie.
În concluzie, am putea spune că, în cele
mai multe cazuri, internaţionalizarea firmei
este absolut necesară, pentru a ţine pasul cu
dezvoltarea comerţului internaţional, pentru a
fi la curent cu progresul tehnico-ştiinţific şi a
beneficia de profiturile care se pot obţine din
participarea la tranzacţiile internaţionale,
cucerind notorietatea firmei pe plan
internaţional.
Bibliografie
1. Ioan Popa, Tranzacţii Comerciale
Internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
2. Ion Galaju, Veaceslav Rojco Economia
Mondială, Chişinău, 1999
3. Moise Ţuţurea, Management strategic,
Sibiu, 2002
4. Ioan Ciobanu, Strategii de management,
Iaşi, 1994
5. Natalia Lobanov, Tranzacţii Internaţi-
onale, Chişinău, 2003
6. www.globalizarea.com
7. www.geosites.com
8. www.markmedia.ro
9. www.unibuc.ro
 ECONOMIE

BARIERE ÎN COMUNICAREA MANAGERIALĂ ŞI CĂI DE DEPĂŞIRE

Comp. lect. sup. Djulieta RUSU, ASEM

,,Cuvântul aparţine pe jumătate celui care

îl rosteşte şi pe jumătate celui care îl ascultă”
M. de Montaigne

Communication represents the main element in the exercising of managerial functions in

the modern enterprise.
In his communication with the employees the manager faces different obstacles which may
be surpassed using abilities of efficient communication, by respecting some rules, norms and
principles in view of improving communication abilities.

Managementul modern, de rând cu Astfel, pornind de la rolul şi importanţa

celelalte preocupări, acordă un rol deosebit de
important comunicării, pe care o consideră o
componentă vitală a sistemului managerial al
oricărei organizaţii. În întreprinderea modernă,
comunicarea are o valoare deosebită, cea a
unei noi dimensiuni strategice calitative, care
necesită la fel de multă atenţie ca şi celelalte
activităţi întru valorificarea cât mai eficientă a
oportunităţilor sale. Comunicarea reprezintă
elementul principal în exercitarea funcţiilor
managerului, este un instrument pe care orice
manager îl are la îndemână. Prin intermediul
comunicării managerul:
• Informează, monitorizează informaţiile
externe şi interne;
• Transmite decizii în mod operativ,
stimulând îndeplinirea lor;
• Gestionează şi instruieşte angajaţii
în direcţia realizării obiectivelor;
• Creează imaginea personală şi
organizaţională;
• Motivează, influenţează, convinge,
îndrumează şi sfătuie angajaţii în
vederea creşterii responsabilităţii lor
personale;
• Promovează, integrează şi menţine
cultura organizaţională spre avantajul
tuturor şi interesul societăţii.
Funcţia de bază a comunicării manageriale
o reprezintă informarea şi monitorizarea
informaţiilor. Ea presupune primirea,
selectarea, interpretarea informaţiilor de la
diverse surse din interior şi din exterior,
transpunerea lor ulterioară în decizii sau
îndrumări, transmiterea lor persoanelor
oportune în vederea implementării deciziilor şi
a realizării obiectivelor.
comunicării manageriale în organizaţii, putem
constata cu certitudine că comunicarea
managerială este un proces complex care
presupune: reciprocitate; existenţa unui scop;
folosirea simbolurilor pentru transmiterea
informaţiilor, ideilor; ireversibilitate. Acest
proces este format din mai multe etape:
• Informaţia este codificată sub formă
de mesaj;
• Informaţia este transmisă prin
intermediul canalelor şi cu ajutorul
mijloacelor de comunicare;
• Informaţia este decodificată de
receptor sub formă de mesaj;
• Receptorul transmite feedback-ul.
Importanţa informării permanente a
angajaţilor de către manageri duce la
înţelegerea mai bună a acţiunilor conducerii, la
reducerea neînţelegerilor şi a disfuncţiilor
cotidiene şi la sporirea încrederii reciproce. Or,
comunicarea, fiind un proces biunivoc, implică
un schimb de idei, opinii şi sentimente. Ori de
câte ori managerul comunică cu subalternii,
încercând să convingă, să influenţeze, să
informeze, să motiveze sau să îndeplinească
oricare alt obiectiv, el urmăreşte patru scopuri
principale:
• Să fie receptat;
• Să fie înţeles;
• Să fie acceptat;
• Să provoace o reacţie (o schimbare
de comportament ori de atitudine).
Atunci când el nu reuşeşte să atingă aceste
obiective, înseamnă că a dat greş în procesul
de comunicare [7, p.1]. Prin urmare, asigurarea
unor calităţi elevate ale comunicării
manageriale necesită posedarea de cunoştinţe
şi competenţe, căci comportamentul de

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 87

 ECONOMIE
comunicare a managerului generează climatul
de comunicare specific organizaţiei. Iar de
acest climat depinde succesul, productivitatea
şi capacitatea de schimbare a organizaţiei. Deci
eficacitatea comunicării constituie un aspect
fundamental al performanţei atât manageriale,
cât şi organizaţionale.
Aptitudinile pentru comunicare şi
management sunt inseparabile. Putem afirma
cu certitudine că, indiferent de formarea şi
profesionalismul managerului, succesul lui este
condiţionat de competenţa sa de comunicare,
de abilitatea comunicării eficace şi eficiente,
care este cu atât mai decisivă, cu cât managerul
se află mai sus în ierarhia organizaţiei.
Statistica demonstrează că, în prezent,
managerii alocă comunicării până la 90 % din
timp. De asemenea, comunicarea reprezintă
aproximativ 90% din informaţia percepută de
subalterni, aceasta reprezentând 99% din
succesul activităţii lor.
În opinia lui Spitzberg şi Cupach, citaţi de
Şt.Prutianu, ,,a comunica eficace înseamnă a
influenţa într-o manieră convenabilă
gândirea, simţirea şi comportamentul
interlocutorului. Aptitudinea de a comunica
eficace înseamnă competenţa de comunicare”
[6, p.39]. Cele mai importante dimensiuni ale
competenţei de comunicare managerială sunt:
• Evaluarea influenţelor contextului
asupra conţinutului şi formei
comunicării;
• Experienţa relaţionării interumane,
cunoaşterea artei retorice şi a
discursului persuasiv;
• Înţelegerea şi însuşirea specificului
culturii interlocutorului;
• Abilitatea de a sesiza şi a descifra
mesajele nonverbale etc.
Un alt punct de vedere asupra comunicării
eficiente este propus de către profesorul Gary
Johns: ,,comunicarea eficientă apare atunci
când oamenii potriviţi primesc la timp
informaţia potrivită” [4, p.327]. În consecinţă,
dacă se încalcă măcar una dintre aceste trei
condiţii, avem de a face cu un episod de
comunicare ineficientă. Iar de aici, suntem la
un pas de neînţelegeri, dezacorduri şi chiar
conflicte, într-un cuvânt ,,bariere” care pot fi
ridicate mai mult sau mai puţin intenţionat de
către manageri sau subalterni în calea
comunicării.
88 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
În procesul comunicării manageriale
,,bariera” semnifică orice lucru care
diminuează fidelitatea sau eficienţa
transferului de mesaj. Conform diferitelor
sisteme de clasificare, barierele pot fi
preinformaţionale şi informaţionale; bariere de
infrastructură, structură şi suprastructură;
bariere de acces (a partenerilor / a mijloacelor
de comunicare); bariere fizice, sociale,
gnosiologice, socio-psihologice; bariere vizavi
de criteriile structurilor sociale ale
participanţilor la producerea, transmiterea şi
utilizarea informaţiilor; bariere lingvistice,
geografice, politice, istorice, organizatorice, în
funcţie de vârstă, mediu etc.
În general, în organizaţii, barierele mari în
calea unei comunicări eficiente sunt generate
de diferenţe esenţiale de personalitate şi de
percepţie, precum şi de alţi factori:
• Diferenţele de putere. Managerii decid
modul în care se iau deciziile, încurajând
sau restrângând participarea angajaţilor la
procesul decizional.
• Diferenţele de statut. Managerii pot
desconsidera unele mesaje corecte şi reale,
sau invers, pot considera că au dreptate în
timp ce mesajele lor sunt incomplete sau
chiar false.
• Barierele de limbaj. Ele pot fi rezultatul
unei diviziuni excesive a muncii, a
specializării sarcinilor, dar şi a diferenţelor
de statut.
• Factorii perturbatori. Din multitudinea lor
am selectat:
Denaturarea informaţiei sau a
comunicării din cauze obiective sau
subiective, ceea ce poate modifica
substanţial sensul lor iniţial;
Prelucrarea, filtrarea, selectarea
insuficientă a informaţiei;
Supraîncărcarea informaţională gene-
rează efecte adverse celor dorite
ignorându-se unele informaţii în
detrimentul altora;
,,Efectul de cocoloşire” [4, p.331] sau
tendinţa de a evita comunicarea
veştilor proaste celorlalţi inhibă
comunicarea eficientă dintre manager
şi subordonaţi;
Structura organizatorică neeficientă.
Ea include multe niveluri ce duc la o
cooperare, coordonare şi comunicare
slabă;
 ECONOMIE
Timpul. Simpla lipsă de timp, în
special, la eşaloanele ierarhice
superioare, reduce la minim
comunicarea.
• Diferenţele de percepţie. Fiecare angajat
are valori, opinii, sentimente, convingeri
sau prejudecăţi proprii care pot să difere
totalmente de ale celorlalţi.
• Barierele de ordin psihologic.
Emotivitatea, agresivitatea, timiditatea,
afectivitatea pot constitui o piedică
serioasă în relaţiile cu subordonaţii sau,
invers, pot constitui un cadru relaţional
optim.
• Barierele culturale. Ele apar în cadrul
companiilor multinaţionale ca rezultat al
diferenţei de percepţie a valorilor,
ritualurilor, gesturilor etc. ale angajaţilor
autohtoni.
• Incapacitatea de a asculta. Unii angajaţi
văd şi aud ceea ce doresc, neînţelegând în
totalitate ceea ce li se comunică.
• Perceperea selectivă şi subiectivitatea.
Managerul, folosind limbajul ca expresie a
experienţei lui de viaţă sau a experienţei
profesionale, trebuie să adapteze
comunicarea sa la nivelul de instruire şi de
cunoaştere a subalternilor, evitând
ambiguităţile.
• Absenţa feedback-ului. Ea poate crea
managerului falsa impresie că mesajul său
a fost înţeles de subalterni.
Aceste bariere, precum şi altele,
declanşează în sistemul de comunicare
managerială o serie de deficienţe care pot face
comunicarea în cadrul organizaţiei mai puţin
eficientă sau pot condiţiona eşecul ei complet.
Aşadar, depăşirea, atenuarea ori
eliminarea disfuncţionalităţilor majore ale
sistemului de comunicare managerială
depind, în mare măsură, de competenţa şi
deprinderile de comunicare ale managerului.
Îmbunătăţirile permanente aduse capacităţii de
comunicare, cultivarea continuă a deprinderilor
de comunicare eficientă de către manager îi va
conferi mai multă putere, îi va spori şansa de
succes şi îi va face sarcina mai uşoară.
Comunicarea bună şi eficientă antrenează
reacţii pozitive din partea subalternilor.
Comunicarea deficientă provoacă răspunsuri
negative, stări de frustrare care conduc ulterior
la o inhibare a comunicării, la o rezistenţă
defensivă, ipocrită sau chiar ostilă din partea
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
angajaţilor. Iată de ce bunul mers al
comunicării depinde, în primul rând, de
caracteristicile personalităţii, de cultivarea
grijulie a abilităţilor de comunicare şi
respectarea de către manager a unor condiţii:
• Francheţea. Aceasta înseamnă, în
realitate, a fi natural. Printr-o atitudine
deschisă, sinceră, managerul îşi câştigă
încrederea colaboratorilor săi chiar şi
atunci când opiniile exprimate contrazic
propriile convingeri. Pe lângă aceasta, el
trebuie să manifeste francheţe şi în
ipostaza de receptor, reacţionând cu
onestitate la mesajele subalternilor. Lipsa
de reacţie, nepăsarea e percepută ca o
ofensă de către angajaţi, chiar şi
contrazicerea e un fel de participare la
problemele lor.
• Solicitudinea. Managerul trebuie să fie
mereu disponibil de a da un sfat, o vorbă
bună, o mână de ajutor subalternilor care
vin la el în căutarea unui sprijin.
• Empatia. Deseori managerul trebuie să se
,,pună în pielea” colaboratorilor, plasându-
se pe poziţia lor, să-şi asume condiţia lor,
să participe la emoţiile lor devenind mai
înţelegător, tolerant, judecând nenuanţat
comportamentul acestora.
• Atitudinea pozitivă. Managerul competent
o va manifesta, în primul rând, prin
părerile sale favorabile despre angajat,
făcându-l astfel să se simtă mai liber, să
participe mai activ la discuţie, să se
autodezvăluie în vederea unei înţelegeri
reciproce mai bune. În al doilea rând, prin
atitudinea lui pozitivă faţă de sine, prin
autovalorizarea sa, evitând, în acelaşi
timp, stima exagerată de sine în virtutea
statutului sau a puterii deţinute, care se
transformă într-o piedică în calea bunei
comunicări. Nici timiditatea, nici modestia
nu-l ajută pe manager să câştige adeziunea
subalternilor, pe când buna părere despre
propria persoană vorbeşte despre eficienţa
sa persuasivă. În al treilea rând, prin
atitudinea pozitivă faţă de situaţia de
comunicare, managerul va evita discuţiile
monotone, plicticoase.
• Egalitatea. Oare se poate de vorbit despre
egalitate ca o condiţie a comunicării
eficiente? Da, dar numai în măsura în care
ne referim la egalitatea vizavi de rolurile
de vorbitor şi ascultător. Atât managerul,
89
 ECONOMIE
cât şi subalternul nu trebuie să
monopolizeze rolul de emiţător, să frâneze
exprimarea punctului de vedere, să fie
sâcâitor. Acest drept reprezintă un semn
de respect pentru interlocutor chiar şi
atunci când vorbim despre statut social,
diferenţe de putere, de cultură, de limbaj,
de aptitudini, de avere etc. Mai amintim,
în acest context, o altă condiţie a eficienţei
comunicării manageriale, cea de adaptare
a limbajului la nivelul de pregătire a
interlocutorului. Recurgerea la un
vocabular neînţeles de către angajat
încalcă principiul egalităţii. De asemenea,
managerul va evita prejudecata, precum că
nu are ce discuta cu anumite persoane care
aparţin unor anumite categorii. Fiecare om
deţine anumite informaţii, cunoştinţe care,
în cele din urmă, pot îmbogăţi experienţa
şi cunoştinţele managerului. M.Dinu,
specialist în domeniu, consideră că
eficienţa comunicării mai depinde şi de
gradul de homofilie (similaritate) sau
heterofilie (deosebire) între participanţi.
Astfel barierele culturale, de percepţie îi
pot apropia sau despărţi pe interlocutori
[3, p.p.43-48].
În opinia lui G. Johns, îmbunătăţirea
capacităţii de comunicare individuală a
managerului presupune respectarea unor
principii de bază. Managerul trebuie:
Să găsească timp pentru fiecare.
Comunicarea bună cere timp şi eforturi
suplimentare pentru a înţelege diferenţele
de statut, cele culturale etc. Graba
condiţionează o selectare greşită a modului
de comunicare;
Să fie înţelegător cu fiecare. Managerul
empatic îşi va spori puterea de acceptare a
subalternilor care au sentimente şi percepţii
diferite;
Să nu amestece persoana cu problema.
Managerul se va concentra asupra
problemei, activităţii angajatului, şi nu
asupra personalităţii sale;
Să spună ce simte. Managerul va da
dovadă de acurateţe, de congruenţă, adică
toate gândurile, vorbele, sentimentele sale
vor conţine acelaşi mesaj. Congruenţa mai
poate însemna pentru manager onestitate,
autenticitate şi nicidecum sinceritate
brutală ori cruzime;
90 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Să asculte activ. Comunicarea managerială
eficientă implică o bună ascultare care
presupune: acceptarea şi încurajarea
vorbitorului, obţinerea întregii informaţii
care condiţionează luarea deciziilor
corecte, ameliorarea relaţiilor cu angajaţii,
găsirea soluţiilor adecvate pentru
rezolvarea problemelor, o mai bună
înţelegere a subalternilor etc. Se consideră
că dezvoltarea abilităţilor de bun ascultător
este mult mai dificilă decât a celor de bun
vorbitor;
Să ofere feedback specific şi la timp.
Managerul, iniţiind o comunicare pentru a
oferi angajaţilor feedback despre
comportarea lor, o va face cât mai curând
şi într-un mod cât mai explicit. În
asemenea caz, viteza maximizează forţa
mesajului, iar claritatea maximizează
utilitatea lui [4, p.344 -345].
În acest context, se mai înscriu nişte
reguli, la fel de utile pentru îmbunătăţirea
performanţelor comunicative ale managerului:
Să asigure un climat comunicaţional
adecvat;
Să concretizeze mesajul înainte de a fi
transmis;
Să fie obiectiv şi transparent în
comunicarea cu angajaţii;
Să fie descriptiv, nu evaluativ;
Să fie specific, concret, nu general,
global;
Să ofere argumente raţionale,
răspunsuri clare, exhaustive şi la
subiect;
Să asigure continuitatea în procesul de
comunicare;
Să valideze interlocutorul, asigurând o
comunicare bilaterală;
Să protejeze mediul comunicaţional de
zvonuri şi bârfe;
Să orienteze pozitiv comunicarea,
bazându-se pe fapte stimulative;
Să securizeze comunicarea, evitând
abuzurile afective şi emoţionale;
Să asigure o concordanţă între
comunicarea verbală şi cea mimico-
gestuală;
Să construiască mesaje clare, concise,
exprimate în cuvinte şi expresii uzuale;
Să evite ambiguităţile, incertitudinile,
subînţelegerile etc.;
 ECONOMIE
Să evite supraîncărcarea mesajelor,
intervenţia peste cuvântul interlocutorului;
Să evite monopolizarea discuţiei;
Să evite contrazicerile directe, stările
tensionate;
Să fie tolerant, stăpân pe emoţiile sale;
Să-şi asume responsabilitatea pentru
afirmaţiile făcute, pentru părerile sau
ideile comunicate;
Să provoace feedback, punând întrebări
şi verificând înţelegerea mesajului.
Cât priveşte eficientizarea comunicării în
cadrul organizaţiei, managerul trebuie să aleagă
cu grijă mijlocul corect de transmitere a
mesajului. Alegerea unui mijloc mai puternic de
comunicare este mereu un lucru mai atractiv, dar
nu şi o idee mai bună. Deseori aceste mijloace
pot fi costisitoare şi consumatoare de timp, pot
inhiba unele aspecte ale comunicării, iar mesajul
poate fi dificil de transmis unui mare număr de
receptori. Amplitudinea informaţiei reprezintă
capacitatea eventuală de informare şi transfer de
capacităţi unui mijloc de comunicare.
Transmiterea faţă în faţă este foarte eficientă,
deoarece implică prezenţa emiţătorului, canale
auditive şi vizuale, limbajul verbal şi corporal,
feedback imediat şi continuu. Conversaţia
telefonică are o amplitudine mare, dar implică
numai canalul auditiv. Comunicarea scrisă,
formală are o amplitudine redusă. Comunicarea
prin calculator are cea mai redusă amplitudine,
deoarece este impersonală, iar feedback-ul lent.
Aşadar, mesajele de rutină cer mijloace de
comunicare cu o amplitudine mai mare şi, invers,
mesajele cu implicare emoţională, comentariile
etc. solicită mijloace de comunicare mai
puternice.
Abordarea organizaţională a îmbunătăţirii
comunicării mai include:
• Feedback-ul la 360 de grade. Evaluarea
performanţelor angajatului este
comunicare în dublu sens. Ea include nu
doar autoevaluarea şi evaluarea făcută de
manager, dar şi de către colegi,
subordonaţi, clienţi etc. şi se foloseşte cu
scopul dezvoltării profesionale
angajatului.
• Sondajele de opinie printre angajaţi şi
feedback-ul lor. Chestionarea anonimă a
angajaţilor este un mijloc eficient de
comunicare de jos în sus. Ea oferă
angajaţilor posibilitatea de a-şi exprima
opiniile sincere referitoare la organizaţie şi
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
la activitatea lor. Efectuarea periodică a
sondajelor permite managerilor de a
detecta unele schimbări, situaţii care
necesită mai multă atenţie şi, în acelaşi
timp, de a transmite salariaţilor reacţii
asupra eventualelor schimbări etc.
• Sistemele de propuneri şi de adresare a
întrebărilor pentru salariaţi. Acestea
reprezintă nişte programe destinate să
intensifice comunicarea de jos în sus prin
solicitarea unor idei, opinii, propuneri în
vederea ameliorării activităţii organizaţiei.
Pentru încurajarea ideilor poate servi, de
exemplu, cutia pentru sugestii.
• Instruirea echipei manageriale prin
diverse metode care tratează corect
anumite situaţii de comunicare.
Managerul care comunică eficient de sus
în jos obţine mai multe efecte pozitive şi
poate să aştepte o mai bună comunicare de
jos în sus [4, p.p.345-350].
În acest context, ar fi binevenite şi alte
modalităţi de amplificare a comunicării în
organizaţii, precum:
• Motivarea adecvată a comunicării prin
determinarea scopului, locului, timpului şi
a oportunităţii ei;
• Asigurarea unei comunicări clare, concise
prin intermediul comunicării directe
(evitarea distorsiunilor); utilizarea unui
limbaj simplu, accesibil, direct (evitarea
ambiguităţilor); asigurarea unui nivel
corespunzător de redundanţă vizavi de
transmiterea mesajelor complexe,
importante, repetarea lor prin moduri şi
canale diferite;
• Perfecţionarea capacităţii de exprimare şi
ascultare, în special la manageri;
• Promovarea unor stiluri participative de
management în vederea descentralizării
o procesului de luare a deciziilor;
• Perfecţionarea structurii organizatorice,
flexibilizarea, eficientizarea ei;
• Raţionalizarea sistemului informaţional şi
reglementarea fluxurilor informaţionale;
a • Informatizarea managementului prin
folosirea mai eficientă a tehnicii de calcul
în tratarea şi valorificarea informaţiilor în
procesele decizionale [5, p.p.470-471].
Numeroase studii de specialitate au
demonstrat că există o strânsă corelare între
relaţia pozitivă manager-subordonat şi nivelul
de productivitate, calitate a muncii, rezolvare
91
 ECONOMIE
eficace a conflictelor, motivare a angajaţilor
etc. În această ordine de idei, dorim să
propunem opinia psihologului Jean-Claude
Abric vizavi de comunicarea eficientă şi
autentică, ale cărei reguli sunt:
1) ,,Calitatea relaţiei este principalul factor
care generează calitatea comunicării”.
Această regulă demonstrează primatul
climatului comunicării asupra tehnicii în
comunicarea umană.
2) ,,Pentru ca o comunicare să fie efectivă şi
de calitate este necesar: să asculţi; să
observi; să analizezi; să controlezi; să te
exprimi”. După Jean-Claude Abric să
asculţi înseamnă a lua în considerare
punctul de vedere al interlocutorului; să
observi înseamnă să fii atent la toate
evenimentele verbale, nonverbale care au
loc în situaţia de comunicare; să analizezi
explicitul şi implicitul, partea observabilă
şi cea ascunsă, elementele câmpului
psihologic şi ale celui social; să controlezi
feedback-ul şi procesele care pot parazita
interacţiunea şi, în cele din urmă, să te
exprimi în funcţie de interlocutor şi de
natura obiectului comunicării” [1, p.193].
În cele din urmă, putem constata că şi
aceste reguli, raportate la practica comunicării
psiho-sociale, pot servi ca suport managerului
care, în virtutea statutului şi funcţiilor sale,
doreşte să amelioreze comunicarea sa cu
angajaţii. Or, comunicarea managerială se
înscrie într-un context social bine determinat –
organizaţia în care comunicarea, normele şi
reprezentările sociale, valorile de referinţă au
un rol şi o pondere considerabilă, iar
sprijinirea, dezvoltarea relaţiei pozitive de
92 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
comunicare reprezintă o condiţie necesară în
comunicarea eficace şi eficientă. Totodată,
relaţia pozitivă nu trebuie să constituie doar un
scop în sine pentru manager. El comunică nu
numai pentru a fi empatic, simpatic, agreabil,
congruent etc. pentru a obţine feedback
eficient şi prompt; acceptare socială, dar şi
pentru a realiza cât mai optim scopul şi
obiectivele comunicării, ale organizaţiei din
care face parte.
Bibliografie:
1. Abric, Jean-Claude. Psihologia comuni-
cării: teorii şi metode. Iaşi: Polirom, 2002.
–208 p.
2. Cândea, Rodica M.; Cândea Dan.
Comunicarea managerială: concepte,
deprinderi, strategie. Bucureşti: Expert,
1996. –364 p.
3. Dinu, Mihai. Fundamentele comunicării
interpersonale. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică, 1997. –362 p.
4. Johns, Gary. Comportament organizaţio-
nal: înţelegerea şi conducerea oamenilor în
procesul muncii. Bucureşti: Editura
Economică, 1998. –634 p.
5. Nicolescu, Ovidiu; Verbonciu Ion.
Management. Ed. a 3-a rev. Bucureşti:
Editura Economică, 1999. –600 p.
6. Prutianu, Ştefan. Manual de comunicare şi
negociere în afaceri. Vol.I Comunicarea.
Iaşi: Polirom, 2000. –328 p.
7. Stanton, Nicki. Comunicarea. Ed. rev. Iaşi:
SC ,,Ştiinţă &Tehnică” SA, 1995-318 p.
Recenzent: conf. univ. dr. R. Borcoman
 ECONOMIE
EUROPA DE EST ŞI CARDURILE
Cardurile bancare au constituit până nu
demult un produs bancar care era accesibil doar
celor cu venituri mari şi foarte mari. De cele mai
multe ori vedeam doar în filme că unii utilizează
astfel de mijloace de plată şi ne gândeam că noi
nu vom avea aşa ceva niciodată. Şi totuşi nu a
fost aşa. Cardurile au ajuns şi în ţările din estul
Europei. Dar percepţia posesorilor de carduri este
oare aceeaşi ca în SUA sau Europa de Vest?
Băncile comerciale au început să emită
carduri, însă aceste produse au fost adaptate
cerinţelor şi nevoilor ţărilor în care funcţionau.
Acest lucru a fost necesar, deoarece veniturile
din aceste state se situează cu mult sub veniturile
din ţările dezvoltate şi populaţia nu a fost
obişnuită să lucreze în mod curent cu băncile
comerciale.
Nivelul veniturilor, în general, şi cel al
salariului, în particular, determină rulajele
realizate pe carduri. Banca doreşte ca aceste
rulaje ale clienţilor să fie cât mai mari, deoarece
în aceste condiţii obţine venituri mai mari din
comisioanele percepute. Diferenţele de salarii
dintre diferite categorii de state sunt foarte mari,
deci sistemele bancare trebuie să se plieze pe
aceste situaţii. Această diferenţă stă la baza
succesului/insuccesului cardurilor în diferite ţări.
În ţările din Europa de Est, sistemul bancar
este unul destul de fragil, deoarece nu are o
tradiţie solidă. Foarte puţini oameni au avut de-a
face cu băncile acum 20-30 de ani. Dacă totuşi au
trecut pragul unei bănci, au făcut acest lucru în
calitate de deponent şi într-o măsură mult mai
mică în calitate de solicitant de credit sau
solicitant de servciu bancar cu valoare adăugată
(de exemplu, Internet banking, consultarea
soldului contului prin telefon mobil).
Numărul băncilor a crescut simţitor în ultimii
ani şi produsele pe care le propun sunt foarte
diversificate. Un accent deosebit se pune pe
produsele financiar-bancare, care utilizează sau
se bazează pe noile tehnologii care s-au dezvoltat
odată cu era calculatorului şi a Internet-ului.
Comportamentul utilizatorilor de card
Din păcate, în Europa de Est nu se utilizează
cardurile pentru ceea ce au fost gândite:
realizarea unor plăţi fără utilizarea de numerar.
Cele mai multe tranzacţii se realizează la
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
Drd. Attila GYORGY, ASE Bucureşti
bancomate, unde la zi de salariu se retrag banii
primiţi, deşi mulţi comercianţi au început să
accepte cardurile pentru plata bunurilor şi
produselor vândute. Ponderea operaţiunilor de
retragere de numerar este prezentată în tabelul de
mai jos.
Ţara 2004 2005
Republica Moldova 95% 98%
România 94% 89%
Sursa: Banca Naţională a Moldovei şi www.no-cash.ro
Din păcate, valorile consemnate pentru
Republica Moldova arată o înrăutăţire a gradului
de utilizare non-cash a cardurilor. Oricum, aceste
valori trebuie analizate pe fondul creşterii
gradului de utilizare a cardurilor bancare (atât
cele emise sub siglele unor instituţii financiar-
bancare autohtone, cât şi sub siglele
internaţionale recunoscute).
În România, creşterea gradului de utilizare a
cardurilor la comercianţi este pusă şi pe seama
băncilor comerciale care încurajează acest
fenomen. Astfel, adesea se oferă bonificaţii
pentru utilizatorii de card care folosesc cardul de
mai multe ori sau, din contră, se percep
comisioane penalizatoare în cazul retragerilor de
numerar.
Este interesant comportamentul cetăţenilor
din Europa răsăriteană, atunci când se află în alte
ţări. Automat, comportamentul lor se schimbă, ei
devenind nişte utilizatori de carduri exemplari.
Mediul rural sau mediul care nu cunoaşte
cardurile
Cardurile au cunoscut un succes doar în
mediul urban. Tentative de implementare a
cardurilor în mediul rural au existat, însă au fost
sortite eşecului aproape în fiecare caz. Una dintre
cauze ar fi nivelul mai scăzut de educaţie a celor
care stau la ţară, fapt ce stă la baza unei culturi
bancare mai reduse, dar şi la justificarea salariilor
mai mici.
Succesul în mediul rural este garantat doar în
situaţia în care localitatea rurală se află în
apropierea unui oraş mai mare sau este o
localitate de interes turistic. Băncile vizează, de
obicei, acele localităţi în care există mari centre
93
 ECONOMIE
comerciale şi unde vin orăşenii din apropiere să-
şi facă cumpărăturile, sau localităţi unde s-a
dezvoltat o infrastructură turistică puternică.
Orice tentativă a băncilor comerciale de a
pătrunde pe piaţa rurală a fost urmată de un
insucces concretizat prin operaţiuni foarte reduse
şi în cuantum mic. Au fost cazuri în care anumite
produse bancare au fost oferite celor interesaţi
prin intermediul altor instituţii, de exemplu, prin
poştă. Astfel de servicii au fost: depozitele la
termen şi alimentarea cardurilor.
Un fenomen des întâlnit la sate şi în oraşele
mici este acela că populaţia nu are încredere în
produsele bancare electronice, dacă acestea nu
sunt oferite de, cel puţin, două bănci. Dacă o
bancă îşi montează un bancomat, lumea îşi pune
problema în legătură cu banii de pe card în
situaţia defectării aparatului. Dar dacă mai vine şi
o a doua bancă cu un bancomat, percepţia se
schimbă simţitor.
Utilizarea cardurilor este descurajată de
comisioane?
Mulţi şi-au pus problema dacă există o
reticenţă la utilizarea cardurilor din cauza
comisioanelor practicate. Se pare că nivelul
comisioanelor influenţează mai degrabă decizia
iniţială când se alege banca cu care va lucra în
continuare. De cele mai multe ori, o persoană
când îşi face un card compară ofertele băncilor
doar la comisionul de emitere, nu şi la alte
comisioane ce se percep ulterior.
Băncile au preferat să introducă mai multe
comisioane mici decât un singur comision mare.
Astfel, la emiterea cardului unele bănci nici nu
solicită comision de emitere, iar dacă solicită un
astfel de comision acesta este unul foarte mic.
Comisionul anual de administrare a cardului este
încasat de multe ori în tranşe lunare, astfel ca
impactul să fie cât mai mic, adesea neobservabil.
Comisionul de retragere de numerar, comisionul
de utilizare a cardului la comerciant (în special,
practicat la cumpărăturile pe card realizate în
străinătate) şi comisionul de schimb valutar sunt
percepute separat.
Faptul că, în general, nu se percep
comisioane pentru cumpărături făcute în ţară şi
pentru plăţile directe de facturi de la bancomate
nu au determinat posesorii de carduri să profite
de aceste facilităţi. Sunt bănci care rambursează
o cotă de 0,2-3% din valoarea cumpărăturilor
făcute cu cardul (ofertă care poate fi valabilă
pentru anumite tipuri de card sau pentru
94 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
cumpărăturile din anumite magazine). Cu toate
acestea, nu se înghesuie posesorii de card să-şi
utilizeze cardul pentru astfel de tranzacţii.
Noile tehnologii …
Băncile se întrec în a oferi tehnologii de
ultimă oră posesorilor de card, dar şi potenţialilor
clienţi. Investiţiile făcute sunt imense şi sunt
menite să consolideze imaginea băncii în relaţia
cu clienţii sistemului bancar. Noile tendinţe
generale sunt legate de introducerea/acceptarea
smart-card-urilor, dar sunt bănci care au investit
şi pentru introducerea unor noi tipuri de aparate,
cum ar fi automatele de alimentare cu numerar a
cardurilor, automatele de operaţiuni non-cash
utilizând cardurile.
Introducerea de noi tehnologii are şi o
puternică componentă de marketing deoarece
băncile doresc să capteze interesul posesorilor de
card. Oferind ceva nou (nu neapărat şi ceva
foarte performant), poţi trezi interesul unor
posesori de card, care, prin faptul că deţin un
card, au dovedit că apreciază şi încurajează noile
servicii bancare.
Educaţia, educaţia şi iar educaţia!
Campaniilor promoţionale susţinute în
special de organizaţiile internaţionale (Visa,
MasterCard, American Express şi JDC) cu
sprijinul băncilor comerciale emitente de carduri
şi a comercianţilor-acceptanţi, dar şi de alte
entităţi (bănci centrale, organizaţii de promovare
a cardului etc.) au avut rezultate notabile. Pe
perioada campaniei, ritmul de utilizare a
cardurilor a crescut. Tentaţia câştigurilor în bani
şi obiecte/servicii (excursii, aparate de fotografiat
etc.) a devansat vechile deprinderi ale
persoanelor.
Se analizează şi posibilitatea introducerii în
şcoală a unor materii de educaţie financiar-
bancară. Aceste discipline ar trebui să ofere
deschiderea tinerei generaţii către problematica
complexă a sistemului financiar-bancar.
Utilizarea cardurilor cu prilejul sărbătorilor
În toată lumea cardurile sunt utilizate mai
mult în preajma sărbătorilor decât în celelalte zile
ale anului. Însă în estul Europei, de Crăciun se
utilizează cardurile de câteva ori mai des decât în
mod curent.
Acest fenomen se poate explica prin faptul
că oamenii pun deoparte bani tot anul pentru a
putea cumpăra cadouri de Crăciun persoanelor
 ECONOMIE
apropiate. Este adevărat că acest fenomen nu este
unul specific doar acestei părţi a lumii, dar
trebuie să avem în vedere şi nivelul salariilor.
Mulţi chiar apelează la credite (şi băncile oferă
credite avantajoase în această perioadă) pentru a
face faţă acestui flux de cheltuieli.
O persoană îşi utilizează mai frecvent cardul,
dacă ştie că are un sold corespunzător pe ea.
Astfel, revenim tot la problema salariilor. Dacă
salariile sunt mici, oamenii sunt mai reţinuţi în
utilizarea cardurilor, deoarece nu sunt niciodată
siguri de soldul cardului, cu atât mai mult, cu cât
nu beneficiază de o linie de credit pe cardul
respectiv. Decât să se facă de ruşine la casierie
cerând achitarea cumpărăturilor cu cardul şi să
constate că nu au bani suficienţi, preferă să
retragă numerarul şi să plătească cash.
Dacă banca oferă şi o linie de credit pe
cardul respectiv, aceste ar trebui să slujească
pentru acoperirea unor situaţii în care posesorul
cardului nu are disponibilităţi suficiente pe
termen scurt. Din păcate, realitatea ne-a arătat că
la emiterea acestor carduri, nivelul creditului
aprobat este retras foarte repede şi soldul cardului
este, aproape în permanenţă, negativ până cardul
este revocat sau banca cere rambursarea
creditului. Din aceste considerente, mulţi
angajatori nu permit ca băncile să acorde astfel
de facilităţi (overdraft-uri) pe cardurile de salarii.
Comercianţii
Comercianţii ar trebui să fie cei care
încurajează utilizarea cardurilor. Avantajele sunt
multiple, dar, din păcate, adesea mai mici decât
comisioanele percepute de bănci şi costurile
adiacente. La acestea se adaugă şi micile
„pierderi” ale vânzătorilor.
Dacă ai un magazin sau o firmă mare, poţi
vedea beneficiile acceptării cardului. Nu mai
trebuie să transporţi atâta numerar la bancă, riscul
jafurilor este mai mic etc. Marile companii au
preferat să închidă peste trei sferturi din casieriile
lor şi să îndrume clienţii să utilizeze sistemul
bancar pentru plata facturilor sau alte firme care
făceau acest lucru contra comision. Un astfel de
exemplu este firma de telefonie fixă
Romtelecom. Prin casieriile proprii se colectează
o mică parte a facturilor, restul se încasează prin
bănci comerciale (plata se poate face direct la
casieria băncii, prin ordin de plată, la bancomat
sau prin Internet-banking) sau prin firme către
care s-a externalizat această activitate, spre
exemplu Poşta Română. Au apărut chiar şi
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
farmacii care prestează astfel de servicii pentru
Romtelecom. Mulţi vânzători sunt reticenţi la
implementarea acceptării cardurilor, deoarece
pierd bacşişurile care le reveneau (de exemplu,
ospătarii din restaurante pot pierde sumele pe
care le lasă în plus clienţii).
Sectorul public
Sectorul public trebuie să dea un exemplu şi
nu să aştepte implementarea noilor sisteme doar
în cadrul firmelor private. Se ştie că aproximativ
o treime din produsul intern al unei ţări se
îndreaptă către bugetul public, urmând ca de aici
să fie redirecţionată către alte destinaţii.
Este recomandabil ca instituţiile publice să
dea un exemplu pozitiv cu privire la plata
salariilor pe card, spre exemplu. Abia apoi, sau
concomitent, să fie angrenat şi sectorul privat în
acest proces.
Firmele cu capital de stat, care furnizează
servicii de utilitate publică, trebuie să întindă o
mână posesorilor de card, pentru a încasa
facturile utilizând acest mijloc de plată, astfel ca
aceştia să facă presiuni şi asupra firmelor private,
pentru a proceda de o manieră similară.
Legislaţia
Legislaţia are un rol deosebit, deoarece poate
impune anumite comportamente. Dar, pentru a
ajunge la finalitatea propusă, trebuie să fie
caracterizate de consecvenţă, iar pedepsele
prevăzute trebuie să fie drastice. Fermitatea
prevederilor legale trebuie dublate de scadenţe
exacte şi realiste, şi nu de pure recomandări.
Din păcate, legislaţia nu a urmărit strict
posibilităţile tehnice ale momentului şi locului,
astfel că multe prevederi nu au putut fi
implementate. Nici problema banilor nu a ocolit
acest nobil scop, toată lumea admiţând că nu este
o provocare ieftină. Sunt necesare investiţii de
sute de mii de euro care se recuperează lent.
Infracţionalitatea
Din păcate, au existat cazuri când bande de
infractori au încercat (şi din păcate adesea au
reuşit) să utilizeze fraudulos cardurile altor
persoane. Nivelul infracţionalităţii este încă
redus, deoarece banii europenilor răsăriteni
păstraţi pe card sunt încă mici, deci infractorii s-
au orientat către ţări cu cetăţeni mai bogaţi.
Din punct de vedere al metodelor utilizate, îi
este specific Europei estice metoda libaneză şi
clonarea bancomatelor.
95
 ECONOMIE
Metoda libaneză constă în plasarea în fanta
bancomatului a unei benzi de plastic care nu
permite utilizarea cardului şi îl reţine în fantă.
Ulterior, o persoană vine să „dea o mână de
ajutor” sau să îndemne păgubitul să sune la un
centru de asistenţă înscris pe un abţibild pe
bancomat (dar lipit de hoţi) şi la care răspunde o
persoană care te întreabă printre altele şi de codul
PIN. Au existat şi cazuri când o cameră video
mică era montată deasupra tastelor, astfel că hoţii
urmăreau de la distanţă tastele utilizate. După ce
cardul este extras din bancomat de către hoţi cu
ajutorul unei pensete este utilizat la un alt
bancomat pentru retragerea banilor de pe card.
Bancomatele clonate sunt o noutate pentru
estul Europei. De utilizarea lor se ştia doar în
ţările din America de Nord şi Europa de Vest.
Este o metodă destul de scumpă, dar se pare că
dă roade … Hoţii cumpără şi montează
bancomatul într-o zonă foarte aglomerată. Soft-ul
96 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
utilizat este ce al unei bănci comerciale, astfel
încât nimeni să nu bănuiască falsul. Utilizatorii
de card când doresc să scoată bani, cardul este
reţinut, iar informaţiile privind tastele utilizate
(inclusiv tastele utilizate pentru introducerea
PIN-ului) ajung la hoţi. După ce s-au adunat
carduri suficiente, bancomatul este luat şi
cardurile utilizate la alte bancomate.
În loc de concluzie
Sistemul bancar din estul Europei are un
potenţial imens de creştere, care nu a fost sesizat
corespunzător până acum, dar tendinţa este ca din
ce în ce mai multe bănci să se plieze la cererile
persoanelor fizice şi juridice. O mai bună
cooperare între clienţii băncilor şi bănci va duce
la câştiguri reciproce: clienţii vor beneficia de un
confort şi siguranţă sporite în ceea ce priveşte
banii pe care îi au, iar băncile îşi vor putea mări
substanţial profiturile.
 INFORMATICĂ

ASPECTE ALE PROBLEMEI DE DETERMINARE A ATRIBUTELOR PRIMARE

ÎN SCHEMELE RELAŢIONALE
Conf. dr. Vitalie COTELEA, ASEM
In this article some theoretical arguments, which could be in the basis of relational schema
decomposition mechanism, are identified and proposed. The main goal of this mechanism is to determine
the primary attributes. The problem of finding primary attributes of relational schema is known as being
of exponential nature, because it is founded on determination procedure of all schema keys. The
application of discussed theoretical aspects of the problem can reduce the process of finding primary
attributes to a polynomial complexity task.

În articol, se propun unele argumente
teoretice ce pot sta la baza mecanismului de
descompunere a schemelor relaţionale cu scopul
determinării mulţimii de atribute primare.
Problema găsirii atributelor primare ale unei
scheme relaţionale este cunoscută ca fiind una de
natură exponenţială, deoarece se reduce la găsirea
tuturor cheilor schemei relaţionale [1]. Or,
numărul de chei poate creşte exponenţial în raport
cu numărul de dependenţe funcţionale ce
constituie schema [2]. Afirmaţiile demonstrate
mai jos arată că determinarea atributelor primare
poate fi redusă la o problemă de natură
polinominală.
Pentru expunerea materiei sunt aduse
unele noţiuni preliminare.
Fie că este dată o schemă relaţională
Sch=(R,F), unde F este o mulţime de dependenţe
funcţionale definite pe mulţimea de atribute R.
Prin F+ se notează acoperirea mulţimii F de
dependenţe funcţionale care reprezintă toate
dependenţele ce urmează logic din F, adică
F+={V→W | F|= V→W}.
Dacă X este o mulţime de atribute, unde
X⊆R, atunci prin X+ se va nota închiderea
mulţimii de atribute X, în raport cu mulţimea de
dependenţe funcţionale F, care reprezintă toate
atributele ce depind funcţional de X, adică
X+={A|X→A∈F+}.
Fie două mulţimi de atribute X şi Y, unde
X,Y⊆R. Se spune că X este determinantă pentru
Y, în raport cu mulţimea de dependenţe
funcţionale F, dacă X→Y∈F+ şi pentru orice
submulţime proprie X’ a mulţimii X are loc
X’→Y∉F+.
Se spune că mulţimea de atribute K este
cheia schemei relaţionale Sch=(R,F), dacă K⊆R şi
K este determinantă a mulţimii R în raport cu
mulţimea de dependenţe F. O schemă relaţională
poate avea mai multe chei, dar întotdeauna posedă
cel puţin o cheie. Atributele din R, care fac parte
din chei, se numesc primare.
În articol, se presupune că mulţimea de
dependenţe funcţionale F este una redusă. Fie
schema relaţională Sch=(R,F). Mulţimea de
dependenţe funcţionale F se numeşte redusă, dacă
nu există în R nici un atribut A şi în F nici o
dependenţă funcţională X→Y, care să satisfacă cel
puţin una din următoarele două condiţii:
(1). F = F-{X→Y}∪{(X-{A})→Y}
(2). F = F-{X→Y}∪{X→(Y-{A})}
Pentru deducerea dependenţelor funcţionale,
se va utiliza instrumentul derivaţia maximală [3]:
Derivaţia maximală a mulţimii de atribute X, în
raport cu mulţimea de dependenţe F, este o
secvenţă de mulţimi de atribute
H =< X 0 , X 1 ,..., X n > , unde:
(1). X0=X;
(2). Xi=Xi-1∪Z, unde Z = U j W j pentru
∀ Vj→Wj∈F care satisfac Vj ⊆ Xi-1 şi Wj ⊆ / Xi-1;
(3). Nu există în F nici o dependenţă
Vj→Wj∈F care satisface Vj ⊆ Xn şi Wj ⊆ / Xn.
Ultimul termen al derivaţiei maximale Xn
constituie, de fapt, închiderea mulţimii de atribute
X în raport cu mulţimea de dependenţe F, adică
Xn=X+.
Afirmaţia 1 [4]. Dependenţa X→Y∈F+,
dacă şi numai dacă există derivaţia
H =< X 0 , X 1 ,..., X k > pentru X→Y în raport
cu F, unde Xk este primul termen care conţine
mulţimea de atribute Y.
Afirmaţia 2 [4]. Dacă X→Y∈F+ şi X este
determinantă pentru Y în raport cu F, atunci pentru
orice atribut A din X-Y există în F o dependenţă
V→W folosită în derivaţia H =<X0, X1,...,Xk >
pentru X→Y în raport cu F, astfel că A∈V.
Pe mulţimea de atribute R, ce fac parte din
schema relaţională Sch=(R,F), se construieşte un
graf de contribuţie.

DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006 97

 INFORMATICĂ
Definiţia 1. Graful G=(S,E) de contribuţie a
mulţimii F este un graf în care:
• pentru ∀A∈R există în S un nod notat cu
atributul A;
• pentru ∀X→Y∈F şi pentru ∀A∈X şi
∀B∈Y există în E un arc a=(A,B), care
iese din nodul A şi intră în nodul B.
Exemplul 1.
Dacă F={C→B,AD→B,AB→DC} şi
R={A,B,C,D}, atunci graful de contribuţie a
mulţimii de dependenţe F arată precum cel din
figura 1.
D afirmaţiei 1, există derivaţia H =< X 0' , X1' ,..., X m' >
A B
C nod notat cu un atribut din Vj pleacă un arc în orice
Figura 1. Un graf de contribuţie a mulţimii
F={C→B,AD→B,AB→DC}
Două noduri A,B∈S se numesc tare conexe,
dacă şi numai dacă în graful G există un drum din
A în B şi invers, un drum din B în A. Este evident
că relaţia de conexiune tare este o relaţie de
echivalenţă. Prin urmare, există o partiţie a
mulţimii de noduri S în submulţimi disjuncte două
câte două. Adică, S = U ni=1 S i şi toate nodurile în
Si, 1≤i≤n sunt tare conexe, iar oricare două noduri
din diferite submulţimi nu sunt tare conexe.
În corespundere cu această partiţie, subgrafu-
rile Gi=(Si,Ei), 1≤i≤n, se numesc componente tare
conexe ale grafului G, unde Ei reprezintă mulţimea
de arce ce leagă perechi de noduri din Si. De
exemplu, mulţimea de noduri ale grafului
reprezentat în figura 1 se împarte în două clase de
echivalenţă: S1={A} şi S2={B,C,D}.
Fie că G* este graful condensat al grafului G.
Mulţimea de noduri ale grafului G* reprezintă
{G1,…,Gn} mulţimea tuturor componentelor tare
conexe ale grafului G şi există un arc din nodul Gi
în nodul Gj ale grafului G*, dacă există în G cel
puţin un arc ce pleacă dintr-un nod al componentei
Gi şi intră într-un nod al componentei Gj. Evident,
graful G* este unul aciclic.
Asupra mulţimii de noduri ale grafului G* se
defineşte o ordine parţială strictă: nodul Gi precede
nodul Gj, dacă Gj e accesibil din Gi. Acum, clasele
98 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
de echivalenţă S1,…,Sn vor fi sortate în ordinea
care corespunde ordinii nodurilor grafului G*.
Lema 1. Dacă X→Y∈F+ şi X este
determinantă a mulţimii Y în raport cu F, atunci
pentru orice atribut A∈(X-Y) există un atribut B∈Y
astfel, încât în graful de contribuţie G există un
drum din nodul A în nodul B şi pentru orice atribut
B∈(Y-X) există în X un atribut A, din care e
accesibil nodul B.
Demonstraţie. Fie atributul B∈(Y-X) şi fie
submulţimea X′ a mulţimii X este determinanta lui B
în raport cu F. Deoarece X′→B∈F+, conform
pentru dependenţa X′→B în raport cu F. Atunci, în
baza afirmaţiei 2, există în F o secvenţă de
dependenţe V1→W1,…, Vq→Wq, în care A∈V1,
B∈Wq şi Wi I Vi −1 ≠ ∅, pentru 1≤i≤q-1.
Graful de contribuţie are o structură încât
pentru orice dependenţă Vj→Wj din F, din fiecare
nod notat cu un atribut din Wj. Prin urmare, există
un drum din orice nod A din X′ spre nodul B.
−−
Trebuie menţionat că, dacă prin X va fi notată
uniunea tuturor determinantelor atributelor din Y-
−−
X, atunci X ∪X∩Y=X. Într-adevăr, dacă se
−−
presupune că mulţimea X ∪X∩Y este o
submulţime proprie a mulţimii X, aceasta va
contrazice presupunerea că X este determinantă
pentru Y în raport cu F.
Consecinţa 1. Dacă dependenţa redusă
V→W este utilizată neredundant în construirea
derivaţiei H pentru dependenţa X→Y în raport cu
F, atunci în graful de contribuţie G există un drum
din orice nod notat cu un atribut din V spre orice
nod notat cu un atribut din Y.
Teorema 1. Dacă X este determinanta
mulţimii S1 ∪…∪ Sj în raport cu F, unde 1 ≤ j ≤ n,
atunci X ⊆ S1 ∪…∪ Sj.
Demonstraţie. Fie că X ⊆ / S1∪…∪ Sj.
Atunci există o clasă de echivalenţă St, unde j<t≤n,
astfel că X∩ St≠∅. Conform lemei 1, în graful de
contribuţie G, din orice atribut A∈X∩ St există un
drum în B, unde B∈S1∪…∪ Sj. Dar acest fapt
contrazice presupunerea că mulţimile S1,…, Sj
preced mulţimea St.
Consecinţa 2. Dacă X este determinanta
mulţimii S1∪…∪Sn în raport cu F, atunci
X∩S1≠∅.
 INFORMATICĂ
Demonstraţie. Într-adevăr, pentru orice
atribut B din S1 sau B∈X, sau, conform lemei 1,
există în X un atribut A din care nodul B este
accesibil pe graful de contribuţie G. Dar atunci A,
de asemenea, aparţine clasei de echivalenţă S1.
Definiţia 2. Clasa de echivalenţă Sj se
numeşte neredundantă, dacă şi numai dacă
pentru orice atribut A din Sj, are loc
(U ni=1 S i − S j ) → A ∉ F + .
Ţinând cont de lema 1, se poate concluziona
că mulţimea Sj este neredundantă, dacă şi numai
dacă pentru orice atribut A din Sj, are loc
(U ij=−11 S i ) → A ∉ F + .
Acum din secvenţa ordonată de mulţimi
S1,…,Sn poate fi construită secvenţa ordonată de
mulţimi neredundante T1,…,Tn, unde T1=S1 şi
T j = S j − (U ij=−11 S i ) +F pentru 2≤ j ≤ n. În urma
acestui proces, unele mulţimi Tj pot deveni vide.
Aceste mulţimi vide vor fi excluse din secvenţă şi
construită secvenţa de mulţimi nevide T1,…,Tm.
Observaţia 1. T1=S1.
Observaţia 2. (T1∪…∪ Tm)→(S1∪…∪ Sn)∈F+.
Teorema 2. Mulţimea X este determinantă a
mulţimii S1∪…∪ Sn în raport cu F, dacă şi numai
dacă X este determinantă a mulţimii T1∪…∪Tm în
raport cu F.
Demonstraţie. Necesitatea. Deoarece X este
determinantă a mulţimii S1∪…∪Sn şi T1∪…∪
Tm⊆ S1∪…∪Sn, atunci X→ (T1∪…∪Tm)∈F+. Fie
că X nu este determinantă a mulţimii T1∪…∪Tm
în raport cu F, adică există cel puţin un atribut A în
X pentru care are loc (X-{A})→(T1∪…∪ Tm)∈F+.
Atunci, în acord cu observaţia 2, are loc (X-
{A})→(S1∪…∪ Sn)∈F+, fapt ce contrazice ipoteza
că X este determinantă a mulţimii S1∪…∪Sn în
raport cu F.
Suficienţa. Fie că X este determinantă a
mulţimii T1∪…∪Tm în raport cu F. Întrucât
(T1∪…∪Tm)→(S1∪…∪Sn)∈F+ şi T1∪…∪ Tm⊆
S1∪…∪ Sn, atunci X este determinantă pentru
S1∪…∪ Sn în raport cu F.
Lema 2. Dacă X este determinantă a
mulţimii S1∪…∪ Sn în raport cu F, atunci Z, unde
Z=X∩(S1∪…∪ Sj) şi 1≤j≤n, este determinantă
pentru S1∪…∪Sj în raport cu F.
Demonstraţie. Conform teoremei 1, are loc
X⊆S1∪…∪ Sn. Se va arăta mai întâi că
Z→(S1∪…∪ Sj)∈F+.
Fie contrariul: Z→(S1∪…∪ Sj)∉F+. Atunci există
o mulţime Z’, unde Z’⊆X, care este determinantă a
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
mulţimii S1∪…∪ Sj şi Z 'I(U ni = j +1 S i ) ≠ ∅.
Ţinând cont de lema 1, există un drum din orice
nod notat cu A din Z 'I(U ni = j +1 S i ) care duce la un
nod B din U ij=1 S i . S-a obţinut o contrazicere.
Prin urmare, Z→(S1∪…∪ Sj)∈F+. Pentru a duce
la sfârşit demonstrarea lemei, se va arăta că Z este
determinantă a mulţimii S1∪…∪ Sj în raport cu F.
Într-adevăr, dacă se presupune că Y nu este
determinantă a S1∪…∪ Sj în raport cu F, trebuie
să existe în Z un atribut A, încât
(Z-{A})→(S1∪…∪ Sn)∈F+. Dar atunci are loc
(Z-{A})→Z∈F+, fapt ce implică (X-{A})→X∈F+.
Adică, s-a ajuns la contrazicerea că X este
determinanta mulţimii S1∪…∪Sn în raport cu F.
Teorema 3. Dacă mulţimea de atribute X
este determinantă a mulţimii S1∪…∪Sn, atunci
X⊆T1∪…∪ Tm.
Demonstraţie. Fie că Sj este prima mulţime
de atribute ce nu coincide cu Tj şi fie că în X există
un atribut A, astfel că A∈ Sj şi A∉Tj. Din lema 2,
urmează că (X∩(S1∪…∪ Sj))→ (S1∪…∪ Sj)∈F+.
Întrucât A∉Tj, atunci (X∩(S1∪…∪ Sj))→A∈F+.
Astfel (X-{A})→X∈F+, adică X nu este
determinantă a mulţimii S1∪…∪ Sj în raport cu F.
Consecinţa 3.
Dacă un atribut A din S1∪…∪ Sn este primar
în schema R = (U ni=1 S i , F ) , atunci A ∈ U mi=1 Ti .
Bibliografie:
1. Delobel C., Casey R. Decomposition of
data base and the theory of boolean
switching function. IBM Jour. Of Res.
And Develop., 1973, V.17, N.5. p.374-
386.
2. Yu C.T., Johnson D.T. On the complexity
of finding the set of candidate keys for a
given set of functional dependencies.
Information Processing Letters, 1978,
V.5, N.4, p.100-101.
3. Cotelea, Vitalie. Baze de date relaţionale:
proiectare logică. Editura ASEM,
Chişinău, 1997, 290 pag.
4. Cotelea, Vitalie. Voprosy analiza
atributov schem otnoşenii. Dep. în
VINITI.04.03.87, Nr.1569-1387, 48 pag.
Recenzent: prof. univ. dr. hab. I. Costaş
99
 INFORMATICĂ

CONCEPTUL BIBLIOTECILOR ELECTRONICE

Dr. Silvia GHINCULOV;

Drd. Natalia CHERADI, ASEM

The paper is devoted to the establishment and operation of an e-library which, being a logical and
currently extension routine automation functions of the library automation, should complete the
traditional library instead of replacing it. The basic directions and principles of operation, the financial
and economic support of the partnership, the design and access to the electronic resources, the metadata
and linguistic support are highlighted.
Key-words: electronic libraries, electronic resources, communication, informational system,
informational needs, informational services

Una dintre principalele sarcini ale schimbarea în timp a unor parametri, de

societăţii este conservarea informaţiei cu
scopul de a o transmite în timp şi spaţiu. După
apariţia tiparului, forma principală de fixare şi
răspândire a informaţiei sunt ediţiile tipărite,
iar principalele mijloace de păstrare şi acces la
informaţie au devenit bibliotecile.
În domeniul conservării şi utilizării
manuscriselor şi a documentelor tipărite s-a
acumulat experienţă bogată. Este evident că
volumul informaţiei în format tradiţional face
ca lucrul cu ea – păstrarea, evidenţa,
diseminarea şi regăsirea – să se desfăşoare din
ce în ce mai dificil.
Dezvoltarea tehnicii de calcul a permis
conservarea şi diseminarea informaţiei în
format electronic, fapt care are un rol
revoluţionar în istoria omenirii, similar cu cel
al inventării tiparului. Astăzi, formatul
electronic permite conservarea mai compactă
şi mai sigură a informaţiei, diseminarea
acesteia este mai operativă şi, în afară de
aceasta, oferă noi posibilităţi de manipulare a
ei, ceea ce nu se putea face cu formatele
anterioare. Principalele mijloace de realizare a
acestor posibilităţi sunt ediţiile electronice
(EE) şi bibliotecile electronice (BE).
Se consideră că EE şi BE sunt destinate
acumulării şi utilizării ulterioare a informaţiei
stabile şi neschimbătoare. Apare întrebarea:
cum procedăm cu informaţia dinamică, de
exemplu, cu bazele de date, care se
schimbă/modifică în timp, sau cu informaţia
transmisă prin mijloacele de informare în masă
(radiodifuziune, emisiunile televizate ş.a.)?
Specialiştii din ştiinţa informării susţin că sunt
două răspunsuri.
1. Tot ce trebuie să fie conservat, trebuie
fixat la momentul respectiv. În acele cazuri în
care, totuşi, trebuie păstrată informaţia despre
exemplu, în cazul experimentelor ştiinţifice,
timpul trebuie privit ca un atribut al bazelor de
date, care corespunde unei consecutivităţi în
diverse momente temporale. Este clar că cele
spuse nu contrazic conceptul de conservare a
informaţiei.
2. Există şi necesitatea pentru informaţia
dinamică, de scurtă durată. E important ca
utilizatorul, adresându-se bibliotecii
electronice, să primească acces la astfel de
informaţie. Cu toate acestea, trebuie să ţinem
cont că informaţia, prin esenţa ei, nu poate
prezenta un obiect al conservării, iar biblioteca
electronică nu poate fi redusă doar la
mijloacele de acces la informaţia dinamică. În
acest caz, trebuie să operăm cu alte categorii şi
noţiuni.
Este firesc că pentru îndeplinirea
funcţiilor sale, EE şi BE trebuie realizate în
forma unor sisteme informaţionale, o
particularitate a cărora este posibilitatea
păstrării de lungă durată a informaţiei şi
diseminarea acesteia. La rândul lor, sistemele
informaţionale care acumulează informaţia, dar
nu presupun diseminarea acesteia (sisteme de
tip arhivă), nu pot fi considerate parte
componentă a categoriei examinate.
Aşadar, vom examina ediţiile electronice
şi bibliotecile electronice ca elemente ale unei
categorii de sisteme informaţionale care
posedă proprietăţi comune şi, de asemenea,
proprietăţi care permit diferenţierea lor.
Ediţiile electronice (EE) prezintă un
produs finit integru, care conţine informaţia
prezentată în format electronic şi destinată
păstrării de lungă durată şi utilizării multiple
de către un grup nelimitat de utilizatori, toate
copiile căruia corespund originalului.

100 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 INFORMATICĂ
Teoretic, din categoria EE poate să facă
parte un număr mare de produse
informaţionale şi softuri. Pentru utilizator
prezintă interes acele care sunt realizate în
formă de sisteme informaţionale full-text,
posedă un spectru larg de posibilităţi
funcţionale şi un aparat de căutare dezvoltat.
EE este alcătuită din informaţie şi softul care
permite vizualizarea, utilizarea eficientă a ei,
dar nu şi schimbarea/modificarea acesteia.
Astfel, EE prezintă un sistem informaţional
care nu posedă funcţia corectării informaţiei
existente (eliminării, completării etc.).
Principala sarcină a sistemului informaţional al
EE este reproducerea cu maximă exactitate a
informaţiei iniţiale şi oferirea utilizatorului
mijloacelor de soluţionare a unui set de
probleme funcţionale.
EE sunt produse multiplicabile şi pot fi
difuzate pe orice suport inteligibil (CD,
dischete etc.) sau prin reţele de
telecomunicaţii. Aici trebuie să avem în vedere
că este difuzat anume sistemul informaţional şi
nu numai informaţia. Iar dacă informaţia este
utilizată de către alte mijloace informaţionale,
o parte a ei se poate pierde, nu toate calităţile
acestea vor fi valorificate, se pot reduce
substanţial posibilităţile utilizatorilor.
Domeniul de activitate legat de biblioteci
electronice este relativ nou şi din acest
considerent nu are o terminologie stabilă. Fără
îndoială, acest domeniu de activitate nu trebuie
echivalat cu automatizarea proceselor
tradiţionale de bibliotecă şi se poate trasa o
delimitare între ele. Această problemă pentru
prima dată a fost examinată de F.W. Lancaster
la începutul anilor ’80 [1]. Lucrările despre
bibliotecile electronice au cunoscut o
dezvoltare semnificativă la hotarul anilor ’90,
atunci când au apărut mijloacele tehnice
adecvate şi tehnologiile informaţionale care
asigură conservarea sigură, prelucrarea
operativă şi utilizarea eficientă a masivelor
mari de informaţie diversă, în special a
informaţiei textuale. Anume în această
perioadă, în câteva ţări au fost lansate proiecte
de biblioteci electronice. Unele din ele au
servit drept bază pentru programele respective
de nivel naţional şi internaţional [5].
Pe parcursul realizării acestor proiecte s-a
cristalizat noţiunea de „bibliotecă electronică”,
au fost determinate şi precizate scopurile
acesteia, sarcinile şi funcţiile, ceea ce de fapt
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
nu a dus la tratarea univocă a problemei.
Astfel, în calitate de sinonim al noţiunii de
„bibliotecă electronică” se poate întâlni
îmbinarea de cuvinte „biblioteca digitală” şi
„biblioteca virtuală”. Complexitatea definiţiilor
în acest domeniu şi diversitatea opiniilor au
demonstrat şi diverse foruri internaţionale care
au avut loc în această perioadă. Ne vom opri
asupra definiţiei, bazate pe analiza experienţei
naţionale şi internaţionale în domeniul dat.
Biblioteca electronică (BE) este un
sistem informaţional care permite conservarea
sigură şi utilizarea eficientă a colecţiilor de
documente electronice (textuale, vizuale,
audio, video etc.), plasate în interiorul
sistemului şi accesibile prin reţele de
telecomunicaţii.
Obiectul principal al BE este integrarea
resurselor informaţionale şi navigarea eficientă
în interiorul acestora. Prin integrarea resurselor
informaţionale se înţelege unificarea lor cu
scopul de a utiliza (cu ajutorul interfeţelor
unificate şi comode utilizatorilor) informaţia
cu păstrarea calităţilor acesteia,
particularităţilor de prezentare şi a
posibilităţilor utilizatorilor de a le manipula. În
acest caz, unificarea resurselor nu trebuie să se
producă fizic, aceasta se poate face şi virtual.
Important este ca această unificare să asigure
utilizatorului perceperea informaţiei accesibile
unui spaţiu informaţional unic. În special, se
presupune că BE trebuie să asigure lucrul cu
bazele de date eterogene sau cu sistemele de
baze de date, asigurând utilizatorului eficienţa
căutărilor informaţionale, independent de
particularităţile sistemelor informaţionale la
care este asigurat accesul.
Navigarea eficientă prin BE este
percepută ca posibilitatea utilizatorului de a
găsi informaţia căutată cu o precizie şi
exhaustivitate maximă, depunând efort minim
pentru întreg spaţiul informaţional. Evident, şi
în cazul EE, sistemele informaţionale ale BE
trebuie să fie full-text, cu mijloace puternice de
căutare. Totuşi, dacă EE reprezintă nişte
produse finite, BE trebuie să fie asigurate cu
posibilităţi de introducere şi eliminare a
obiectelor informaţionale, de integrare a lor, de
restructurare şi alte operaţiuni similare. Pot fi
evidenţiate următoarele particularităţi ale BE:
• caracterul păstrării informaţiei pe
profiluri, adică existenţa unui concept
101
 INFORMATICĂ
de formare a spaţiului informaţional
accesibil utilizatorului;
• inventarierea, în special catalogarea
obiectelor şi altor îmbinări ale
acestora, care formează acest spaţiu
informaţional.
Asupra conceptului de EE şi BE şi, de
asemenea, asupra asigurării lor cu soft, o
influenţă substanţială o exercită cerinţele
legate de prezentarea şi posibilitatea utilizării
informaţiei. Tot spaţiul informaţional al EE şi
BE, accesibil utilizatorului, trebuie să fie
prezentat ca o totalitate, un ansamblu de
obiecte independente. În calitate de acestea, în
multe cazuri, pot servi documentele
electronice.
Prin documentul electronic se subînţelege
o operă finită, care are un autor şi poate fi
univoc identificată. Obiectele informaţionale
pot prezenta opere textuale, imagini,
fonograme, baze de date şi fragmente din ele.
Organizarea spaţiului informaţional, ca
ansamblu de obiecte, şi identificarea lor
univocă sunt necesare pentru asigurarea
navigării eficiente şi executarea unor căutări de
informaţie. În calitate de instrument pentru o
astfel de identificare a documentelor poate
servi descrierea bibliografică a obiectului.
Pentru obiectele de alte tipuri pot fi aplicate
alte procedee de identificare. Sistemul general
de identificare a obiectelor informaţionale şi,
prin urmare, sistemul de navigare în BE, după
părerea specialiştilor, trebuie să se bazeze pe
standardul internaţional „Dublin Core
Metadata”, care în ultimul timp a căpătat o
largă popularitate [4].
Practic, toată informaţia acumulată de
omenire este înregistrată în format tipărit. De
aceea, în prezent şi într-un viitor apropiat,
informaţia tipărită va servi drept sursă de bază
pentru formarea EE şi BE. Cultura lui
Gutenberg a creat un anumit sistem de
simboluri şi reguli de utilizare a informaţiei,
ignorarea acestora în EE şi BE poate duce la
devierea de la tradiţii şi stereotipuri, ceea ce, la
rândul său, poate duce la diminuarea cererii la
astfel de informaţii. De exemplu, practica de
citări şi referinţe, răspândită pretutindeni,
presupune indicarea ediţiei şi numărului
paginii unde se conţine informaţia respectivă.
Prin urmare, pentru ca utilizatorul, în procesul
lucrului cu informaţia electronică, să poată
utiliza un indice de citaţii sau de referinţe
102 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
trebuie să existe o paginaţie care ar corespunde
cu sursa. Ţinând cont de cele spuse, este
nevoie de a păstra unele structuri ale textului-
sursă (divizarea textului în părţi, capitole,
pagini), păstrarea particularităţilor poligrafice
ale lui etc.
Astfel, are loc o contradicţie care trebuie
rezolvată în EE şi BE. Pe de o parte, informaţia
electronică trebuie să reproducă cu maximă
precizie sursa în format tipărit, ceea ce este
uşor de îndeplinit, dacă această ediţie este
prezentată într-un sistem informaţional sub
formă de imagine grafică, faximil. Pe de altă
parte, pentru efectuarea căutărilor este nevoie
de a prezenta informaţia în formă numerică şi
alfabetică, care ar presupune prelucrarea
tuturor caracterelor. Aceasta se poate realiza
prin prezentarea informaţiei-sursă în formă de
fişiere textuale simple. Cu toate acestea,
îndeplinirea concomitentă a acestor condiţii
prezintă o problemă dificilă.
Precum am menţionat, EE şi BE sunt
realizate în formă de sisteme informaţionale de
un anumit tip. Pornind de la aceste scopuri şi
sarcini, care stau în faţa EE şi BE, devine clar
că aceste sisteme informaţionale trebuie să fie
foarte asemănătoare ca tip, caracteristici
tehnice şi posibilităţi funcţionale. La cele din
urmă putem atribui:
• Navigarea prin tot spaţiul
informaţional accesibil, care este prezentat
utilizatorului sub formă de structură logică şi
care organizează toate obiectele informaţionale
ale sistemului şi mijloacele de lucru cu aceste
obiecte (desfăşurarea deplină sau parţială a
acestei structuri, reducerea acesteia până la
nişte elemente prestabilite etc.). Noduri
terminale ale structurii sunt obiectele
informaţionale, pe care utilizatorul le poate
afişa pe ecran nemijlocit din această structură.
• Căutarea lexicală – o căutare
informaţională după o formulare lexicală liberă
a limbajului. La definirea condiţiilor de căutare
trebuie să se utilizeze operatorii ŞI, SAU, NU
şi operatorii de plasare în context, care ţin cont
de consecutivitatea operatorilor.
• Căutarea după caractere/simboluri –
este un alt tip de căutare lexicală, unde în
calitate de unitate lexicală apare o anumită
consecutivitate de simboluri admisibile, de
exemplu, date calendaristice.
• Căutarea după atribute – căutare
informaţională a obiectelor după semnificaţia
 INFORMATICĂ
caracteristicilor acestora. Pentru obiecte
textuale aceste caracteristici pot fi „autorul”,
„denumirea”, „locul editării”, „data editării”
etc. Căutarea atributivă trebuie să permită
utilizarea operatorilor logici ŞI, SAU, NU şi,
de asemenea, posibilitatea efectuării căutării
după două sau mai multe caracteristici
concomitent.
• Drept rezultat al căutării lexicale,
căutării după simbol sau după atribut, poate fi
totalitatea obiectelor informaţionale, valorile
caracteristicilor cărora ar corespunde
condiţiilor de căutare. Rezultatele căutării, ca
şi alte liste formate în cadrul unui sistem,
trebuie să permită sortarea după valorile
oricărui câmp, care este definit drept câmp-
cheie.
• Vizualizarea conţinutului unui obiect
informaţional şi al structurii lui: consecventă
(de ex., pagină cu pagină) şi selectivă (trecerea
la oricare pagină predefinită sau la oricare
element, reflectat într-o structură). În acest caz,
structura şi textul trebuie să fie sincronizate –
orice schimbare de poziţie în cadrul unei
structuri trebuie să ducă la schimbarea locului
în text şi invers. Regimul de lucru cu mai
multe ferestre permite utilizatorului să vadă
concomitent pe ecran ferestre cu un conţinut
diferit.
• Afişarea concomitentă pe ecran (în
diferite ferestre) a textelor din două publicaţii
diferite sau a două exemplare ale aceleiaşi
publicaţii.
• Manipularea cu structura obiectului
informaţional este similară cu structura
întregului spaţiu informaţional.
• Întreţinerea aparatului legăturilor
hipertextuale şi hiper media, care oferă
utilizatorului trecerea operativă de la un obiect
sau un element al acestuia la un alt obiect sau
element legat de el. În acelaşi timp, se admite
existenţa legăturilor de tipul „unu-la-unu” şi
„unu-la-mai multe”.
• Înregistrarea/evidenţa unei sesiuni de
lucru a utilizatorului cu sistemul şi posibilitatea
trecerii la orice stadiu anterior al sistemului.
• Efectuarea de către utilizator a
ajustărilor sistemului (setarea ferestrelor după
o anumită configurare, mărimea fontului etc.)
• Marcarea fragmentelor din textul
obiectelor informaţionale şi posibilitatea
trecerii operative la ele.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
• Exportul informaţiei dintr-un sistem cu
referire la sursă (EE sau BE propriu-zisă şi
obiectul informaţional din care este copiată
informaţia).
O parte din cerinţele enumerate presupune
că aceste sisteme informaţionale operează cu
informaţia marcată într-un limbaj de tip
SGML, ceea ce la rândul lui impune unele
condiţii pentru tehnologia prelucrării
informaţiei şi încărcarea acesteia în sistem.
Trebuie prevăzută şi posibilitatea construirii în
cadrul sistemelor a unor obiecte informaţionale
complexe din unele simple după caracteristici
şi identificatoare. În acest caz, obiectul
complex nou posedă o structură care include
structura componentelor care îl constituie.
Cu toate acestea, între sistemele EE şi cele
ale BE există şi deosebiri importante. Dacă EE
prezintă în sine un produs finit, care nu
presupune dezvoltare, atunci BE este un sistem
deschis pentru completarea si eliminarea
obiectelor informaţionale, reorganizarea
structurii spaţiului informaţional, schimbarea
sistemului de legături interne. A doua
deosebire este legată de faptul că BE trebuie să
aibă posibilitatea să folosească activ
informaţia, accesibilă prin reţeaua de
telecomunicaţii.
Importanţa evidentă şi perspectiva
pozitivă a activităţii de creare şi de utilizare a
BE şi necesitatea coordonării activităţii
diverselor organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale de creare a BE dictează
necesitatea elaborării unui program special de
creare a acesteia. În continuare sunt expuse pe
scurt propunerile privind scopurile, obiectivele
şi conţinutul lucrărilor în cadrul acestui
program.
Scopurile programului de creare a BE
sunt:
• asigurarea accesului cetăţenilor la
resursele informaţionale în domeniul ştiinţei,
culturii, educaţiei şi sănătăţii;
• sporirea calităţii educaţiei la toate
nivelurile cu ajutorul utilizării tehnologiilor
informaţionale moderne;
• difuzarea informaţiilor privind
performanţele tehnico-ştiinţifice;
• păstrarea unor colecţii de arhivă şi
muzeu, deosebit de valoroase, prin crearea
copiilor lor electronice.
103
 INFORMATICĂ
Obiectivele programului de creare a BE
sunt:
• crearea şi oferirea spre utilizare în masă
a fondurilor (colecţiilor) BE în baza resurselor
informaţionale care au o deosebită importanţă
socială;
• crearea sistemului de coordonare a
proiectelor interdepartamentale, de ramură şi
locale privind crearea BE în Republica
Moldova;
• definirea principiilor generale de sistem
şi organizare privind crearea şi funcţionarea BE,
destinate rezolvării obiectivelor sociale, tehnico-
ştiinţifice, educaţionale şi culturale;
• elaborarea arhitecturii, asigurarea
mijloacelor logico-lingvistice şi informaţional-
tehnologice pentru funcţionarea BE.
Conţinutul lucrărilor referitoare la
programul de creare a bibliotecii electronice în
domeniul asigurării cadrului legislativ pentru
funcţionarea BE include elaborarea
propunerilor de perfecţionare a actelor
normative în vigoare sau a celor care urmează
a fi adoptate în ceea ce priveşte:
• statutul BE ca a unei părţi componente
a resurselor informaţionale de stat;
• asigurarea dreptului de acces la BE
pentru cetăţeni şi organizaţii;
• asigurarea securităţii informaţionale a
BE;
• protejarea dreptului de autor şi a altor
forme de proprietate intelectuală în procesul
funcţionării BE;
• drepturile, obligaţiunile şi responsabili-
tăţile participanţilor la constituirea BE;
• ordinea completării fondurilor BE din
resursele informaţionale de stat şi din sursele
extrabugetare.
În domeniul managementului şi
finanţării programului de creare a BE:
• crearea organelor de dirijare a
programului de creare a BE şi asigurarea
funcţionării lui;
• coordonarea cu programele naţionale,
departamentale şi locale în domeniul
informatizării;
• organizarea colaborării internaţionale;
• organizarea controlului utilizării
mijloacelor alocate din buget;
• organizarea activităţii de atragere a
mijloacelor extrabugetare.
104 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
În domeniul creării fondurilor
(colecţiilor) BE:
• determinarea cerinţelor faţă de
componenţa tematică şi tipologică a BE în
baza criteriilor importanţei lor sociale, precum
şi a gradului de adaptare a resurselor
electronice;
• formarea unei colecţii reprezentative a
fondurilor electronice ale BE în baza resurselor
electronice informaţionale deja existente;
• organizarea digitizării documentelor
de importanţă naţională;
• organizarea completării fondurilor BE
în baza ediţiilor tipărite în format electronic.
În domeniul elaborării mijloacelor de
asigurare logico-lingvistică a BE:
• determinarea componenţei şi
elaborarea variantelor şi formatelor standard de
prezentare a principalelor tipuri de date în BE
(baze de date relaţionale, full-text, grafice,
documente multimedia şi alte date) şi a
codurilor;
• elaborarea arhitecturii sistemului de
metadate al BE, principiilor şi tehnologiilor
aplicării acestei arhitecturi;
• crearea lexicoanelor/vocabularelor,
clasificatoarelor şi a altor mijloace de asigurare
lingvistică;
• alegerea şi crearea mijloacelor de
prelucrare automatizată a datelor în limbaj
natural, a datelor grafice şi multimedia.
În domeniul asigurării tehnologico-
informaţionale a BE:
• elaborarea şi standardizarea mijloa-
celor tehnologico-informaţionale de pregătire
şi introducere în BE a documentelor şi tipurilor
principale de date;
• elaborarea tehnologiei de conservare a
masivelor voluminoase şi supravoluminoase în
BE, arhivarea lor şi asigurarea accesului la ele;
• alegerea sau elaborarea mijloacelor
tehnologico-informaţionale tip pentru BE;
• alegerea sau elaborarea mijloacelor
tehnologico-informaţionale de protecţie a
informaţiei în BE;
• elaborarea sau determinarea cerinţelor
faţă de sistemul de navigare sau interfaţa de
utilizator a BE;
• alegerea sau elaborarea protocoalelor
şi standardelor pentru asigurarea compatibili-
tăţii resurselor tehnologico-informaţionale ale
BE;
 INFORMATICĂ
• selectarea sau elaborarea mijloacelor
tehnologico-informaţionale de dirijare a BE.
Cea mai importantă sarcină a bibliotecii
este păstrarea şi asigurarea accesului
utilizatorului la toate genurile de documente.
Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale a
creat premise pentru realizarea acestei
probleme prin transferarea informaţiei în
formatul electronic, prin crearea noilor tipuri
de documente, prin asigurarea unor noi forme
de păstrare şi transmitere a informaţiilor.
Crearea bibliotecii electronice va contribui la
sporirea operativităţii şi a calităţii servirii
utilizatorilor.
Bibliografie:
1. Lancaster, F.W. Libraries and
librarians in the age of electronics. -
Washington: Information Resources
Press, 1982.
2. Marcum, D. Requirements for the
future digital library // The journal of
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
academic librarianship. – 2003. – Vol.
29, № 5. – P. 276–279.
3. Moyo, L. Electronic libraries and the
emergence of new service paradigms //
The electronic libraries. – 2004. – Vol.
22, № 3. – P. 220–230.
4. Антопольский, А.Б., Перли Б.С.
Направления и перспективы сотруд-
ничества электронных библиотек
России // Библиотеки и информа-
ционные ресурсы в современном мире
науки, культуры, образования и
бизнеса, 12 Международная Конфе-
ренция „Крым 2005”.- Москва:
ГПНТБ, 2005
5. Багрова, И.Ю. Электронная
библиотека // Библиотековедение. –
2005. – №4. – С.50–57.
Recenzent: conf. univ. dr. N. Ţurcan
105
 INFORMATICĂ

POTENTIALITIES OF THE MODERN CORPORATE INFORMATION SYSTEM

FOR INCREASING COMPANY’S COMPETITIVENESS

Head ass. prof. Ph.D. Petya POPOVA,

Tsenov Academy of Economics

Modern information technologies (IT) improve the corporate information system (CIS) and lead to
a quantitatively new stage in its development. Based on them CIS gets a multi-aspectual potential for
improving companies’ competitiveness. Among the most essential aspects of this potential are the
possibilities for: improving the methods of a company’s resources management, participation in the
electronic market, defining new business strategies, changes in the value chain, creating a new value,
innovations, changes in the organization of labour and direct economies of expenses.

I company’s resources managed with the help of

The open IT improve the methods of a
company’s resources management, ensuring a
possibility for the processes of planning the
production to report not only on the resources
of the company (material, financial,
production) but also on the consumers’
demand on the market.
The improvement of the company’s
resources management methods can be viewed
based on the evolution of CIS, as it represents
the main stages of this evolution. We view CIS
as a formalized model of the company’s
business, which contributes to the formation of
a vision about the current state of the
management information service and this
vision most accurately and trustworthily
reflects the processes in the company and
catches the development trends.
The evolution of the computerized IS
moves in two directions. On the one hand, they
develop as a result of improving the instruments
for decreasing the cost of labour when creating
and maintaining information, which is reached
via an extending specialization, standardization
and cooperation. On the other hand, they
develop as a result of the emergence of new
means and methods for collecting, processing
and rendering of information, i.e. the emergence
of IT.
IS
IC MRP MRP II ERP
CSRP
SCM
IRP
1960 1970 1980 1990 2000 2005
Fig. 1 Chart of the development of IS,
according to the type of the managed resources
Fig. 1 represents the development of IS in
time according to the type and range of the
IT. As a first step in the development is
defined the IC system, managing resources on
the specification of articles. MRP (Material
Requirement Planning) manages the planning
of the needs of materials. CRP (Capacity
Requirement Planning) manages the planning
of the production powers. MRP II
(Manufacturing Planning) manages the
planning of production as MRP II = MRP
+CRP. ERP (Enterprise Resource Planning)
manages the whole production activity. SCM
(Supply Chain Management) manages the
chain of deliveries, e.g. it automates the
management of chains, on which the goods
from raw materials become finished articles
and then via the system of sales they reach the
ultimate consumer. IRP (intelligent Resource
Planning) is a perspective conception, by
means of which the methods of a company’s
resources management will improve based on
systems for management of knowledge and
neuronic networks.
The technical basis for the development of
ERP systems is formed by the technologies
and the components of the company’s local
network (LAN). LAN integrates all internal
sources of information and in this way it
creates an opportunity for realizing the
conception of integrated planning of the
company’s resources (ERP). Due to ERP is
formed the idea of the integrated company’s
decisions, which cover and bind the planning
and management of all spheres of the
time
company’s activity, including the production
powers, material and financial resources.
The open technologies and Internet and
extranet in particular connect the ERP system of
the company with the external sources of
information: IS of clients, IS of providers, IS of

106 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 INFORMATICĂ
business partners, various public IS and public
databases. In this way a possibility is ensured
for integrating of all components of the value
chain and respectively a possibility for planning
the resources of the company at a much higher
degree of reporting more factors for production.
Production is already planned not only on the
basis of the company’s resources, but also on
the basis of market’s needs. The conception
CSRP (Customer Synchronize Relationship
Planning) is realized for synchronizing the
production with the clients.
II
Modern IT help the formation and
participation of companies in a new type of
market on the basis of Internet and Web-
technologies – electronic market. In this
market all participants, products and processes
are fundamentally changed. Using the
comparative approach we can compare the
electronic market to the market with perfect
competition. Traditionally, the model of the
market with perfect competition is used as a
basis for analysis of the company’s
competitive behaviour and estimating the
economic efficacy. In the market with perfect
competition the trade article is manufactured
for a consumer, who wishes to pay the
respective minimal costs and profit to the
manufacturer and neither the manufacturer nor
the consumer can influence the conditions for
supply and demand.
The perfect competition suggests the
presence of a number of conditions1.
Practically, however, these are conditions,
which are rarely met together. The free
entering into the market is often restricted by
requirements for large investments for
production and development activity;
1
Conditions of perfect competition: 1. Presence
of a great number of sellers and buyers acting
independently from one another, who supply and
buy homogeneous production and can’t influence
the market individually. 2.Homogeneity of
production and production factors, due to which
sellers don’t have the possibility to prefer one or
another seller or factor – i.e. there is no production
diversity. 3.Free access to each branch and market
and free entering and leaving them – i.e. there are
no entry barriers. 4.Transparancy and complete
information about the market – i.e. presence of
“perfect information”.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
advertisement on its part influences the
behaviour of buyers and creates for the buyers
a certain market power; the competitive effect
on prices can be restricted, when the
companies sell products with proven
trademarks and quality; in the real market both
buyers and sellers have restricted information
about the demanded and supplied quality of the
products, about prices, etc. The electronic
market looks like the market with perfect
competition mainly for the lowered entry
barriers and the possibility for searching
and getting “perfect” information about the
products and services.
There are numerous factors, which
traditionally influence the result of the firm’s
activity, like: size of the firm, quality of
production, trademark, advertisement,
consumer’s access to information, etc. In the
electronic market these factors change their
traditional role and give rise to a number of
questions. In the physical market, the factor
size of the firm to a great extent defines the
success of its activity. This is due to the better
possibilities for access to big markets,
economies of scale, etc. The virtual space, in
which the firms are situated, makes the
physical differences in size hardly noticeable.
On this basis a number of economists
developed the idea that the “electronic market
is a great equalizer, which puts the big and
small firms on equal footing”2. That’s how the
theory of “virtual equality” was created,
according to which on the Internet, everybody
who has a Web-page can look like a big
company and practically can provide the same
level of technical aid and maintenance to
clients …”3 The size of the company, in our
opinion, doesn’t lose its role in the virtual
space, because it finds other signs of activities.
Every company with a trademark formed and
proved in the physical market and with a
reputation carries them to the virtual market. A
proof of this is that the most famous
trademarks are sold in the virtual market as
well as in the physical market.
The idea of “virtual equality” has a certain
reason and it can be referred mainly to the
2
Choi, S., A. Whinston, D. Stahl, Economics of
Electronic Commerce, Macmillan Technical
Publishing, 1997, p.446.
3
Above cited.
107
 INFORMATICĂ
equal access, which the companies different in
size have to the electronic market.
Another characteristic of the new market
is the possibility to search for information. In
the electronic market the automatic indexing
and the technologies for cataloguing ensure
collecting and presenting information at lower
costs and facilitate the search. By means of the
search services are ensured funds for the
advertisement of one’s own Web-sites and
access to other sites. Thus “ideal” information
for products and services is ensured, which is
beneficial to all parties of the trade process. As
a result the buyers can get a product, which
corresponds to their preferences better, instead
of a product of an average taste, and for the
tradesmen this is a way to acquire more
information about the customers’ preferences.
III
The competition between the companies
lies in the five dimensions of business1:
interactions, time, space, products and
interrelations. Using various models of
interaction, the companies compete in time and
space with the aim to manufacture products or
services, through a chain of interrelations.
Every technological revolution gives a new
interpretation of these dimensions. Modern IT
are the means through which is realized the
next expansion of business towards a greater
independence of the objective conditions and
more effective forms of interrelations, products
and services.
The firms look for ways to decrease the
time necessary for the supply of their articles,
especially the time for search and supply of
information using intranet networks in order to
speed up the processes inside the firm and
extranet networks for access of those who are
outside the organization. The geographical
distances lose their importance in the virtual
space thanks to the Internet technologies,
which ensure access to the global market, and
the hyperlinks to the firm’s Web page, situated
at proper places in the cyberspace and included
in different types of directories, facilitate the
connection of the client. The IT change the
1 2
Riggins, F., A Framework for Identifying
Web-based Electronic Commerce Opportunities,
Journal of Organizational and Electronic
Commerce, 1999, Vol. 9, No 4, p. 297.
108 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
structure of interrelations between the
participants in the online business. The newly
appearing firms have the same access to the
market as those, which have already gained
recognition, because the expenses for access
and virtual presence are relatively low. The
multimedia aspects of the Web technologies
enable the creating of completely new products
and services, and the interrelations in the firm
as well as those with the clients, suppliers and
business partners are improved by the Internet
technologies.
In order to assess the potentialities of the
modern IT for increasing the competitiveness
of the company we will study how these
technologies are present in the main business
strategies for gaining advantages before the
rivals. The connection between the competitive
advantages and their supporting business
strategies are developed by M. Porter2.
The author defines a model of “the five
forces”1. Through this model is assessed the
influence of the competition (the five forces in
the competitive struggle) on the business of a
firm. Porter emphasizes that IT can be used to
change the balance of the forces in an industry
through different techniques (commitment with
clients, creating barriers in front of new
participants, etc.) as well as to transform the
business or to lead to creating new products
and even new enterprises.
The five forces of the competitive struggle
in an industrial sector are: (1) the existing
rivals in industry, (2) the emergence of new
rivals, (3) the emergence of product
substitutes, (4) the clients, (5) the suppliers.
Through determining the possible influences of
the introduction of modern IT on each of these
forces can be found out how they will
influence the industrial sector (the
environment), in which the firm’s business is
and how exactly they will influence
(positively/negatively) on the given firm.
Generally, regarding the existing rivals in
industry, the access to the Internet enables us
to make comparisons on a global scale, which
finds expression in increasing the number of
participants in a market, and thus increases the
Porter, M., Competitive Strategy, Techniques
for Analyzing Industries and Competitors, The Free
Press, NY, 1980, pp. 15-16.
1
Above cited.
 INFORMATICĂ
competition. Regarding the emergence of new
rivals, the open standards of modern IT can
facilitate the entering into new markets and
winning clients from other parts of the world.
About the emergence of product substitutes the
new Internet technologies enable the
companies to develop product substitutes for
other markets, as well as to introduce new
substitutes for the market in which they act.
Regarding the clients the value chain is
integrated and shortened, the producers being
directly connected with the clients and the
traditional mediators are eliminated. Regarding
the suppliers the benefits reflect the benefits
for the clients.
The main business strategies ensuring
competitive advance are leadership in
expenses, differentiation and focusing.
The first strategy – leadership in expenses
aims to minimize production, management,
etc., expenses in order to reach a price lower
than that of the rival and to take hold of a
greater market share. Modern IT can aid the
leadership of a firm through:
• direct economies of using socially
maintained infrastructures – Internet,
public databases, decreasing of stock
supplies, etc.;
• cheaper and “rich” promotion of
products and services (online
catalogues, online brokers and
personalization of promotions);
• cheaper channels of distribution
(Internet as a channel for accepting
orders for physical goods and as a
channel for accepting orders and
delivery of digital goods).
The second strategy – differentiation aims
to differentiate the products and services of the
company from those of the rivals.
Differentiation can be reached through creating
products unique in their quality and ways for
serving the clients, an image of the company
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
and purposeful advertisement, presenting of
detailed information for the products, on which
basis the buyer can form their decision.
Modern IT can ensure instruments for reaching
differentiation through: decreasing the time for
delivery of products, services and the
information about them; extra services (the
technologies of intelligent agents, supporting
systems, which personalize the services,
discussion groups, answers to “frequently
asked questions”, feedback); innovations of
products, of ways for advertising, for ordering
and delivery; collecting of information, on
which basis is made the personalization of
goods and services.
Through its third strategy – focusing, the
firms concentrate their activity around one or
several narrow market segments and supply
them with products and services maximally
reaching their sought consumer value. Modern
IT are able to provide instruments for
realization of the discussed strategy by
improving the interrelations with clients and
their service (maintenance and analysis of the
clients’ database, formation of knowledge for
the needs and preferences of each client).
***
The informatization of the modern
business has a total character. It leads to
“opening” of the inner business environment
and changes the forms, methods and
instruments for doing business. CIS, built on
the basis of the modern IT, ensures the firms
vitality in the present business conditions of
globalization and incessantly increasing
competition. This system has a considerable
and multi-aspectual potential for improving the
firm’s activity in the direction of giving new
opportunities to management and production,
increasing their efficacy and for reaching the
strategic aims of the company.
109
 INFORMATICĂ

MODELUL DE CALCUL AL RISCULUI

«NEEXECUTĂRII PORTOFOLIULUI COMENZILOR LA TERMENUL FIXAT»
ÎN PROGRAMUL DE ANALIZĂ ŞI PRONOSTICARE
A RISCURILOR DE ANTREPRENOR

Drd. Vadim SARDAC, ULIM

In article is described functioning(working) the system of the calculation and analysis business risk
on enterprise. The Author is revealled intercoupling the work division and way of the passing to
information necessary risk for calculation. The Broughted model of the calculation of the risk was
created and approved on actual given collected on enterprise. Since in models is used determined set
data, that was accordingly designed forms to categorizations given with provision for possibility of their
reception on concrete enterprise, for simplification of the sample initial given for analysis.

Economiştii şi managerii contemporani matematică, care au permis de a soluţiona

consideră că cunoştinţele ştiinţifice sunt
deosebit de valoroase pentru practică, dacă ele
se bazează pe noţiuni teoretice care corespund
datelor empirice.
Modelele de calculare a riscurilor,
prezentate mai jos, au fost elaborate şi aprobate
pe date reale acumulate de la întreprinderi.
Deoarece în fiecare model e folosit un anumit
set de date, au fost corespunzător elaborate
forme de clasificare a datelor, ţinând cont de
posibilitatea colectării lor la o întreprindere
concretă, în scopul simplificării procesului de
selectare a datelor primare pentru analiză.
În procesul elaborării modelelor au fost pe
larg aplicate metode de programare
sarcinile pronosticării situaţiei, conform
datelor faptice, primite prin metode statistice.
Sarcinile programării matematice constau în
găsirea minimului şi maximului de funcţii date,
în procesul impunerii restricţiilor la mărimile
variabile. În descrierea acţionării modelului au
fost prezentate doar formulele de calcul de
bază, formulele de conversie a mărimilor, de
grupare a datelor, mecanismele de selectare a
datelor din baza electronică.
Mai jos este prezentată schema procesului
de automatizare şi selectare a datelor statistice
ale operaţiilor de producţie şi administrare, în
scopul realizării posibilităţii analizei pe scară
largă a activităţii de producere (figurile 1, 2).

Figura.1. Schema automatizării operaţiunilor de producere

110 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 INFORMATICĂ
CONTABILITATEA
ELABORAREA
PRODUCŢIEI
ADMINISTRARE
A BAZELOR DOCUMENTELE
DE DATE PRIMARE
Informaţia de la
subdiviziunile eliminate
PRODUCEREA
INTRANET/
INTERNET
CALCULAREA ECONOMIE
RISCURILOR ŞI FINANŢE
Figura 2. Schema interacţiunii modulilor programaţi
Descrierea unor moduli:
- Modulul «Instrumentele controlului»
permite de a primi în mod operativ unii
parametri economici, precum sunt:
câştigul, venitul, cheltuielile, rentabilitatea,
care caracterizează eficacitatea lucrului cu
contragentul prezent, marfa dată ş.a.m.d.
Informaţia primită permite de a estima
situaţia şi de a pune corect accentele în
chestiunile planificării operative.
- Modulul «Contacte şi însărcinări»
serveşte pentru abordarea şi evaluarea
ulterioară a termenelor şi eficacităţii
executării sarcinilor, permite de a
reglementa şi sistematiza informaţia de
lucru curentă în proporţiile întreprinderii.
- Modulul «Calculul riscurilor» serveşte
pentru analizarea informaţiei primare
privind procesele ce se desfăşoară la
întreprindere cu calcularea ulterioară a
riscurilor. În baza datelor primite se alege
o variantă optimă, care se examinează în
procesul adoptării deciziilor
administrative. Concomitent se urmăreşte
şi procesul de executare a măsurilor
preventive, orientate spre minimalizarea
pagubei în urma riscurilor depistate.
Modelul de calculare a riscului
«Neexecutării portofoliului comenzilor la
termenul fixat»
Acest risc se examinează în ansamblu cu
riscul reţinerii îndeplinirii de către parteneri a
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
SALARIUL
ŞI CADRELE
MARKETING
REŢEAUA
DE DILLER
ÎNSĂRCINĂRI
ŞI CONTRACTE
INSTRUMENTELE
CONTROLULUI
obligaţiunilor contractuale curente. El constă în
posibilitatea suportării de către producător a
pierderilor, din cauza nerespectării orarului
furnizărilor, efectuării lucrărilor de către parteneri.
Reţinerea îndeplinirii de către parteneri a propriilor
obligaţiuni contractuale poate avea loc atât din vina
acestora, cât şi din cauza neîndeplinirii de către
contragenţi a obligaţiunilor faţă de dânşii (de
exemplu, de către întreprinderile de transport şi
expediere ş.a. în legătură cu furnizarea mărfurilor
sau de către bănci în procesul de achitare pentru
producţie).
Motivele apariţiei riscului: o situaţie
neprevăzută la furnizori; imposibilitatea tehnică de
lansare a producţiei necesare pentru întreprindere;
imposibilitatea îndeplinirii condiţiilor contractului;
hotărârea furnizorului cu privire la rezilierea
contractului şi schimbarea consumatorului; decizia
furnizorului cu privire la schimbarea condiţiilor
contractului (termenele, preţurile, volumele,
cerinţele faţă de calitatea producţiei furnizate);
cazurile de avarii.
Factorii riscului: instabilitatea generală a
situaţiei social-economice; lipsa obligativităţii
condiţiilor de drept şi de contract; neregularitatea
ritmului de inflaţie; majorarea preţurilor în unele
ramuri şi regiuni; neregularitatea dinamicii
veniturilor la diferite pături sociale ale populaţiei;
insuficienţa de mijloace la întreprinderi pentru
compensarea majorării preţurilor de către furnizor.
111
 INFORMATICĂ

Schema generală de calculare e redată în Figura 3.

Modelul calculării riscului „Neexecutării portofoliului comenzilor la termenul fixat”

Sistemul de analiză Sistemul calculării riscului

Analizarea datelor referitoare Calcularea probabilităţii medii calculate a

la contractele semnate de livrare neîndeplinirii obligaţiunilor în termen stabilit
a producţiei şi materialelor şi a reţinerii medii a furnizării materialelor

Selectarea datelor referitoare la toţi furnizorii Probabilitatea Mărimea reţinerii

de materiale la întreprindere executării contractelor medii calculate
în termene fixate referitoare la furnizor
referitoare la furnizor
Selectarea statisticii privitoare la contractele
de furnizare de acum realizate

Calcularea probabilităţii şi mărimii livrării

Calcularea contractelor Calcularea mărimii materialelor la depozit la momentul achitării
pe marginea cărora reţinerii cu toţi furnizorii
au fost comise reţineri şi materialelor
în livrări furnizate
Calcularea mărimii Probabilitatea medie
partidei de materiale calculată a prezenţei
pentru o zi de întârziere materialelor
Determinarea cantităţii totale a materialelor, la depozit, ţinând cont
furnizate în baza tuturor contractelor până de stocuri
la data achitării

Calcularea probabilităţii riscului în general

privind portofoliul de comenzi

Calcularea procentului executării comenzilor

în general

Calcularea riscului

Calcularea probabilităţii executării comenzilor,

reieşind din cantitatea şi probabilitatea prezenţei
materialelor la depozit

Determinarea pierderilor, pe care le va suporta

întreprinderea, dacă nu-şi va îndeplini
obligaţiunile în faţa cumpărătorului în termen
fixat, conform mărimilor amenzilor
şi penalităţilor pentru întârziere

Figura 3. Schema modelului de calculare a riscului

«Neexecutării portofoliului comenzilor la termenul fixat»

Etapele principale ale implementării folosesc: contractele cu privire la procurarea

modelului prezent de calculare a riscului sunt
asemănătoare etapelor descrise mai sus:
Prima etapă. Acumularea şi analiza
datelor
Prevede acumularea statisticii privitoare la
fiecare gen de producţie realizată şi emblemele
materialelor procurate; în acest scop se
materialelor, pe marginea fiecărui contract
analizându-se periodicitatea furnizărilor şi
amenzile în cazul expirării termenului de
furnizare, inclusiv informaţia despre producţie
– normele consumului de materiale pentru
fabricarea ei. În cazul folosirii datelor
referitoare la furnizarea materialelor de la un

112 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006

 INFORMATICĂ
furnizor concret, de asemenea, are loc analiza
datelor privind furnizarea materialelor în
termen şi a mărimii reţinerii în fiecare din
contractele îndeplinite, ceea ce va permite a
formula o concluzie cu privire la fiecare
furnizor despre mărimea reţinerii medii în
timpul realizării obligaţiunilor asumate de el.
Această informaţie se acumulează,
totodată, se calculează numărul contractelor,
decontările cărora au depăşit termenul prevăzut
în contract şi existenţa contractelor, decontarea
cărora încă nu a fost închisă, iar termenul de
decontare a expirat.
Etapa a doua. Calcularea riscului
În baza datelor acumulate se calculează:
- portofoliul comenzilor de realizare a
producţiei,
- pachetul de contracte privind
furnizarea materialelor întreprinderii,
- deficitul de materiale, adică valoarea
materialelor solicitate, necesare pentru
executarea portofoliului de comenzi
existent, ţinând cont de prezenţa reală
a producţiei şi a materialelor la
depozite în momentul calculării,
- se analizează statistica referitoare la
fiecare furnizor, apoi, reieşind din
pachetul contractelor încheiate cu
privire la furnizarea materialelor, se
calculează valoarea livrări materialelor
la întreprindere în ziua decontării cu
probabilitatea, care depinde de
valoarea reţinerii medii a furnizării
privitor la fiecare dintre furnizori ai
materialului prezent,
- se determină cantitatea fiecărei
denumiri a producţiei, care poate fi
confecţionată în termen cu o
probabilitate corespunzătoare. Pe
lângă aceasta, probabilitatea executării
portofoliului comenzilor la termenul
fixat, în ce priveşte materialele şi
producţia fabricată se află, deja, în
depozit la momentul decontării, se
acceptă echivalenţa unei unităţi,
- şi, în încheiere, se determină procentul
total al executării portofoliului
comenzilor în termenul fixat, precum
şi probabilitatea generală a fabricării,
iar în baza datelor privind amenzile în
cazul neexecutării contractelor în
termenul stabilit se calculează
mărimea pierderilor, pe care le va
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
suporta întreprinderea cu o
probabilitate determinată anterior.
Etapa a treia. Alegerea contragenţilor şi
condiţiilor acceptabile de furnizare
Cunoscând aceasta, noi de acum putem:
- să încheiem la timp contracte de
achiziţionare a materialelor suplimen-
tare necesare şi prin aceasta să reducem
deficitul materialelor;
- sau la momentul oportun să renunţăm
la încheierea contractelor de furnizare a
producţiei până la momentul când vom
fi în stare s-o fabricăm;
- sau din timp să negociem modificarea
condiţiilor, stipulate în contractele
semnate anterior, pentru a micşora
mărimea pierderilor din cauza
nerespectării lor în termenele fixate.
Analizând cu cine şi pe ce sumă de bani
am încheiat de acum contracte sau intenţionăm
să le încheiem, privind achiziţionarea
materialelor şi condiţiile contractului
referitoare la furnizarea producţiei, apare
posibilitatea de a planifica primirea
materialelor în termene fixate şi – în legătură
cu aceasta – de a rectifica periodicitatea livrării
producţiei, precum şi de a cheltui mijloace
pentru achiziţionarea materialelor.
În acest caz, conducătorul va fi în stare să
sustragă mijloace pentru scopurile
întreprinderii, în plus, reducând la minimum
riscul zădărnicirii livrărilor producţiei în
termenele stabilite din cauza insuficienţei
materialelor pentru fabricarea producţiei.
Aşadar, am calculat doi indici de bază –
probabilitatea şi mărimea pierderilor – în baza
cărora se compară în viitor una sau alta
combinaţie a încheierii contractelor, conform
principiului: vom reduce pierderile şi vom
micşora probabilitatea apariţiei lor.
Astfel, aplicarea în practică a modelului
elaborat de analiză şi pronosticare a riscului
neexecutării portofoliului comenzilor în termen
stabilit va permite reducerea la minimum a
pierderilor din cauza cheltuirii neeficiente a
mijloacelor, alegând varianta optimă de
consum al mijloacelor pentru achiziţionarea
materialelor şi de încheiere a contractelor cu
privire la realizarea producţiei.
Pentru a automatiza modelul de analiză a
riscului se recomandă de a-l diviza în
următoarele blocuri:
113
 INFORMATICĂ
Primul bloc – verificarea existenţei
datelor privitoare la contractele semnate de
furnizare a producţiei şi de achiziţionare a
materialelor.
Blocul doi – determinarea cercului tuturor
furnizorilor de materiale la întreprindere.
Blocul trei – selectarea datelor cu privire
la contractele de furnizare deja existente.
3.1. – calcularea contractelor, pe marginea
cărora a fost reţinută livrarea materialelor.
3.2. – calcularea mărimii reţinerii şi a
partidelor de materiale livrate.
Blocul patru – calcularea probabilităţii
medii a neîndeplinirii obligaţiunilor în
termenul stabilit şi a reţinerii medii a livrării
materialelor de către furnizor.
4.1. – Probabilitatea executării contrac-
tului în termen stabilit în ce priveşte furnizorul;
⎛ ColC ⎞
Ver = 1 − ⎜ ⎟,
⎝ ContrALL ⎠
unde: Col C – cantitatea contractelor, pe
marginea cărora a fost reţinută furnizarea;
Contr ALL – cantitatea tuturor
contractelor, pe marginea cărora au fost
realizate livrările.
Dacă datele referitoare la furnizor lipsesc,
apoi se acceptă probabilitatea = 0,5 (cu alte
cuvinte, livrarea materialelor în termen fixat
sau cu o probabilitate neechivalentă).
4.2. – Mărimea reţinerii medii în ce
priveşte furnizorul;
Dcp =
∑ (D * M ) ,
∑M
unde: D – reţinerea livrării cu încălcarea
condiţiilor contractului în zile;
M – mărimea partidei materialelor, care a
fost reţinută, în conformitate cu condiţiile
contractului în expresie naturală;
Dcp – mărimea medie calculată a reţinerii
de furnizor a materialelor (în zile).
Blocul cinci – afişarea pe ecran.
Denumirea materialului, cantitatea
materialelor, care sunt de facto la depozit,
luând în consideraţie producţia fabricată.
Blocul şase – determinarea cantităţii
totale a materialelor, furnizate în baza tuturor
contractelor până la data decontării.
Blocul şapte – calcularea probabilităţii şi
mărimii furnizării materialelor în depozit la
data decontării cu toţi furnizorii (V).
114 DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
7.1. – calcularea mărimii materialelor
pentru o zi de reţinere:
M * Ver
Mд = ,
Dis
unde: Dis – diferenţa în zile din ziua
furnizării în conformitate cu contractul până la
data decontării (Dis <= Dср.)
7.2. – Probabilitatea medie generală
calculată a prezenţei materialelor la depozit. Se
ţine cont de materialele care de acum sunt la
depozit şi producţia finită (probabilitatea
mărimii în cauză se egalizează cu o unitate, iar
probabilitatea, calculată anterior privind
furnizorul – cu mărimea partidei de materiale
furnizate la data decontării în conformitate cu
contractele semnate).
Vcp =
∑ (M * Ver + Mst *Ver1) ,
∑ (M + Mst )
unde: Mst – mărimea partidei de materiale
şi producţie (în conformitate cu normele de
cheltuire), care se află la depozit;
Ver1 – probabilitatea prezenţei
materialelor la depozit = 1;
Vcp – probabilitatea medie a prezenţei
materialelor la depozit în data decontării.
7.3. Calcularea procentului executării
comenzii.
Se compară volumul comenzii în
conformitate cu contractele semnate pentru
furnizarea producţiei cu volumul producţiei,
care poate fi fabricată şi se va afla deja în
depozit la momentul decontării.
Blocul opt – calcularea mărimii şi
probabilităţii riscului în general privind
portofoliul comenzilor.
8.1. Calcularea procentului executării
comenzii în general.
8.2. Calcularea probabilităţii executării
partidei de comenzi, reieşind din cantitatea şi
probabilitatea fiecăruia pe tipurile producţiei
calculată anticipat.
8.3. Determinarea pierderilor, pe care le
va suporta întreprinderea, dacă nu va îndeplini
obligaţiunile în faţa consumatorilor conform
portofoliului comenzilor şi amenzilor pe
marginea condiţiilor contractelor (penalităţilor)
pentru reţinerea furnizărilor.
Metodele recomandate de compensare:
diversificarea livrărilor, extinderea
componenţei furnizorilor, crearea rezervelor
financiare sau organizarea liniilor de credit în
 INFORMATICĂ
acord cu banca ce deserveşte în cazul
cheltuielilor neprevăzute, pronosticul dinamicii
preţurilor, implicarea furnizorilor tradiţionali
în activitatea întreprinderii pe calea semnării
contractelor (participarea la profit sau
procurarea acţiunilor), crearea rezervelor de
materiale de asigurare, elaborarea prealabilă a
sistemului de funcţionare a întreprinderilor în
condiţii de căutare a furnizorilor alternativi.
Exemplul calculării riscului «Neexecutării
portofoliului comenzilor la termenul fixat»,
bazat pe date concrete, este prezentat în cartea
de autor: Сардак В., Анализ и прогноз
предпринимательских рисков в переходный
период – Edit. «Litera», 2005 – 120 pag.
Bibliografie:
1. Basovski L.E. Теория экономического
анализа. – M.: Infra-M, 2001. – 222s.
DREPT, ECONOMIE ŞI INFORMATICĂ nr. 1 (9), 2006
2. Greaznova A.G., Fedotova M.A.
Lenscaia S.A. Оценка бизнеса, - M.:
«Финансы и статистика», 2000. –
509pag.
3. Tămpman L.N. Риски в экономике /
sub red. prof. V.A. Şvandara. – M.:
IUNITI-DANA, 2002. - 380 pag.
4. Sardac V.V., Анализ и прогноз
предпринимательских рисков в
переходный период – Edit. "Litera",
2005g. – 120 pag.
5. Ţvetcova E.V., Arliucova I.O. Риски в
экономической деятельности:
Material didactic. – SPb.: IVĂSĂP,
Znanie, 2002. – 64s.
Recenzent: conf. univ. dr. hab. L. Danilcenco
115