Abordarea integrată a curriculum-ului – necesitate, avantaje, limite

Curriculum-ul reprezintă un concept cheie atât în științele educației cât și

în cadrul practicilor educaționale contemporane; există de-a lungul timpului o
mulțime de încercări de definire a acestui concept, care reflectă evoluția și
dezvoltarea continuă a semnificației acestui concept. Dintre multiplele definiții
menționăm:
 definiții largi:
=> Curriculum este văzut mai degrabă prin prisma unei activități și a unei
experiențe decât cunoștințe ce trebuie asimilate și date ce trebuie memorate.
(Hadlow Commitee, 1931)
=> Întregul efort al școlii de a crea, de a atinge rezultatele dorite în școală și în
afara școlii. (Taylor & Alexander, 1958)
=> De fapt, curriculum este ceea ce li se întâmplă copiilor în școală ca rezultat a
ceea ce fac profesorii. Acesta include toate experiențele copiilor și pentru care
școala ar trebui să-și accepte responsabilitatea. (Kansas, 1958).
 definiții restrânse:
=> Termenul curriculum ar putea fi aplicat, considerându-i originea, cel mai
bine programelor de studii și cursurilor pe care elevii le urmează de-a lungul
educației. (Hirst, 1969)
=> Curriculum oficial este un program de experiențe de învățare ce merită a fi
trăite și care este planificat și aplicat în școală. Această activitate este în același
timp deliberată și conștientă: este proiectată să aducă aumite rezultate în
învățarea copilului. (Raynor, 1972).
Componentele curriculum-ului, așa cum sunt ele reținute în literatura de
specialitate, sunt:
1) un sistem de considerații teoretice asupra educatului și a societății,
2) finalități și obicetive,

1
3) conținuturi sau subiecte de studiu selecționate și organizate cu scopuri
didactice,
4) metodologii de evaluare a performanțelor școlare.
Abordarea integrată a curriculum-ului propune apropierea şcolii de viaţa
reală, astfel încât copiii să poată veni în şcoală „cu lumea lor cu tot”. Accentul
se pune pe formarea unor competenţe, atitudini şi valori transversale şi
transferabile, utile pentru dezvoltarea personală şi socială a elevilor.
Din punct de vedere curricular, integrarea înseamnă organizarea, punerea
în relaţie a disciplinelor şcolare, cu scopul de a evita izolarea lor tradiţională;
integrarea mai înseamnă şi „procesul şi rezultatul procesului prin care elevul
interpretează materia care îi este transmisă pornind de la experienţa sa de viaţă
şi de la cunoştinţele pe care deja şi le-a însuşit”.
Termenul de curriculum integrat sau de instruire integrată se referă la o
anumită modalitate de predare, de organizare şi planificare a instruirii care
produce o interrelaţionare a disciplinelor sau a obiectelor de studiu, astfel încât
vine în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale elevilor, ajută la crearea de
conexiuni între ceea ce învaţă elevii şi experienţele lor prezente şi trecute.
La nivelul curriculum-ului, integrarea înseamnă stabilirea de relaţii clare
de convergenţă între cunoştinţele, deprinderile, competenţele, atitudinile şi
valorile care îşi au bazele în interiorul unor discipline şcolare distincte.
Integrarea este un proces divers şi complex, care merge progresiv de la
modelul clasic disciplinar până la disoluţia totală a barierelor disciplinare –
transdisciplinaritatea.
Acest tip de procesualitate şi dinamică disciplinară se petrece în spirală şi
implică: personal specializat, cadru instituţionalizat, limbaj specializat, lucrări
scrise şi critică de specialitate.
Disciplinaritatea presupune existenţa personalului specializat care
activează într-un cadru instituţional bine definit. Curriculum-ul integrat este
prezentat de educaţia organizată astfel încât traversează barierele obiectelor de

2
studiu, aducând împreună diferite aspecte ale curriculum-ului în asociaţii
semnificative care să se centreze pe ariile mai largi de studiu. Predarea şi
învăţarea sunt văzute într-o perspectivă holistică, reflectând lumina reală, care
este interactivă.
Integrarea are mai multe nivele, aceste nivele, descrise mai jos, pot fi
privite ca paşi spre transdisciplinaritate.
Monodisciplinaritatea este centrată pe obiectele de studiu independente,
pe specialitatea acestora, promovând supremaţia disciplinelor formale.
Elementele de integrare pot să apară încă de la acest nivel intradisciplinar, în cel
puţin două moduri:
-inserţie a unui fragment în structura unei discipline; un exemplu îl
poate constitui introducerea, la limba și literatura română, a unui fragment din
proza lui George Topârceanu, pentru o cât mai bună clarificare a problematicii
stilului la autorul menţionat;
-armonizare a unor fragmente independente (aparent) din cadrul unui
obiect de studiu pentru a permite mai buna rezolvare a unor problem pentru
înţelegerea cât mai completă a unui subiect sau pentru dezvoltarea anumitor
capacităţi şi atitudini.
Pluridisciplinaritatea se referă la situaţia în care o temă aparţinând unui
anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline,
acestea din urmă menţinându-şi nealterată structura şi rămânând independente
unele în raport cu celelalte.
Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii
disciplinare, în urma acestei intersectări putând lua naştere noi obiecte de
studiu.
În abordarea interdisciplinară încep să fie ignorate limitele stricte ale
disciplinelor, căutându-se teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot
duce la realizarea obiectivelor de învăţare de grad mai înalt; între acestea se

3
numără şi capacităţile metacognitive, cum ar fi luarea de decizii, rezolvarea de
probleme, însuşirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă etc.
Transdisciplinaritatea reprezintă „punerea în act” a unei axiomatici
comune pentru ansamblu de discipline.
Louis D’ Hainaut distinge, în plan curricular, între transdisciplinaritatea
instrumentală şi cea comportamentală:
-transdisciplinaritatea instrumentală urmăreşte să-i furnizeze elevului
metode de muncă intelectuală transferabile la situaţii noi cu care acesta se
confruntă; ea este orientată mai mult către rezolvarea anumitor probleme, decât
pe achiziţia de cunoaştere „de dragul cunoaşterii”;
-transdisciplinaritatea comportamentală intenţionează, după cum sublinia
D’ Hainaut, să ajute elevul „să-şi organizeze fiecare dintre demersurile sale în
situaţii diverse”.
Integrarea orizontală. Un exemplu îl constituie integrarea geografiei,
ecologiei, educaţiei civice etc., în studierea unei teme care se poate numi
„Educaţia pentru mediul înconjurător”.
Integrarea verticală. Un exemplu clar în acest sens îl oferă integrarea
istoriei, educaţiei civice, etc., într-o temă intitulată „Educaţia pentru drepturile
omului”.
Piloni ai învăţării:
 a învăţa să ştii/ să cunoşti;
 a învăţa să faci;
 a învăţa să munceşti împreună;
 a învăţa să fii;
 a învăţa să te transformi pe tine şi să schimbi societatea.

„Cel mai puternic argument pentru integrarea curriculum-ului este chiar

faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline”. (J. Moffett)

4
 Concluzii

Organizarea învăţării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine

insuficientă într-o lume dinamică şi complexă, caracterizată de explozia
informaţională şi de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor.
O învăţare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice
tradiţionale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului
contemporan.
Integrarea conţinuturilor şcolare este o necesitate şi un deziderat.

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Câmpean A., Chicinaș L., Dragomir M., (2001), Management educațional pentri instituțiile
de învățământ, Ministerul Educației și Cecetării, București
2. Cristea S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera,Litera Internaţional,Chişinău-
Bucureşti
3. Cucoş C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
4. D ’Hainaut L., (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.