Curs I, Psihoterapie 21.02.

2009

CURS 1 - Psihoterapia copilului: Specific, obiective, faze

Psihoterapia copilului s-a dezvoltat iniţial ca ramură a psihoterapiei adultului ,însa a cunoscut o serie
de delimitări datorate cunoaşterii mai profunde a dinamicii dezvoltării personalitaţii.
Carl Rogers vorbea de funcţia sanogenetica ce exista în fiecare persoană şi care aşteaptă ,în
cazul celor cu tulburari psihice, să fie reactivată şi explicându-se astfel, faptul că accesul la această
funcţie poate fi mai uşor în cazul copiilor decât la adult şi pentru că rezistenţele şi mecanismele lor de
apărare nu sunt foarte puternice.
În psihoterapia experienţiala, care ocupă o arie extrem de largă în asistarea copilului şi a
familiei sale, scopul final este de a-l ajuta pe copil să fie conştient de sine şi de existenţa sa în
lume, urmărindu-se deblocarea procesului de evoluţie normală, ajutând copilul să intre în contact cu
nevoile sale neconştientizate, realizarea unei mai bune acceptări de sine ca persoană şi în relaţie cu
lumea.
Psihoterapia va avea astfel un efect pozitiv asupra comportamentului etic al copilului,
responsabilităţii şi a filosofiei lui de viaţa, considerându-se în acest sens, că în baza conştientizării,
autoacceptării şi a dreptului de a fi aşa cum eşti, organismul poate creşte, însă intervenţia forţată
împiedică acest proces.
Psihoterapia îi ajută pe copiii cu tulburări emoţionale, de comportament şi adaptare să işi
înţeleagă sentimentele şi problemele, să îşi rezolve conflictele cu alţi oameni, să încerce noi soluţii la
problemele vechi, în timp ce, treaba terapeutului este sa-i ajute pe copii să vadă lumea din jurul lor aşa
cum este ea în realitate. Se doreşte ca ei să ştie că au posibilitatea să facă alegeri în viaţa lor şi unele
alegeri sunt imposibil de făcut.
De aceea este foarte important ca terapeutul să creeze o relaţie calda şi de incredere cu copilul
astfel încât acesta să se simtă în siguranţă pentru a alege alternative în modul lui de a gândi şi acţiona.
Terapeutul trebuie să fie familiarizat cu tipurile de dificultăţi de învăţare care afectează
copilul,cauzate adesea de factori emoţionali.El trebuie să cunoască lucrul cu dinamica sistemului
familial şi să aibă în atenţie mediul care îl influenţează pe copil -casa, şcoala etc., iar atunci când este
cazul, să se intervină în modificarea mediului în care trăieşte copilul. In acest sens, psihoterapia este
combinată atât cu metode educaţionale cât şi cu tehnici comportamentale.
Pentru a reuşi o relaţie bună cu copilul, terapeutul are nevoie să aibă simţul umorului şi să
permită copilului jucăuş şi expresiv din el să se manifeste liber. Este important ca el să creadă în mod
ferm că fiecare copil este unicat, o persoană valoroasă. Tratamentul copilului porneşte de le nevoile
sale specifice, de la problemele sale emoţionale şi situaţiile obiective în care se află.

Obiectivele procesului terapeutic

Tratamentul fiecarui copil este unic şi diferit, motiv pentru care procesul terapeutic trebuie să
fie un proces foarte flexibil, şi totuşi el urmăreşte o progresie, care are un început, un mijloc şi un
sfârşit; terapetul fiind conştient de această etapizare şi de structura pe care o impune terapiei ce trebuie
tratată într-o anumită ordine.
Toate aceste stadii au ţeluri comune:
-reducerea problemelor emoţionale sau de comportament ale copilului;
-îmbunătăţirea adaptării la şcoală, în familie sau cu egalii;
-îmbunătăţirea stimei de sine.
Fazele procesului terapeutic
1. Scopul primei faze constă în stabilirea alianţei terapeutice într-un mediu securizant care-i permite
copilului să se dezvăluie pe sine. De aceea trebuie să fie o experienţă plăcută pentru copil, pentru ca el
să-şi dorească să revină la cabinet.
Prima întâlnire este momentul stabilirii unei relaţii de încredere cu copilul, este momentul
1
Curs I, Psihoterapie 21.02. 2009
când i se explică copillui confidenţialitatea şi este informat despre ceea ce presupune relaţia
terapeutică. Această confidenţialitate prezintă doua consecinţe importante: în primul rând, copilul
simte că primeşte un respect special şi se va raporta pozitiv la terapie şi, în al doilea rând, copilul va
avea libertatea de a fi deschis cu terapeutul său.
În general, prima sesiune este un moment în care terapeutul încearcă să promoveze stima de sine
a copilului şi valorizarea propriei persoane şi astfel, copilul este lăsat să vorbească despre lucrurile de
fiecare zi sau despre orice altceva vrea el, pentru că aceasta îi va permite să se simtă mai liniştit. Cei
mai mulţi terapeuţi afirmă că este necesar ca atunci când familia vorbeşte despre copil, el trebuie să fie
de faţă, chiar dacă nu-şi spune şi el punctul de vedere; astfel copilul este împiedicat să fantazeze, să se
îngrijoreze cu privire la presupusele lucruri rele ce se spun despre el. Terapeutul nu trebuie să-i
vorbească copilului "de sus", să-l neglijeze sau să-l trateze ca pe un obiect despre care se discută.
Primele sesiuni au şi o valoare diagnostică, în sensul că se strâng informaţii din mai multe surse
(copil, familie, şcoală etc.), apoi se formulează ipotezele şi obiectivele terapeutice. O sursă importantă
de informaţii este observarea relaţiilor dintre părinţi şi copii (şi fraţi eventual) în timp ce ei sunt la
cabinet; primul lucru de observat fiind proximitatea fizică-adică părinţii şi copilul stau împreună sau
separaţi? Dacă stau împreună, se afla în contact fizic şi aparent dependent, legaţi unii de alţii? Dacă
stau despărţiţi, indică aceasta o lipsă a contactului emoţional sau o independenţa sănătoasă? Apoi se
observă dacă copilul se mişca liber prin cameră sau parintele îi controlează comportamentul. Ce reacţie
au părinţii la comportamentul copilului lor? Cere acesta aprobare când vorbeşte? Vorbeşte liber sau
este blocat de prezenţa părinţilor?
Plecând de la aceste informaţii, terapeutul formulează ipoteze cu privire la :
- măsurile educative pe care părinţii le aplică copilului;
- alianţele şi conflictele intrafamiliale;
- comunicările perturbatoare şi dublele mesaje.
Chiar în prima sesiune terapeutul este interesat de motivele pentru care este adus copilul la
cabinet. Cei mai mulţi se îndreaptă spre cabinetul de psihoterapie atunci când situaţia începe să fie
dificilă, uneori chiar insuportabilă, atât pentru copil cât şi pentru părinţi, dar cu toate că părinţii nu sunt
direct afectaţi de comportamentul copilului ei trăiesc disconfort, anxietate sau simt că trebuie să facă
ceva în această privintă. Uneori părinţii işi aduc copii la terapie pentru că aceştia au suferit incidente
traumatice (abuz, molestare, accident, moartea sau îmbolnăvirea cuiva drag) şi doresc să fie siguri că
sentimentele traite de copil nu-l vor coplesi si nu vor avea efecte negative pe termen lung; alteori,
şcoala sau medicul îi îndrumă pe părinţi spre psihoterapie.
Din evaluarea psihologică, anamneza, interviul preliminar cu parinţii şi cu copilul, terapeutul
clarifică 3 tipuri de obiective terapeutice :
-din pespectiva părinţilor;
-din perspectiva copilului;
-din perspectiva terapeutului.
2. A doua fază a procesului psihoterapeutic centrat pe copil - este formată din sesiunile de mijloc
ale procesului terapeutic, fiecare având un focus diferit. Este etapa activă, lucrativă, facilitatoare de
schimbare, şi se concentrează pe problemele personale, pe problemele de zi cu zi; practic este
momentul în care are loc cea mai mare parte a muncii terapeutice.
Copiii au adesea blocaje în comunicarea verbală, se simt stingheriţi sau opun rezistenţă în a-şi
exprima direct trăirile interioare sau nu le conştientizeaza dar, prin folosirea unor tehnici expresive ce
incurajeaza proiecţia, aceste blocaje sunt eliminate şi copiii işi pot dezvălui direct sau simbolic
sentimentele, trăirile şi credinţele, într-un mod deschis, fapt ce duce la integrarea personalităţii. Ceea ce
copilul exprimă prin desen, modelaj, povestiri, arată fanteziile proprii, nevoile, anxietăţile, fricile,
frustrările, impulsurile, dorinţele etc.
Adesea, PROIECŢIA va fi singura cale prin care copilul vorbeşte despre el. De exemplu, el
poate spune prin intermediul unei marionete lucruri pe care nu le va spune niciodată direct; tehnica
utilizării marionetelor sau a păpuşilor usurând medierea procesului de explorare şi analiza terapeutică.
2
Curs I, Psihoterapie 21.02. 2009
De asemenea, şi jocul prin dramatizare şi improvizaţie narativă, prin metaforă şi simbol oferă, pas cu
pas, baza proiectivă de explorare şi de exprimare, iar în timp provoacă schimbări în înţelegere şi
comportament.
Tehnicile expresive stimulează creativitatea copilului, iar creativitatea umană este limbajul
primar pentru realizarea insight-ului şi vindecării. Ele sunt numeroase, dar nu trebuie utilizate ca nişte
reţete, nu trebuie privite ca un scop în sine. De aceea, terapeutul păstrează întotdeauna în minte că
fiecare copil este o persoană unică, tehnica fiind doar un catalizator al procesului terapeutic. Copilul
direcţionează cum să se lucreze cu el şi orientează spre ceea ce el are nevoie, secretul terapeutului
constând în a fi receptiv şi deschis, gata să-i primească mesajul şi să-i permită să-l transmită.
Este important pentru copil să simtă că terapeutul este o persoană puternică pe care se poate
baza. Prin faptul că terapeutul îl înţelege,îl acceptă şi este sincer cu el, copilul învaţă să se autoaccepte,
să se conştientizeze şi astfel să crească şi să se dezvolte emoţional. Un bun terapeut asistă şi
acompaniază copilul în procesul evoluţiei sale.
Uneori terapeutul pregăteşte tehnici pe care copilul le refuză şi atunci nu trebuie să forţeze, ci
să-i respecte limitele. Aceste rezistenţe nu sunt întotdeauna date de negativismul copilului, ci este bine
să se tină cont de faptul că experienţele de viaţa l-au învăţat pe acesta să se apere şi să se opună când
ceva este prea greu, prea mult sau prea periculos pentru el. Terapeutul poate trata direct frica ce se
ascunde în spatele rezistenţelor sau poate să-i permită copilului să decidă pentru el însuşi când este gata
să rişte ceva care este dificil pentru el.
În terapie se vorbeşte de 3 tipuri de schimbări:
-schimbări comportamentale- se referă la modul în care copilul se comportă şi acţionează,
cum se relaţionează cu alţi oameni sau obiecte din spaţiul său de viaţă;
-schimbări cognitive - se referă la capacitatea de a se înţelege pe sine şi pe cei din mediul
său,de a identifica ceea ce este\sau nu important;
-schimbări emoţionale - se referă la schimbări în confortul, fericirea şi satisfacţia copilului.
3. A treia fază a procesului psihoterapeutic reprezintă încheierea terapiei, ce poate fi un moment
dificil pentru copil, din mai multe motive şi poate prezenta probleme care se concentrează în jurul
separării, pierderii unei relaţii importante şi a încrederii în sine. De aceea, încheierea terapiei nu se face
brusc şi copilul trebuie să fie pregătit pentru acest lucru dar, mai ales, e important ca terapia să nu se
încheie niciodată în mijlocul unei crize. Chiar dacă copilul este pregătit să sfârşească terapia, terapeutul
trebuie să-l ajute să facă fată mai întâi crizei.
Scopul ultimei etape în terapie este consolidarea şi întărirea câştigurilor obţinute, terapeutul
întrebându-se dacă copilul poate promova sau mentine aceste câştiguri.
Terapia poate fi oprită atunci când se consideră că:
- comportamentul copilului s-a schimbat prin raportare la şcoală ,la părinţi la egali şi începe să fie
implicat în activităţi exterioare de gen cluburi,fotbal,prieteni ,semn că terapia începe să-l plaseze pe
drumul vieţii sale
- sau când se produce o răceală în relaţia sa cu terapeutul iar materialul din sesiunea de terapie este mai
puţin productiv, adica atunci când devin plictisiţi şi doresc să petreacă mai mult timp cu prietenii,
relaţia terapeutică răcindu-se emoţional,este semn că se apropie sfârsitul terapiei.
Înainte de a şti dacă este momentul oportun pentru finalul terapiei,terapeutul american Robert
Leve considera că este bine să se cunoasca dacă:
- Problemele emoţionale ale copilului sunt sub control - dacă a învăţat să-şi controleze
comportările impulsive şi are o toleranţa la frustrare mai bună;
- Nivelul de gândire al copilului este adecvat vârstei - adică trebuie să înţeleagă foarte bine
cauza şi efectul, să fie realist în judecare situaţiilor şi să fie capabil să discearnă importantul de
neimportant în viaţa sa.
- Nivelul fanteziei copilului este adecvat pentru încheierea terapiei - în acest caz, fanteziile
adecvate varstei indică creativitate şi de aceea au un sens psihologic prin faptul că servesc un
scop,încearcă să reducă o temere sau să exprime o dorinţă conştientă sau inconştientă.
3
Curs I, Psihoterapie 21.02. 2009
- Copilul are abilitatea de a învăţa din traume emoţionale - reprezintă unul din cele mai
importante câştiguri terapeutice care indică încheierea; de exemplu atunci când copilul poate tolera
schimbările ce aveau loc în viaţa sa, la începutul terapiei, şi poate beneficia de ele ceea ce înseamnă că
a învăţat reacţii emoţionale noi mai adaptative.
- Copilul poate să-şi revină din traume emoţionale - chiar dacă viaţa oricărui copil este plină
de supărări, copiii normali au abilitatea de a trece peste aceste experienţe şi de a se întoarce la un
echilibru emoţional normal.
Trebuie făcută precizarea că a treia fază a procesului psihoterapeutic utilizează în mod special
-familia ca resursă - echilibrantă şi de consolidare a progreselor terapeutice. În acest sens, părinţii
trebuie încurajaţi şi sprijiniţi să-şi ajute copiii să menţină câştigurile terapeutice, să sprijine tratamentul
copilului lor prin aducerea la timp la cabinet, să furnizeze informaţii despre funcţionarea copilului la
şcoală şi în familie.
Practic, terapia copilului este în realitate o terapie de familie centrată pe copil , iar asistarea
relaţiilor perturbate ale cuplului parental sau ale întregii familii (cu bunici,fraţi,rude implicate)
reprezintă cheia succesului terapeutic şi a menţinerii unor efecte pozitive.