TEMA I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND JOCUL

A. NOŢIUNEA DE JOC

Cercetările etimologice nu pot, fireşte, clarifica natura jocului, motivul fiind unul simplu,
şi anume: la baza schimbării semnificaţiei unui cuvânt stau legi specifice în rândul cărora un loc
important revine celor ce vizează transferul semnificaţiei. Înţelegerea jocului nu poate fi realizată
nici prin analiza utilizării acestui cuvânt de către copii, datorită faptului că ei îl preiau direct din
vorbirea adulţilor.
Termenul de joc, în sensul său strict, nu este o noţiune ştiinţifică. Încercările
cercetătorilor din diferite domenii sau colţuri ale lumii, de a găsi elemente comune între acţiunile
cele mai variate şi calitativ diferite definite de cuvântul “joc”, nu au condus nici până astăzi la o
delimitare satisfăcătoare a acestor componente şi nici la o explicitare logică a diferitelor forme de
joc.
La anumiţi autori, noţiunea de “joc” ar prezenta, în general, unele particularităţi specifice
unor popoare. Astfel, cuvântul “joc” desemna, la vechii greci, diferite acţiuni proprii copiilor, cu
sensul a ceea ce noi înţelegem astăzi prin “a face copilării”, precum la romani ludo, la evrei joc
sau, în limba sanscrită, kleada exprimă bucurie,veselie,glumă haz.
Vechiul cuvânt german spilön desemna mişcarea uşoară, lină,a pendulului de la stânga la
dreapta, care provoca o mare satisfacţie. Ulterior, popoarele europene au utilizat cuvântul “joc”
pentru a defini cât mai multe acţiuni umane, care pe de o parte nu presupuneau o muncă
costisitoare, grea, iar pe de altă parte ofereau oamenilor bună dispoziţie şi satisfacţie. Astfel,
noţiunea modernă de “joc” şi-a lărgit sfera de definire a acţiunilor umane, cuprinzând, de la jocul
copiilor de-a soldaţii, până la interpretarea de roluri de eroi pe scena teatrului, de la jocul copiilor
cu pietricele, la jocuri la bursă, loterie, noroc etc.
La români, cuvintele “joacă”, “joc”, “a se juca” au multiple înţelesuri, de la:
- activitate distractivă, de amuzament (joaca la copii, joc de societate, joc de cuvinte,
dansuri populare, mimă, a interpreta o piesă sau un rol), până la:
 - un sens figurativ desemnând: simularea - a juca o comedie; ocuparea unei funcţii
ierarhice - a juca un rol conducător (de pildă, joaca în rolul lui Ştefan cel Mare); riscul - a juca un
joc periculos, “a-şi pune capul, viaţa în joc”, “a se juca cu viaţa”, a juca la loto, bingo etc.;
primejdia - a fi în joc...; o atitudine uşuratică, nechibzuită faţă de ceva, “a se juca cu focul”;
descoperire, pricepere - “a descoperi jocul cuiva” (manevre ascunse); supunerea - “a face jocul
cuiva”; competiţie sportivă - jocuri sportive, întreceri cu un anumit mod de comportament.
În concluzie, putem defini jocul ca fiind o activitate socială ale cărei obiective şi
conţinuturi au drept finalitate redescoperirea şi continuarea relaţiilor dntre oameni în contextul
reproducerii efective a oricărui fenomen de viaţă, în întregime sau parţial, în afara situaţiei lui
reale.
Semnificaţia socială a jocului reiese din rolul său de a antrena încă depe treptele timpurii
ale dezvoltării omului spiritul colectivităţii, al responsabilităţii şi întrajutorării în interiorul
acesteia.

B. CONCEPTUL DE JOC

Procesul de creştere şi dezvoltare a omului nu poate fi înţeles in totalitatea sa dacă nu se

ia în consideraţie unul dintre elementele fundamentale psihocomportamentale ale personalităţii-
jocul, a cărui problematică a reţinut atenţia psihologilor şi pedagogilor.
Majoritatea specialiştilor au considerat jocul ca fiind o activitate caracteristică vârstei de
creştere, a copilăriei. În acelaşi timp însă, se recunoaşte faptul că jocurile însoţesc întreaga
ontogeneză umană. Chiar daca formele lor de manifestare se modifică principalele caracteristici
se păstrează dând fiecărei etape aspecte particulare şi răspunzând unor nevoi şi tendinţe fireşti şi
permanente ale fiinţei umane.
Numeroase teorii despre joc, ce s-au elaborat pe parcursul timpului, vin să răspundă la o
seamă de întrebări complexe şi dificile. Care este natura şi originea jocului în procesul
dezvoltării filo şi ontogenetice a omului? Se poate stabili oare o filiaţiune genetică între jocurile
puilor de animale şi jocurile copiilor? Pentru ce simte copilul o nevoie imperioasă de a se juca?
Ce fel de funcţii îndeplineşte jocul în dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o formă
predominantă sau numai întâmplătoare de activitate a copilului?
 Iată numai câteva întrebări la care pedagogii şi psihologii, pe baza datelor observaţiei şi
ale cercetărilor experimentale interpretate de pe poziţiile unor concepţii diferite, au dat
răspunsuri diverse.
Trebuie specificat că, în interiorul demersurilor efectuate pentru elucidarea problematicii
jocului înţelegerea funcţiilor si legităţilor sale s-a realizat şi se realizează în principal din analiza
acestuia la vârsta copilăriei când el constituie principala şi, uneori, unica activitate a copilului.
Într-o anumită măsură, se poate spune că traseul formării personalităţii umane, este explicat de
istoria apariţiei şi complicării formelor de manifestare ludică.
În consecinţă, jocul, ca şi activităţile recreative ale adulţilor, este o continuare firească a
activităţii ludice infantile.
Jocul desemnează o activitate ludică propriu-zisă, fizică sau mentală, fără utilitate
imediată în unele cazuri, generatoare de distracţie, de plăcere şi de reconfortare. Ca una dintre
cele mai caracteristici activităţi ale copilului, jocul - în varietatea formelor lui (sub aspectul
conţinutului şi al evoluţiei) - este tot mai mult valorificat din punct de vedere pedagogic, în
intenţia de a imprima un caracter mult mai viu şi mai atrăgător activităţilor şcolare în care
aceasta tinde să fie integrat.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe,
dorinţe, tendinţe specifice ale acestuia. Astfel, el devine prietenul de nedespărţit al copilăriei,
constituind una dintre formele cele mai importante de activitate a celor aflaţi în această perioadă
de creştere şi dezvoltare.
Realitatea care îl înconjoară pe copil fiind prea complexă, acesta caută să o cunoască, să
se orienteze în interiorul ei. Jocul este tocmai una din activităţile prin care copilul învaţă să
cunoască această realitate aflată într-o continuă transformare.
Caracterul complex al activităţilor ludice şi recreative, a constituit de-a lungul timpului
generatorul unor greutăţi deosebite în calea încercărilor de definire a acestora. De aceea, de
multe ori, abordarea lor se limitează la enumerări descriptive.
Vocabularul de psihologie al lui H. Piérou 1 cuprinde, pe lângă definiţia generală a jocului
(“activitate dusă după reguli convenţionale implicând adesea o parte mai mică sau mai mare de
noroc, adică de întâmplare, fără randament real, dar în care fiecare jucător caută să “câştige”
indiferent de natura acestui câştig”), încă şapte note caracteristice pentru jocul copilului; aceasta

1
H.PIEROU,apud MIHAI EPURAN – Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport Turism, Buc. 1976, p. 81.
deoarece definiţia citată nu epuizează în totalitate trăsăturile caracteristice ale activităţilor ludice
infantile:
 Jocul este o activitate cu scop în ea însăşi, opusă muncii sau al cărei scop este exterior
activităţii (Baldwin).
 Jocul este o activitate inferioară, neadaptată la real ca munca (P. Janet.)
 Jocul este o activitate destinată să utilizeze o parte a energiei cheltuite în executarea munci
(Spencer).
 Jocul este o activitate ce constă în reproducerea acţiunilor acum inutile, dar care, în trecutul
istoriei umanităţii au fost activităţi de muncă (St. Hall).
 Jocul este o activitate cu scop in ea însăşi, dar care-l pregăteşte pe copil pentru munca
adultului (Gross).
 Jocul este o activitate care scoate în evidenţă o funcţie fără să urmărească un anumit scop
(Bűlher, Carr), permiţând copilului să-şi realizeze eul când n-o poate face printr-o activitate
serioasă (Claparède).
 Jocul este activitatea ce constă în asimilarea care funcţionează pentru ea însăşi, fără nici
un efort de acomodare (Piaget).
La aceste puncte de vedere din care jocul poate fi definit prin ceea ce are el mai caracteristic,
considerăm că pot fi adăugate şi următoarele care vin să completeze problematica:
- “Jocul este însăţi viaţa; jocul pregăteşte viitorul potolind nevoile prezentului2”
- Jocul este o recreere, serveşte la repauzarea organismului sau a spiritului obosit3.
Din analizele psihologice reiese faptul că activităţile cu caracter ludic sunt caracterizate prin
spontaneitate, abstractivitate, libertate, ceea ce constituie elementul principal al dezvoltării
psihice a copiilor, în efortul şi pregătirea lor pentru integrarea socială şi un mijloc plăcut de
relaxare şi divertisment pentru tineri şi adulţi. Acest lucru ne determină să afirmăm că activităţile
ludice ale copiilor nu trebuiesc reduse doar la influenţa lor asupra sferei biologice, fără a lua în
calcul acele caracteristici modelatoare, socializante ale jocului. Se poate spune că jocurile
copiilor sunt o adevărată oglindă a societăţii, el fiind învăţat sub influenţa ambianţei sociale.
Dacă această influenţă lipseşte, jocul nu apare în activitatea copilului. Explicaţia trebuie
căutată în faptul că, pentru a se putea juca, se cere copilului:
2
EDUARD CLAPARĖDE – Psihologia copilului şi pedagogia experimentală Editura Didactică şi Pedagogică,
Buc. 1975
3
SCHALLER, Das Spiel – (Jocul), Weimar,1861
  să fie stăpân pe anumite procedee de reproducere a realităţii.
 să fie capabil să folosească mijloacele materiale ce i se pun la dispoziţie.
 să poată realiza subiectele şi rolurile deţinute în joc.
 să fie în stare să se conformeze regulilor ce decurg din rolurile asumate.
 Rezultă de aici că jocurile sunt caracterizate prin:
 libertate de exprimare, fără forme de constrângere, în care iniţiativa jucătorului, dorinţa şi
nevoia lui de a se juca ocupă locul central.
 activitate atractivă, cu posibilităţi reale de a crea satisfacţii, nu atât prin efectele unui
anumit succes, ci prin propria-i existenţă, prin faptul că în timpul producerii provoacă
stări pozitive, de la plăcere senzorială până la încordările şi relaxările care le însoţesc de
multe ori.
 activitate spontană, naturală, apărută ca urmare a nevoilor fireşti ale copilului de mişcare.
 activitate recreativă şi compensatorie, prin care individul urmăreşte eliberarea de stressul
activităţilor cotidiene, distracţia
 activitate totală, antrenând toate funcţiile organismului (psihice şi fizice).
 activitate dezinteresată, deosebindu-se de cea productivă, având un scop de sine stătător,
urmărind doar satisfacerea trebuinţelor de ordin psihic materializate în trăirea bucuriei
unei activităţi autonome şi gratuite.

C. VIRTUŢILE PEDAGOGICE ALE JOCULUI

Între joc şi situaţia reală există întotdeauna o similitudine, o analogie. De aceea, jocurile
pot fi aplicate ca o tehnică atractivă de explorare a realităţii, de explicare a unor noţiuni şi teorii
abstracte, dificil de predat pe alte căi.
Cei educaţi sunt ajutaţi să înţeleagă personalitatea şi comportamentul oamenilor,
profunzimea unor conflicte fie istorice sau de altă natură, interrelaţiile sociale, structurile şi
dinamismul unor procese, fenomene, fapte. Interpretarea de roluri favorizează obţinerea rapidă a
unei conexiuni inverse cu privire la consecinţele acţiunilor la validarea soluţiilor preconizate,
ceea ce sporeşte şi mai mult valoarea instrumentală a acestei metode.
Jocul constituie un important mijloc de ai face pe copii să participe activ la procesul de
învăţare. El corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginaţiei şi vieţii lui afective,
trebuinţelor interioare de acţiune şi afirmare. Jucându-se copii simt nevoia să stabilească o relaţie
între gândirea abstractă şi gestul concret, propunându-şi să faciliteze interpretarea de roluri.
Jocul solicită din partea celui implicat în derularea lui să ia parte la acţiune, obligându-l
să reacţioneze motivat ceea ce presupune iscusinţă şi pricepere, fantezie şi iniţiativă, îndrăzneală,
dar şi prudenţă. Prin joc, învăţarea devine mai interesantă, mai atractivă şi mai plăcută. În acelaşi
timp, metoda simulării devine şi un exerciţiu de modelare a gândirii şi imaginaţiei; dezvoltă
spiritul de observaţie, ingeniozitatea şi inventivitatea, cultivă spiritul de investigaţie. În jocul
instructiv se promovează o activitate creativă, motiv pentru care pedagogia ludică se încadrează
şi subordonează pedagogiei creativităţii.
Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii de grup, independenţa şi spiritul de
cooperare, participarea afectivă şi totală la joc, angajează pe elevii timizi, ceea ce duce la
creşterea gradului de coeziune în colectiv. Exersarea rolurilor se soldează, de asemenea, cu
întărirea unor calităţi morale (răbdare şi tenacitate, respect pentru alţii, stăpânirea de sine,
cinstea, autocontrolul etc.) şi cu dobândirea anumitor deprinderi legate de îndeplinirea unor
funcţii sau responsabilităţi sociale. În sens mai larg cultivă iniţiativa şi spiritul de răspundere,
înlesneşte efortul individului de a-şi asuma roluri social-culturale, în cadrul grupului,
transferabile ulterior în viaţa social-profesională.
Rolul şi importanţa jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de
asimilare, fixare şi consolidare a cunoştinţelor, iar datorită caracterului său formativ influenţează
dezvoltarea personalităţii copilului, amplificându-se astfel sistemul influenţelor ce se exercită pe
diferite direcţii pentru creşterea acţiunii formative a şcolii.
Un joc bine pregătit şi organizat constituie un mijloc de cunoaştere şi familiarizare a
elevilor cu viaţa înconjurătoare, deoarece în desfăşurarea lui cuprinde sarcini didactice care
contribuie la exersarea deprinderilor, la consolidarea cunoştinţelor şi la valorificarea lor
creatoare. Prin joc copilul învaţă cu plăcere, devine interesat faţă de activitatea ce se desfăşoară,
cei timizi devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi, capătă mai multă încredere în
capacităţile lor, mai multă siguranţă şi rapiditate în răspunsuri. După cum precizează J. Piaget,
acceptarea şi respectarea regulilor îl determină pe copil să participe la efortul comun al grupului
din care face parte.