Formă şi deschidere. Structuri şi categorii literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.

Studiu de Victor Ivanovici.

Volumul cuprinde două mari secţiuni: Triptic românesc (O poetică „materialistă”. Tudor
Arghezi în trei analize, Trecerea şi somnul la Lucian Blaga, Urmuz: fotografia mişcată sau
împărăţia semnelor motivate). A doua, Două categorii deschise, e împărţită la rândul ei în Barocul
şi deschiderea formei (exemplificată cu analize la Don Quijote şi poezia lui Gongora), şi De la
fantastic la „realul miraculos” (Aspecte şi mutaţii ale fantasticului, Borges şi naşterea ficţiunii,
Borges şi mitul, Cadenţe ale ritmului şi feţe ale timpului, Serialism şi endogamie). Ultimele două
capitole (penultimul având patru subsecţiuni) sunt dedicate romanului O sută de ani de singurătate
de Gabriel Garcia Márquez, a cărui tehnică narativă de manipulare a temporalităţii este comparată şi
cu cea utilizată de Thomas Mann în Muntele vrăjit. Demersul comparatist e de altfel în aceeaşi
măsură definitoriu pentru factura cărţii ca şi excursul teoretizant sau revendicarea de la metode
analitice structuraliste, semiotice, retoric - stilistice, sociologice sau abisale. Şi în Tripticul
românesc, Urmuz este contrapus lui Cortázar (care face uz de o gramatică a absurdului similară
până la un punct), iar Arghezi e comparat cu maeştrii barocului spaniol.
*
Preambulul, intitulat Cartea ca simbol al vieţii, este o punere în abis a categoriilor discutate.
Odată cu crepusculul Renaşterii, începe să se manifeste ruptura între carte şi viaţă, devenită obsesie
dureroasă pentru modernitate. Alternativa livresc/ vital este pregnantă pentru prima oară la
Cervantes, Don Quijote fiind cartea simptomatică pentru criza a cărei dimensiune epistemologică a
subliniat-o Foucault în Cuvintele şi lucrurile (criza reprezentării). Deşi a emfatizat-o, Cervantes a
găsit şi soluţia pentru această discontinuitate (prin intertextualitate, prin parodia metaficţională, cum
am spune acum, adică „procedeul de a face din livresc substanţa altei existenţe”), în timp ce
modernismul a acutizat-o, prin estetismul „nihilist” al lui Mallarmé sau prin ficţiunea borgesiană a
„bibliotecii Babel”, „coşmar kafkian trecut prin geometrie”.
Elementul structurant al practicii textuale argheziene este văzut în muncă, trăsătură de unire
între „revanşa socială” şi „dimensiunea metafizică” presupuse deopotrivă de convertirea „sapei în
condei” şi a „brazdei în călimară”. Procedeul baroc al eluziunii, în Morgenstimmung¸ sau
„impunerea sintagmei asupra paradigmei” îi permite lui Arghezi „refuncţionalizarea laică şi utopică
a sistemului procedural şi imagistic propriu creaţiei marilor mistici”, prin actualizarea mitului
androginului. La Blaga ambivalenţa simbolurilor se reflectă în „principiul productiv - formativ”
dialectic şi în „pendulul stilistic” care ritmează dinamica formelor. În geneza fantasticului borgesian
livrescul nu e doar „substanţă, ci şi formă a conţinutului”.
După cum precizează în substanţialul capitol dedicat lui Don Quijote, autorul îmbină
sistematic, în această carte, demersul descriptiv cu cel interpretativ, poetica şi critica, detaşându-se
astfel de premisele poeticii structuraliste a lui Todorov, care refuza interpretarea. Victor Ivanovici
proclamă în schimb caracterul obligatoriu al interpretării. Deschiderea (niciodată confundată cu
entropia sau informalul care să autorizeze arbitrariul lecturii) se poate traduce, ca în Don Quijote, în
ambiguitate, perspectivism narativ sau e un efect al poeticii antimimetice şi paradoxale a parodiei,
care transcende antinomiile. Libertatea interpretativă postulată de deschidere e limitată, în opinia
autorului, prin „constrângerile structurii”. De exemplu, provocarea urmuziană ar trebui să genereze
şi o „radicalizare” a discursului critic. Ivanovici propune o lectură comparatist - contrastivă (Urmuz
- Cortázar) destinată să creeze un spaţiu virtual, un als ob borgesian în care textele să se articuleze
într-o poetică şi o semiotică a absurdului.
Analizele grupate aici sunt orientate spre descifrarea strategiei structurii, a mecanismului
interior al operei şi ţintesc decelarea unor categorii literare, prin care criticul înţelege categorii
estetice, posibile predicate universale, dar cu un caracter mai particular decât cel al categoriilor
filosofice. Acestea nu sunt însă cu necesitate dintre cele deja definite şi inventariate de ştiinţa
literară, ci „varietăţi” categoriale, categorii care urmează să fie definite sau re-dimensionate
polemic, în măsura în care o anume tradiţie critică le-a concediat prea sumar sau le-a obscurizat prin
excesele contextualizării. Astfel este categoria fantasticului, despre care Caillois credea că va fi
„îngropat” de către dezvoltarea ştiinţei, iar Todorov, de către psihanaliză. V. Ivanovici readuce în
discuţie conceptul de fantastic (pe care îl localizează la nivelul pragmaticii) pentru a putea
circumscrie mai bine categoria (eminamente deschisă) a „realismului miraculos”. Raportul lor e şi
genetic sau de filiaţie (fantasticul a evoluat spre realismul magic sau miraculos) dar şi analogic, de
izomorfism structural, prin „poetica mitopoetică” pe care o pun în act. Ca variantă a fantasticului,
realismul miraculos are acelaşi principiu productiv: mitul. În Don Quijote categoriile estetice sunt
actualizate în funcţie de perspectivă: realismul (interpretarea naratorului), miraculosul (interpretarea
protagonistului), fantasticul (interpretarea oscilantă, ezitantă a lui Sancho). Abordările filosofice ale
absurdului trebuie completate printr-o interpretare semiotică. Autorul distinge între iraţional şi
absurd şi identifică, la Urmuz şi Cortázar, „logica” sui-generis presupusă de universul absurd, în
care „deplasarea lumii” este compensată de motivarea semnelor (la nivelul semnificaţiei, al
desemnării şi al referinţei). Travaliul simili-oniric vehiculat ca strategie a absurdului de textul lui
Crtazar evocă mai degrabă lumea miraculoasă a visului infantil, în timp ce fantezia sadică a lui
Urmuz se apropie mai mult de „atrocele coşmarului”.
Analizele de text practicate de Victor Ivanovici, minuţioase, extrem de tehnice şi informate,
atente la infinitezimalul stilistic şi naratologic, vizează mereu mai mult decât o demontare formală
(sau dimpotrivă o formalizare) în acelaşi timp riguroasă şi spectaculoasă: stratul imaginarului, al
simbolisticii (sau „mitul personal”, care în cazul lui Borges de pildă e şi labirintul dar şi eşecul
operei), e obiectivul ultim; hermeneutica e susţinută prin evidenţierea structurilor recurente, care
acţionează nu doar la nivelul formei, ci al „conţinutului manifest” şi al „conţinutului latent”
deopotrivă. Metoda analitică i-ar putea fi descrisă prin caracterizarea pe care o foloseşte autorul
însuşi undeva, cu referire la Borges: e un tip de lectură care se întemeiază pe supoziţia existenţei
imanente a unui dialog între „structură şi sens”.

Carmen Popescu