ADOLPHE APPIA

Nascut pe data de 1 septembrie 1862 la Geneva, fiul lui Louis Appia, unul dintre co-
fondatorii Crucii Rosii, Adolphe Appia a fost un scenograf de origine elvetiana ale carui
teorii, in special cele legate de folosirea interpretativa a luminii de scena au imbogatit teatrul
secolului XX cu realism si creativitate.
Appia este cel care a regindit punerea in scena a operei lui Richard Wagner, rupand
traditiile invechite de a juca in costumele concepute pe vremea cand autorul era inca in viata.
La fel actioneaza si in ceea ce priveste decorurile. Accentul cade in conceptia sa pe jocul si
importanta luminilor, lumina insasi fiind cea care creeaza noi spatii si stari de spirit. Appia
este adeptul decorului ritmat, al decorului tridimensional, cu planuri inclinate si orizontale, pe
niveluri diferite, creand locatii distincte. In aceasta scenografie care va renunta la decorurile
pictate, actorul isi are semnificatia sa aparte. Tot ce inseamna actorie (mimica, gesturi, rostire)
se muleaza perfect pe tipurile de spatii si isi are tridimensionalitatea sa. Actorul nu mai este
un obiect care se misca, ci este o fiinta a carei viata vibreaza armonic cu spatiul, un spatiu
conceput atat ca locatie, cat si ca lumina si sonor. Daca teatrul traditiei de care doreste sa se
rupa scenograful elvetian este cel al realism-naturalismului, opera de arta vie a acestuia poarta
in centru seminificatia fanteziei.
El incearca mai degraba o reformulare a conceptelor din trecut si o reasezare a
valorilor. In teatrul lui Appia, actorul, regizorul si scenograful constituiesc o unitate. De altfel
si colaborarea cu muzicianul si pedagogul Dalcroze este una fructuoasa in privinta studiilor de
euritmie (Scoala de la Hellerau, 1910-1914). Cei doi au colaborat la numeroase productii de
teatru experimental si dans.
Cei 8 ani de studii la Conservatoarele din Geneva, Paris, Leipzig si Dresda ( 1880 –
1888), l-au ajutat pe Appia sa-si dea seama ca muzica este cea care regeaza timpul
desfasurarii scenice.
 In opera sa, ,,La Musique et mise en scene”, Appia a stabilit o ordine a ideilor prin
care urmareste sa-si atinga scopurile:
1. Un décor tridimensional, in loc de unul plat, pictat, ca décor care urmareste sa
puna in evidenta miscarile actorilor
2. Lumina care sa unifice actorii si decorul intr-un tot unitary, emotionand astfel
publicul
3. Valoarea interpretativa a decorului si a luminii colorate, ca un echivalent visual al
muzicii
4. Lumina care urmareste actorii si pune in evidenta spatiile unde urmeaza sa aiba loc
miscare
Appia a optat pentru o scenografie sculpturala, arhitecturala a formelor si volumelor
esentializate, adecvate corpului uman in miscare. El a decis sa renunte la panzele pictate
pentru a rezolva problema incompatibilitatii dintre corpul viu al actorului si suprafata plana,
bidimensionala.
In opinia lui Appia, eclerajul seaman cu dirijarea unei orchestra, asociind fiecare sursa
luminoasa cu un instrument separat care are propria sa partitura, alcatuind in armonie cu toate
celelalte un tot unitar extrem de expresiv. Destinata sa creeze atmosfera spatiului scenic,
lumina este capabila sa ofere spectatorilor stari emotionale de aceeasi intensitate cu cele
produse de muzica,

Wagner, Tristan si Isolda, 1896