Note și recenzii 221

Dimitrie-Ovidiu Boldur, Studiul antichităților la Universitatea

din Iași (până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial),
Bacău, Editura Babel, 2016, 268 p.
Dimitrie-Ovidiu Boldur și-a propus să realizeze o istorie a studiului
antichităților la Universitatea din Iași. Lucrarea se dorește o contribuție
asupra evoluției catedrei de profil, de la fondare și până la debutul epocii
comuniste. Volumul reprezintă o dezvoltare a tezei de doctorat, susținută
sub coordonarea profesorului Nicolae Ursulescu la Facultatea de Istorie
din Iași, în anul 2007. Autorul funcționează de peste un deceniu în cadrul
Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.
Cercetarea învățământului istoric este o preocupare mai veche la
Universitatea din fosta capitală a Moldovei, în care, mai recent, s-au ilus-
trat, în generații diferite, regretații profesori Vasile Cristian și Bogdan-
Petru Maleon. De asemenea, fondatorii unor direcții de cercetare, cum
este cazul lui A. D. Xenopol, Ilie Minea sau Gh. Brătianu, au avut parte de
monografii solide. Istoria veche era, în acest peisaj de ansamblu, oarecum
văduvită. Este meritul profesorului Nicolae Ursulescu de a fi îndrumat o
asemenea temă, care a umplut un gol istoriografic.
Volumul este prefațat de profesorul Lucian Nastasă-Kovacs, unul
dintre referenții tezei și specialist recunoscut în istoria universităților
românești. După cum arată chiar sumarul lucrării, demersul lui Ovidiu
Boldur o înfățișează mai curând ca o încercare de istorie a disciplinei.
Astfel, autorul a privilegiat acumulările științifice și orizonturile diferite
în care au activat titularii catedrelor de istoria antică, de limbi clasice sau de
arheologie. Din această perspectivă, se poate justifica tentația de a surprinde
cât mai complet direcțiile de cercetare și fizionomia academică a profe-
sorilor care au ilustrat aceste discipline, lăsând în plan secund mizele
conflictuale și adversitățile care au făcut și acestea parte din viața fostei
Facultăți de Litere și Filozofie a Universității din Iași. La fel, dezbaterile
intelectuale, precum și identitatea aparte a studiilor arheologice ieșene,
mai ales în epoca Pârvan și a elevilor săi, sunt lăsate în fundal.
Pe scurt, cartea tratează evoluția arheologiei, istoriei antice și a lim-
bilor clasice la Universitatea din Iași în perioada 1886-1946. În funcție de
titular sau de suplinitorul disciplinei, cele trei dimensiuni ale catedrei
au fost tratate, în proporții variate, în cadrul cursurilor, conferințelor sau
seminariilor aferente. În cadrul Facultății de Litere, debutul îl constituie
aducerea lui Petru Râșcanu, de fapt salvarea acestuia, la catedra de istorie
antică, înființată special pentru el, după ce ani întregi și-a căutat un loc,

Historia Universitatis Iassiensis, XI/2020, p. 221-239

222 Note și recenzii

suplinind catedra de istorie universală în locul lui Nicolae Ionescu sau

activând în învățământul secundar ieșean.
Momentul 1886 constituie practic anul inaugural al studiilor de istorie
veche, sub titulatura de catedra de istorie antică, științe auxiliare și geo-
grafie (p. 30). Așadar, provizoratul a caracterizat începuturile studiilor de
istorie veche. După ce Petru Râșcanu a asumat sarcini administrative, cel
care a suplinit catedra între 1895 și 1904 a fost Teoharie Antonescu. Cu
acesta și cu Ioan Andrieșescu se încheie această primă etapă a evoluției
studiilor antice. Odată cu anul 1913, în urma numirii lui Orest Tafrali,
începe un nou interval al destinului catedrei, care se încheie odată cu
moartea lui Tafrali, în 1937. Alături de acesta, un alt nume sonor al
perioadei este Paul Nicorescu. Ultima etapă este rezervată lui Radu Vulpe,
mai precis, odată cu anul 1939 și terminând cu excluderea acestuia din
Universitatea ieșeană în anul 1945.
Un merit al cărții este aportul de date administrative în biografia
profesorilor care au ocupat catedrele cu profil antic de la Universitatea
ieșeană. Practic, tablourile în detaliu alocate fiecărui profesor, titular sau
suplinitor, formează substanța volumului. Pe lângă datele, multe inedite,
cu privire la epopeea numirii la catedră, fiecărui personaj îi este alocat un
număr consistent de pagini în care se inventariază profilul științific,
direcțiile cercetării și, în funcție de surse, receptarea fie în rândul publi-
cului studențesc, fie a posterității științifice.
La final, volumul conține 33 de anexe, o bibliografie solidă, atât a
receptărilor ulterioare dar mai ales a acumulărilor științifice, și o listă de
abrevieri a publicațiilor periodice citate. Ar fi fost util ca autorul să întoc-
mească un indice de nume și să organizeze diferit bibliografia, pentru a
separa lucrările titularilor catedrelor de istoriografia problemei și a spa-
țiului universitar ieșean.
Paginile recompun un tablou hagiografic al înaintașilor studiilor anti-
chităților la Universitatea ieșeană. Așa cum autorul a menționat, publicarea
a vizat punerea în valoare a manuscrisului tezei, ignorând acumulările
istoriografice ulterioare. Acest lucru poate fi considerat o scădere a volu-
mului, mai cu seamă că producțiile pe marginea subiectului Universității
din Iași au căpătat un profil mai accentuat în ultimii ani.
Avem de-a face cu o reconstituire densă în date și acumulări, care
poate alcătui o carte de vizită solidă a acestui domeniu de studiu. În
același timp, studiul domnului Boldur validează, involuntar, și imaginea
incompletă a acestui tip de analiză a vieții universitare, care lasă multe
întrebări fără răspuns.
Cătălin Botoșineanu
 Note și recenzii 223

Dănuț Doboș, Universitatea captivă, vol. II, Universitatea din

București și Universitatea din Cluj între anii 1945 și 1964, Iași,
Editura Vasiliana ’98, 2019, 348 p.

În al doilea volum al trilogiei sale dedicate sistemului universitar din

primele decenii ale comunismului românesc, Dănuț Doboș analizează
istoria universităților de la București și Cluj, în cele două decenii după
război. Alături de Universitatea din Iași, aceste două centre sunt expo-
nentele tradiției academice autohtone, având suficiente puncte comune, dar
și destule particularități, pentru a putea contura imaginea multifațetată a
învățământului superior într-un moment de cotitură al secolului al XX-lea,
cel a trecerii de la o democrație de tip clasic la „democrația populară”.
Deși, în ultima vreme, peisajul cercetărilor istoriografice privind
instituțiile de educație din perioada comunistă s-a îmbogățit constant –
vezi, printre altele, studiile lui Cristian Vasile1, Minodora-Maria Cioban
Someșanu2, Mihai Teodor Nicoară3, Luminița Banu4 –, lucrarea lui Dănuț
Doboș, care reia textul unei teze de doctorat redactate la sfârșitul anilor ’90,
și-a păstrat actualitatea și trebuie inclusă pe lista bibliografică a tuturor
celor care sunt interesați de acest subiect. Autorul dovedește, încă de la
început, o bună stăpânire a surselor, alături de o mare capacitate de inter-
pretare și sinteză, reușind să redea în mod nuanțat etapele și modalitățile
de ingerință ale puterii comuniste în activitatea universitară. Cu luciditate,
Dănuț Doboș recunoaște limitele și provocările întâmpinate în demersul
său științific, subliniind că

[...] rezultatele investigației relevă, evident, doar câteva componente ale

experimentului comunizării Universității [...], desprinse din litera și spi-
ritul documentelor. [...] Cercetarea, în întregul său, s-a realizat din punctul
de vedere al viziunii istoricului [...], [dar] considerăm propriile cercetări
drept un demers pregătitor al unei viitoare cercetări sociologice de fond a
problematicii supuse dezbaterii [p. 21].

1
Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej,
București, Editura Humanitas, 2011.
2
Minodora-Maria Cioban Someșanu, Epurări în universitatea clujeană, 1944-1958,
București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2010.
3
Mihai Teodor Nicoară, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj, între două
dictaturi (1940-1947), vol. 1, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2011; Idem, De la Univer-
sitatea „Regele Ferdinand I” la Universitatea „Babeş-Bolyai” (1948-1959), vol. 2,
Cluj-Napoca, Editura Accent, 2014.
4
Luminița Banu, Securitatea și sistemul educațional comunist din România
(1948-1989), Iași, Casa editorială Demiurg Plus, 2015.
224 Note și recenzii

Autorul și-a organizat lucrarea în două mari părți, respectiv prima

concentrată asupra universității bucureștene, iar cea de-a doua asupra
universității clujene, a căror evoluție o urmărește într-un interval cro-
nologic aproape identic, anume anii 1945-1964 pentru București, respectiv
1945-1960 pentru Cluj. Fenomenul central asupra căruia s-a concentrat
atenția lui Dănuț Doboș a fost cel prin care, prin diferite metode și
procedee, s-a ajuns la modificarea profundă a structurii socio-profe-
sionale a universităților (deopotrivă la nivelul profesorilor, cât și al stu-
denților). Pentru a avea o imagine comparativă și „în oglindă” între cele
două instituții academice, București și Cluj, Dănuț Doboș a împărțit
materialul științific cules într-un număr egal de capitole pentru fiecare
universitate și a urmărit o schemă identică de analiză, care a atins
următoarele puncte: epurările și/sau comprimările ori eliberările de la
catedră, autoritatea universitară, compoziția socială din universități.
Cu multă atenție asupra detaliilor, domnul Doboș observă deose-
birile și asemănările existente în activitatea diferitelor comisii de epurare
care au funcționat în universitățile analizate. Astfel, el observa că, cel
puțin pentru începutul procesului:
[...] o particularitate a activității comisiei de epurare de la Universitatea
București a constituit-o manifestarea de către membrii acesteia a unei
anumite bunăvoințe față de demersurile justificative ale unor universitari
epurați [p. 29].
Un alt aspect foarte bine explicat de către autor este campania de
presă prin care universitarii au fost denigrați în deceniile cinci și șase ale
secolului XX și care a contribuit din plin la eliminarea lor ulterioară din
lumea academică. Ar fi fost poate util ca aici să fie luat în discuție și
efectul pe care articolele din ziare l-au avut asupra percepției publicului
despre rolul și locul intelectualului în noua societate comunistă, minima-
lizând importanța acestor elite în construcția statului.
Pașii legislativi care au limitat autonomia universitară până la desfiin-
țarea ei de facto și de jure sunt de asemenea investigați în detaliu, o
atenție specială fiind acordată legii nr. 568 din 24 august 1946 și reacțiilor
de protest pe care ea le-a suscitat atât la București, dar și în rândul
universitarilor ieșeni și clujeni [p. 47-61]. Autorul reliefează și alte meca-
nisme prin care politicul și-a făcut loc în interiorul universității bucu-
reștene, precum și faptul că excesele epurărilor și comprimărilor au dus
încă din 1948 la reangajarea anumitor cadre didactice, din cauza lipsei de
specialiști, deși cei reprimiți în sistem au fost totuși puțini și în general pe
poziții inferioare în ierarhia academică [p. 72-73].
 Note și recenzii 225

Referitor la transformarea universităților în deceniile cinci și șase,

Dănuț Doboș face câteva observații pertinente. Autorul subliniază două
aspecte mai importante, unul fiind acela al diminuării statutului acestor
instituții academice:

[...] o practică cu efecte păgubitoare pentru învățământul superior româ-

nesc a constituit-o favorizarea continuă a institutelor politehnice în detri-
mentul celor umaniste, universitare. Mai direct sau mai discret, umilirea
Universității va fi o constantă a regimului comunist de-a lungul întregii
perioade a regimului Dej [p. 93].

Al doilea fenomen, remarcat și de alți cercetători, pe care dl Doboș

îl va prezenta pe larg și în alte capitole ale lucrării sale, se referă la
„selecția studenților după principiul compoziției sociale și politice a
acestora”, intensificată după 1948 și ajunsă în deceniul al șaselea al
secolului XX la un procentaj de „70% studenți fii de muncitori și țărani”
[p. 92-93].
Deosebit de interesant este și capitolul în care Dănuț Doboș ana-
lizează evoluția carierei și poziționarea politică și științifică a rectorilor
Almei Mater bucureștene din anii 1944-1964, dintre care câțiva au fost
profesori transferați în capitala României de la Universitatea din Iași.
Portretele schițate lui Iorgu Iordan, Constantin Balmuș și Jean Livescu
(toți veniți în București după 1945) ne dezvăluie diferite grade de obe-
diență politică, precum și impactul ideologic pe care ei l-au avut pe
parcursul administrării universității bucureștene [p. 103-118]. Concluzia
dlui Doboș privind mandatele lor este următoarea:

O trăsătură comună care-i privește pe cei trei rectori ieșeni ai Universității

București a fost aceea că aceștia au condus activitățile administrative,
educative și științifice ale universității în perioade politice considerate
deosebit de tulburi, provocate mai întotdeauna de crizele interne ale
conducerii centrale a PMR. Astfel, rectorul C. I. Balmuș a activat în
perioada conflictului lui Gh. Gheorghiu-Dej cu grupul Pauker – Luca –
Georgescu, al cărui efect direct în viața universității a fost declanșarea
valului de epurări din primăvara și toamna anului 1952. În ceea ce privește
rectoratele lui Iorgu Iordan și Jean Livescu, acestea au coincis cu politica
liderului PMR Gh. Gheorghiu-Dej de reideologizare forțată a țării, acțiune
de mare anvergură și cu efecte dintre cele mai dramatice […] [p. 118-119].

Autorul revine și dezvoltă problematica modificării corpului de

profesori și de studenți de la București în alte trei capitole distincte,
226 Note și recenzii

intitulate: „Compoziția socială”, „Exmatriculările politice studențești

1950-1959” și, respectiv, „Eliberările de la catedră”. Fără a epuiza tema,
Dănuț Doboș îmbină aici cercetarea istorică cu cea sociologică și reușește
astfel să deceleze câteva dintre tendințele din lumea academică a vremii.
Pe baza datelor documentare și memorialistice, autorul evidențiază că
studenții au fost mai rapid, mai direct și mai profund afectați de aplicarea
modelului educațional sovietic decât cadrele didactice, existând un anumit
decalaj între ritmul de înlocuire al elitelor universitare vechi cu cele noi
și felul în care s-a ajuns la constituirea unei studențimi favorabile și aliate
a noii puteri comuniste.
Istoricul ieșean a identificat existența a două valuri de eliminări de
la studii a tinerilor înscriși la Universitatea din București. Prima dintre
ele s-a derulat între 1950 și 1953, când „propunerile de exmatriculare
politică veneau din partea decanatelor Universității” [p. 145]. Cea de-a
doua etapă a început în 1956, cu un apogeu între 1958 și 1959, și a fost
direct motivată de manifestațiile studențești din toamna lui 1956 de la
Timișoara, București, Cluj și Iași, declanșate ca reacție la mișcările
anticomuniste din Ungaria și Polonia. Noul val de epurări marchează în
fapt, după cum arată și Dănuț Doboș, „implicarea directă a CC al PMR în
destinele învățământului superior, odată cu adoptarea la 10 iulie 1957
a hotărârii nr. 1003” [p. 152]. Dosarul social-politic sau „de cadre” a
devenit și în cazul studenților instrumentul pe baza căruia s-au decis
traiectorii profesionale și s-au modificat destine, căci foarte puțini dintre
cei propuși pentru exmatriculare s-au mai putut întoarce pe băncile
facultăților [p. 155-156].
Paginile în care dl Doboș discută și exemplifică apoi îndepărtările
de la catedră ne arată că epurarea a fost un fenomen derulat în paralel, și
cu intensitate, și la nivelul corpului profesoral. Astfel, între 1950 și 1952
au existat mai multe loturi de cadre didactice care și-au pierdut locul de
muncă din universitate, cu precizarea că acum intervenise o nuanță nouă
în cadrul acestui proces, și anume că în deceniul al șaselea, spre deosebire
de anii anteriori, „epurarea profesorului-șef de catedră putea atrage în
mod automat epurarea majorității colaboratorilor săi” [p. 173]. Un punct
culminant avea să fie atins în noiembrie 1952, când prin două ordine
emise de către Comitetul pentru Învățământ Superior au fost eliberați din
funcție 120 de membri ai personalului academic bucureștean, de la
mai multe facultăți, 29 fiind totuși reîncadrați ulterior [p. 181-184].
După o scurtă acalmie, înlăturarea profesorilor a continuat între 1957
și 1963, având la bază tot prevederile hotărârii nr. 1003/10 iulie 1957,
deja menționate.
 Note și recenzii 227

În opinia noastră, autorul a reușit o bună radiografiere a situației

Universității din București în perioada studiată, deși sursele la care a avut
acces în momentul redactării cercetării sale erau mult limitate față de cele
pe care le avem la dispoziție în prezent. Apreciem de asemenea și intero-
gațiile sau sugestiile pe care Dănuț Doboș le lansează în vederea unor
viitoare studii, menite să întregească demersul său. De exemplu, necesi-
tatea de a aprofunda problema activității comisiei de revizuire legionară
prezidată de profesorul P. P. Panaitescu în toamna lui 1940 și a impactului
acesteia asupra comisiilor de epurare politică create în 1944-1945, după
semnarea armistițiului cu URSS [p. 199-201]; sau problema menținerii în
Universitatea din București a unor studenți cu origine socială nesănă-
toasă, în pofida directivelor ideologice ale regimului Dej.
Pe lângă punctele pe care nu le-a atins în demersul său, și a căror
lipsă a fost deschis asumată de către autor (vezi chestiunea desființării
Facultății de Teologie), cercetarea lui Dănuț Doboș despre comunizarea
Universității București ar fi trebuit să aloce un mic subcapitol transformă-
rilor administrative și de structură suferite în intervalul 1944-1964 de
către această instituție, precum și problemei numelui oficial al acesteia,
care devine în acei ani Universitatea C. I. Parhon. Un tablou al reorga-
nizărilor intervenite la nivel de facultăți, catedre, institute ar fi contex-
tualizat mai pregnant și mai clar ingerințele politicului asupra vieții
academice din capitala României.
Cea de-a doua mare parte a lucrării dlui Doboș este dedicată, așa
cum se precizează încă din titlu, Universității din Cluj. În prezentarea
procesului de comunizare al Almei Mater clujene, autorul confirmă
capacitatea sa de analiză și interpretare, aducând totodată în fața publi-
cului documente inedite și foarte interesante. Reconstituirea realizată de
Dănuț Doboș a fost mai dificilă în cazul clujean, din pricina dispariției a
numeroase surse arhivistice, ca de exemplu a tuturor actelor privind
modificările de personal didactic din anul 1945. Cu toate acestea, dl Doboș
a reușit să refacă cu succes circumstanțele în care s-a derulat primul val
de epurări clujene, reliefând și diferențele existente față de ceea ce se
întâmplase la Iași și la București. El arată că, pe de o parte, la Cluj s-a
înregistrat nu doar o întârziere în înființarea comisiei de epurare, dar și un
număr relativ mic de universitari epurați în anul 1945, ceea ce avea să
atragă după sine modificarea componenței comisiei inițiale, rectorul
Alexandru Borza pierzându-și funcția de conducere a universității ca
urmare a activității sale de președinte al comisiei de epurare [p. 209-213
și 217-219]. Printre numele sonore epurate în 1945 se regăsesc cele ale
profesorilor Onisifor Ghibu și Traian Herseni, dar și cel al medicului Iuliu
228 Note și recenzii

Hațieganu, fost rector la Cluj în perioada 1941-1944, care însă a fost

îndepărtat doar temporar de la catedră, la acea dată.
O altă particularitate bine remarcată de către autor referitor la
centrul universitar clujean a fost aceea că
[…] spre deosebire de universitățile de la Iași și București, unde s-a mani-
festat o extraordinară solidaritate a corpului profesoral cu colegii epurați,
la universitatea clujeană au prevalat disputele universitare, transformate
apoi în calomnii, suspiciuni și delațiuni care au completat în final ilega-
litățile comisiei de epurare. Vechi adversități academice și politice au fost
reiterate în perioada imediat următoare lui 23 august 1944, contribuind la
alimentarea membrilor comisiei de epurare cu informații politice și care
vor constitui suportul epurărilor produse în anul 1945 [p. 228].
Urmărind în continuare firul cronologic, Dănuț Doboș dedică apoi
un întreg capitol unei prezentări nuanțate a evenimentelor derulate la Cluj
în 1946, mai precis a atmosferei în care s-a reluat activitatea universitară
la Cluj, după întoarcerea din refugiul de la Sibiu. În contextul raporturilor
interetnice și politice tensionate din Transilvania postbelică și implicit a
deciziei de înființare a unei universități cu limba de predare maghiară –
Universitatea Bolyai –, dl Doboș descrie pe larg evenimentele din 1946,
mai precis puternicele revolte studențești din mai-iunie 1946, precum și
represiunea dură exercitată de către autorități. El observă cu multă acu-
ratețe faptul că ceea ce a particularizat manifestațiile clujene a fost „carac-
terul lor naționalist, anticomunist și antiguvernamental în același timp”
[p. 264].
Cel de-al treilea capitol din secțiunea consacrată universității clujene
evidențiază următorul val de eliminări de la catedră, care a avut loc în
perioada 1947-1948, particularizând cazurile câtorva profesori, cum ar
fi cel al lui Florian Ștefănescu-Goangă. Apreciem aici atât concluzia
autorului, care trasează o legătură directă între epurările acelor ani și
arestările ulterioare din 1948, cât și publicarea in extenso a unor docu-
mente rare, ce reflectă fidel atmosfera acelor ani.
Dănuț Doboș acordă apoi atenție compoziției sociale a universității
clujene, atât la nivel de profesori, cât și de studenți, explicând în paralel
și transformările instituționale care au dus la apariția Universității „Babeș-
Bolyai” (UBB). Prin prelucrarea a numeroase date arhivistice, autorul
reconstituie, cu ajutorul cifrelor și procentelor, înfățișarea lumii aca-
demice clujene într-o perioadă foarte dificilă, cea a anilor 1950-1960.
Astfel, autorul demonstrează că, în urma diferitelor măsuri aplicate, în
februarie 1957 se ajunsese ca
 Note și recenzii 229

[…] din totalul de 335 de cadre angajate după anul 1948, un număr de 138 de
universitari aveau origine socială muncitorească și țărănească, în timp ce
restul de 205 cadre aveau origine mic-burgheză, iar 10 de chiabur și de
moșier [p. 294].

Prin comparație, la nivel de studenți, în 1959, la momentul creării

UBB, din 4.443 de studenți, 55% erau de origine socială muncitorească și
țărănească, ceea ce se situa sub normele stabilite de faimoasa hotărâre
nr. 1003/10 iulie 1957 [p. 302].
Dl Doboș detaliază, de asemenea, valul de epurări declanșat între
august și noiembrie 1958, de către conducerea universității clujene, în
frunte cu rectorul Daicoviciu, subliniind că, în mod frecvent, propunerile
făcute la nivel local erau mai extinse și mai aspre decât cele aprobate în final
de Ministerul Învățământului și restul autorităților centrale [p. 308-315].
Autorul arată faptul că

[…] în majoritatea cazurilor, referatele politice recunoșteau valoarea

profesional-didactică meritorie a persoanelor în cauză, ceea ce reprezintă
încă o dovadă a priorității aspectelor politice în luarea deciziei de epurare
[p. 310].

Extrem de pertinente și complexe sunt și portretele realizate de către

autor rectorilor clujeni din primele decenii ale comunismului în capitolul
intitulat „Autoritatea Universitară”. Dintre aceștia se disting, în opinia
noastră, două figuri, și anume: cea a chimistei Raluca Ripan și cea a isto-
ricului și arheologului Constantin Daicoviciu. Dacă în cazul Ralucăi Ripan
sunt ilustrate contradicțiile și frecușurile pe care aceasta le-a avut, din
postura de rector, cu autoritățile politice locale sau chiar cu Serviciul de
cadre din propria instituție [p. 329-331 și p. 335-336], în ceea ce-l privește
pe Daicoviciu au fost punctate oportunismul său politic, precum și
conflictele avute cu anumiți colegi, dintre cel unul de notorietate a fost
cel cu botanistul și fostul rector Alexandru Borza.
La finalul analizei sale despre universitatea clujeană, Dănuț Doboș
își oprește succint atenția asupra ecoului înregistrat de revoluția maghiară
din 1956 în rândul studenților, detaliind și planul de măsuri represive
aplicat de către partid și Securitate împotriva studenților și a profesorilor,
pentru a neutraliza pe protestatari (de exemplu, grupul Varhely, grupul
Volcinshi ș.a.).
Prin multitudinea de informații oferite cititorilor, prin calitatea și
minuțiozitatea analizelor pe care le conține, prin metodologia aplicată
230 Note și recenzii

asupra surselor arhivistice și memorialistice, noul volum al lui Dănuț

Doboș din seria „Universitatea captivă” se impune ca un reper incontur-
nabil între cercetările dedicate perioade de început a comunismului
românesc și, mai ales, istoriei fenomenului educațional din cea de-a doua
jumătate a secolului XX.

Ana-Maria Stan

Cristina Spinei (editor), Ipostaze ale vieții. Traian Bratu în

scrisori și documente, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2019, 286 p.

În seria Personalități ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din

Iași, grație strădaniei doamnei Cristina Spinei, a apărut un volum așteptat
de mult timp. Personalitatea adusă în atenție este Traian Bratu (1875-1940),
fost rector și profesor al Universității din capitala Moldovei, recunoscut
drept părintele germanisticii ieșene. O serie de volume omagiale, editate
de școala filologică ieșeană, i-au stabilit deja acestuia rolul fondator1.
Profilul său, care nu era doar unul izolat în sfera excelenței academice,
a timorat pe mulți dintre cei care au mai încercat să fructifice docu-
mentele din colecția Traian Bratu de la Biblioteca Centrală Universitară
„Mihai Eminescu” din Iași. Ardelean venit în Regat înainte de Marele
Război, participant activ în armata română pe frontul primei conflagrații
mondiale, rector al Universității (1921-1922, 1932-1938) și decan al
Facultății de Litere în mai multe rânduri, fondator al unei școli de germa-
nistică, acționar la liceul privat ieșean „Mihai Kogălniceanu”, om politic
și lider național-țărănist al unor filiale județene din Moldova, președinte
al Senatului României în două mandate (1928-1931), Traian Bratu a
întreținut o bogată corespondență cu familia, cu lideri culturali și politici
(Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod), ardeleni sau din fostul
Regat, atât în calitate privată cât și în rolul oficial în care era distribuit.
Avem, astfel, desfășurată o fecundă și prodigioasă carieră, în care
coordonatele determinante au fost modestia și seriozitatea sa proverbială.
De altfel, acesta se definea simplu „fecior de țăran”. „Singurul om de
omenie dintre toți”, cum l-a caracterizat Garabet Ibrăileanu, Traian Bratu
a constituit, în multe rânduri, colacul de salvare pentru Universitatea din

1
Horst Fassel (ed.), Traian Bratu și germanistica ieșeană, Iași, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, 1981.
 Note și recenzii 231

Iași, asumând sarcini administrative în multe contexte potrivnice. Probabil,

a fost cel mai important rector al Universității ieșene în prima jumătate a
secolului al XX-lea. Acest lucru nu a condus la abandonarea vocației sale
pedagogice; fostul său elev, lingvistul Iorgu Iordan, îi reținea profeso-
rului Bratu calități admirabile în acest sens. Manualele și cursurile sale de
limbă germană, metoda sa de învățare, care a devenit rapid cunoscută
drept „metoda Bratu”, au fost unanim apreciate.
Mizele acestei întreprinderi editoriale erau cumva cunoscute, fondul
de arhivă Traian Bratu de la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
Eminescu” din Iași fiind o mină de aur pentru cei care au avut acces la
documente după donarea arhivei, la mijlocul anilor ’80, de către unul din
fiii fostului profesor. Istoricii și germaniștii „au trecut” periodic prin
fondul de documente și au relevat personalitățile implicate în destinul lui
Bratu. De aceea, orice demers biografic cu privire la personalitatea lui
Bratu ar fi un exercițiu temerar, care implică nu doar cunoașterea vieții
academice ieșene, ci și a mediului politic românesc de-a lungul deceniilor.
Cristina Spinei, lector la catedra de germanistică a Universității
ieșene, a asumat un proiect dificil. Conform expresiei sale, volumul
încearcă să surprindă „coerența morală” a fostului profesor pe parcursul
celor peste trei decenii de restituiri memorialistice. Testamentele succesive
lăsate de Bratu îl arată dominat efectiv de „exemplul unei vieți cinstite”
pe care se simțea obligat să îl lase moștenire celor trei băieți ai săi.
Probabil că editorul a întrezărit linia diriguitoare a întregii corespondențe
purtată de Traian Bratu și a organizat editarea surselor în această cheie.
Inevitabil, pregătirea volumului a condus-o pe Cristina Spinei și în
alte arhive sau biblioteci, precum arhiva Bratu de la Academia Română,
fondul Kurt Klein de la Arhivele din Cluj sau unele fonduri de la Arhivele
ieșene. Astfel, în scurt timp, s-a conturat perspectiva unei arhive consis-
tente, dificil de editat în întregime. Este meritul Cristinei Spinei, asumarea
riscurilor pe care le implică selecția unui atât de bogat material.
În același timp, deși neavând formație de istoric, editoarea a reușit
performanța unei evaluări adecvate a documentelor, privilegiind contextul
emiterii și importanța acestora în biografia lui Traian Bratu. Acest fapt a
presupus o bună cunoaștere a biografiei, a sferei de relaționare, a prie-
tenilor academici sau politici și a adversarilor (de care nu a dus lipsă), a
grupurilor frecventate, a contextului instituțional în care savantul a evoluat.
Fără a fi interesat de posteritatea sa, Bratu a avut grijă de docu-
mentele de ordin personal, cele referitoare la rolul său public, dar și cele
de natură privată. Familia le-a păstrat după moartea acestuia, ca o moștenire
demnă de „educația cât mai îngrijită primită”, și după emigrarea în
232 Note și recenzii

Germania. Astfel încât, arhiva Bratu deținută de Biblioteca Centrală Uni-

versitară Iași este, fără îndoială, alături de cea a lui Garabet Ibrăileanu,
una dintre cele mai importante arhive ale unui profesor ieșean. Mare
parte din corespondența lui Bratu cu familia sa, în special cu soția sa
Gertrud, de origine germană, apoi cea cu germaniștii din țară și cu unii
dintre elevii săi, era purtată în limba germană. De aici, și limitările pe
care poate le-au resimțit eventualii editori anteriori. Acestea sunt profe-
sionist editate în limba germană și apoi traduse.
Volumul este organizat în jurul a trei grupaje, pe care editorul le-a
identificat pe baza documentelor existente în fondurile de arhivă. În
prima parte, Față în față cu spațiul public, sunt publicate scrisorile și
documentele prezențelor lui Bratu în mediile culturale. În a doua parte,
Tranziții prin vremuri, sunt redate epistolele primite de acesta de la
prieteni și instituții publice, pentru ca, a treia secvență, Întredeschideri,
să fie alocată spațiului corespondenței familiale în perioada 1915-1934.
Firește, notele de subsol aduc lămuriri în privința personajelor prezente în
documente. De asemenea, remarcăm solida prefață realizată de editor, în
care este prezentat în detaliu „omul” Bratu și sunt redate utile indicații
biografice, urmate de o notă asupra ediției, în care este reliefată maniera
de lucru a editorului, de o bibliografie sintetică și de un indice de nume.
Ediția de documente epistolare oferită de Cristina Spinei ne sugerează
că biografia lui Traian Bratu are încă multe necunoscute. Dacă germa-
nistul a fost recuperat, în mod firesc, de fiecare generație a școlii ieșene,
omul politic, intelectualul public sau rectorul, pentru a nu indica decât
cele mai pregnante coordonate ale personalității acestuia, pot constitui
încă piste foarte fertile pentru cercetătorii interesați. Cred că această
ediție, necesară pentru o posteritate mai nuanțată a lui Traian Bratu,
poate inaugura un interes aparte pentru cel care a oferit atât de mult
Universității ieșene.

Cătălin Botoșineanu

Cornel Sigmirean, Aurel Pavel, Elită și națiune. Fundația „Gojdu”

(1871-2008), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2020, 576 p.

Activitatea Fundației „Gojdu” a constituit o preocupare îndelungată

a istoricilor români, încă din perioada interbelică. Interesul pentru valo-
rificarea surselor arhivistice și pentru actualizarea datelor referitoare la
beneficiarii susținerii acordate de instituția fondată în 1871 s-a plasat la
 Note și recenzii 233

originea numeroaselor studii. Acestea sunt și argumentele pentru care

Cornel Sigmirean și Aurel Pavel au adus în lumina tiparului o variantă
nouă, completată, a lucrării lor Fundația „Gojdu”: 1871, apărută în 2002.
Înainte de toate, titlul cunoaște o modificare notabilă. Alăturarea
conceptelor elită și națiune sugerează intențiile autorilor de a depăși acel
cadru al analizei bazat pe înșiruirea cronologică a unor momente din
evoluția Fundației „Gojdu”. Mai precis, se insistă asupra misiunii acestei
instituții. Desigur, nu avem intenția a de realiza o comparație amănunțită
între cele două variante ale lucrării. Cu toate acestea, există un interes
pentru a înțelege relevanța introducerii unor noi descrieri.
Lucrarea este formată din trei părți. Prima parte cuprinde o analiză a
istoriei Fundației „Gojdu”. Aceasta este urmată de lista bursierilor, ce
cuprinde 1.615 nume. Cea de-a treia parte o constituie anexele: Tes-
tamentul lui Emanuil Gojdu, dar și alte documente revelatoare, îndeosebi
pentru existența Fundației după 1918.
Autorii au optat pentru realizarea unei analize ce depășește înțelesul
unui studiu introductiv. O primă impresie este că aceștia urmăresc să
încadreze istoricul Fundației într-un proces mai amplu, început în secolul
al XVIII-lea, care cuprinde geneza unor instituții cu misiune culturală
și educațională din Transilvania. Într-o primă fază, lucrarea îl trimite pe
cititor la o serie de texte consacrate, ce tratează îndeosebi formarea națiu-
nilor moderne. Miza o reprezintă integrarea evoluției națiunii române în
acest peisaj imperial. În planul surselor, remarcăm valorificarea atentă a
fondului Fundația Gojdu, al Parohiei Ortodoxe din Budapesta. De ase-
menea, este utilizat un fond cu denumire similară, existent în Arhivele
Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului.
Un prim obiectiv al autorilor este acela de a stabili fundamentele
activității instituțiilor culturale din Transilvania. Accesul tinerilor la edu-
cația superioară, dovedit inclusiv prin intermediul cifrelor, este explicat prin
impactul Contrareformei asupra românilor, predominat ortodocși. Sunt
menționate aici numele unor personalități transilvănene sau ale unor insti-
tuții educaționale la care au studiat tinerii români. Consecințele formării
unei elite românești s-au manifestat, începând cu jumătatea secolului XIX,
prin revendicări care urmăreau, mai cu seamă, înființarea instituțiilor de
învățământ în limba română. Sunt prezentate date numeroase legate de
categoriile socio-profesionale ale românilor transilvăneni, foarte utile,
altminteri, pentru înțelegerea barierelor ce au stat în fața accesului tine-
rilor la educație superioară.
La fel de importante sunt informațiile legate de un alt pilon al edu-
cației românilor transilvăneni, anume Biserica Ortodoxă, instituție de
234 Note și recenzii

care se leagă, într-un fel sau altul, apariția și activitatea tot mai largă a
fundațiilor culturale. În acest context, autorii oferă o descriere de ansamblu
a sistemului de susținere a tinerilor în școlile vremii. Sursele principale
de finanțare a acestor studii au venit de la Biserică și fundații, dar nu
trebuie neglijate nici bursele particulare acordate din fondurile unor familii,
sau cele acordate de băncile românești din Transilvania.
După această descriere, autorii aderă la ideea că originile Fundației
„Gojdu” se plasează „în contextul consacrării dualismului austro-ungar
la 1867”. Istoria sa cunoaște două faze majore, delimitate de realizarea
României Mari. Prima încadrează activitatea instituției pe bazele testa-
mentare lăsate de fondatorul Emanuil Gojdu. Cea de-a doua fază, începută
în perioada interbelică, sugerează amploarea contribuțiilor aduse la formarea
unei elite educate în rândul românilor din fostul imperiu.
De asemenea, este acordată o atenție specială originilor aromâne ale
lui Emanuil Gojdu. De fapt, prezența aromânilor în imperiu se află în
centrul discuției. Analiza se axează în principal pe acțiunile orientate spre
ridicarea de școli și biserici, repere fundamentale ale identității acestei
comunități. Totodată, autorii urmăresc să justifice activitatea de mai
târziu a lui Gojdu. Un interes deosebit este manifestat în direcția identi-
ficării altor personalități care, la rândul lor, au destinat averi considerabile
unor scopuri economice și culturale. Aici autorii purced la descrierea acestor
filantropi de diferite naționalități.
Emanuil Gojdu este considerat, alături de Andrei Șaguna, un produs
târziu al Școlii Ardelene. Remarcăm trei repere formative care îl pot
defini pe acesta: familia, mediul cultural și cel religios. Peregrinările aca-
demice la Pesta îl proiectează în mediul scriitorilor maghiari și îi insuflă
motivația de a scrie. Aici își întemeiază o familie și își construiește o
carieră profesională de succes în domeniul juridic, intrând rapid în rândul
marilor proprietari.
Gojdu nu este doar cel care încurajează afirmarea națională a româ-
nilor din imperiu, dar și cel care îi îndeamnă pe alții să contribuie la
aceste acte. El joacă un rol de promotor în demersurile menite să-i spri-
jine pe studenții români de la Pesta. De asemenea, el caută să coaguleze
inițiativele românilor cu posibilități, în jurul acțiunilor de promovare a
culturii. Autorii cărții pun în context principalele sale acțiuni politice,
precum și discursurile marelui filantrop, zugrăvind astfel portretul unui
personaj de excepție, totodată un reper important în istoria revendicărilor
românilor.
A doua parte a studiului este consacrată fondării și evoluției Fun-
dației Gojdu. Sunt analizate aici hotărârile testamentare din 1869. Părțile
 Note și recenzii 235

de interes sunt cele referitoare la administrarea Fundației, știut fiind faptul

că Mitropolia Ortodoxă Română din Transilvania a primit responsabi-
litatea de a administra această avere. La fel de interesante sunt dispozițiile
privind acordarea burselor pentru tinerii români care își urmau studiile.
Acordarea burselor a declanșat un val de optimism în rândul tine-
rilor români ce sperau să facă studiile gimnaziale, liceale, dar și pe cele
superioare, cu sprijinul Fundației. Prin intermediul corespondenței, este
realizat un tablou al diverselor solicitări trimise de tineri, majoritatea cereri
de burse sau de mărire a cuantumului acestora. În acest sens, lucrarea
constituie un instrument util cunoașterii centrelor universitare frecventate
de bursieri Gojdu. Facultățile de Medicină și Drept de la Budapesta și
Cluj au fost destinațiile preferate ale celor mai mulți dintre aceștia.
Îndeosebi prin activitatea elitelor politice care au beneficiat de susți-
nerea instituției în perioada de studii, imaginea Fundației a devenit mai
puternică după Marea Unire. Foști bursieri au făcut parte atât din Marele
Sfat Național Român, cât și din Consiliul Dirigent. Nu întâmplător, sunt
enumerate personalitățile politice și intelectuale de prim rang ce au
beneficiat de bursele Fundației. Autorii pun la dispoziție date biografice
utile mai ales la stabilirea peregrinărilor academice ale studenților.
O altă parte de interes este consacrată activității Fundației, în contextul
dezmembrării Imperiului Austro-Ungar. Misiunea culturală a acesteia a
devenit o problemă în relațiile diplomatice româno-maghiare. Este remarcat
efortul de a asigura un număr considerabil de burse, în condiții excepționale.
La fel de relevant a fost și demersul maghiar de a bloca fondurile aflate la
Budapesta, ceea ce a determinat sistarea acordării acestor facilități. Eve-
nimentele politice din 1919 au afectat veniturile rezultate din proprietăți.
Existența Fundației în perioada interbelică s-a rezumat la efortul de
a menține nivelul contribuției din perioada anterioară unirii de la 1918.
Foștii bursieri, ajunși între timp în elita societății românești, au fost
receptați ca motorul principal care asigura continuitatea Fundației. Efortu-
rile s-au axat pe recuperarea averii rămase la Budapesta. Nu este însă de
mirare că dialogul româno-maghiar în această chestiune a fost dominat
de tergiversări pe parcursul întregii perioade interbelice.
Problema legată de recuperarea averii Fundației reprezintă o parte
esențială a lucrării. Analiza se axează pe ritmul în care s-au desfășurat
tratativele, cu identificarea actorilor politici implicați în realizarea acordu-
rilor pentru recuperarea bunurilor Fundației. Începând cu 1930, au fost
realizați pași importanți. Constituirea unor comisii a menținut însă neîn-
țelegerile dintre cele două părți. Negocierile au implicat numeroase
solicitări ale părții maghiare, referitoare la diverse proprietăți din Ardeal.
236 Note și recenzii

Ocupația maghiară din Transilvania a adus un nou val de tensiuni,

mai ales după solicitarea regimului maghiar a impozitelor pentru imobilele
aflate în proprietatea Fundației. După 1945, situația a rămas neschimbată.
Instaurarea regimurilor comuniste în România și Ungaria a temperat
disputele asupra averii Fundației „Gojdu”, ca urmare a „medierii” sovie-
ticilor. În realitate, intrarea celor două state sub sfera de influență a
URSS a echivalat cu inhibarea oricăror dispute de această natură.
Contribuția esențială a Fundației a fost crearea unei elite politice și
intelectuale angrenată în realizarea și consolidarea României Mari.
Aceeași elită a cunoscut și represiunea comunistă. Ca atare, autorii recurg
la enumerarea foștilor bursieri care au trecut prin închisorile politice
după 1948.
Autorii au introdus în expunerea lor și inițiativele de refondare a
Fundației, după 1989. Sunt prezentate, astfel, eforturile prin care se dorea
o nouă implicare a statului român în tratativele menite să recupereze
averea Fundației. Înșiruirea de evenimente, întâlniri și dezbateri parla-
mentare din anii postdecembriști, în care a intrat și chestiunea averii
Fundației, indică recalibrarea dialogului dintre cele două state. Conclu-
ziile autorilor se concentrează asupra acestei etape recente, nu doar în
intenția de a conserva rolul Fundației „Gojdu” în memoria colectivă.
Această frântură a trecutului, ce a creat răni adânci pentru români după
1918, a făcut obiectul renașterii unor speranțe în deceniile postcomuniste.
Cu toate acestea, provocările contemporane au plasat chestiunea, mai
degrabă, în sfera unei „recuperări simbolice a moștenirii Gojdu”.

Marian Hariuc

Alexandru Zub, Opresiune și rezistență sub regimul comunist.

Fragmentarium istorico-memorial, București, Editura Fundației
Academia Civică, 2020, 662 p.

Istoricii au afirmat, în unanimitate, că perioada regimului comunist a

reprezentat o etapă de regres sub multe aspecte: politic, economic, social,
cultural, însă, cel mai mult, societatea românească a avut de suferit din
punct de vedere moral. Tot sistemul de valori pe care se edificase statul
național român unitar a fost aruncat în haos, mare parte din elita noastră
intelectuală și politică fiind, treptat, suprimată în închisori sau nevoită să
ia calea exilului. Asumându-și riscul propriei vieți, unele personalități sau
oameni simpli au reușit să rămână insule de moralitate într-o mare de
 Note și recenzii 237

teroare, lașitate și delațiune, ce părea legitimă să neutralizeze orice voci

potrivnice.
După anul 1989, tranziția spre normalitate a însemnat și inițierea
unor demersuri de reabilitare a memoriei celor care au rămas intran-
sigenți în fața tuturor formelor de pervertire a principiilor de viață pe care
și le-au respectat cu sfințenie. Scopul unor astfel de inițiative este acela
de a lăsa generațiilor un memento asupra unei perioade nefaste din istoria
poporului român, care nu ar trebui să se mai repete.
În acest context se încadrează și cel mai recent volum publicat de un
reprezentant remarcabil al culturii românești, venerabilul academician
Alexandru Zub. Prodigioasa muncă a domniei sale, închinată istoriei, a
fost completată în anul 2020 cu lucrarea Opresiune și rezistență sub
regimul comunist. Fragmentarium istorico-memorial, publicată la Editura
Fundației Academia Civică și care întregește seria cărților dedicată dic-
taturii comuniste și a trecerii la democrație: Chemarea istoriei, un an de
răspântie în România postcomunistă (1997), Orizont închis – istoriografia
română sub dictatură (2000), Oglinzi retrovizoare: istorie, memorie și
morală în România (2002), Alexandru Zub la Sighet (2012), Penser
L’Europe en historien. Quelle Europe, quel discours historique (2017).
Apariția editorială de față reunește un număr apreciabil de articole
(de exemplu: Rezistență și compromis în România „socialismului real”,
Aspecte spirituale în închisorile regimului comunist, Istorici români în
închisorile regimului comunist), comunicări (de exemplu: Clio în derută.
Istoriografia română la 1947, Un program de redresare națională –1957 –
la Iași), note de lectură (de exemplu: Un discurs al intransigenței –
Doina Cornea), note aniversare (de exemplu: Constantin C. Angelescu –
memento aniversar, Iulian Antonescu – în amintire, Corneliu Coposu –
centenar), prefețe ale unor lucrări (de exemplu: Exil regal și devoțiune
civică), evocări (de exemplu: Despre rezistența spirituală anticomunistă,
Apelul la simboluri), interviuri (de exemplu: Mărturii într-o „Carte a
durerii”, Interviu pe teme istorico-morale), publicate după ieșirea din
„imperiul răului”, autorul urmărind sublinierea conexiunilor absolut
naturale dintre memorie și istorie.
Textele sunt grupate în trei capitole, organizate tematic, ponderea
cea mai mare având-o portretele ocazionale, realizate de autor despre perso-
nalități emblematice din sfera laică, ecleziastică sau culturală. Semnifi-
cative rămân și scrierile cu caracter mai general, esențiale în vederea
schițării unei imagini asupra discursului istoric sub regimul terorii.
Pentru a evidenția valoarea prezentului volum, se impune mențio-
narea unor figuri iconice cărora distinsul academician le-a conturat profilul
238 Note și recenzii

moral și profesional în diferite împrejurări, de-a lungul carierei sale –

istorici și savanți: Ilie Minea, Ion Nistor, Victor Slăvescu, G. I. Brătianu,
Cornelia Bodea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Constantin C. Giurescu,
Paul Cornea, Mihai D. Sturdza, Dennis Deletant; diplomați: Alexandru
Paleologu; filosofi: Ion Petrovici, Constantin Noica; poeți: Grigore Vieru,
Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș; remarcabili oameni politici: Iuliu
Maniu, Corneliu Coposu; iluștri reprezentanți din spectrul religios: părintele
Iachint, Mina Dobzeu, Valeriu Anania, pastorul Richard Wurmbrand,
Patriarhul Teoctist, Arhimandritul Arsenie Papacioc, N. Steinhardt, Mitro-
politul Nicolae Corneanu, Părintele Gheorghe Calciu, Patriarhul Justinian
Marina, Arhimandritul Mitrofan Băltuță.
După cum se poate observa, însemnătatea lucrării este dată de
reputația celor pe care remarcabilul profesor i-a cunoscut la un moment
dat și cărora a încercat să le realizeze cele mai fidele efigii de militanți
împotriva sistemului totalitar de guvernare din statele rămase în spatele
Cortinei de Fier, printre care și România. Una din personalitățile celei de-a
doua jumătăți a secolului al XX-lea, simbol al rezistenței spirituale, de
înaltă ținută morală, a fost liderul Bisericii Romano-Catolice, Papa Ioan
Paul al II-lea. Originar dintr-o țară est-europeană ce cunoștea supliciul
regimului comunist, demnitarul ecleziastic s-a bucurat de o mare popu-
laritate prin activitatea lui misionară, ce trecea dincolo de limitele ideo-
logice sau geopolitice, fiind perceput de unii ca un om providențial.
Eliberarea de frică a devenit un laitmotiv al pontificatului său, prelatul
romano-catolic insistând asupra faptului că teama este cea care parali-
zează omul contemporan, diminuându-i puterea de a rezista. Îndemnul la
curaj, de care el însuși a dat dovadă atât înainte, cât și după atentatul ce i-a
pus în pericol viața, a devenit imboldul său preferat, suferința fiind consi-
derată o formă de înnobilare și calea spre mântuire.
Printre personalitățile cărora academicianul le-a dedicat pagini din
recenta sa apariție editorială, se numără și ultimul suveran al României,
care s-a impus în mentalul colectiv ca un exemplu de verticalitate, ca
urmare a refuzului de a accepta orice compromis cu reprezentanții oricărei
forme de extremism sau cu apărătorii dictaturilor. După abdicarea forțată
a Regelui Mihai, instituția monarhică a reușit să supraviețuiască dincolo
de hotarele țării, drama exilului fiind până la urmă o extensie a dramei
societății românești. Discursul radical, construit cu migală și atenție la
detalii, grija pentru exactitatea informației și pentru justa ei raportare la
epocă, judecata aspră, dar plină de melancolie, spiritul analitic, filtrat prin
propria experiență, sinceritatea indiscutabilă, apelul constant la unitate
 Note și recenzii 239

arată că suveranul țării a rămas un simbol al rezistenței, al continuității și

o sursă de energie morală pentru militanții din diaspora.
Ca o încercare de recuperare și de regenerare a istoriei recente, la
Sighet a fost edificat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezis-
tenței, autorul cărții de față relatând intensa activitate științifică desfășurată
aici și concretizată prin volume de studii, conferințe, documente, la care
istoria și memoria au colaborat în chip solidar, în vederea perpetuării
acelor valori, precum demnitatea, credința, smerenia, sacrificiul, pe care
nicio formă de represiune nu le-a putut înlătura definitiv.
Nota personală a volumului este dată de interviurile acordate de
distinsul academician și care sporesc valoarea lucrării prin reflecțiile
proprii asupra acelei epoci istorice la care a fost părtaș în mod direct.
Contextul încarcerării, experiența celor șase ani de recluziune silnică,
consecințele acesteia asupra reintegrării profesionale, modelele urmate în
viață, inerția societății actuale cu repercusiuni asupra viitorului, asumarea
angajamentului social, rolul tinerilor în proiectul de reconstrucție al
României, atitudinea față de istorie și prezent sunt doar câteva din
subiectele dezbătute de profesorul Alexandru Zub cu interlocutorii săi.
Deși este o lucrare cu caracter anastatic, acest lucru nu îi diminuează
importanța, culegerea de texte istorico-memoriale încercând să regenereze,
prin rigoarea conținutului, conștiința morală a societății actuale, care încă
resimte traumele generate de opresiunea regimului comunist.

Renata-Gabriela Buzău