FC Dinamo București, pe scurt Dinamo, este un club de fotbal din București,

România, care evoluează în Liga I. Fondată în 1948, echipa a debutat direct în

prima divizie a României și nu a retrogradat niciodată. Din punct de vedere al
numărului de trofee, Dinamo are în palmares 18 titluri naționale, 13 Cupe ale
României, 2 Supercupe ale României și o semifinală a Cupei Campionilor Europeni în
sezonul 1983–1984.

Pe lângă echipa mare, clubul Dinamo deține și o echipă secundă intitulată Dinamo B,
care evoluează în Liga a III-a.[4] Din punct de vedere al tinerilor fotbaliști,
clubul deține unul dintre cele mai importante centre de copii și juniori din
România.

Fostă echipă a Ministerului de Interne, istoria lui Dinamo a fost marcată de

rivalitatea permanentă cu FCSB (meci intitulat Eternul derby sau Clasicul
României), întâlnirile dintre cele două echipe de fotbal fiind considerate ca fiind
cele mai importante meciuri ale anului, adesea decisive pentru câștigarea
campionatului.

A luat ființă în mai 1948, când Unirea Tricolor București, o echipă din prima
divizie, preluată în luna ianuarie a aceluiași an de Ministerul Afacerilor Interne,
a fuzionat cu echipa Ciocanul București (fosta Maccabi București) din Divizia A.[5]
Până la finalul acelui campionat, cele două echipe din prima divizie s-au numit
Dinamo A (Ciocanul) și Dinamo B (Unirea). Dinamo B a retrogradat la finalul
stagiunii, iar, peste un an, când a reintrat în Divizia A, a fost mutată la Cluj-
Napoca, apoi la Brașov, și, în final, la Bacău, punând bazele echipei FCM Bacău de
mai târziu.[5][6]

În 1950, la Dinamo, vin Nicolae Nicușor Dumitru și Băcuț I. Urmează ani de

cristalizare, primele roade culegându-se în 1951: Dinamo ocupă locul secund, având
în componență jucători ca Alexandru Ene I, Suru, Szoko, Călinoiu, C. Marinescu.

La 14 octombrie 1951, are loc inaugurarea Stadionului „Dinamo”,[7][nefuncțională],

pe gazonul căruia alb–roșii aveau să obțină victorii de neuitat pentru suporterii
lor. Partida inaugurală disputată pe stadionul „Dinamo” a fost Dinamo – Locomotiva
Timișoara, încheiată cu victoria dinamoviștilor, 1-0. În 1952 și în 1953,
dinamoviștii ocupă tot poziția a doua în clasament.Între timp la echipă ajunge un
junior al lui Dinamo,care s-a apucat de fotbalul de performanță la vârsta de 17 ani
și care după doar 1 an,la vârsta de 18 ani, intră în 11-le de bază al lui
Dinamo,este vorba de Constantin Raica (extremă dreaptă și atacant),care a activat
în echipă timp de trei ani, după care a fost transferat la Pitești, unde a făcut
parte din noua echipă formată atunci, care s-a numit Dinamo Pitești și care după ce
s-a lăsat de fotbal din cauza unei duble fracturi (tibie și peroneu), pe care a
suferit-o la un amical cu Dinamo Tbilisi, a ajuns arbitru divizionar. În 1954,
echipa mai coboară o treaptă (locul 3), dar ajunge în finala Cupei României,
pierdută cu 0-2 în fața echipei Metalul Reșița. În același an, la Dinamo, sosesc
Birtașu, Blujdea, Băcuț II, antrenor fiind Ștefan Dobay.

În 1955, alb–roșii primesc prima cunună de campioni. Dinamo – cu Angelo Niculescu

antrenor – impresionează, în special prin atac, format din Ene I, Neaga, și Suru.
De asemenea, apărarea, cu jucători precum Băcuț I, Băcuț II, Szoko, Călinoiu, este
cea mai bună din campionat (cu doar 19 goluri primite).[8]

În toamna lui 1956, echipa debutează în Cupa Campionilor Europeni (înființată cu un

an în urmă), fiind prima echipă românească participantă în cupele europene. În
meciul de debut, la 26 august 1956, în fața a 32.000 de spectatori, Dinamo o
învinge pe Galatasaray cu 3-1. Apoi, Dinamo pierde la Istanbul cu 1-2, dar obține
prima calificare. Noutățile echipei au fost Utu, cei doi Anghel – Florian și Vasile
-, în decursul anului mai venind Popa, Nunweiller III, R. Lazăr. În acel an, 1956,
Dinamo a pierdut titlul național și avea să intre într-un con de umbră până în
1959, când ajunge la un punct de campioni; în schimb, cucerește Cupa României, după
4-0 cu Minerul Baia Mare. La Dinamo mai vin jucători precum: Varga, Szakács,
Feodot, Bükkössy, Cosma, însă sezoanele următoare n-au fost pe măsură.
În 1961, dinamoviștii obțin locul 2 și cu contribuția nou veniților: Nunweiller IV,
Panait, Ivan, Stoenescu, Ene II, Țîrcovnicu, Eftimie, Sasu, Selymes, David
(antrenori Traian Ionescu și Dumitru Nicolae „Nicușor”).