TOP 5 descoperiri

by Paula Ciobîcă
SCRISUL
Primele scrieri au fost: siboluris si picturile rupestre
Scrierea reprezintă metoda de conservare a cuvintelor prin înregistrarea lor pe un suport,
folosind anumite semne sau simboluri. Tot termenul scriere denumește și textul astfel înregistrat.
Astfel, scrierea se deosebește atat de picturile rupestre și de pictură în general, cat și de
înregistrările audio, fotografice sau video.
Evoluția scrisului de la primele înregistrări de informație de tipul crestăturilor pe răboj
sau al nodurilor pe sfoară pînă la sistemele de scriere de astăzi este un fenomen complex și
îndelungat. Nu se poate preciza cînd au apărut primele scrieri propriu-zise, întrucît suportul
acestora a fost de bună seamă distrus de trecerea timpului. Cele mai vechi scrieri păstrate pînă la
noi se consideră a fi cele din Mesopotamia mileniului al patrulea î.Hr. Scrierea cuneiformă
inventată aici și rafinată mai apoi în mileniul al treilea î.Hr. derivă din tehnica de însemnare în
tăblițe de lut a bunurilor comerciale.
Recent, cercetătorii au descoperit inscripții făcute pe carapace de broaște țestoase în
China (situl arheologic Jiahu din provincia Henan).[1] „Archaeologists Rewrite History
Obiectele au fost datate la anul circa 6600 î.Hr., deci inscripțiile ar fi cu peste 2000 de ani mai
vechi decît cele din Mesopotamia. Totuși, pentru că descifrarea inscripțiilor încă nu s-a putut
realiza, nu se poate stabili dacă ele reprezintă într-adevăr un text.
În Europa cele mai vechi scrieri păreau a fi cele de pe Tăblițele de la Tărtăria, descoperite
la Tărtăria în județul Alba, România, și datate la circa 4000 î.Hr. Aceste inscripții sunt prea
sumare pentru a ne permite o descifrare.
De asemenea scrieri foarte vechi s-au păstrat de la civilizațiile egipteană, Maya, a văii
Indusului, feniciană și altele.

TIPARUL
Tiparul a aparut pentru prima oara in China si a fost folosit in Asia cu mult timp inaintea
lui Johann Gutenberg, renumit pentru contributia sa remarcabila la tehnologia tiparului. Pana in
secolele XII – XIII, in China existau numeroase biblioteci ce contineau mii de carti tiparite. Cu
toate acestea, nu se stie sigur daca Gutenberg cunostea tehnicile folosite in China sau le-a
inventat independent. El a inventat un nou tip de presa tipografica ce folosea, pentru prima data
in Europa, litere mobile. Ceea ce Gutenberg a facut reprezinta o reala imbunatatire a presei fixe,
care era deja utilizata si cu ajutorul careia a permis o tiparire rapida a materialelor scrise.
In 1445, la Mainz, Gutenberg tipareste fragment din “Cartea Sibilelor”, mai precis o
poezie o traducere din germana din secolul XIV. Urmeaza sa tipareasca fragmente din gramatica
lui Aelius Donatus, un calendar astronomic in 1448, o bula papala contra otomanilor si chiar
formulare pentru indulgente in anul 1454 si lucrari de mici dimensiuni.
In 1448, Gutenberg se inhama la un proiect care, in final, se dovedeste a fi prea mare
pentru el. Începe sa imprumute bani pentru a cumpara materialele necesare tiparirii cartii
fundamentale a Crestinitatii, Biblia. Deoarece tot nu facea fata cheltuielilor, in 1450 si 1452
imprumuta 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, acesta devenind si
asociat in afacerea sa. Aproape de sfarsitul marelui proiect, la finele anului
1455, Fust profita de faptul ca datoria era scadenta si, fara sa faca nici un compromis,
preia intreaga afacere, si ajutat de Peter Schoffer, care fusese calfa lui Gutenberg, tipareste, in
august 1456, Biblia cu 42 de randuri.
 Cel care a descoperit o noua metoda de a multiplica scrierea (nu manual cum se facea
pana la finele secolului XIV) a fost germanul Johannes Gensfleisch, cunoscut si sub numele de
Gutemberg. Din pricina confruntarilor din orasul sau natal, Mainz, intre vechile familii patriciene
si breslele mestesugaresti in deplina ascensiune, a trebuit sa se refugieze la Strasbourg, in anul
1428. Dupa moartea fratelui sau, in 1444, Gutenberg s-a intors in Mainz, pentru a-si continua
experimentele orientate in directia tiparirii unor texte scrise.
Problema de fond cu care se confruntau tipografii pana atunci, si la care Gutenberg
incerca sa gaseasca o rezolvare, era matrita compacta folosita pentru fiecare imprimare. Folosirea
acestei matrite facea imposibila corectarea erorilor, fiind necesara refacerea acesteia in
intregime, iar refolosirea ei la alte tipariri nici nu se putea lua in calcul. Atunci Gutenberg a gasit
solutia ideala, aceea de a folosi caractere mobile, reprezentand fiecare cate o litera sau un semn
grafic. Aranjarea literelor in casete distincte facea culesul textului relativ usor, problemele
aparand doar la alinierea literelor si la calcularea lungimii randurilor, astfel incat acestea sa fie
incadrate frumos si echilibrat in pagina. Prima lucrare produsa in masa a fost Biblia in anul 1455.
Biblia cu 42 de randuri este considerata o bijuterie a artei tipografice, cuprinzand 2 volume si un
total de 741 de pagini cu aproximativ 2.500.000 de semne. Calitatea sa, aranjarea in pagina, si
finetea cu care a fost intocmita o fac sa rivalizeze cu cele mai pretentioase manuscrise ale vremii.
Dupa aceasta experienta, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografica, reusind intre
1458 si 1460 sa tipareasca pentru Konrad Humery o noua editie a Bibliei (Biblia cu 36 de
randuri) si un Catolicon, care reproduce enciclopedia latina a lui Baldus de Janua din 1286.

CREIONUL
Creionul isi are inceputurile inca de pe vremea Egiptului Antic. Cu aproximativ 5000 de
ani in urma, egiptenii foloseau tulpini de bambus, stuf sau papirus prin care se turna plumb.
Primele modele tip creion au fost folosite de scribii din Roma Antica, acestia folosind o vergea
metalica, deobicei din plumb, denumita “stylus”.
Trecerea de la plumb la grafit se face in preajma anului 1564, cand se descopera o
cantitate uriasa de grafit in Anglia. Grafitul (carbonul negru) a fost preferat in detrimentul
plumbului deoarece lasa urme mai negre si mai fine.
In anul 1795, Nicolas-Jacques Conte patenteaza inventia creionului de lemn cu mina de
grafit. Conte a descoperit calea de a fabrica un amestec de grafit cu argila (folosit ca liant) pe
care il ardea si apoi il introducea in tuburi din lemn. Astazi se fabrica creioanele dupa principiul
lui N.J.Conte, considerat un pionier al creionului alaturi de inventatorul ascutitoarei, Bernard
Lassimone.
NASA si URSS au folosit creioane pentru misiunile spatiale, acestea putand scrie la
gravitatie 0, spre deosebire de pasta din pixuri care pluteste in imponderabilitate.
In zilele noastre cele mai multe creioane sunt fabricate si exportate de China. Cel mai mare
creion din lume se afla in Kuala Lumpur, acesta aflandu-se in incinta fabricii, avand o lungime
peste de 22 de metri, a fost numit “Castell 9000”. Cel mai scump creion din lume are pretul de
pornire de 20 000 de dolari. Acesta este fabricat din lemn de cedru, cu aur de 18 karate si trei
diamante.
Creionul mecanic este un instrument mai modern, avand la baza un mecanism care
impinge mina de grafit si poate fi reincarcat. Mina din creion este mult mai fina decat la un
creion obisnuit. In medie, cu un creion se poate trasa o linie de 50 de km sau se pot scrie 40 000
de cuvinte.
 Creionul este un instrument de scris și de desenat, constituit dintr-o mină de grafit,
protejată de un înveliș de lemn, plastic sau (foarte rar) metal de formă cilindrică. Când mina se
consumă, ajungând ca învelișul creionului să zgârie suprafața de scriere, creionul este ascuțit cu
o ascuțitoare. Ele sunt distincte de stilouri, care distribuie cerneală lichidă sau gel pe suprafața
marcată.
Creioanele grafice (cunoscute în mod tradițional drept "creioane de plumb") produc
reminisciențe gri sau negre care sunt ușor de șters, dar rezistente la umiditate, la cele mai multe
substanțe chimice, la radiațiile ultraviolete și la îmbătrânirea naturală. Avantajele creioanelor
constau în faptul că sunt ușor de manevrat, iar desenele pot fi șterse ușor cu ajutorul gumei de
șters. Din secolul al XVIII-lea este atestat și creionul mechanic.

CHIBRITUL
Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a
focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri
dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.
În forma lor empirică, primele chibrituri, “chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în
Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de
zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde
se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi
produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului,
prezentau doua inconveniente serioase:dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă
cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor
ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până
pe la 1845.
Chimistul John Walker, tot din Anglia, a inventat “luminile de frecare” în 1827. Prin
procedeul său (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau înmuiate intr-un amestec de
sulfură de stibiu, clorat de potasiu şi cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie
abraziva. John Walker şi-a prezentat aceste chibrituri pentru comercializare, la 7 aprilie 1827,
într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă:este prima etichetă de cutie de chibrituri.
Colecţionarul cutiilor de chibrituri se numeşte „filumenist”. Cuvântul îmbină un element de
origine greacă, cu unul de origine latină. Semnificaţia ar fi „iubitor de lumină”, dar, aici se referă
la lumina adusă de informaţia de pe cutia de chibrituri!
Aceste chibrituri au fost folosite până în 1834, când apar aşa-zisele “lucifer”-uri, de-
asemenea incomode şi periculoase. Folosirea lor va dura puţin timp, căci anul 1835 marchează
data de naştere a primului chibrit cu fosfor, numit “lumânare de Turin”. Aceste chibrituri erau
simple aşchii de lemn la capătul cărora se aplica o bucăţică de fosfor alb, un element toxic.
Acesta se aprindea de la sine când era scos (din apă) în aer, din care cauză era greu de folosit.
Cam in acelaşi timp, Janos Irinyi, un tânăr de numai 17 ani, este unul dintre cei care au contribuit
la inventarea chibritului cu fosfor cu aprindere prin frecare. El realizează aceasta plecând de la o
experienţa a profesorului austriac Meissner. Capătul chibritului era
uns cu un amestec de fosfor şi bioxid de plumb. Fabricarea acestor chibrituri începe la Viena în
1840.
În 1851, germanul Schrotterobţine un patent de fabricare al fosforului roşu, pe care-l
descoperise încă din anul 1845. Spre deosebire de cel alb, fosforul roşu nu este toxic şi nu se
aprinde în aer.
Totuşi, problema chibritului cu utilizare comodă, casnică, nu era încă rezolvată, din cauza unei
dificultăţi:nu se puteau produce chibrituri cu fosfor roşu deoarece, la atingerea acestuia cu
cloratul de potasiu, se producea explozia cloratului. Chimistul Bottchera avut ideea – simplă, dar,
eficientă – de a aplica cloratul de potasiu pe băţul de chibrit, iar fosforul, pe cutie şi astfel s-a
născut “chibritul de siguranţa”. Aprinderea lui se face numai prin frecare pe cutia chibriturilor,
iar producţia industriala a avut loc pentru prima data în Suedia, de-aceea multa vreme au fost
numite “chibrituri suedeze”.
Astăzi producţia de chibrituri se bazează pe reţeta lui Bottcher, din anul 1848. Astfel,
betele – din lemn de brad, plop, tei sau anin – sunt impregnate cu parafină şi cu o soluţie de
azotat de potasiu. Acestea fac lemnul sa se aprindă uşor si, apoi, să se prefacă în cărbune fără jar.
Pe capătul băţului se află clorat de potasiu şi sulfura de stibiu. Pasta de pe cutie, e compusă, în
general, dintr-un amestec de fosfor roşu, pulbere de sticla şi bioxid de mangan.
Pe lângă „chibriturile de siguranţă” (safety matches), în lume se mai produc şi
„chibriturile cu aprindere oriunde” (strike anywhere matches). Compoziţia chimică a gămăliei
acestor chibrituri este un amalgam între cele două paste – cea din gămălie şi cea de pe cutie –
pentru a se realiza aprinderea prin frecare de orice suprafaţă. Dar, riscul de autoaprindere,
necontrolată, este suficient de mare pentru ca în multe ţări acestea să nu se producă.
Cu toate ca s-a reuşit fabricarea unor brichete economice şi performante, de unică
utilizare şi la preţ competitiv, nu s-a reuşit, încă, detronarea modestei aşchii de lemn cu căciuliţa
chimică: chibritul.

CD-ul
Un Compact Disc, cunoscut si sub prescurtarea de CD, este un disc optic, folosit pentru
stocarea digitala a datelor, dezvoltat initial pentru fisierele audio. Compact discul este disponibil
pe piata din octombrie 1982 si ramane, chiar si in ziua de astazi, mediul fizic standard pentru
comercializarea inregistrarilor audio.
Tehnologia a fost imbunatatita ulterior si adaptata pentru a include si mediul de stocare
cu o singura posibilitate de scriere – CD-R, dar si pe cel cu posibilitate de rescriere – CD-RW.
Celelalte variante aparute pe parcurs sunt compact discurile video (VCD), CD–urile foto si cele
ultraperformante. Discurile optice si variantele lor succesive s-au bucurat, de-a lungul anilor, de
un deosebit succes, ajungand ca, pana in anul 2007, vanzarile sa depaseasca cifra record de 200
de miliarde de unitati intr-un singur an.
Marimea fizica a unei astfel de unitati optice este de 12 centimetri, chiar daca pot exista
si alte variante, asa cum sunt clasicele mini (8 centimetri) sau cele de dimensiunea unor carti de
vizita. Marimea standard de 12 centimetri are o capacitate audio in jur de 74-80 minute,
versiunea mini (8 cm) – 24 de minute, iar cele tip “carte de vizita” – maximum 6 – 14 minute,
putand stoca pana la 100 mega de informatie.
Primul disc optic a aparut in martie 1979, prima unitate fiind produsa intr-o fabrica din
Germania, dupa cativa ani de testari intense, de catre companiile Philips si Sony. Lansarea a
venit dupa marele esec inregistrat de compania Philips in ceea ce priveste
tehnologia discului video, din anul 1978. Acesta era unul dintre primele produse care beneficia
de tehnologia laser, putand citi informatia stocata fara niciun contact fizic. Studiul si dezvoltarea
produsului incepusera inca din 1969. In anii 1970, Philips incepe lucrul la ceea ce avea sa se
numeasca ALP – Audiolong play – un sistem audio sub forma unui disc, care avea sa rivalizeze
cu discurile de vinil, profitand insa la maximum de tehnologia laser.
 Lou Otters, directorul tehnic al diviziei audio din cadrul companiei, era de parere ca noile
dimensiuni ale CD-ului trebuiau sa fie mai mici decat ale vinilurilor si ca ar trebui sa aiba
capacitatea de a stoca aproximativ o ora de muzica. In scurt timp, cele doua companii, Sony si
Philips, isi anunta alianta in ceea ce priveste fabricarea si dezvoltarea noului produs. In privinta
denumirii, cei doi giganti ai industriei electronice au optat, pe rand, pentru Mini Rack, MiniDisc
si Compact Rack, pana cand au decis denumirea de Compact Disc, datorita sonoritatii care
aducea aminte de succesul casetei audio (Compact Cassette).
In martie 1979, compania Philips tine o conferinta de presa in Eindhoven, Germania,
pentru a demonstra calitatea audio superioara a CD-ului, care, la vremea respectiva, costa o
adevarata avere (in jur de 1200 de euro, la valoarea actuala a banilor). Planul companiei Philips
era acela de a dezvolta un astfel de disc optic, cu o dimensiune de maximum 11,5 centimetri. Cei
de la compania Sony au insistat ca, pe un astfel de suport, sa poata incapea, de exemplu, intreaga
Simfonie a IX-a, a lui Beethoven, motiv pentru care dimensiunea a crescut pana la 12 centimetri
in diametru.
In 1980, Philips si Sony lanseaza “Red Book” (Cartea rosie), in care sunt descrise
standardele in ceea ce priveste CD-ul, de la acel moment cele doua companii concentrandu-se pe
design-ul playerelor ulterioare. In aprilie 1982, Philips prezinta, pentru prima data in lume,
Compact Disc playerul. L-a pus in vanzare impreuna cu un CD continand inregistrarea Simfoniei
Alpilor, de Richard Strauss, in interpretarea Orchestrei Filarmonice din Berlin, dirijata de
Herbert Von Karajan. A urmat albumul “The Visitors”, al formatiei ABBA. Initial, casele de
discuri au fost destul de reticente in privinta acestui format, pentru ca, la doar doi ani distanta, sa
apara pe piata peste 1000 de albume.
In 1985, albumul “Brothers in Arms” al celor de la “Dire Straits”, o trupa engleza de
muzica rock, devine primul compact disc vandut in mai bine de un milion de exemplare, fiind, in
continuare, cel mai de succes album lansat pana in prezent. Primul artist care a facut tranzitia
catre compact disc a fost David Bowie (un foarte talentat compozitor si interpret englez), in
februarie 1985. In urmatorii trei ani, 400 de milioane de CD-uri erau fabricate in peste 50 de
firme din intreaga lume. Odata cu lansarea mp3-ului, in anul 2000, vanzarile de compact discuri
au inregistrat o scadere graduala, cu aproximativ 20 de procente.
Compact discul a fost inventat pentru a deveni succesorul discului de vinil (folosit pentru
patefon/gramofon) si nu mediul principal de stocare a datelor. In iunie 1985, apare pe piata de
profil CD-ROM-ul (read-only memory), care devenea parte integranta a calculatorului personal,
iar in anii 1990, atat Sony, cat si Philips introduc compact discurile care permit si inregistrarea de
melodii.