Universitatea Dimitrie Cantemir

Student Galambosi (Moldvoy)Iudith-Erzsebet

Disciplina :Psihoterapia traumei si psihodrama
Master An II

TEHNICI ȘI APLICAȚII IN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ

TEHNICA SCAUNULUI GOL

Motto:
,,Dialogul poate recrea punţi.”
(Anonim)
În cadrele de lucru specifice psihoterapiei integrative pot fi utilizate metode şi tehnici aparţinând
oricărei orientări psihoterapeutice, în funcţie de problematică, pacient, etapa în care se află
procesul terapeutic, şi mai ales în funcţie de obiectivul de lucru stabilit.
Tehnica scaunului gol este una dintre tehnicile bazate pe dialog, un instrument cu un spectru larg
de aplicabilitate, atât în cadrele de lucru individuale, cât şi de grup, atât cu adulţii, cât şi cu
copiii, într-o paletă complexă de situaţii terapeutice în care există conflicte interne sau externe
persoanei pacientului.
Această tehnică este revendicată de două mari curente psihoterapeutice: psihodrama clasică
(Moreno) şi gestalt-terapia (Perls), pentru ambele orientări fiind una dintre tehnicile de bază.
În psihodrama clasică se vorbeşte despre existenţa unui scaun auxiliar, atunci când se foloseşte
un scaun ca element adjuvant pentru protagonist (pacient), ajutându-l pe acesta în dezvoltarea
acţiunii sale psihodramatice. Scaunul ocupă un spaţiu bine definit pe scenă, care va fi ocupat, fie
de un interlocutor imaginar, caz în care tehnica se numeşte „scaunul gol”, fie de însuşi
protagonist, caz în care tehnica se numeşte „scaunul înalt”.
Scaunul gol se foloseşte când protagonistul doreşte să se adreseze unei alte persoane pe care şi-o
imaginează că ocupă spaţiul oferit de scaun. Elementul concret, dar gol, reprezentat prin scaun,
ajută pacientul în umplerea spaţiului cu tot ceea ce el vede în cel imaginat. Este un spaţiu unde
pot fi aduse percepţii, proiecţii, temeri, dorinţe ale protagonistului. Poate fi scaunul tatălui,
şefului, soţului sau al oricărei persoane semnificative din lumea intrapsihică a pacientului.
Scaunul gol poate fi folosit şi pentru întâlniri cu persoane moarte sau niciodată născute (de
exemplu fiul dorit, dar niciodată avut). Tehnica scaunului gol are valoare simbolică atât pentru
obiecte, cât şi pentru locuri din viaţa cotidiană şi este folosită deseori în reprezentaţiile teatrale
pentru simbolizarea prezenţei unor persoane semnificative, dispărute sau aflate la distanţă.
Scaunul înalt este folosit atunci când protagonistul trăieşte sentimente de inferioritate şi/sau de
subordonare faţă de o anumită persoană, ambient sau situaţie. Din punct de vedere tehnic se
aşează un scaun pe o masă sau pe un plan mai înalt decât cel al scenei: pe acesta protagonistul
experimentează – poate pentru prima dată în viaţa sa – un raport „de sus în jos” cu persoane care
în realitate trăiesc ca „superiori”, „undeva sus, „deasupra”. Această tehnică foloseşte
simbolismul spaţial pe care îl întâlnim chiar şi în realitatea cotidiană. Ne întâlnim cu expresii
precum: „a fi cu un nivel mai sus”, „a urca scara socială”, „a te uita de sus în jos”, „a cădea de
sus” etc. A fi sus din punct de vedere spaţial conduce la apariţia unor trăiri asemănătoare şi în
planul vieţii psihice, afective, sociale. Valoarea simbolică a localizarilor „sus” şi „jos” e bine
reprezentată chiar în structura spaţiului terapeutic al teatrului de psihodramă: există planuri
diferite ale scenei şi mai ales balconul. Dar, în timp ce în balcon sunt aduse persoane din afara
spaţiului în care are loc acţiunea psihodramatică, pentru a se crea o desprindere a protagonistului
din momentul pe care-l trăieşte (şi a vedea astfel lucrurile din afară, dintr-un punct de vedere
extern şi global), scaunul înalt îl ţine pe protagonist în „aici şi acum”, devenind el însuşi
creatorul propriilor alegeri si trăiri.
În terapia gestalt tehnica scaunului gol este considerată o metodă de explorare a sinelui, care
aparţine categoriei tehnicilor de conştientizare afectivă şi relaţională. A fost creată de Perls şi
poate fi utilizată ca suport pentru pacient în a experimenta dialogul cu diverse persoane din viaţa
acestuia sau pentru a pune în legătură diferite părţi ale Eu-lui său, aflate în conflict. O altă
variantă a tehnicii („top dog-under dog”) constituie modalitatea prin care sunt puse „faţă în faţă”
imaginea de sine reală a pacientului cu imaginea sa de sine ideală.
Indiferent din ce perspectivă privim această tehnică, două sunt elementele comune şi definitorii:
scaunul gol şi elementul de dialog. Scaunul gol are o funcţie foarte importantă deoarece, prin
substituţie, facilitează imaginaţia şi eliberează gânduri şi emoţii. Dialogul, atât cel interior, cât şi
cel exterior este instrumentul prin care toate acestea se pot accesa.
Tehnica scaunului gol
Tehnica poate fi aplicată de sine stătător, dedicându-i-se o şedinţă întreagă sau se poate constitui
doar ca o secvenţă a unei şedinţe, alături de alte tehnici. Anterior aplicării acesteia, terapeutul
trebuie să aducă la cunoştinţa pacientului informaţii referitoare la ce anume presupune tehnica şi
în ce scop este potrivit a se desfăşura. În acest fel pacientul va fi familiarizat cu ceea ce i se va
solicita să facă astfel încât să nu i se pară un joc ciudat sau ridicol. După informarea pacientului
cu modalitatea de lucru, terapeutul poate trece la aplicarea tehnicii. În funcţie de problematică,
acesta va cere permisiunea pacientului să „cheme” în cabinet persoana cu care pacientul doreşte
să aibe un dialog. Apoi va aduce în cabinet, dintr-o altă cameră, un scaun care va avea rolul de a
simboliza prezenţa persoanei respective şi îl va aşeza în faţa pacientului. Pentru ca pacientul să
se simtă în siguranţă şi mai confortabil, terapeutul îl poate invita să adopte o poziţie în picioare,
care să exprime hotărâre şi în care acesta să simtă că poate să facă faţă confruntării (de exemplu
cu mâinile în şolduri). De asemenea, terapeutul poate susţine pacientul luându-l de mână sau
atingându-l pe umeri. Odată stabilit acest cadru, terapeutul va afirma că persoana „X” este
pregătită să îl asculte şi îl va invita pe pacient să îi comunice ce doreşte. Deşi tehnica presupune
un dialog imaginar, se poate aplica şi ca un monolog prin care pacientul să exprime cuvinte,
emoţii, gânduri la adresa respectivei persoane.
Dacă problematica o impune, pe scaunul gol terapeutul poate invita o altă latură a personalităţii
pacientului, şi nu o persoană. În această situaţie terapeutul va solicita pacientului să poarte un
dialog între cele două aspecte ale personalităţii sale, mutându-se pe rând, de pe un scaun pe
celălalt, luând poziţii şi atitudini specifice fiecăreia dintre cele două laturi ale sale.
Pe toată durata conversaţiei, terapeutul va însoţi pacientul în acest travaliu, facilitând dialogul
prin recomandări, clarificări, recadrări până la final, când pacientul va afirma că nu mai doreşte
să adauge nimic. În acest moment terapeutul va cere permisiunea pacientului pentru a o ruga să
„plece” pe respectiva persoană imaginară, va solicita pacientului să îşi ia la revedere şi va scoate
scaunul gol din cabinet.
Ca o concluzie, această tehnică presupune, într-o primă instanţă, imaginarea unei alte persoane
sau a unei părţi personale cu care va avea loc dialogul, stând pe un scaun gol. Se începe apoi
dialogul cu interlocutorul imaginat. Când şi dacă pacientul simte că vrea un răspuns de la celălalt
sau că doreşte să audă şi punctul de vedere al acestuia, se poate muta pe scaunul gol jucând rolul
celeilalte persoane sau părţii eului imaginate iniţial. În tot timpul acestei tehnici se face o trecere
între cele două scaune (cu corespondentul lor de rol). Exerciţiul se finalizează când pacientul nu
mai are nimic de comunicat sau când cele două părţi sau cele două persoane experimentate ajung
la un acord, la un punct de vedere comun acceptat.
Beneficiul aplicării acestei tehnici este acela de a stimula pacientul să îşi exprime gândurile şi
emoţiile faţă de persoana imaginată sau faţă de părţi ale Eu-lui său, ceea ce reprezintă un prim
pas pentru începerea unui proces de reconciliere, recadrare a semnificaţiei unor situaţii sau chiar
parcurgerea unui proces de trăire a doliului. Astfel, situaţii imposibile în realitate devin posibile
în plan imaginar, iar această substituire are un impact fabulos, prin găsirea de soluţii sau efectul
de catharsis.
Exemplificarea unui cadru de lucru
Dialogul imaginar descris mai jos este unul imaginat, personajele fiind fictive.
Terapeutul: Felicia, observ că ai multe lucruri pe care nu ai avut ocazia să i le spui soţului tău.
Acum poţi avea ocazia să faci acest lucru, printr-un exerciţiu care presupune să îţi imaginezi că
el este prezent în această cameră cu noi. Poţi să i te adresezi şi să îi spui tot ceea ce doreşti. Ce
părere ai?
Pacienta: Mi-ar plăcea.
Terapeutul: Dacă eşti de acord, acum îl voi invita pe soţul tău aici.
Pacienta: Da, sunt de acord.
(Terapeutul părăseşte camera şi se întoarce cu un scaun gol pe care îl aşază în faţa pacientei)
Terapeutul: Pe acest scaun este acum aşezat soţul tău. Poţi să vezi cum stă şi cum te priveşte. Te
invit să te ridici în picioare şi să iei o poziţie în care poţi să ai un dialog cu el. Dacă doreşti, poţi
să-ţi pui mâinile în şold, pentru a te simţi mai sigură pe tine. Cu permisiunea ta, eu am să te ţin
de mână pentru ca să simţi că te susţin şi sunt aici pentru tine.
Pacienta: Da, mulţumesc.
(Pacienta se ridică în picioare şi îşi lasă mâna în mâna mea, legănându-se de pe un picior pe
altul).
Terapeutul: Soţul tău se află aici şi te ascultă. Ce doreşti să îi spui?
Pacienta: Dan, aş vrea să îţi spun că am impresia că niciodată nu m-ai văzut cu adevărat, de
parcă nici nu am fost prezentă în viaţa ta.
(Terapeutul face un gest cu mâna pentru a o invita să continuie)
Pacienta: Întotdeauna am avut impresia că numai eu lupt pentru relaţia noastră, am avut mereu
senzaţia că nu mă iubeşti.
Terapeutul: Poate ar fi momentul potrivit să îi spui soţului tău şi cum te-ai simţit.
Pacienta: M-am simţit neimportantă, neînţeleasă, neiubită şi nici măcar apreciată pentru că
făceam eforturi să stau lângă tine. De fiecare dată când nu veneai acasă seara, îmi făceam griji
pentru tine şi mă aşteptam ca din clipă în clipă să sune telefonul şi să mă anunţe cineva că eşti
rănit sau mort.
Terapeutul: Doreşti să îl întrebi ceva pe soţul tău?
Pacienta: Da. Aş vrea să te întreb dacă m-ai iubit vreodată cu adevărat sau nu? Măcar la început,
când ne-am cunoscut şi m-ai cerut în căsătorie, m-ai iubit?
Terapeutul: El nu poate să îţi răspundă acum, dar tu ce crezi că ţi-ar răspunde dacă ar putea?
Pacienta: Cred că ar spune că nu.
Terapeutul: Că nu, ce?
Pacienta: Că nu m-a iubit niciodată.
Terapeutul: Mai doreşti să adaugi ceva?
Pacienta: Nu.
Terapeutul: Bine, atunci te rog să îţi iei la revedere de la soţul tău.
Pacienta: La revedere, Dan!
Terapeutul: Acum, cu permisiunea ta, îi vom mulţumii soţului tău şi îl vom ruga să părăsească
această cameră.
(Terapeutul scoate scaunul din cabinet).
Concluzie
Considerată o tehnică de facilitare a comunicării în situaţii conflictuale, prin dialog imaginar,
tehnica scaunului gol stimulează gândirea şi provoacă emoţii şi atitudini. De asemenea, este
foarte utilă şi în exersarea comportamentului asertiv al pacientului. Prin utilizarea acesteia,
pacientul este ajutat să îşi clarifice propria poziţie, dar şi cea a persoanelor importante pentru el,
pentru că îl „obligă”, prin accesarea succesivă a diverselor roluri, să empatizeze cu acestea. Prin
proiecţiile pe care pacientul le face asupra persoanelor sau părţilor propriei persoane, tehnica
permite surprinderea a ceea ce acesta poartă în el, legat de persoanele cu care interacţionează sau
de părţile pe care le conţine.
Bibliografie
1. Mann, D. (2013), Terapia Gestalt. 100 de teme şi tehnici fundamentale, Editura Trei,
Bucureşti.
2. Moreno, J.L. (2009), Scrieri fundamentale. Despre psihodramă, metoda de grup şi
spontaneitate, Editura Trei, Bucureşti.
3. Stancu, I. (2005), Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Editura SPER, Bucureşti.