Alexandru Macedonski

Simbolismul este un curent literar, apărut ca o reacție împotriva poeziei retorice a

romanticilor și a impersonalității reci a parnasienilor (1886). Jean Moréas publică, în suplimentul
literar al ziarului Le Figaro, o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii
mișcări și în care propune numele curentului simbolist. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave
Kahn revista Le Symboliste. Poezia simbolistă este exclus o poezie a sensibilității pure. Obiectul
poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, confuze, care, neputând fi formulate
clar, sunt transmise prin sugestie. Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondențelor,
prin cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive. Cultivarea simbolului are o importanță
majoră în cadrul acestui curent, funcția acestuia fiind aceea de a sugera (simbol implicit). Înclinația
către stări sufletești nedefinite, predispoziția pentru reverie, visare reprezintă alte trăsături ale
poeziei simboliste. Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalității
exterioare, obținută nu numai prin ritmuri și rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedantă a
unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului. Pentru crearea sugestiei, simboliștii folosesc
adeseori versul liber. De asemenea, aceștia au predilecție pentru anumite teme și motive: iubirea,
nevroza, târgul provincial ca element al izolării, natura ca loc al corespondențelor. Simbolismul s-
a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca
teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului de la revista Literatorul. Inițial
respins de reprezentanții Junimii, de scriitorii de la Contemporanul, ca și de orientările
tradiționaliste, simbolismul românesc s-a impus prin poeți reprezentativi, după anul 1900: Dimitri
Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu, George Bacovia. „Simbolismul este de esență pur muzicală,
nu în înțelesul calității muzicale a expresiei, ci sub raportul calității muzicale a stărilor sufletești,
primare, vagi, neorganizate, pe care le traduce; e o hipertrospirație dincolo de pragul conștiinței în
elementele vieții animale.” 1

Ca și la Slavici, recunoașterea adevăratei valori a lui Macedonski a venit târziu. În timpul

vieții, prestigiul poetului s-a mărginit la cercul lui de fideli, nici măcar toți necondiționali. Văzând
în Macedonski un „erou al iluziei”, care a crezut că poate trăi numai pentru arta lui într-o țară fără

1
E. Lovinescu, Critice, VII, București, Aurora, 1927, p. 38.
tradiție culturală, Lovinescu e convins că poetul n-a fost capabil de un sacrificiu major, ci de
lamentații și proteste minore.

Macedonski este întâiul la noi care socotește că „logica poeziei este însuși absurdul”,
radical alta decât logica limbajului uzual sau a prozei, și anunță în „poezia viitorului” predominanța
„muzicii și a imaginii”, cu alte cuvinte a formei. Alexandru Macedoski face pasul mai departe spre
înțelegerea poeziei nu ca o proză împodobită și prozodic regulată, ci ca un mod complet diferit de
a comunica mesajul.

Poezia lui Macedonski se înscrie în simbolism prin: noi nuanțe, „corespondențe”

(parfumuri, flori, eufonii, spleen, obsesii pluvioase, apăsări provinciale), preocupările pentru
muzicalitate (de la sonoritățile pur acustice și „armoniile imitative” mecanice spre sugestie și
inefabil), repudierea obscurității, a nebulozităților, a abstracțiunilor. Totuși, în ciclul „Nopților”,
Alexandru Macedonski utilizează unele procedee romantice, preluând de la Alfred de Musset
imaginea calului sălbatic. Alexandru Macedonski nu adoptă, ci descoperă teme, idei, motive
romantice pentru că s-a născut cu astfel de aspirații, toate corespunzând organic unui itinerar
spiritual; toate sunt niște întrebări ale conștiinței. El nu este un estet, ajunge să dea o formulă pur
macedonskiană, grefând elemente originale pe altele preluate de la diverși poeți.

Poemul Noaptea de decemvrie apare în 1901 în revista Forța morală, iar mai apoi în
volumul Flori sacre (1912). Elementul hipotext îl reprezintă poemul macedonskian în proză, Meka
și Meka, publicat în 1890 în ziarul Românul. Nucleul epic va fi filtrat: într-o noapte de iarnă, un
scriitor tânăr și sărac visează la gura sobei, iar inspirația îl face să trăiască în plan oniric povestea
prințului Ali – Ben Mahomed – Ben Hassan. Tatăl lui îi lasă moștenire acestuia o avere imensă și
îndemnul de a nu se abate niciodată de la calea cea dreaptă. Prințul pleacă în pelerinaj la Meka,
odată cu el plecând și cerșetorul Pocitan ben Pehlivan. Cerșetorul refuză invitația prințului de a
apuca drumul cel drept prin deșert și alege drumul ferit, cu multe ocolișuri și mai ușor. Caravana
prințului se destramă, iar prințul moare având viziunea trecerii prin porțile Mekăi pământești a
cerșetorului, în timp ce el trece porțile Mekăi cerești, adevărata Meka. Parabola conține o morală
explicită: numai răsplata celui virtuos este adevărată și ea constă în propria-i virtute, în puterea
credinței, a împăcării sufletești care are conștiința propriei purități. Viziunea din finalul operei este
reprezentarea simbolică a acestei împăcări.
 În Noapte de decemvrie poetul îmbină elemente romantice cu cele simboliste şi cu cele
clasiciste.

Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se abate de la calea cea
dreaptă, deşi lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul obişnuit care îşi atinge ţelurile
apelând la compromisuri şi la mijloace facile. Măştile geniului sunt reprezentate de poet şi de emir,
iar omul obişnuit de drumeţul pocit. Subiectul este o legendă narată la persoana a III-a.

Poemul este structurat din trei secvenţe lirice principale.

Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale imaginarului poetic
romantic. Metafora-simbol ,,camera moartă,, şi epitetul dublu ,,pustie şi albă,, sugerează lipsa
emoţiei lirice. Lipsa muzei este exprimată prin ,,nicio scânteie în ochiu-adormit,, Urmează apoi
descrierea spaţiului exterior – câmpia pustie şi albă, simbol al lumii în care trăieşte poetul, o lume
ostilă deoarece e noapte/beznă şi ,,luna-l priveşte cu ochi oţelit,,

Adoua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată motivului romantic al inspiraţiei,
flacăra simbolică, de natură divină care face posibilă trecerea potului în universul ideal al poeziei.

A treia secvenţă lirică (versurile 40-227) debutează cu metamorfozarea poetului în emir.

Emirului, simbol al omului superior care nu se mulţumeşte cu viaţa în bogăţia din ,,rozul Bagdad,,
- simbol al fericirii pământeşti, Macedonski îi conturază un portret de geniu: ,,E tânăr, e farmec, e
trăznet, e zeu,, şi ca orice geniu are un ideal superior către care aspiră:,,Spre Meka se duce cu
gândul mereu,, Dar între ,,rozul Bagdad,, şi Meka este o pustie imensă pe care emirul trebuie s-o
străbată înfruntând mari pericole.

Emirul porneşte la drum însoţit de un mare alai alcătuit din robi înarmaţi, cămile cu provizii
de apă şi hrană, oprindu-se ,,o clipă pe verdele pisc,, - simbol al speranţei, privind pentru ultima
oară oraşul. În acelaşi timp cu el pleacă spre Meka un cerşetor, al cărui portret este alcătuit în
antiteză cu cel al emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit: searbăd la faţă, mai slut ca iadul,
zdrenţăros, pocit, viclean la privire. Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă cei doi călători:
cerşetorul pleacă pe un drum ce coteşte, simbol al compromisurilor pe care un om obişnuit le face,
iar emirul porneşte să parcurgă deşertul, simbol al vieţii drepte, trăite cu demnitate, fără nici un fel
de ocolişuri.
 Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne. Calea cea dreaptă stă sub semnul
focului şi sub semnul sângelui. Culoarea dominantă în parcurgerea deşertului este roşul, simbol al
vieţii, dar şi al patimii de a atinge idealul. Poetul accentuează dificultatea atingerii idealului printr-
o enumerare de simboluri ce sugerează setea de absolut: ,,un chin fără margini de sete-arzătoare,,
,,Şi tot fără margini pustia se-ntinde/Şi tot nu s-arată oraşul presfânt,, ,,Şi tot nu s-arată cetatea de
vise,, Prezenţa forţelor ostile ce se împotrivesc idealului emirului, simbol al societăţii superficiale
şi meschine, este ilustrată printr-o aglomerare de verbe: naintează, s-aprinde, aleargă, vibrează,
curg.

Servitorii şi animalele mor pe rând sub arşiţa nemiloasă a pustiei, poetul prezentând
imagini apocaliptice: roşu de sânge, roşii movile . Culoarea roşie este aici simbol al destinului
implacabil. Chinurile emirului, care suferă de sete şi foame, sugerează zbuciumul poetului pentru
condiţia sa nefericită în lumea cu care nu poate comunica. Ajuns la apogeul călătoriei sale emirul
trăieşte iluzia idealului său: vede porţile albe ale Mekăi, alargă spre cetate dar aceasta se
depărtează. Setea poetului de a atinge perfecţiunea depăşeşte puterile umane de aceea atingerea
absolutului este imposibilă ,,alba cetate rămâne nălucă,,

Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină viaţa împlinirii
unui ideal absolut, el fiind victima propriului crez, calea dreaptă pe care o urmează geniul, dar care
cere sacrificii. Cu ultimile puteri emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit întrând pe porţile Mekăi
pământeşti, în timp ce el va transcende în Meka cerească.

Finalul ilustrează, simbolic, destinul implacabil al omului superior supus suferinţei

pricinuite de incapacitatea oamenilor de a-i înţelege idealul: ,,Murit-a emirul sub jarul pustiei,,

Rondelul cupei de Murano face parte din Poema rondelurilor publicată in 1927, întărind
ideea de „paradis artificial" creat de Macedonski prin această poezie cu formă fixă. În ciuda
stilizării şi stăpânirii depline a tehnicii versului, care ţin amândouă de parnasianism, Poema
rondelurilor e mai mult un experiment simbolist. Macedonski utilizează conştient tehnici
simboliste, precum corespondenţele, sinesteziile, tehnica refrenului şi a laitmotivului, versul liber,
chiar dacă uneori le grefează pe o mentalitate romantică.
 Macedonski a fost un deschizător de drumuri şi în ceea ce priveşte concepţia artistică.
Credea cu tărie că poezia este regina artelor şi că poetul se ridică prin talent deasupra banalului.
Despărţindu-se de estetica maioresciană, Macedonski cerea poeziei să trimită la cugetare, fără să
fie ea însăşi o cugetare, în articolul Despre poemă: „Poezia este senzaţiunea directă...cugetarea nu
e decât un produs al ei". Există o imanenţă a poeziei care trebuie să fie în permanenţă în căutarea
inefabilului. Senzorialul are un loc important în această aventură, ne dezvăluie poetul într-un alt
articol - Simţurile în poezie. Poezia, artele, precum şi preţuirea lor depind exclusiv de acuitatea
senzorială, căci „numai ea este creatoare în domeniul intelectual şi opera va fi, ce va fi fost simţul
ce i-a dat naştere".

Rondelul cupei de Murano este o artă poetică. Tema traduce concepţia personală a eului
liric asupra artei, în general, şi a poeziei în special. Arta e văzută ca o însumare a unor substanţe
eterate, preţioase. Titlul face referire la bogăţia şi rafinamentul acestor materiale, sticla de Murano
fiind destinată obiectelor preţioase. Alături de ea stau pietrele scumpe şi imaginile mitologice
extrem de stilizate, aducând a emblemă heraldică. Arta nu are esenţă materială, se foloseşte de
toate aceste materiale ca simbol al nobleţii sale, e o înălţare, un extaz, o cale de accedere la
nemurire.

Există o întreagă simbolistică a cupei, a potirului, ce este inserată la modul conştient în

poem, Macedonski fiind pasionat de heraldică. Căutarea poeziei, ne poate spune titlul, este la fel
de sacră şi de îndreptăţită precum cea a Sfântului Graal, ambele presupunând purificare
sufletească.

Rondelul are o formulă tradiţională, cu 13 versuri împărţite în trei catrene şi un vers final
care va repeta primul vers. Compoziţional, cele trei catrene respectă succesiunea a trei momente
distincte: primul sugerează esenţa artei, ai doilea catren evocă relaţia artei cu absolutul şi al treilea,
împreună cu versul final, se constituie într-o concluzie. Repetarea primelor două versuri în catrenul
al doilea şi a primului vers în final creează o structură muzicală poemului.

Poemul se deschide cu o negaţie - „nu e de aur", completată imediat de afirmaţia ce trebuia

scoasă în evidenţă - „e de raze", stabilind natura artei. Nu este negată nobleţea şi preţiozitatea
aurului, ci valoarea sa materială, profană. Aliteraţia din primul vers - „Nu e de aur: e de raze"
sporeşte valoarea eufonică a poemului. Poezia trebuie să adere la imaterial, razele sunt aici o
reprezentare particulară a luminii, o proiecţie concentrată a ei.
Grifonii sunt o imagine interesantă, ilustrând stilizarea şi gustul poetului pentru mitologia antică.
Ei sunt animale fabuloase cu cioc şi aripi de vultur şi trupul de leu, apartenenţa la ambele categorii
sporindu-le natura solară. Grifonul este legat atât de cer, cât şi de pământ, ceea ce-l face un simbol
al celor două naturi, umană şi divină. Prin urmare, poezia va reprezenta prin asocierea cu grifonii
o mântuire a umanului prin condiţia sa celestă, o cale de reunire a celor două planuri. Mântuirea
cere o stare extatică „E dătătoare de extaze", lămurindu-ne asupra condiţiei artei. Ultimul vers al
primului catren e o surpriză - pare a fi o adresare directă către cititor, dar e doar reflexul unui
retorism romantic al unui eu poetic prins în beţia gesturilor teatrale. „Razele" sunt simbolul care
va realiza corespondenţa dintre o noţiune abstractă, cum e imaterialitatea poeziei şi un element din
lumea concretă, lumina. Imaginile mitologice şi pietrele preţioase vorbesc prin metaforă cât de
preţioasă e arta, dar şi de calitatea ei de aspiraţie spre nemurire: „în scânteierea-i de topaze/
Cuprinde-al nemuririi vin". „Vinul nemuririi" este o conotaţie interesantă la nectarul/ ambrozia
băută de zei nemuritori în Olimp, adăugându-i- se şi simbolurile creştine ale mântuirii şi purificării.

Concluzia e cuprinsă la începutul ultimului catren, aducând în dezbatere o temă dragă

sufletului poetului ce va face o adevărată „tradiţie" în lirica noastră interbelică - poezia pură/ arta
pură. Prepoziţia „fără,, realizează distincţia dintre proză şi poezie - „E arta pură, fără fraze", aceasta
din urmă fiind asociată cu imagini beatifice ale infinitului - cerul şi marea. Penultimul vers: „E
sufletescu-avânt deplin" aşază poezia în zona elanurilor interioare. Accentul pe latura interioară se
realizează prin antepunerea epitetului.

Poezia conţine rimă încrucişată, măsură variabilă de 8-9 silabe. Ritmul este iambic.
Indicativul prezent este modul absolut al poemului, ca asumare deplină a concepţiei artistice
enunţate.

Rondelul cupei de Murano este o artă poetică interesantă, în care cugetarea abstractă e
asociată cu cele mai neaşteptate elanuri sufleteşti, folosindu-se tehnici simboliste. Deşi folosirea
exclusivă a persoanei a III- a ar putea sugera răceala, rondelul evocă emoţiile sublimate ale
temperaturilor înalte ale spiritului.