Referat

la tema: „Educaţia morală”

Alături de celelalte dimensiuni ale educaţiei, educaţiei morale îi revine un rol

major în asigurarea realizării tuturor funcţiilor specifice ale acţiunii instructiv-educative şi
cu deosebire a celei privitoare la integrarea socială a omului, ştiut fiind faptul că situarea
în cadrele existenţei sociale condiţionează în mod semnificativ devenirea personalităţii
subiectului uman.
Dinamica accelerată a schimbărilor de ordin social şi cultural şi creşterea
ponderii influenţei nu întotdeauna benefice a mass-media sunt doar câteva dintre
aspectele ce caracterizează societatea contemporană.
Această stare de fapt implică la nivelul şcolii, în condiţiile în care familia şi
societatea în general se confruntă cu dificultăţi tot mai mari în efortul de transmitere a
valorilor autentice către tinerele generaţii, o concentrare progresivă a eforturilor şi
acţiunilor cu efecte de modelare a personalităţii în sfera educaţiei morale.
Formarea şi dezvoltarea dimensiunii morale, relaţional-valorice, a personalităţii
umane reprezintă una dintre priorităţile majorităţii sistemelor educative contemporane,
prioritate exprimată prin diversele formulări ale finalităţilor educaţiei. Mobilizarea
resurselor umane şi materiale ale diverselor instituţii de învăţământ în direcţia asigurării
unei educaţii morale eficiente este determinată însă nu doar de analiza caracteristicilor
şi problematicii societăţii contemporane ci şi de datele pe care le oferă istoria, cunoscut
fiind faptul că declinul unei societăţi începe odată cu momentul în care aceasta se
dovedeşte incapabilă de a-şi perpetua tradiţiile şi valorile.

Precizări conceptuale
Fiinţa umană este eminamente o fiinţă socială iar, la rândul său, acest statut
implică şi presupune variate şi permanente interacţiuni ale omului cu semenii săi. În
absenţa unor reglementări clare şi corecte ale relaţiilor interumane orice tip de societate
îşi pierde rapid consistenţa, ajungându-se în final la atomizarea acesteia.
Morala se referă astfel la un sistem de norme şi reguli care reglementează
comportamentul subiectului uman în funcţie de anumite valori (onestitate, corectitudine,
sinceritate, întrajutorare etc.) larg împărtăşite la nivelul unei societăţi.
Normele şi regulile morale, înţelese ca seturi de prescripţii privind
comportamentul omului în relaţie cu semenii săi şi societatea în ansamblul său, sunt
caracterizate printr-un nivel ridicat de interiorizare şi sunt impuse/traduse în acte de
conduită atât de către propria conştiinţă (conştiinţa morală) cât şi de către presiunea,
implicită sau explicită a atitudinilor celorlalţi (opinia publică).
Moralitatea se referă la măsura în care un grup sau o persoană se conformează
normelor şi regulilor morale iar moravurile reprezintă un concept mai general care se
referă cu precădere la o serie de practici şi moduri de comportare, formulate mai mult
sau mai puţin explicit, specifice unei anumite comunităţi (Zamfir, C., 1998).
În ceea ce priveşte conceptul de valoare morală, acesta este înţeles în contextul
educaţiei morale ca fiind măsura în care un anumit comportament sau conduită este
apreciată de către marea majoritate a societăţii în raport cu sistemul etic de referinţă.
Relativ la conceptul de valoare morală facem următoarele precizări:
 Spre deosebire de valorile educaţiei religioase, care sunt de natură transcedentală,
transmise prin diverse căi omenirii de către divinitate, valorile morale sunt rezultatul
unor convenţii sociale mutuale fiind adeseori dependente de specificul cultural şi
istoric al societăţii la care acestea fac referire; nerespectarea normelor de
comportament reglementate de valorile promovate de religie implică de cele mai
multe ori consecinţe în secvenţa temporală ce urmează sfârşitului vieţii pe când
 sancţionarea comportamentului discordant în raport cu valorile morale se realizează
în condiţii de “aici şi acum”;
 Raporturile existente între valorile promovate de educaţia morală şi valorile educaţiei
religioase nu sunt raporturi de suprapunere ci, mai degrabă, de complementaritate;
spre exemplu, o persoană poate respecta normele şi regulile de conduită morală
chiar dacă aceasta nu manifestă convingeri religioase ferme; la fel de adevărat este
însă şi faptul că asumarea valorilor promovate de către una sau alta dintre diversele
religii este un factor favorizant, cu efect stabilizator în ceea ce priveşte formarea
conştiinţei şi conduitei morale;
 Valorile morale, fiind produsul unor convenţii sociale între indivizii unor societăţi
determinate cultural-istoric, prezintă anumite particularităţi, în funcţie de arealul
geografic, politic, social, economic şi cultural în care acestea au luat naştere;
diversitatea socio-culturală determină variaţii în ceea ce priveşte valorile morale şi
tipurile de conduită promovate însă, cu toate acestea, datorită fenomenului de
globalizare şi contactului tot mai strâns dintre diferitele culturi, ideea existenţei unor
principii şi valori etice universal valabile (bine, adevăr, dreptate etc.) nu este
infirmată;
 Determinarea social-politică a valorilor morale implică o anumită vulnerabilitate a
acestora în raport cu intenţiile şi acţiunile de moment ale elitelor conducătoare; spre
exemplu, analiza valorilor morale promovate de-a lungul timpului ne indică faptul că
toate societăţile şi toate regimurile politice, inclusiv cele totalitare, au pretins că
acţiunile lor sunt perfect justificate din punct de vedere etic şi că urmăresc
impunerea unor principii şi valori morale autentice;
Morala, ca sistem complex structurat de norme şi valori etice ce reglementează
comportamentul omului în raport cu semenii, cu societatea şi cu sine însuşi, serveşte
realizării a două categorii de scopuri sau funcţii distincte:
 morala sintetizează condiţiile de existenţă şi funcţionare optimă a societăţii
sub formă de norme şi reguli de conduită, traducând în termeni de
comportament individual ansamblul condiţiilor ce asigură funcţionarea
societăţii; din acest punct de vedere morala subordonează modul de acţiune
al individului unor prescripţii având rolul de a contribui la menţinerea şi
dezvoltarea unui anumit tip de societate;
 morala conturează un climat social favorabil dezvoltării personalităţii umane,
ajutând subiectul uman în ceea ce priveşte stabilirea unor raporturi
funcţionale reciproc-avantajoase cu semenii săi şi cu societatea în general
dar şi relativ la proiectarea şi organizarea unor strategii acţionale în măsură
să conducă la obţinerea de beneficii materiale sau spirituale atât la nivelul
propriei persoane cât şi la acela al societăţii; din această perspectivă morala
se constituie în unul dintre principalii garanţi ai securităţii fizice şi psihice a
individului;
Relaţia existentă între cele două funcţii anterior prezentate este una de
complementaritate. Funcţia de ordin social a moralei poate fi realizată numai în
condiţiile în care dezvoltarea personalităţii umane în general şi a caracterului ca latură a
acesteia este optim înfăptuită.
Caracterul defineşte latura relaţional-valorică a personalităţii umane şi se referă
la ansamblul valorilor şi atitudinilor subiectului uman care predispun la punerea
constantă în joc a unui anumit tip de relaţie/comportament faţă de realitate (în raport cu
semenii, cu societatea sau cu sine însuşi).
Din punct de vedere etimologic conceptul caracter provine din limba greacă unde
era echivalent cu cuvintele pecete sau tipar şi desemna, în ceea ce priveşte fiinţa
umană, fizionomia internă, spirituală a acesteia, modul său propriu şi specific de a se
comporta în executarea unei activităţi sau în relaţiile cu ceilalţi.
 Asemeni fizionomiei externe, fizionomia internă sau spirituală este compusă
dintr-un set de particularităţi individualizante, numite generic trăsături de caracter.
Trăsăturile de caracter constă în modul de raportare, constant şi relativ stabil, al
individului la diversele laturi sau aspecte ale realităţii, inclusiv la sine însuşi.
Trăsăturile de caracter ce formează fizionomia spirituală a subiectului uman nu
rămân izolate unele de altele ci, aşa după preciza G. Allport, acestea formează o
structură ierarhic organizată în care există 1-2 trăsături de caracter cardinale (care le
domină şi controlează pe celellalte), 10-15 trăsături principale (definitorii pentru individ
şi relaţiile sale cu realitatea) şi sute sau chiar mii de trăsături de caracter secundare,
care sunt mai slab reprezentate şi de fond şi care se obiectivează doar sporadic în
comportament, uneori fiind negate şi de către subiectul însuşi. (Allport, G., 1981).
Principala particularitate a structurii caracteriale o constituie organizarea
ierarhică a trăsăturilor de caracter (onestitate, modestie, generozitate, aroganţă,
demnitate etc.), trăsăturile cardinale subordonându-le pe cele principale şi secundare.
Identificarea şi cunoaşterea trăsăturilor de caracter cardinale ale persoanei sunt
elemente esenţiale în anticiparea modului de gândire şi acţiune al acesteia.
Educaţia morală este aşadar acea latură a educaţiei prin care se urmăreşte
formarea şi dezvoltarea caracterului ca latură relaţional valorică a personalităţii,
respectiv a conştiinţei şi conduitei morale a subiectului uman. Paradigma contemporană
a educaţiei morale este fundamentată pe îmbinarea cunoaşterii morale cu acţiunea
morală iar esenţa educaţiei morale constă astfel în crearea unui cadru adecvat
interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalităţii morale a elevului,
fapt în măsură să conducă la punerea în joc a unor comportamente morale adecvate.
Formarea profilului moral începe în primii ani ai copilăriei şi se consolidează pe
tot parcursul vieţii. Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între
oameni într-un anumit context social, valorile morale şi regulile moralei, prin care se
reglementează raporturile omului cu ceilalţi oameni, cu societatea şi cu sine însuşi.
Normele şi regulile morale se pot exprima printr-un ansamblu de propoziţii prescriptive
sub formă de obligaţii, interdicţii şi permisiuni privitoare la acţiunile şi comportamentele
subiectului uman.

Obiectivele educaţiei morale

Scopul fundamental al educaţiei morale este aşadar formarea şi dezvoltarea
caracterului, respectiv a profilului moral al personalităţii.
Structura profilului moral presupune un ansamblu de reprezentări şi cunoştinţe
morale, sentimente morale, obişnuinţe morale, trăsături de voinţă şi caracter. Putem
afirma, deci, că scopul fundamental al educaţiei morale constă în formarea individului
ca subiect moral.

Aceasta presupune formarea conştiinţei şi conduitei morale în raport cu cerinţele

şi valorile de ordin etic ale societăţii.
Din scopul educaţiei morale se desprind astfel două obiective principale:
 formarea conştiinţei morale;
 formarea conduitei morale;
Conştiinţa morală. Termenul conştiinţă provine din latinescul consientia care
desemna starea de a fi în cunoştinţă de cauză. Conştiinţa se formează şi devine ca
urmare a unui şir îndelungat de interacţiuni ale subiectului cu realitatea şi exprimă
organizarea dinamică a vieţii psihice a omului. Conştiinţa morală se referă la un
ansamblu de principii intelectuale şi structuri cognitive, dublate de stări afectiv-
motivaţionale, care permit realizarea diferenţei dintre bine şi rău şi care garantează
exercitarea corectă, în raport cu sine şi cu ceilalţi, a libertăţii de acţiune a subiectului
uman.
 Formarea conştiinţei morale implică acţiuni instructiv-educative conjugate asupra
a trei componente ale personalităţii:
 componenta cognitivă;
 componenta afectivă;
 componenta volitivă;
Componenta cognitivă se referă la informarea copilului asupra conţinutului şi
cerinţelor valorilor, normelor şi regulilor morale. Acest fapt presupune cu precădere
instruirea morală. Instruirea morală permite şi facilitează apariţia reprezentărilor morale.
Reprezentările morale sunt reflectări sub formă de imagine intuitivă a ceea ce este
caracteristic unui complex de situaţii şi fapte morale concrete, în care copilul a fost
angajat, sau pe care le-a observat.
De la reprezentările morale se ajunge, prin intermediul generalizării şi
abstractizării, la noţiunea morală, care reflectă ceea ce este esenţial şi general la nivelul
unei clase de manifestări morale pe care o normă sau regulă morală le include. Facem
în acest context precizarea că trecerea de la reprezentări la noţiuni morale se face
treptat, gradual, în funcţie de posibilităţile de moment ale celui care se educă.
Rolul conştiinţei morale este, în esenţă, de a-l introduce pe copil în universul
valorilor morale, de a-l face să înţeleagă semnificaţia acestora pentru conduita şi
comportamentul său, de a-i dezvolta capacitatea de a discerne între bine şi rău, între
valenţele pozitive şi negative ale situaţiilor cu care acesta se confruntă.
Componenta afectivă presupune necesitatea ca orice cunoştinţă morală să fie
însoţită de trăiri afective (emoţii, sentimente) care acţionează, restrictiv sau propulsator,
din interiorul individului asupra conduitei. Adeziunea la cerinţele moralei sociale se
realizează prin trăiri şi sentimente morale. Fiecărei noţiuni morale i se asociază o trăire
afectivă corespunzătoare. Putem vorbi de exemplu de sentimentul prieteniei, al datoriei
şi răspunderii, al dragostei faţă de muncă etc. Afectivitatea este aceea care, în anumite
situaţii, determină individul să acţioneaze conform cu valorile morale asumate şi
interiorizate.
Componenta volitivă este necesară deoarece nici simpla cunoaştere, nici
adeziunea afectivă la anumite valori morale nu sunt suficiente prin ele însele pentru
declanşarea actului sau conduitei morale. Adeseori punerea în joc a unei conduite
caracterizate de moralitate întâmpină nenumărate obstacole interne şi externe pentru
înlăturarea cărora este nevoie de un efort de voinţă.
Dintre obstacolele interne putem menţiona anumite interese, dorinţe, egoismul,
individualismul ş.a., iar dintre obstacolele externe se pot enumera anumite atracţii,
satisfacţii sau consecinţe acţionale pe moment pozitive dar care nu se înscriu însă în
limitele moralei social acceptate.
Ca urmare a îmbinării celor trei componente (cognitivă, afectivă, volitivă) rezultă
convingerile morale. Convingerile morale reprezintă nucleul conştiinţei morale şi
constituie adevărate trebuinţe de comportare morală. Convingerile morale sunt motive
intrinseci ale conduitei morale. Facem aici precizarea că formarea convingerilor este un
proces de durată şi pretenţios, reclamând competenţă şi tact pedagogic, proces care
este însă şi mai dificil de realizat atunci când nu cunoaştem particularităţile copilului.
Formarea adecvată a convingerilor morale este deosebit de importantă deoarece ea
este cea care favorizează dublarea conştiinţei morale cu conduite morale
corespunzătoare.
Conduita morală. Conduita se referă la un ansamblu de acţiuni sau
comportamente materiale sau simbolice, organizate în sisteme funcţionale, formând o
totalitate structurată pe principiul conexiunii inverse şi având finalităţi implicit sau explicit
adaptative.
Conduita morală exprimă datele conştiinţei morale în termeni de comportament
şi reprezintă concretizarea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni cu caracter moral.
Formarea conduitei morale vizează atât formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de
comportare morală, cât şi consolidarea unor trăsături pozitive de caracter.
Deprinderile morale sunt componente automatizate ale activităţii individului ce se
formează ca răspunsuri etice specifice la anumite cerinţe contextuale care se repetă în
condiţii relativ identice. Spre deosebire de deprinderile morale, obişnuinţele morale
implică în plus faptul că acţiunile automatizate de factură etică au devenit o trebuinţă
internă a individului care se cere mereu satisfăcută.
Rezumând putem spune despre conduita morală că este un şir neîntrerupt de
răspunsuri şi manifestări adecvate din punct de vedere etic ale subiectului uman la
varietatea situaţiilor cotidiene cu care acesta se confruntă.
Conştiinţa morală şi conduita morală se completează reciproc, formarea uneia
neputându-se realiza independent de cealaltă. Elementele conştiinţei morale orientează
şi stimulează conduita morală, iar aceasta, la rândul ei, valorificând elementele
conştiinţei morale şi integrându-le într-un sistem de deprinderi, obişnuinţe şi trăsături
de caracter, asigură un profil moral adecvat personalităţii în devenire a elevului.

Stadialitatea devenirii morale

În domeniul psihopedagogei termenul “dezvoltare” desemnează ansamblul
proceselor de transformare şi faptelor de evoluţie care conduc omul de la o stare
iniţială, considerată simplă sau primitivă, la o stare finală, apreciată ca fiind mai
complexă, mai stabilă sau chiar definitivă.
În ceea ce priveşte explicaţiile teoretice asociate dezvoltării constatăm existenţa
în literatura de specialitate (cf. Bronckart, J.P., 1999), a patru orientări fundamentale:
 A. Gessel a promovat ideea conform căreia procesul dezvoltării umane este reglat şi
determinat în principal de factori interni, existând o anume relaţie de cauzalitate între
maturizarea biologică a organismului şi dezvoltarea personalităţii umane în general,
relaţie ce trebuie înţeleasă în sensul concomitenţei, dezvoltarea psihică fiind
consecinţă a maturizării biologice;
 Constructivismul piagetian consideră că dezvoltarea este produsul interacţiunilor
complexe existente între organism şi mediu, interacţiuni reglate şi direcţionate de
mecanisme funcţionale care au un caracter înnăscut (asimilare, acomodare,
echilibrare);
 Spre deosebire de orientările anterior prezentate care oferă perspectiva unei
dezvoltări ce presupune succesiunea strictă a unor etape evolutive, Vîgotski afirmă
că dezvoltarea are un caracter discontinuu, existând în fapt două “filiere” de
dezvoltare diferite: una care are la bază acţiunea factorilor interni şi alta care rezultă
ca urmare a interiorizării semnificaţiilor socio-istorice astfel încât între dezvoltarea
mediului socio-cultural şi dezvoltarea psihologică există raporturi de potenţare
reciprocă;
 În opoziţie cu teoriile precedente, care afirmă, implicit sau explicit, faptul că
maturitatea/vârsta adultă echivalează cu încheierea ciclului dezvoltării, K. Riegel
susţine punctul de vedere al extinderii sferei conceptului “dezvoltare” pe întreaga
durată de viaţă a individului, incluzând aici şi diferitele transformări care se produc
inclusiv la nivelul vieţii adulte (îmbătrânire, degenerescenţă, moarte).
Teoriile privitoare la cazul particular al dezvoltării morale a subiectului uman
surprind, la rândul lor, prin complexitatea şi varietatea explicaţiilor propuse. Constatăm
astfel existenţa unui spectru larg de modele explicative ale formării conştiinţei şi
conduitei morale, modele oscilând între supralicitarea factorului ereditar şi centrarea
exclusivă pe aportul factorilor de mediu.
Spre exemplu, invocând faptul că sunt relativ frecvente situaţiile în care
persoane, de altfel comune în viaţa de zi cu zi, s-au aruncat în apă încercând să
salveze de la înec viaţa unor semeni cu toate că nu ştiau să înoate, a fost acreditată
ideea engramării genetice a valorilor morale, “instinctul moral” fiind, în situaţii limită, mai
puternic decât însăşi instinctul de conservare.
Depăşind din anumite puncte de vedere perspectiva instinctuală asupra
moralităţii, psihologia comportamentalistă consideră că, în ultimă instanţă,
comportamentul moral se reduce la un ansamblu de reflexe puse în joc mecanic de
către fiinţa umană ca urmare a achiziţionării lor prin condiţionare, pe baza unor
interacţiuni repetate cu factorii de mediu.
Rezultă astfel, ca şi în cazul orientării biologizante, că în ceea ce priveşte
comportamentul moral acesta nu ar fi rezultatul unor deliberări interne şi a alegerii
ghidate de valorile morale ci un răspuns reflex la un anumit stimul sau categorie de
stimuli exteriori subiectului acţiunii morale. În acest context diferenţele de ordin moral
constate între indivizi sunt explicate ca fiind produsul experienţelor personale diferite cu
care aceştia s-au confruntat pe parcursul existenţei lor.
Orientările de factură psihanalitică apreciază că alegerea şi comportamentul
moral sunt determinate în ultimă instanţă de conflictul existent între structurile
inconştientului (pulsiuni, instincte primare etc.) şi supra-eu ca mecanism de “represiune”
şi cenzură incluzând ansamblul normelor şi regulilor de conduită socială, mecanism
reprezentat iniţial de imaginea parentală prin identificare cu care conştiinţa morală se
formează.
Altfel spus, devenirea morală a fiinţei umane este dublu determinată: de
structurile inconştientului, pe de o parte, şi de modul particular de interacţiune al
acesteia cu familia în primii ani de viaţă, pe de altă parte. Sintetizând, conştiinţa morală
se naşte ca urmare a interiorizării interdicţiilor sociale, interiorizare ce rezultă ca urmare
a confruntării dintre tendinţa de satisfacere a plăcerii a copilului mic şi opoziţia autorităţii
parentale.
Psihologia genetică, promovată de J. Piaget, insistă asupra faptului că
dezvoltarea mecanismelor cognitive, a capacităţii de generalizare şi abstractizare, este
aceea care face posibilă cunoaşterea şi înţelegerea valorilor şi normelor de conduită
morală. Altfel spus, dezvoltării stadiale a intelectului îi corespunde, prin aproximare şi
cauzalitate, o stadialitate a dezvoltării morale.
Studiind jocul copiilor şi modul în care aceştia se conformează regulilor jocului,
Piaget evidenţiază rolul structurilor cognitive în direcţionarea judecăţii şi
comportamentului moral, aceste structuri fiind cele care, în ultimă instanţă, fac posibilă
educaţia şi devenirea morală a subiectului uman.
Dezvoltarea cognitivă, abilitatea de a conceptualiza şi a emite judecăţi pertinente
sunt principalele elemente care constituie fundamentul epistemic al oricărei deliberări
sau conduite morale, toate acestea fiind legate de nivelul de dezvoltare intelectuală al
persoanei respective.
Ca urmare a observaţiilor experimentale înregistrate, Piaget consideră că
evoluţia judecatei morale a copilului parcurge două faze distincte, aflate în raporturi atât
de succesiune cât şi de interdeterminare funcţională:
 faza heteronomiei morale (în această etapă copilul preia norme, interdicţii,
valori pe care le respectă doar pentru că “aşa trebuie”, fără a avea loc o
filtrare prin prisma propriei raţiuni sau o interiorizare a acestora);
 faza autonomiei morale (la acest nivel are loc interiorizarea efectivă a
normelor morale iar deciziile de ordin moral au la bază procese deliberative
complexe, alegerea morală realizându-se în temeiul propriei judecăţi);
Dezvoltând cercetările lui J. Piaget, Lawrence Kohlberg abordează dezvoltarea
morală a subiectului uman de pe poziţiile structuralismului cognitiv. Pentru a evidenţia
dezvoltarea morală a copilului, Kohlberg recurge la procedeul punerii acestuia în faţa
unor dileme morale (spre exemplu: se justifică furtul dacă acesta este comis pentru a
ajuta o persoană aflată într-o dificultate extremă ?) urmărind atât strategiile acţionale
propuse cât şi modul de argumentare al deciziilor morale care au condus la avansarea
soluţiilor respective.
Analiza devenirii morale a fiinţei umane l-a condus pe Kohlberg la distingerea a
şase stadii ale dezvoltării morale, repartizate în trei perioade: perioda preconvenţională,
perioada convenţională şi perioada postconvenţională, debutând prin supunere datorită
fricii de pedeapsă şi finalizându-se cu asumarea voluntară a principiilor şi normelor
morale.
Cele şase stadii ale dezvoltării morale cunosc o dispunere temporală liniară,
existând un anumit paralelism între succesiunea acestora şi stadiile dezvoltării
intelectuale, de la operaţiile concrete la operaţiile formale, descrise de Piaget.
În fapt, celor trei perioade anterior prezentate le corespund trei modalităţi diferite
de prezentare/acceptare a regulilor de conduită morală: morala impusă, morala
consimţită şi morala liber aleasă.
Prezentăm în continuare, sub formă sintetică, prin intermediul Tabelului 4.2.,
teoria elaborată de către Kohlberg cu privire la dezvoltarea stadială a moralităţii a fiinţei
umane.
Datele incluse în acest tabel relevă principalele coordonate ale devenirii morale a
omului, date concretizate în precizarea etapelor de vârstă definitorii pentru devenirea
morală (perioada preconvenţională, perioada convenţională, perioada post-
convenţională) şi a specificului fiecăreia dintre acestea.
Precizăm faptul că diversele etape de vârstă şi caracteristicile asociate acestora
au o valoare mai degrabă orientativă decât una absolută. Dezvoltarea morală a
subiectului uman, deşi corelată cu dezvoltarea sa intelectuală, poate fi supusă unor
influenţe variate din partea factorilor de mediu, motiv pentru care durata sau specificul
uneia sau alteia dintre etape pot cunoaşte variaţii individuale.

Vârstă Perioadă Stadii

Perioda preconvenţională Stadiul moralităţii ascultării
4-10 ani
(nivelul premoral) Stadiul moralităţii hedoniste
Perioada convenţională Stadiul moralităţii bunelor relaţii
10-13 ani
(nivelul moralităţii convenţionale) Stadiul moralităţii legii şi ordinii
După 13 Stadiul moralităţii contractuale
Perioda postconvenţională
ani sau Stadiul principiilor şi valorilor
(nivelul autonomiei morale)
niciodată individuale de conduită

Tabelul 4.2. Stadiile dezvoltării morale (cf. L. Kohlberg)

Perioada preconvenţională sau a nivelului premoral se caracterizează prin faptul

că normele de conduită morală sunt percepute de către copil ca fiind impuse din
exterior, conformarea la norme având iniţial ca suport motivaţional teama de pedeapsă.
La acest nivel copilul adoptă mecanic normele morale ale anturajului său şi utilizează ca
unic sistem de referinţă pentru judecarea acţiunilor lui consecinţele pozitive sau
negative ale acestora în planul propriei persoane.
Perioda preconvenţională include în structura sa două stadii distincte:
 stadiul moralităţii ascultării (respectarea normelor morale se realizează ca urmare
tendinţei fireşti a copilului de a evita sancţiunile ce ar putea decurge ca urmare a
neconformării la regulile impuse de către autoritatea parentală/adultă);
 stadiul moralităţii hedoniste (conformarea copilului la normele şi reglementările
morale se realizează nu din teama de a nu fi pedepsit ci ca urmare a conştientizării
faptului că adecvarea conduitei personale la standardele morale ale adultului
reprezintă o importantă sursă de beneficii şi recompense);
 Perioda convenţională sau a nivelului moralităţii convenţionale are ca element
definitoriu conştientizarea de către copil a faptului că poziţia sa în cadrul diverselor sale
grupuri de apartenenţă (familie, şcoală etc.) este condiţionată cu precădere de
respectarea normelor de conduită morală ce reglementează relaţiile sale cu persoanele
ce compun aceste grupuri. În acest context respectarea normelor de ordin moral este
determinată de dorinţa subiectului de a-şi consolida sau îmbunătăţi poziţia deţinută în
cadrul grupului de apartenenţă.
Perioda convenţională este şi ea structurată pe două niveluri:
 stadiul moralităţii bunelor relaţii (conformarea morală a copilului este
percepută ca modalitate de optimizare a interacţiunilor sociale cu persoanele
din grupul din care acesta face parte iar acţiunile sale sau ale anturajului nu
mai sunt judecate din perspectiva strictă a consecinţelor lor ci şi prin prisma
intenţiilor care le-au generat);
 stadiul moralităţii legii şi ordinii (caracteristica definitorie a acestui stadiu este
conştientizarea deplină de către copil a realităţii că normele şi regulile morale
nu acţionează restrictiv doar în ceea ce priveşte propria persoană ci acestea
sunt impuse şi celorlalţi, fapt ce-i oferă protecţie faţă de posibilele
comportamente abuzive, nedrepte sau discriminatorii ale subiecţilor cu care
acesta interacţionează);
Perioada postconvenţională sau a nivelului autonomiei morale implică asumarea
şi interiorizarea liberă de orice constrângere exterioară a normelor şi principiilor morale,
considerate de individ ca fiind definitorii pentru persoana sa şi statutul său de fiinţă
umană dotată cu raţiune. Concomitent cu interiorizarea principiilor şi reglementărilor de
ordin moral este prezentă şi deliberarea etică, concretizată în preocuparea individului
de a defini şi exprima în termeni proprii valorile şi normele morale.
Conform teoriei enunţate de Kohlberg, accesul la nivelul autonomiei morale este
realizabil doar după vârsta de 13 ani dar, datorită complexităţii operaţiilor şi proceselor
psihice implicate, este posibil ca unele persoane să nu atingă acest nivel decât parţial
sau niciodată.
Perioda postconvenţională include la rândul său două stadii principale:
 stadiul moralităţii contractuale (persoana ajunsă în acest stadiu al dezvoltării morale
este capabilă să înţeleagă faptul că valorile morale şi regulile de comportament
asociate acestora sunt rezultatul unor convenţii sociale mutuale, ceea ce implică în
mod automat ideea relativităţii lor social-istorice şi a posibilităţii lor de adaptare la
condiţiile specifice comunităţii căreia acestea sunt aplicate);
 stadiul principiilor şi valorilor individuale de conduită (nivelul autonomiei morale
presupune constituirea unui sistem propriu, ierarhic ordonat, al valorilor şi principiilor
morale, bazat în special pe reflecţia şi experienţa personală, fapt ce determină atât
creşterea importanţei judecatei de sine în raport cu cea care vine din exterior cât şi
punerea în joc a mecanismelor de autoapărare necesare evitării autocondamnării);
Cu toate că teoria dezvoltării morale promovată de Kohlberg constituie una dintre
cele mai exhaustive abordări ale devenirii în plan etic a fiinţei umane, facem precizarea
că stadialitatea pe care acesta o propune nu este una absolută, ea având mai degrabă
o valoare descriptivă, clasificatorie şi orientativă.
Afirmaţia noastră se bazează în special pe faptul că datele experimentale
valorificate de Kohlberg în vederea elaborării teoriei stadialităţii dezvoltării morale au
avut ca suport doar analiza felului în care copiii oferă soluţii diferitelor dileme morale.
Această constatare ne îndreptăţeşte să credem că extrapolarea concluziilor
privind judecata morală a subiecţilor chestionaţi la nivelul posibilelor lor conduitelor
morale efective este, datorită decontextualizării modului de recoltare a informaţiilor,
doar parţial validă.
 Judecata morală, concretizată în acest caz în oferirea de soluţii cu privire la
anumite situaţii problematice din punct de moral, nu se traduce imediat şi necondiţionat
în conduite morale efective.
Atât procesul analizei şi alegerii morale cât şi transpunerea judecăţii morale
respective în termeni de comportament moral obiectivat extern sunt puternic influenţate
de contextul situaţional în care se află persoana respectivă şi de conotaţiile afectiv-
motivaţionale ale acestuia.
Fiinţa umană interacţionează cu realitatea (cf. Kraft, W.,F., 1992) la trei niveluri,
distincte din punct de vedere al conţinutului dar corelate în ceea ce priveşte organizarea
şi desfăşurarea:
 nivelul preraţional;
 nivelul raţional;
 nivelul transraţional;
Nivelul preraţional include ansamblul instinctelor, trebuinţelor elementare şi
afectivitatea primară în general. Interacţiunile existente între om şi realitate sunt
caracterizate la acest nivel de impulsivitate şi reacţii de factură instinctuală, dictate de
satisfacerea unor trebuinţe primare sau impuse de dorinţa de a obţine plăcere sau
satisfacţie imediată.
Rezumând am putea spune că la nivel preraţional acţiunile subiectului uman sunt
simple răspunsuri, nefiltrate raţional, la stimuli externi sau interni.
Nivelul raţional are ca trăsătură definitorie faptul că acţiunile şi raporturile omului
cu realitatea sunt mediate prin intermediul structurilor sale cognitive.
Activităţile desfăşurate la nivel raţional au la bază gândirea, alegerea lucidă
dintre mai multe variante de acţiune şi sunt orientate în direcţia atingerii unor scopuri
explicit formulate.
Raportarea persoanei la realitate poate fi aproximată în termenii unor rezolvări
succesive de probleme şi a asumării, atât teoretice cât şi experienţiale a lumii, acţiunea
efectivă fiind în permanenţă precedată de o distanţare reflexivă faţă situaţiile
contextuale şi de o articulare cognitivă a diverselor comportamente puse în joc de către
fiinţa umană.
Nivelul transraţional este cel care permite persoanei să acţioneze coerent şi lucid
în temeiul unor raţiuni, scopuri sau valori aflate dincolo de datele prelucrate raţional ale
experienţei sale imediate.
Sunt incluse aici sentimentele superioare (dragostea, altruismul, devotamentul
etc.) şi aspiraţiile înalte, elemente ce permit conformarea subiectului uman la principiul
“eu sunt mai important decât viaţa mea”.
Esenţa interacţiunii de nivel transraţional a omului cu realitatea este, spre
exemplu, ilustrată de ideea acceptării calme, deliberate, a sacrificiului de sine, acţiune
aflată în opoziţie atât cu instinctul de conservare propriu nivelului preraţional cât şi cu
argumentele gândirii raţionale.
Acţiunile specifice nivelului transraţional au la bază o perspectivă integratoare
asupra existenţei umane şi implică construcţia şi asumarea personală responsabilă a
sensului propriei vieţi.
Existenţa umană se desfăşoară astfel la intersecţia preraţionalului cu raţionalul şi
transraţionalul, fapt ce relevă caracterul multidimensional al devenirii sale morale.
Dezvoltarea morală implică atât resorturi instinctuale cât şi determinări cognitive,
afective, voliţionale şi sociale, elemente ce sunt definitorii pentru structurarea şi
organizarea conştiinţei şi conduitei morale.

Factorii dezvoltării morale

 Procesul formării conştiinţei şi conduitei morale este unul complex şi de durată,
implicând multiple restructurări ale componentelor personalităţii umane în general şi a
caracterului ca latură relaţional-valorică a acesteia, în special.
La formarea conştiinţei şi conduitei morale contribuie, în diverse moduri şi grade,
acţiunea conjugată, concomitentă sau secvenţială, sistematică sau sporadică, a mai
multor categorii de factori, dintre care amintim: şcoala, familia, grupul de prieteni,
biserica şi mass-media.
Având ca şi criteriu de clasificare măsura în care factorii de mai sus exercită o
influenţă organizată, sistematică şi mai ales fundamentată din punct de vedere
psihopedagogic, distingem între factori cu acţiune educativă indirectă (familia, grupul de
prieteni, mass-media, biserica) şi factori direct educativi (şcoala sau alte instituţii
specializate în dezvoltarea personalităţii umane). Prezentăm în continuare inluenţele
acestor factori asupra formării morale a subiectului uman.
Familia reprezintă elementul constitutiv primar al societăţii, îndeplinind în acest
context funcţii multiple: biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative
etc. Familia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale şi a evoluat de-a lungul
timpului, funcţiile pe care aceasta le implică fiind determinate de condiţiile culturale şi
istorice concrete.
Din punct de vedere al dezvoltării psihomorale a fiinţei umane suntem interesaţi
cu precădere de funcţia educativă a familiei. Familia îşi aduce contribuţia la realizarea
tuturor laturilor educaţiei, un rol esenţial revenind însă educaţiei morale a copiilor. Rolul
deosebit de important pe care familia îl joacă în devenirea morală a subiectului uman
este justificat mai cu seamă de faptul că, aşa după cum au demonstrat atât cercetările
ştiinţifice în domeniu cât şi înţelepciunea populară (spre exemplu referirile la “cei şapte
ani de acasă”), influenţele educative exercitate în primii ani de viaţă ai copilului sunt
determinante în formarea caracterului acestuia.
Familia exercită atât o acţiune educativă explicită, prin informaţiile şi regulile de
conduită transmise copiilor, prin diversele forme ale aprobării şi dezaprobării morale, cât
şi influenţe educative implicite, concretizate în modelul oferit de părinţi, prin
comportamentul lor unul faţă de celălalt, faţă de copil sau faţă de societate în general.
În cadrul familiei sunt prezente două tipuri de relaţii distincte: pe verticală, între
generaţii (părinţi-copii, bunici-copii, bunici-părinţi) şi pe orizontală, între membrii
aceleiaşi generaţii (între soţi, între fraţi). Agenţii acestor relaţii oferă anumite modele
comportamentale ce vor fi asimilate de către copii prin imitaţie. Influenţele educative
reprezintă, deci, o expresie directă a relaţiilor ce se stabilesc în interiorul familiei şi a
modelelor culturale pe care acestea le oferă.
Mediul familial imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi. Astfel,
subiectul educaţiei poate fi reprezentat de către toţi membrii familiei, fiecare
excercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţa şi posibilităţile sale, de concepţia
despre educaţie sau de autoritatea de care dispun.
Un rol important în ceea ce priveşte eficienţa influenţelor educative ale familiei
asupra formării morale a copilului revine autorităţii de care se bucură părinţii, bunicii etc.
Autoritatea poate fi manifestată în mod diferit, oscilând între despotismul şi
autoritarismul extrem şi indulgenţa excesivă, putând fi posibilă chiar şi o atitudine
indiferentă faţă de educaţia copilului. Recomandată este stabilirea în raport cu copilul a
unor relaţii educative caracterizate de o exigenţă moderată, fluctuantă în funcţie de
acţiunile acestuia şi nu de dispoziţia de moment a părinţilor.
Aportul adus de familie relativ la formarea conştiinţei şi conduitei morale a
copilului se obiectivează cu precădere în două planuri distincte:
 planul transformării progresive a egocentrismului infantil în responsabilitate
faţă de sine şi faţă de alţii;
  planul informării şi educării copilului în ceea ce priveşte evaluarea corectă a
consecinţelor acţiunilor proprii sau ale altora în termeni de bine şi rău.
În timp, interiorizarea interdicţiilor şi reglementărilor de conduită impuse de părinţi
vor constitui embrionul viitoarei conştiinţe morale, înţeleasă nu ca simplă autoritate
restrictivă ci ca ideal demn de urmat, a cărui atingere condţionează în mod semnificativ
obţinerea statutului de persoană adultă responsabilă.
Prin rolul său de sursă primară de informaţii cu caracter etic şi de model iniţial
pentru conduita morală, model impus sau liber asumat de către copil, familia poate
influenţa decisiv formarea caracterului şi evoluţia morală a acestuia.
Considerând relativitatea morală şi absenţa unor axe valorice etice ferme drept
caracteristici definitorii ale societăţii contemporane, există specialişti care susţin punctul
de vedere conform căruia declinul moral tot mai evident constatat în zilele noastre se
originează în reducerea semnificativă a ponderii implicării familiei în devenirea morală a
copiilor (Ryan, K., Lickona, T., 1992). Acest fapt s-ar datora unor mutaţii profunde pe
care instituţia familiei pare să le sufere în prezent. Prezentăm în continuare principalele
schimbări care afectează familia contemporană în raport cu cea tradiţională:
 rata divorţurilor survenite în anii imediat următori căsătoriei este în creştere,
ceea ce conduce la impunerea modului monoparental de îngrijire/educare a
copiilor, fapt care adeseori generează crize de autoritate ale părinţilor;
 timpul dedicat de către adulţi profesiei şi numărul femeilor căsătorite angajate
se află de asemenea în creştere, fapt ce determină delegarea frecventă a
creşterii copiilor către bunici sau guvernante care manifestă o toleranţă
ridicată la “micile” abateri ale acestora;
 se constată reducerea măsurii în care copiii participă, alături de părinţi, la
munca familiei, la realizarea unor activităţi casnice în măsură să dezvolte
responsabiltatea, disciplina, spiritul de cooperare etc.;
 părinţii manifestă tot mai mult tendinţa de a-şi petrece timpul liber sau de a se
relaxa separat de familie sau prin activităţi care nu implică întreaga familie,
sărbătorile sau reuniunile de familie reducându-se ca frecvenţă sau fiind pur
convenţionale;
Aspectele mai sus menţionate reprezintă importante surse de distorsiune în ceea
ce priveşte influenţele educative ale familiei asupra formării conştiinţei şi conduitei
morale a copiilor, fapt ce implică o răspundere şi o implicare sporită a şcolii în devenirea
morală a acestora. Între şcoală şi familie este necesar să existe o relaţie de colaborare
şi sprijin reciproc deoarece numai prin acţiunea convergentă a acestor doi factori
educativi devine posibilă asigurarea dezvoltării armonioase a personalităţii copilului şi a
moralităţii sale.
Grupul de prieteni formează un anturaj relativ constant al copilului, oferindu-i
acestuia oportunitatea de a dezvolta şi transpune în realitate comportamente morale
diverse. Interacţiunile sociale ale copilului cu cei de o seamă cu el permit atât creşterea
gradului de libertate şi responsabilitate acţională cât şi împrumutarea lipsită de
constrângere a unor perspective, valori sau comportamente de factură morală.
Grupul de prieteni deţine un rol important în dezvoltarea psihomorală a copilului
nu numai prin prisma ocaziei de stabili relaţii interpersonale “între egali” şi de a asuma
comportamente morale în condiţiile absenţei impunerii ierarhice, autoritare, a unor reguli
de conduită ci şi prin intermediul frecventelor situaţii conflictuale cărora acesta trebuie
să le facă faţă ca simplu individ sau ca membru al unei echipe.
Această libertate de alegere a variantelor de acţiune şi de transpunere în
practică a acestora pe care o oferă situaţia socială a grupului de prieteni joacă un rol
major în consolidarea, interiorizarea şi autonomizarea valorilor şi normelor morale
prescrise de părinţi sau de către şcoală ca instituţie.
 Prin intermediul dezvoltării capacităţii de autocontrol, a prudenţei şi sentimentului
de responsabilitate, variatele situaţii pe care anturajul copilului le generează îi oferă
acestuia, pe de o parte, prilejul validării experimentale a normelor de conduită propuse
sau impuse de către părinţi, şcoală sau alţi factori educativi, iar pe de altă parte aceste
situaţii constituie suportul unor importante reflecţii şi analize ulterioare, obiectivate
adeseori în reguli şi principii etice stabile, elaborate personal şi autoasumate.
Identitatea de sine a adolescentului se construieşte, în majoritatea cazurilor, prin
identificarea cu valorile şi normele grupului de apartenenţă, anturajul deţinând astfel un
rol important nu doar referitor la devenirea morală a individului ci şi în ceea ce priveşte
socializarea acestuia.
Influenţele grupului de prieteni sunt în prezent tot mai mult luate în calcul în ca
factori ai socializării şi dezvoltării morale a copilului sau adolescentului, ştiut fiind faptul
că tinerii trăiesc din ce în ce mai mult într-un mediu doar al lor, cu o cultură, muzică,
vestimentaţie, valori şi norme de conduită specifice, mediu care adeseori se defineşte
prin reticenţă sau chiar ostilitate faţă de normele şi regulile adulţilor.
Ignorarea caracteristicilor proprii acestui mediu sau subestimarea forţei sale de
modelare a personalităţii indivizilor sunt elemente care pot pune profesorii, părinţii sau
societatea în general în imposibilitatea de a acţiona eficient şi adecvat în ceea ce
priveşte formarea conştiinţei şi conduitei morale a tinerelor generaţii.
Biserica fiinţează ca instituţie de foarte mult timp iar organizarea şi funcţionarea
ei au cunoscut schimbări impuse de dinamica societăţii, de nivelul cultural, social-istoric
al acesteia, existând un anumit paralelism al devenirii sociomorale şi religioase a
subiectului uman.
Biserica a exercitat în permanenţă, alături de funcţia religioasă, o importantă
influenţă educativă, colaborând adeseori cu alte instituţii în vederea formării unei
personalităţi umane conforme cu idealul educaţional al diferitelor epoci istorice. Cu toate
că în prezent există o mare varietate de culte şi instituţii religioase, toate contribuie într-
o anumită măsură la dezvoltarea personalităţii individului.
Finalităţile influenţelor educative exercitate de către biserică vizează, pe de o
parte, formarea conştiinţei religioase (incluzând asemeni conştiinţei morale elemente de
ordin cognitiv, afectiv şi volitiv), iar pe de altă parte dezvoltarea unui comportament
religios, transpus în practică în spiritul valorilor religoase (formarea unor deprinderi şi
obişnuinţe de a acţiona constant pe baza principiilor şi normelor religios determinate)
prin intermediul participării, constante sau nu, la activităţile şi acţiunile pe care aceasta
le iniţiază şi organizează.
Prin valorile promovate şi prin setul de comportamente recomandate ca fiind
dezirabile din punct de vedere religios, biserica joacă un rol important nu doar în ceea
ce priveşte formarea unei persoane religioase ci şi relativ la devenirea morală a
acesteia. Cu toate că religiozitatea nu este o condiţie sine qua non a moralităţii, o
persoană fiind capabilă să manifeste un comportament moral adecvat şi în condiţiile
absenţei oricăror convingeri religioase, biserica poate influenţa în mod semnificativ
formarea şi dezvoltarea conştiinţei şi conduitei morale. Afirmaţia noastră se bazează pe
următoarele considerente:
 cunoaşterea valorilor şi principiilor religioase poate determina o mai bună
înţelegere a reglementărilor de ordin etic;
 în măsura în care se suprapun, valorile şi principiile religioase, considerate a
fi impuse de către o autoritate transecendentă şi superioară fiinţei umane, pot
oferi un suport motivaţional sporit pentru respectarea normelor şi preceptelor
morale;
 biserica, prin mesajul său religios, determină o implicare mai activă a
individului în viaţa şi problemele comunităţii, fapt având certe implicaţii, atât
socializatoare cât şi de factură morală;
  prin principiile şi valorile religioase vehiculate, biserica asigură la nivel
comunitar o anumită coeziune socială şi o continuitate valorică, ambele
elemente facilitând procesul devenirii morale a subiectului uman;
În prezent, alături de şcoală şi familie, care păstrează prin tradiţie o legătură
strânsă cu biserica, se constată accentuarea relaţiei acesteia şi cu instituţiile cultural-
educative şi cu mass-media în general. Acest fenomen este determinat de
conştientizarea importantului potenţial formativ pe care, prin natura sa, biserica îl deţine,
potenţial care poate fi excelent valorificat în direcţia formării şi consolidării moralităţii
fiinţei umane.

Educatia molala
Educatia in familie Educatia in scoala

Educatia in societate

Mass media; reguli; publicitate; imbracaminte

Plimbare; excursii; pelerinaje

Metode si procedeile didactice

supravegherea exemplul moral

povestirea exercitiul aprecierea

ordin; dispozitie
rugaminte; avertisment;
interdictie.

aprobarea dezaprobarea

acord; lauda; recompensa. somatie; observatie; mustrare; pedeapsa morala.

convorbirea dezbaterea conferinta

Educatia morala se va realiza in urmatoarele directii

Cunoasterea valorilor Justificarea teoretica a valorilor Sadirea sentimentului obligatiei

Cultivarea vointei de conformare a conduitei la valorile prevazute.

Crearea obisnuintei de actiune in conformitate cu valorile alese.

 Formarea conduitei morale
deprinderile morale obisnuintele morale

vointa morala caracterul