Modernizare și urbanizare în România anilor '30.

Arhitectura orașului București

Cuprins

Introducere…………………………………………………….p. 1.

Capitolul I: Revenirea în țară a regelui Carol al II-lea

I.1. Restaurația………………………………………………………..p. 2.

I.2. Regele Carol al II-lea și partidele politice…………………………..p. 4

I.3.Propaganda carlistă……………………………………………….p.

I.4.Dictatura regală: Alegerile parlamentare din decembrie 1937 și urmările lor....p. 5

I.5.10 februarie 1938……………………………………………………....p. 6

Capitolul II: Procesul de urbanizare și modernizare în România interbelică

II.1. Procesul de modernizare în România interbelică…………………………………p.

II.2. Viziunea culturală a Regelui Carol al II-lea……………………………………...p.

II.3. Școlile de arhitectură din anii 30…………………………………p.

Capitolul III: Arhitectura orașului București

III.1. Modernizarea orașului București………...…………………………………….p.

III.2. Arcul de Triumf…………………………………………………..p.

III.3. Monumentul Eroilor Aerului………………………………………..p.

1
 CAPITOLUL I: REVENIREA ÎN ȚARĂ A REGELUI CAROL AL II-LEA

Cei 10 ani de domnie ai lui Carol al II-lea au cunoscut mai multe etape de evoluție.
Primii ani după revenirea sa la tron au fost marcați de criza economică din 1929-1933.
Urmează, apoi, puternicul avânt din anii 1934-1938, și, în final, începutul recesiunii(1939-
1940). În plan intern se poate observa, totuși, progrese notabile, precum cele din economie( în
industrie, în special), dar și în domeniul cultural și social. Deși viața politică a fost una foarte
agitată, având loc mari confruntări între forțele democratice și cele extremiste fapt care i-au
înlesnit lui Carol al II-lea decizia de blocare a activității în martie, 1938, , în plan economic și
social au existat unele continuități. Procesul se modernizare a României a fost continuat Dar
pentru a înțelege care au fost evoluțiile acestui proces de modernizare și, implicit, de
urbanizare a Bucureștiului, vom începe prin a analiza în acest prim capitol, care au fost
evoluțiile politicii interne a lui Carol al II-lea. Astfel, ne vom opri asupra unor momente
importante, precum: contextul și semnificația revenirii la tron a lui Carol al II-lea, relația
dintre Rege și partidele politice și modul în care această colaborare s-a răsfrânt asupra
politicilor sociale și economice și nu în ultimul rând, începuturile conducerii autoritare a lui
Carol al II-lea.

1.1. Restaurația

Prima declarație publică în care fostul principe își reda dorința de a se reîntoarce în țară
pentru a ocupa tronul, a fost redată într-un ziar parizian intitulat „Le Matin”, publicat la data
de 31 iulie 1927. Principele argumenta că dorește reîntoarcerea pentru că situația politică era
tot mai grea și dorea o restabilizare asupra țării. Noaptea de 6 spre 7 iunie 1930 a fost la
Palatul Cotroceni o noapte albă. Nicolae Iorga a fost anunțat de către secretarul prințului
Carol și de secretarul de Justiție, Victor Cădere, că regele Carol a revenit în țară. După urcarea

2
pe tron a regelui Carol al II-lea, guvernul Mironescu și-a prezentat demisia, întrucât se dorea
formarea unui nou guvern. Nicolae Iorga scria că el îl va susține pe rege în aceste realizări.
Dr. N. Lupu afirma guvernul de concentrare, dar amintea că „ în condițiile menținerii
Parlamentului dominat de național-țărăniști, un guvern prezidat de Iuliu Maniu era
inevitabil1”. Prin modalitatea în care a sosit în țară și a știut să manevreze contactele cu liderii
politici, Carol al II-lea a demonstrat că nu va avea recunoștință pentru nimeni, iar cei care l-
au ajutat vor putea fi modelați după propriile sale interese. M. S. urmărea, în fapt, „guvernarea
peste partidele deja existente, dorind să pună în practică ideea cabinetului de uniune națională,
dar și proiectarea în prim-planul societății românești a unui model nou de monarh care nu
numai domnește, dar și guvernează2”.

Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul acceptă renunțarea Principelui Carol la

tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor. În data de 12 decembrie 1925, Regele
Ferdinand primește o scrisoare de la principele Carol al II-lea, prin care îi relatează că renunță
la calitatea de moștenitor al Coroanei. Regele Ferdinand a convocat la Sinaia, în data de 30
decembrie 1925, Consiliul de Coroană, afirmând că „Dacă un asemenea act ar fi fără
precedent din partea lui, aș mai păstra iluzii și speranțe[…]Grija ce port acestei Coroane nu-
mi îngăduie să las vreo posibilitate de reînnoire a unei asemenea crize care e deja prea mult
că s-a putut repeta3”. Regele Ferdinand I a cerut participanților să ia la cunoștință cererea lui
Carol al II-lea, și să ia măsurile legale pentru recunoașterea Principelui Mihai ca Principe
moștenitor. Consiliul de Coroană a luat la cunoștință cererile pe care Regele le-a cerut, astfel
încât, au fost demarate procedurile legale pentru punerea în aplicare a legii. După hotărârea
Consiliului de Coroană, s-a convocat Parlamentul, la data de 4 ianuarie 1926. S-a cerut
aprobarea a trei legi, după cum urmează: acceptarea renunțării la tron a lui Carol al II-lea,
proclamarea Principelui Mihai ca moștenitor, dar și modificarea Statutului Casei Regale și
pentru recunoașterea Regenței. Parlamentul a aprobat hotărârea Consiliului cu 231 voturi și 3
contra, privind renunțarea a tron a Principelui Carol al II-lea și recunoașterea Principelui
Mihai ca moștenitor al tronului României.

Intențiile suveranului au fost dezvăluite în data de 8 iunie 1930, într-o discuție pe care a
avut-o cu Nicolae Iorga ,, Vreau un ministeriu de concentrare supt o conducere care să nu fie

1
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Volumul III, Carol al II-lea, Editura
Enciclopedică, București, 2004, p. 94.
2
Cristian Sandache, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, București, 1998, p. 45.
3
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi(1866-1947), vol. II - Ferdinand, Editura
Enciclopedică, București, 2004, p. 100.

3
a unui șef de partid […] miniștrii care mă reprezintă pe mine, eu să-i numesc 4”. Iuliu Maniu
este apelat de Carol să organizeze noul guvern, însă acesta refuză propunerea din două
motive: primul reprezenta un temei personal, iar cel de-al doilea este constituit de faptul că
„d-sa nu găsește indispensabilă prezența sa în fruntea guvernului”. Având refuzul lui Iuliu
Maniu, suveranul „a încredințat mandatul de consolidare a noului guvern lui Constantin
Prezan5”. Deoarece Constantin Prezan a eșuat, iar regele nu avea o altă alternativă, la data de
13 iunie, Iuliu Maniu a fost împuternicit din nou cu consolidarea guvernului, iar de această
dată, președintele P.N.Ț. a acceptat, în schimbul angajamentului suveranului că se va încorona
împreună cu Elena la Alba Iulia, în septembrie 1930. Guvernul condus de Iuliu Maniu va
depune jurământul în fața regelui în decursul zilei de 13 iunie, marcând astfel continuarea
guvernării național-țărăniste. Cu toate că sentimentul predominant în țară era acela că P.N.Ț. a
ieșit victorios, primele efecte ale restaurației s-au făcut simțite: suveranul a reușit să obțină
includerea în guvern a lui Mihail Manoilescu, susținător vechi și înflăcărat al regelui, dar și
numirea în funcția de secretar particular al suveranului pentru Constantin (Puiu) Dumitrescu.

Deopotrivă, mama Marelui Voievod de Alba Iulia a primit titlul de „Majestatea sa”, iar
Reginei Maria i-a fost interzis să mai desfășoare acțiuni politice sau să mai aibă discuții cu
oamenii politici. „În decursul zilei de 16 iunie 1930 a trebuit să se stabilească la castelul din
Balcic6”. Singura problemă era constituită de relația tensionată dintre Majestatea Sa și
Partidul Național Liberal. Vintilă Brătianu, șeful partidului îi acuza pe regenți că au încălcat
jurământul și a concluzionat că evenimentul de la 8 iunie a fost „Actul disperat al unui
guvern care crede să-și refacă situația în acest mod7”. Se hotărăște excluderea lui Gheorghe
Brătianu pe motiv că încălcase linia stabilită de conducerea P.N.L. Fiind exclus din partid,
Gheorghe Brătianu a convocat Congresul general al Partidului Național Liberal, la data de 15
iunie, constituind un nou partid sub numele de „georgist”. Carol a privit acțiunea cu vădită
simpatie.

Partidul condus de Iuliu Maniu a privit cu satisfacție decăderea P.N.L., acesta fiind
principalul său concurent. Forțat de colaboratorii săi principali, Vintilă Brătianu a cerut
audiență regelui, însumând reluarea legăturilor alături de Coroană. Odată cu revenirea Elenei
Lupescu în România, pe data de 12 august 1930, s-a consolidat și Camarila Regală, din care

4
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p.
317.
5
Ioan Scurtu, op.cit., p. 95.
6
Florin Constantiniu, op. cit., p. 319.
7
Ion Bulei, Scurta istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996, p. 57.

4
făceau parte: Alexandru Mavrodin, Aristide Blank, Nae Ionescu, soții Wieder, Mihail
Manoilescu, Puiu Dumitrescu, Nicolae Tabacovici, Nicolae Malaxa. Camarila avea să
controleze viața economică și pe cea social- politică a României, acționând cu stăruință pentru
a crește rolul monarhiei, sprijinind, totodată, și grupările de extremă dreaptă. Primul om care a
luat la cunoștință pericolul Camarilei Regale a fost Iuliu Maniu. Acesta nădăjduia că va reuși
să o înlăture pe Elena Lupescu prin „încoronarea lui Carol al II-lea cu M.S. Elena la Alba
Iulia”. Evitarea suveranului l-a făcut pe Maniu să forțeze luarea deciziei, astfel încât, la data
de 8 octombrie 1930 a prezentat demisia guvernului său. La data de 10 octombrie 1930 „Gh.
Gh. Mironescu a primit mandatul de constituire a guvernului, acesta având la bază programul
P.N.Ț.8”.

Pentru a îngrădi efectele crizei economice și mai ales pentru a micșora cheltuielile
bugetare, guvernul a adoptat unele măsuri de „austeritate”, între care desființarea a 5
secretariate de stat, dreptul unui funcționar de a beneficia de un singur salariu, chiar dacă
persoana respectivă ocupa mai multe funcții. De asemenea, la 1 ianuarie 1931, guvernul a
introdus prima „curbă de sacrificiu” prin care salariile urmau să fie diminuate cu 10-/15%. În
anii 1930-1931, s-au înregistrat importante frământări și regrupări în cadrul partidelor politice.
Sfârșitul guvernării național-țărăniștilor a fost primită cu satisfacție de opinia publică, profund
nemulțumită de politica promovată de aceștia în cei 2 ani și jumătate. Pentru realizarea
planurilor sale, „regele a încredințat mandatul de constituire lui Nicolae Titulescu, ministrul
României la Londra și reprezentantul țării noastre la Societatea Națiunilor 9”. Pe 18 aprilie,
Carol i-a cerut lui Iorga să constituie un guvern de experți, și, asistat de Argetoianu, „Iorga a
pus în picioare un guvern destul de reușit, în care se simțea și mâna lui Carol 10”. Primul gest
semnificativ care a trădat în chip categoric gustul monarhului pentru soluțiile cu tentă
autocratică a fost acela prin care, numindu-l pe Iorga în funcția de președinte al Consiliului de
miniștri, i-a înmânat și lista noului guvern, situație imposibil de acceptat din perspectiva
conceptului de separare a puterilor în stat. Regele făcuse un pas decisiv pe calea instaurării
unui regim personal, folosindu-se de Nicolae Iorga, „care nu avea un partid puternic, și,
totodată, nu ținea la existența celorlalte partide11”. Prin urmare, guvernul condus de Iorga
constituia „replica pe care regele o dădea partidelor politice care nu au înțeles să răspundă la

8
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 229.
9
Nicolae Iorga, Supt trei regi. România contemporană de la 1904 la 1930. Istoria unei lupte pentru un ideal
moral și național, Editura PRO, București, 1999, p. 443.
10
Paul D. Quilan, Regele playboy. Carol al II-lea al României, Editura Humanitas, București, 2001, p. 169.
11
Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1988, p. 339.

5
apelurile ce li s-au adresat și era în același timp o lecție pentru ele, arătându-le că țara se poate
conduce la nevoie și cu un guvern în afara partidelor 12”. Activitatea guvernamentală și
constituțională „a fost puternic marcată de evoluția crizei economice13”.

1.2. Regele Carol al II-lea și partidele politice

În primii ani de domnie (1930-1934), Carol a încercat să impună doar guverne de

uniune națională, astfel, acestea erau dependente de el și nu aveau suportul unui partid politic.
În timpul guvernării lui Gh. Tătărăscu, monarhul a încercat să-și lase amprenta pe politica
desfășurată de cabinetul Tătărăscu „ Guvernul a început să utilizeze tot mai frecvent sistemul
de conducere prin decrete-legi, ceea ce ducea la compromiterea unei instituții fundamentale a
regimului democratic […] spre sfârșitul mandatului său, guvernul Tătărăscu, deși se folosea
de P.N.L., devenise un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea 14” . Suveranul punea pe
seama crizei economice noile sale intervenții politice. În realitate, amprenta pe care o lăsa nu
făcea decât să adâncească problemele pe care statul român avea să le întâmpine. Regele i-a
ales în mod expres pe cei care l-au susținut sau pe care credea că îi va putea controla în
folosul propriilor sale scopuri. Guvernul condus de Nicolae Iorga (18 aprilie 1831- 31 mai
1932) a reprezentat, din nou, un eșec pentru scena politică, iar din data de 6 iunie 1932 până la
data de 10 august 1932, „ vom avea primul cabinet național țărănist condus de Alexandru
Vaida-Voevod15”.

Conform Constituției, Regele Carol al II-lea avea datoria de a stabiliza partidele

politice, dar acesta a urmărit fragmentarea scenei politice românești, și, totodată, a
formațiunilor de factură politică. Regele a avut un rol semnificativ în destrămarea Partidului
Național Liberal. Gheorghe Brătianu a fost solicitat de M.S. în audiență încă de la venirea Sa
în țară, acesta susținând restaurația, aflându-se în contradicție cu opinia liberală, dorind
obținerea unor avantaje politice din partea lui Carol al II-lea „prin crearea unui al partid
Național Liberal16”. Deopotrivă, și Partidul Național Țărănesc a avut de suferit de pe urma
implicării în viața politică a monarhului „în 1932, prin plecarea grupării lui Grigore Iunian,
care a creat Partidul Radical Țărănesc, și în 1935, când Al. Vaida-Voevod a întemeiat o
organizație proprie, Frontul Românesc17”. De asemenea, în scopul minimizării forței politice

12
Cristian Sandache, op. cit., p. 51.
13
Ioan Scurtu, op. cit., p. 120.
14
Sorin Radu, Introducere în istoria contemporană a României, Sibiu, 2003, p. 42.
15
Ion Bulei, op.cit., p. 270.
16
Ioan Scurtu, op. cit., p. 108.
17
Ioan Scurtu, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 310.

6
deținută de partide, Carol al II-lea a susținut anumite partide de extremă dreapta. Monarhul s-
a folosit de conflictele care aveau loc între partide, „alimentând disesiunile, și încuraja,
totodată, spargerea formațiunilor, oferindu-le posibilitatea de a ajunge la guvernare18”.

După alegerile parlamentare și după asasinarea lui I. G. Duca, care a avut loc la data de
4 ianuarie 1934, Regele, fără a se consulta cu liderii Partidului Național Liberal, îi trasează lui
Gh. Tătărăscu, care era un lider al tineretului liberal, sarcina de a întemeia un guvern nou.
Totodată, decide să vorbească și cu Alexandru Averescu, propunându-i să creeze un guvern
de „unitate națională”. „Depăşindu-şi prerogativele ce-i erau acordate prin Constituţie, Carol
al II-lea a exercitat o influenţă dominatoare asupra guvernului. În fapt, toate măsurile vizând
diminuarea rolului Parlamentului şi sporirea puterii executivului au fost sugerate de Carol al
II-lea şi Camarila sa19”. Sprijinul pe care M.S. îl acorda lui Tătărăscu a produs o ruptură între
tinerii liberali și vechii membri de partid cu influență deosebită. Jocul de factură politică pe
care avea să îl întreprindă Carol al II-lea pentru impunerea propriului său regim va influența și
guvernările ce vor avea loc în viitor. După alegerile din anul 1937, monarhul evită să
numească un guvern de uniune națională. La data de 6 februarie 1938, au loc negocieri între
reprezentanții partidelor P.N.L. și P.N.Ț., în discuție fiind abordată și perspectiva unei
colaborări, iar Gheorghe Brătianu a purtat discuții cu liderii politici ai partidelor. În lipsa unui
acord bine definit între partidele politice democrate, monarhul refuză propunerea lui Dinu
Brătianu din data de 8 februarie 1938. Suveranul îl numește pe Octavian Goga să formeze
noul guvern, rezultând un guvern cu înclinații de extremă dreapta. Guvernul reprezentat și
format de Octavian Goga va avea o perioadă scurtă de afirmare, fiind înlocuit cu un guvern
personal al regelui Carol al II-lea, cel reprezentat de patriarhul Miron Cristea. „Concluzia este
că regele juca un rol esențial în stabilirea alternanței partidelor la putere, și de aici concurența
între ele, pentru acapararea simpatiei Coroanei […] astfel încât e imposibil de susținut ideea
că suveranul ar fi jucat rolul unui interpret al voinței populare, ori chiar rolul unui arbitru
imparțial20”.

18
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, București, 2006, p. 149.
19
Ioan Scurtu, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 319.
20
Sorin Radu, op. cit., p. 31.

7
 1.3. Propaganda –mijloc de redefinire a rolului morhului în viața
publicăcarlistă

Propaganda politică a jucat un rol semnificativ, atât în politica externă, cât și internă, în
special după Primul Război Mondial. A fost folosită de statele democratice, cât și de cele
totalitare, desemnând un element politic puternic al lumii contemporane. Regele Carol al II-
lea a conștientizat rolul propagandei și s-a folosit de acest instrument politic pentru a
consolida și legitima regimul său „ Nu e vorba doar de propaganda externă, dar și de una
internă. Țara trebuie ținută la curent și electrizată asupra înfăptuirilor regimului și
Guvernului21”. Cel mai utilizat și accesibil mijloc de difuzare a ideilor propagandistice a fost
redat prin intermediul presei. Un rol important l-a constituit și Societatea Română de
Radiodifuziune, aceasta fiind o instituție importantă a statului român interbelic. Discursul pe
care l-a ținut M.S. în fața Parlamentului a fost transmis în toată țara prin intermediul radio-
ului. La data de 21 octombrie 1931, în cadrul ședinței Consiliului de administrație, Dimitrie
Gusti îl numește pe Carol al II-lea, Președintele de Onoare al Societății. Prin intermediul
acestui titlu, monarhul „se aproprie tot mai mult de conducerea instituției, căpătând o mai
mare influență22”. Politicienii loiali suveranului s-au folosit de emisiunile postului pentru a-și
arăta susținerea față de Coroană. Un exemplu relevant îl constituie discursul lui Nicolae Iorga
din 10 mai 1932, ținând prin acest intermediu conferințe de elogiere, transmise prin Societatea
Română de Radiodifuziune. „Iorga îl prezintă ca apărător al intereselor naționale, ca pe o
personalitate de care depinde chiar binele țării23”. Totodată, Iorga „ laudă monarhia, dar nu în
sens constituțional, ci în acela autoritar24”. Viziunea de propagandă a suveranului a vizat
liderii și formațiunile politice adversare suveranului. Scopul acestei acțiuni era redat din
dorința de a arăta cât de neeficientă era clasa politică în conducerea Regatului României.

Supravegherea presei de către instituțiile statului a dus la promovarea imaginii

suveranului. Cultul conducătorului a fost evidențiat prin toate instrumentele propagandistice
„presa, radio-ul, festivitățile diverse, având ca scop principal elogierea noului regim și a
Regelui Carol al II-lea. Fotografia Regelui se găsea în instituțiile publice, iar cu ocazia
marilor evenimente festive naționale se obișnuia afișarea portretului regal25”. Propaganda avea
ca scop final disimularea adevăratelor probleme întâlnite în interiorul Regatului, dar și dorința
21
Carol al II-lea Regele României, Între datorie și pasiune, Însemnări zilnice, Vol. I., p. 276.
22
Eugen Denize, Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, Vol.I., Bucureşti, 1998, p. 169.
23
Idem, p. 171.
24
Idem, p. 171.
25
Diana- Mihaela Păunoiu, Sărbătoare şi propagandă în timpul regimului Carol al II-lea, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2013, p. 15.

8
de a schimba mentalitatea poporului. O organizație paramilitară poartă denumirea de Straja
Țării, fiind înființată în anul 1935 de către suveran. Scopul organizației era acela de a reeduca
tinerii în spiritul Monarhiei. Deopotrivă, o intervenție în cadrul aparatului propagandistic a
fost redat în domeniul învățământului prin modificarea programei școlare. Activitățile pe care
le desfășurau în cadrul organizației urmăreau formarea unui „om nou”, devotat regelui,
disciplinat, bun cunoscător al moralei creștine și tradițiilor. Cu toate că activităţile de
propagandă erau moderne şi asemănătoare cu cele din Italia sau Germania, acestea nu au avut
ca rezultat final susţinere populară a regelui. Existau diferenţe foarte mari între ceea ce
prezenta propaganda şi realitate, regele neavând adeziunea maselor??

1.4.Dictatura regalăRegimul de autoritate monarhică: Alegerile

parlamentare din decembrie 1937 și urmările lor.

Alegerile parlamentare din anul 1937 aveau să fie ultimele alegeri liberare desfășurate
în România, până la căderea comunismului din 1989. Scena politică a fost împărțită și
fragmentată de deciziile lui Carol al II-lea. Cu toate acestea, nici guvernul lui Gh. Tătărăscu
nu se afla într-o poziție mai prielnică, fiind afectat de contradicțiile din interiorul partidului,
dar și de degradarea politică acumulată în cadrul unui mandat, respectiv 5 ianuarie 1937- 28
decembrie 1937. Regele Carol va avea un rol semnificativ și în desfășurarea acestor alegeri.
În cadrul unei întâlniri, alături de Corneliu Zelea Codreanu, regele propune instituirea unui
„regim autoritar concomitent cu proclamarea sa drept șef suprem al Mișcării Legionare 26”.
Răspunsul negativ al liderului legionar a atras radicalizarea atitudinii regelui față de Legiune,
dar și față acțiunile sale. Pentru a opri dezvoltarea Partidului Național Țărănesc, Carol a
încercat să îndepărteze lideri importanți din sfera partidului cu ajutorul diverselor partide care
îi erau loiale lui. O altă încercare de a atrage P. N. Ț. sub influența sa a fost propunerea
adresată la data de 12 noiembrie 1937 către Ion Mihalache, lider țărănist, dorind să formeze
un guvern, condiția fiind numirea în partid a miniștrilor loiali regelui. Ion Mihalache a refuzat
propunerea, astfel încât, s-a ajuns la demisia acestuia din Partidul Național Țărănesc.

În data de 25 noiembrie 1937 a avut loc „Pactul de neagresiune electorală”, fiind semnat
de către Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu și Corneliu Zelea Codreanu, având obiectivul de a
limita activitatea lui Carol al II-lea contra partidelor. Alianța a declanșat ample discuții cu
26
Sorin Radu, Cultură, politică și comportament electoral în România, Editura Univ. „Lucian Blaga” , Sibiu,
2006, p. 168.

9
întreaga clasă politică, dar și o stare de confuzie pentru alegători, aceștia neputând să
înțeleagă apropierea dintre un partid de factură democratică și unul de factură extremă dreapta
adeptă unui sistem autoritar. „Pactul de neagresiune” era, după cum sugerează și titlul, un pact
defensiv. În realitate, pactul era mai mul decât un pact al apărării împotriva despotismului
guvernului. „ Pentru a răpune decizia lui Carol la autocrație, Iuliu Maniu s-a aliat cu un partid
care sugera, într-un mod mai sistematic și mai radical, punerea la interdicție a cetățeanului 27”.
În cursa electorală au intrat „66 de partide și formațiuni politice 28”, fapt ce arăta slaba unitate
a partidelor, dar și dezbinarea acestora în organizații lipsită de importanță pe scena politică.
Lupta politică nu a fost marcată de promisiuni și programe, strategia partidelor, fiind
reprezentate asemenea celor din anul 1933. Discursul Partidului Național Țărănesc a fost cel
clasic, fiind abordate teme de interes pentru populația aflată în mediul rural. Discursul susținut
de liberali se baza, în mare parte, pe lupta partidului pentru păstrarea unui sistem democrat,
iar extrema dreaptă a avut o atitudine de negare față de partidele și de activitatea lor,
acuzându-le de lipsa patriotismului și corupție.

Deopotrivă, confruntarea nu a fost între formațiunile democratice cu cele fasciste, ci

împotriva guvernului și a lui Carol al II-lea, fiind vizat modul de conducere a statului. Deși în
timpul campaniei electorale au fost enunțate anumite incidente între guvern și reprezentanții
partidelor „votul, în sine, s-a desfășurat fără tulburări prea mari și în mare măsură fără piedici
birocratice29”.

1.4. 10 februarie 1938

După afișarea rezultatelor alegerilor din 1937, s-a produs o criză în politica românească,
partidul aflat la guvernare nereușind să atingă 40% și nici partidele aflate în opoziție nu
reușeau să revendice succesiunea guvernamentală. Criza politică nu a fost cauzată doar de
neatingerea pragului electoral, ci și de faptul că formațiunile de extremă dreaptă au obținut
rezultate neașteptat de pozitive. Partidele politice democratice nu au putut preveni acest
moment de criză. Aceste probleme care au intervenit în interiorul partidelor politice au ușurat
demersul regelui de a refuza venirea la putere a țărăniștilor, conduși de Iuliu Maniu. Profitând
de momentul de criză, regele Carol al II-lea îl însărcinează pe Octavian Goga, în data de 28
decembrie 1937, cu formarea unui nou guvern. Noua formulă gândită de suveran îi oferea

27
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1999, p. 328.
28
Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 162.
29
Sorin Radu, Cultură politică și comportament electoral în România, Editura Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, p.
214.

10
acestuia posibilitatea de a acționa în scop propriu, de impunere a unui regim personal. Prin
numirea unui partid de extremă dreapta, Carol dorea să distrugă și ultima forță ce nu fusese
încă uzată. În puținele zile de guvernare sub conducerea lui Octavian Goga, au fost adoptate o
serie de măsuri anti-democratice, dar și antisemite. În timpul celor 44 de zile în care Octavian
Goga a condus, au dispărut toate rezistențele care îl opreau pe Carol să instituie autocrația.
„Economia era alarmantă din cauza viitorului incert30”.

În data de 18 ianuarie 1938, s-a cerut dizolvarea Parlamentului de către suveran,

constituind „ un act fără precedent în istoria românilor, care arată cât de departe merge abuzul
regelui în folosirea dreptului de dizolvare a Corpurilor Legiuitoare 31”. Carol a urmărit
instaurarea unui regim propriu, autoritar, astfel încât, continuă manevrările politice și în
timpul guvernării lui Octavian Goga. Chiar dacă Parlamentul avea să își reia activitatea în
luna februarie, regele reorganizează programul alegerilor, acestea având loc la data de 2
martie 1938. Totodată, a fost limitată propaganda electorală, iar formațiunile politice mai mici
trebuiau să participe în cadrul alegerilor însoțite de formațiunile politice mai puternice. „În
dorința de a obține un mai mare control politic, vechii prefecți și autoritățile locale alese în
1937 au fost înlocuite cu oameni fideli Coroanei32”. Ampla campanie de destabilizare şi
discreditare a partidelor politice dusă de către Carol al II-lea, precum şi „eşecul sistemului
electoral în a produce stabilitate electorală” au avut ca şi consecinţă, cu o singură excepţie,
imposibilitatea guvernelor de a duce până la sfârşit „mandatul constituţional de patru ani,
durata medie de funcţionare a unui cabinet fiind de 227,05 zile( între 1926-1937) 33”. Acest
lucru este speculat de către rege, fiind folosit, alături de alte motive, pentru legitimarea
loviturii de stat. La data de 10 februarie 1938, Carol al II-lea i-a convocat pe toți liderii
partidelor semnificative, exclus fiind Corneliu Zelea Codreanu, dar și pe foștii prim-miniștri
pentru a le comunica decizia cu privire la încetarea instabilității politice. Întrucât nimeni nu s-
a opus, la câteva ore, suveranul a numit un nou partid, condus de această dată de Patriarhul
Miron Cristea. Regele le-a propus formarea unui guvern de uniune națională, oferindu-le
funcții de secretar de stat, iar singurul care refuză este Iuliu Maniu, liderul Partidului Național
Țărănesc. În dimineața zilei de 10 februarie 1938, Octavian Goga își prezintă demisia, iar în
aceiași zi, Patriarhul Miron Cristea primește mandatul de a forma un nou guvern, scopul
propus fiind restabilirea liniștii în România.

30
Armin Heinen, op. cit., p. 338.
31
A. M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, Vol III, Editura RAO, București, 2002, p. 217.
32
Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu, Editura Vremea, București, 2007, p. 26.
33
Alexandru Radu, Politica între proporționalism și majoritism, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 64.

11
 După cum aminteam și la început, regimul constituit de regele Carol al II-lea a
reprezentat o dictatură autoritară. Raymond Aron considera că, fenomenul totalitar este
reprezentat de 5 caracteristici principale. Guvernarea personală a lui Carol al II-lea însumează
doar 3 dintre ele, după cum urmează: „ Fenomenul totalitar intervine într-un regim care
acordă unui partid monopolul activităţii politice34”. Carol interzice activitatea partidelor
politice şi pune bazele Frontului Renaşterii Naţionale, devenit singurul partid acceptat pe
scena politicii româneşti. Cea de-a doua caracteristică este reprezentată astfel: „Pentru a
răspândi acest adevăr oficial, statul îşi rezervă la rândul său dublu monopol, monopolul
mijloacelor de constrângere şi pe cel al mijloacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de
comunicare radio, presă, televiziune este condus, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă”.
Suveranul se foloseşte de instituţiile statului pentru a impune şi menţine regimul său personal,
folosind, inclusiv, violența ca metodă de constrângere. De asemenea, cenzura presei şi
propaganda oficială a regimului îl ajută la consolidarea dictaturii sale. Cea de a treia este
redată prin următorul enunț: „Majoritatea activităţilor economice şi profesionale sunt
controlate de stat şi devin, într-o oarecare măsură, parte integrată a statului”.

Ulterior ,,la 17 februarie, a fost modificată legea pentru menţinerea ordinii de stat.
Conform acesteia, organizarea de grupuri secrete se pedepsea aspru, ca şi organizarea de
marşuri de tip militar35”. Principalul țel al acestuia, după instaurarea noului guvern, a fost
elaborarea unei Constituții care să ofere regelui prerogative mult mai extinse. „La data de 12
februarie trebuia să înceapă anteproiectul Constituției, aceasta urmând să fie redactată de
Istrate Micescu în urma indicațiilor primite de la Carol 36”. Următoarea mişcare de consolidare
a regimului carlist a fost reprezentată de dizolvarea partidelor politice din 30 martie 1938.
Liderii formaţiunilor politice care nu s-au opus loviturii de stat din 1938, sunt incapabili să
acţioneze împotriva dizolvării partidelor: „Decretul de dizolvare a partidelor politice era, în
fapt, principalul obiectiv a lui Carol. Liderii partidelor mici, Nicolae Iorga, Alexandru
Averescu, Constantin Argetoianu, Octavian Goga, Grigore Iunian, A.C. Cuza au primit
aproape fără nici o reacţie acest decret, unii dintre ei susţinând şi fiind beneficiarii lui 37”.
Reacţia din partea liderilor politici ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional-
Ţărănesc a fost una lipsită de rezultate, trimiţând memorii deschise către rege. Această decizie

34
Raymond Aron,trad. Simona Ceaușu, Democrație și Totalitarism, Editura ALL EDUCATIONAL, București,
2001, pp. 212-213.
35
Ilarion Țiu, op. cit., p. 29.
36
Al. Gh. Savu, Dictatura Regală, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 158.
37
Știrbu Gigel Sorinel, Liberalismul românesc în anii 1930-1940, Editura Enciclopedică, București, 2011, p.
180.

12
era legitimată de propaganda carlistă care susţinea incapacitatea partidelor de a face faţă noii
realităţi politice: „Vechile organizaţii de partid nu mai corespund unei funcţiuni politice; ele
nu mai au o raţiune de existenţă şi devin astfel perimate. Mai mult chiar, activitatea unor
organisme incompatibile cu noua aşezare ar putea constitui o piedică în calea unei normale
dezvoltări a noii vieţi politice din România38”.

Denumirea şi structura Frontului Renaşterii Naţionale aveau să se schimbe în iunie 1940

ca o consecinţă a lipsei de rezultate şi a inconsistenţei ideologice. Noul nume a fost cel de
„Partidul Naţiunii,” iar conducerea era exercitată de un Stat Major şi un Secretariat. „A fost
declarat partid unic şi totalitar aflat sub conducerea supremă a regelui. Astfel, regimul de la 10
februarie 1938 a degenerat în totalitarism, regele Carol al II-lea devenind primul dictator din
istoria României39”. Politica de conciliere dusă de Carol al II-lea continuă şi se reîncep
negocieri cu partidele tradiţionale pentru obţinerea unui sprijin politic şi popular cât mai mare,
dar şi pentru limitarea posibilităţilor ca elementele legionare din guvern să reacţioneze şi să
încerce răsturnarea regimului carlist. „Tratativele duse prin Ernest Urdăreanu cu Dinu
Brătianu s-au soldat cu un rezultat pozitiv : preşedintele P.N.L a semnat un apel, similar
apelului lui Horia Sim, chemând membrii Partidului liberal să intre în Partidul Naţiunii 40”.
Tratativele purtate cu Iuliu Maniu nu au avut acelaşi succes, Partidul Naţional Ţărănist
rămânând singurul mare partid democrat în opoziţie faţă de regim, dar fără o putere politică
reală de a pune în pericol regimul dictatorial. Următoarea mişcarea a suveranului pentru
menţinerea regimului său dictatorial şi pentru a salva măcar teritoriile rămase în cadrul
Regatului României, este de a refuza din nouă şi ultima şansă de instaurare a unui guvern
democrat, respingând propunerea din 4 iulie făcută de o „delegaţie de 12 fost miniştri în
frunte cu Iuliu Maniu […], care dorea numirea unui guvern de concentrare naţională41”.

Dictatul de la Viena din 30 august 1940 reprezintă sfârşitul regimului autoritar al lui
Carol al II-lea. Pierderile importante de teritorii suferite de România, precum şi umilinţa
suferită de românii de pe acele teritorii, au dus la izbucnirea de revolte populare îndreptate
împotriva regimului carlist. La aceste manifestaţii iau parte şi reprezentanţi din cadrul armatei
române, fiind cerută cu insistență demisia guvernului şi abdicarea regelui. La 4 septembrie
1940 suveranul îl desemnează pe Ion Antonescu să formeze un nou guvern, iar în data de 5
septembrie îi acordă puteri extinse la conducerea statului.

38
Al. Gh. Savu, op. cit., p. 174.
39
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pag 115.
40
Al. Gh. Savu, op. cit., p.356.
41
Ioan Scurtu, op. cit., p. 119.

13
 Capitolul II: Procesul de urbanizare și modernizare în România
interbelică

În cel de-al doilea capitol îmi propun să prezint câteva caracteristici esențiale despre
orașul București, cum erau repartizate construcțiile, care au fost planurile după care acestea au
fost realizate,iar apoi voi încerca, să prezint, în ansamblu, viziunea Regelui Carol al II-lea
asupra culturii, urmând să redau apoi câteva edificii din orașul București, îmbinând
informațiile, atât din punct de vedere istoric, cât și cultural. Reperul pe care îl voi lua pentru
descrierea edificiilor va fi cartea scrisă de Valentina Bilcea, având titlul, „Dicționarul
monumentelor și locurilor celebre din București”.

II.1. Procesul de modernizare și urbanizare în România interbelică

Perioada cuprinsă între anii 1929-1933 a fost una puternic lovită de criză, afectând astfel
toate sectoarele vieții economice. În această perioadă s-au evidențiat mai multe aspecte
dăunătoare asupra societății, precum: scăderea masivă a prețurilor, presiunea capitalului
străin, închiderea a numeroase întreprinderi, falimentul prezentat de nenumărate bănci, etc. În
agricultură, acest fapt este remarcat prin scăderea suprafeței cultivate: „Într-o vădită
inferioritate de producție (deși ocupa 3,2% din suprafețele mondiale și 12,7% din cele
europene, totuși producția României nu reprezintă decât 2,7% din cea mondială și 8,3% din
cea europeană)42”. În industrie, problemele economice au fost redate prin scăderea
productivității industriale, dar și prin falimentul a circa 1.000 de întreprinderi. „Evoluția din
deceniul al IV-lea , la 1930, ordinea era: industria alimentară, metalurgie și prelucrarea
metalelor, prelucrarea lemnului, industria chimică și altele43”. Deopotrivă, perioada marcată
de anii 1934-1939a fost caracterizată sub simbolul unei relansări economice. În această
perioadă, România se afirmă ca o țară dezvoltată, dar și capabilă de a ieși bine din orice
context. Industria a cunoscut un avânt, dezvoltându-se, în principal, „industria chimică,
metalurgia, industria alimentară, industria textilă, industria lemnului și altele 44”. Totodată,
industria metalurgică, în anul 1938, s-a ridicat la un procent de 71,7%, față de cea din anul

42
Gheorghe Iacob, România în epoca modernizării( 1859-1939), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2013, p. 207.
43
Ibidem, p. 213.
44
Idem.

14
1924, când procentajul era de 50,7%. Ritmul dezvoltării industriale prezent în perioada
interbelică este reprezentat și de valoarea totală a investițiilor industriale, astfel încât, între
1924-1939, aceasta s-a ridicat de 3 ori. Pe ramura care indică producția de petrol, România se
situa între locurile 5-7 în lume, prima fiind URSS, iar România, cea de a doua în Europa. Elita
politică a fost devine responsabilă pentru modernizarea economică. Partidele politice din care
făceau parte liberalii, conservatorii, iar mai apoi, național-țărăniști, au îndrumat procesul de
modernizare „deși aveau orientări diferite privind căile și mai ales ritmul 45”, accelerând opera
de modernizare.

Având ca obiectiv principal urmărirea industrializăriiÎn ceea ce privește industrializarea

orașului București, putem întâlni trei3 perioade, după cum urmează: prima, până la
declanșarea crizei din anul 1929, o perioadă care este marcată de creșterea sau de scăderea
unui număr de întreprinderi, urmând apoi perioada crizei, între anii 1929-1932, fiind
semnificativă prin stagnare, iar, în final, cea de a treia, din anul 1933 tot înainte, redată prin
procesul de industrializare, datorat legii din 1 august 1936. Legea din 1 august 1936, un
decret-lege pentru înființarea de fabrici pentru produse nefabricate în țară, având ca scop
încurajarea industriei naționale. „Aceste avantaje se vor acorda numai acelor întreprinderi
prevăzute în art. 1.[…] recunoașterea însemnătății lor pentru economia națională, motivată de
importanța capitalului investit în întreprindere ca și aceea a produsului de fabricație 46”. Un
puternic sprijin „a găsit procesul de industrializare în tarifele vamale protecționiste, adică
prevăzând taxe vamale radicale, prohibitive, la importul articolelor care se fabricau la noi 47”.
În această perioadă, câștigurile industriașilor au fost remarcabile. Pentru domeniul industriei
grele, metalurgice, avem Uzinele „Malaxa”, având ca scop inițial repararea locomotivelor,
finalizând cu construirea acestora, dar și automotoare(motoare Diesel). Tot în partea de răsărit
întâlnim Uzinele „Republica”, cunoscute pentru fabricarea țevilor fără sudură. Au luat naștere
în urma decretului-lege din data de 1 august 1936. Începând cu anul 1935, se remarcă o mare
întreprindere, sub denumirea de Viscofil. La data de 1 ianuarie 1938, industria textilă
raportează cel mai mare număr de lucrători: 17,911 față de cei 7, 424 întrebuințați pentru
metalurgie, 5, 659 în industria chimică, 5, 258 în industria alimentară.

În intervalul dintre cele două războaie mondiale, orașul București devine, treptat, un
oraș industrial. „Din rolul de capitală a unei țări eminamente agricole, au ajuns la acela de

45
Ibidem, p. 226.
46
Gheorghe Iacob, Modernizarea României(1859-1939). Legislație și strategie economică, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012, p. 115.
47
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 155.

15
exponent al unei dezvoltări industriale tot mai accentuate 48”. În perioada 1935-1939, comerțul
atinge un punct culminant. Numărul magazinelor este unul considerabil, pe străzi, de o parte
și de alta, formând un șir neîntrerupt. Pe Lipscani, din cauza numărului mare de întreprinderi
comerciale, se interzice circulația vehiculelor pe porțiunea dintre Piața Sf. Gheorghe și
Smârdan. Oborul era plin de depozite destinate țăranilor și prăvălii. De altfel, odată cu
creșterea orașului ca suprafață, atât ca suprafață, cât și ca populație, ia amploare fenomenul
aglomerării magazinelor de cartier, această tendință fiind posibilă până la începutul celui de-
Al Doilea Război Mondial.

II. 2.Perspectiva unor intelectuali, oameni politici sau partide asupra

modernizării: europeniști și tradiționaliști

La finalul Marelui Război, românii s-au izbit de alegerea unei căi de parcurs cu privire
la modernizarea țării. Soluțiile propuse au venit din diverse perspective, atât de la oameni
politici, cât și de la jurnaliști, în special, din partea oamenilor de cultură. Astfel, au fost
formate două tabere, tradiționaliștii și europeniștii. Dezbaterile ce au urmat au dus la evoluția
culturii românești, dar și la procesul ei de modernizare. Europeniștii erau cei care militau
pentru dezvoltarea economiei, dar și pentru cea socială și culturală, după modelul statelor din
Europa de Vest. Pentru europeniști, cultura românească era o ramură a culturii europene, iar
modernizarea României se regăsea de la primele contacte cu Occidentul de la prima jumătate
a secolului al XIX-lea. Cei mai reprezentativi pentru curentul europenist au fost Eugen
Lovinescu și Ștefan Zeletin. Ultima persoană amintită, Ștefan Zeletin este cel care a transpus
ideile lui Eugen Lovinescu în teoria economică. Făcând studiile în Germania, acesta considera
că, pentru a ieși din clivajele existente era nevoie de o industrializare. „Ele dispar iar în mod
natural, pe măsură ce burghezia se dezvoltă și întră în stadiul industrializării 49”. Totodată,
Ștefan Zeletin argumenta faptul că dezvoltarea economiei a determinat și o dezvoltare la nivel
social și politic, luând astfel naștere burghezia: „soarta țărănimii române, ridicarea ei
materială și socială, atârnă de rezolvarea acelor probleme pe care le urmărește burghezia în
timpul de față50”.

Deopotrivă, tradiționaliștii negau influențele străine și pledau pentru păstrarea și

valorificarea idei naționale. Promotorii tradiționalismului erau influențați de școala romantică
germană, percepând satul ca un leagăn al spiritului român. O trăsătură semnificativă a fost
48
Ibidem, p. 156.
49
Gheorghe Iacob, Luminița Iacob, Modernizare-Europenism, Vol. II., Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași,
1995, p. 147.
50
Ibidem, p. 146

16
importanța pe care aceștia o dădeau bisericii și credinței creștin-ortodoxe. Nichifor Crainic a
criticat elitele întrucât acestea se inspirau din modelele de cultură occidentală, în detrimentul
culturii românești. Nichifor Crainic „pretindea că e creatorul prin Gândirea a
ortodoxismului51”. Reîntoarcerea la valorile românești se puteau realiza doar prin intermediul
și cu ajutorul bisericii. Fiind un adversar al democrației, considerând-o o expresie a
Occidentalismului, a înaintat teoria statului etnocratic, suprimând elementul autohton
românesc: „Din casa părintească, izvorul folclorului (…) nimic de acolo nu se prelungește
dincoace52”. Emil Cioran a fost unul dintre aderenții tradiționalismului, făcând parte din
asociația culturală numită Criterion. Se dorea o dezvoltare a statului român, acesta având la
bază valorile naționale, declarându-se împotriva modelelor străine, care puteau degrada ideea
spiritului românesc: „Cine colindă satele noastre nu se poate să nu le considere ilustrative
pentru soarta românească53”.

Marea Unire care s-a realizat în anul 1918 a determinat profunde schimbări la nivelul
societății românești. Noua clasă politică a generat întrebări legate de viitorul pe care îl va avea
România în Europa. Aceste dileme s-au concretizat în dezbateri, acestea având loc la nivel
cultural între intelectuali. Principala dezbatere a avut loc între tradiționaliști și europeniști.
Tradiționaliștii promovau autenticitatea valorii naționale, conservată cel mai bine în satul
românesc, Emil Cioran relatând faptul că: „Satul s-a mulțumit întotdeauna cu sufletul… 54”. Pe
de alta parte, europeniștii vedeau viitorul României din prisma racordării culturii românești la
valorile occidentale. Totodată, s-a afirmat și un al treilea curent, cel țărănist, care doreau
însumarea celor două idei principale pe care le dezbăteau cele două curente amintite anterior.
Teoreticianul curentului țărănist, Virgil Madgearu era de părere că țărănimea trebuia să fie în
prim-planul vieții economice și politice. Un alt reprezentant semnificativ a fost Constantin
Rădulescu-Motru. S-a distins în cultura noastră ca o personalitate multiplă ce a marcat o
epocă, dar și un destin personal55”. Constantin Rădulescu-Motru a fost implicat în dezbaterile
din timpul său, în special în cele cu accente polemice virulente. Gânditor de talie europeană, a
creat un sistem de reflecție original. În concepția sa, naționalismul cunoaște o evoluție în
forma sa, dar și în conținut: „ În sens vechi, naționalismul era un sentiment de conservație, el
se desvăluia sentimentului și realizarea lui era lăsată tot inspirației sentimentului; era impulsiv

51
Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației culturale române, București, 1995,
p. 180.
52
Gheorghe Iacob, Luminița Iacob, op. cit., p. 135.
53
Ibidem, p. 157.
54
Idem.
55
C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naționalismul, Editura Albatros, București, 1996, p. 5

17
și subiectiv. (…) Naționalismul nou, cel al viitorului, va fi o armă defensivă 56”.El era de
părere că un stat țărănist ar putea determina o adevărată renaștere a națiunii române:
„Individualismul românesc este o simplă reacție subiectivă, un egocentrist, sub influența
factorului biologic ereditar57. În Zigu Ornea ai mai multe informații despre dezbaterea dintre
europeniști și tradiționaliști. Mai completează cu informații

II. 3.Viziunea culturală a Regelui Carol al II-lea

Regele Carol al II-lea a fost o personalitate remarcabilă prin prisma monumentelor

arhitectonice a căror construcție a inițiat-o sau a girat-o. Carol al II-lea a fost cel mai mare
ctitor din familia de Hohenzollern. Curând, după preluarea puterii, la 15 august 1930, noul
monarh a afirmat, într-un discurs, că vrea să fie „un Brâncoveanu al culturii României”.
Monarhul era pasionat de arhitectura americană. Acest fapt s-a concretizat în perioada anilor
1929-1934, fiind ridicat Palatul Telefoanelor. Pe toată domnia Sa, Regele a finanțat
inițiativele culturale, dar și pe cei care reprezentau ideea de cultură. Carol al II-lea și-a pus
amprenta și pe accesul la cultură a unor pături sociale, de la Fundațiile Culturale Regale până
la cele 2.000 de cămine culturale sătești. Reprezentările monarhului au fost esențiale în largul
domeniu al culturii: s-a ocupat de sistematizarea orașului, de modernizarea construcțiilor și
aspectului străzilor, de crearea de locuri de agrement. De educarea tineretului, de organizarea
de fundații, de sprijinirea învățământului și a artiștilor. În anul 1935, în urma unor discuții
ample cu arhitecți de marcă din România, în frunte cu Ion Berindei, s-a finalizat proiectul de
sistematizare al orașului București, actual și astăzi. Participând la inaugurarea Muzeului
Satului, acest eveniment având loc la data de 22 martie 1937, acesta sublinia faptul că
,,Această operă, reieșită din meditații și discuțiile mele cu D[uduia] în timpul exilului, începe
a da roade într-adevăr frumoase și se impune din ce în ce mai mult // tuturora58”.

Dorința Regelui era aceea de a promova cultura, dorind să înlăture conceptul de „țăran
de operetă”. Proiectul a început a se dezvolta în 10 sate, urmând apoi să se extindă în 30 de
sate. M.S. dorea redeșteptarea satelor, așa cum le numea el, acestea nefiind realizate prin
politică sau vot obștesc, ci prin muncă, dragoste și pricepere reală a nevoilor locale. Un alt
moment semnificativ pentru cultură a fost redat de inaugurarea Congresului Căminelor

56
Ibidem, p. 35.
57
Gheorghe Iacob, Luminița Iacob, op. cit., p. 146.
58
Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice. 1937- 1951, vol. I, Editura Scripta, București, 2001, p.
24.

18
Culturale. Primul discurs a fost ținut de Gusti, iar ultimul, de Regele Carol al II-lea. Curând a
mai fost luat, în acest timp, și de doi țărani, aceștia intrând în grațiile Regelui prin căldura
vorbei, dar și prin înțelegerea înființării căminelor. Pe data de 23 iunie 1938, Călinescu își
face prima apariție publică în calitatea sa de Ministru al Educației Publice. „Răspund printr-o
cuvântare în care, pentru prima dată, am amestecat cultura cu politica, arătând importanța ce o
au elementele de cultură în dezvoltarea politică a unui stat59”. Se dorește întrunirea Consiliului
pentru a discuta viața socială la sate. Sunt expuse părerile membrilor, iar Regele Carol al II-
lea afirmă că „văd cu plăcere că ideea a prins, dar, totuși, văd marile greutăți de realizare(…).
Dacă reușește, și va trebui să reușească, va fi salvarea satelor și renașterea României60”.

Prin prisma ideilor sale, făurite apoi de arhitecți, s-au lărgit bulevardele, acestea
căpătând un aspect modern. S-au redimensionat Piața Victoriei, Piața Aviatorilor, apărând
spații noi destinate agrementului și comerțului, cum sunt rotonda de pe Șos. Kiseleff, ș.a.m.d.
Carol al II-lea a conceput și a pus în funcțiune cea mai amplă strategie de dezvoltare culturală
pe care a cunoscut-o România până la acea vreme.

59
Idem, p. 183.
60
Idem, p. 184.

19
 II. 4.Școlile de arhitectură din perioada anilor `30

Deopotrivă, pe lângă avântul economic din anul 1933, în această perioadă este
evidențiată și pe plan cultural, inclusiv în domeniul arhitecturii, remarcându-se, chiar și sub
patronajul regal, personalități de excepție, care redau prin munca lor o diversitate de tendințe
și curente, la un nivel fără precedent, iar ulterior, fără a mai fi atinsă aceiași cotă foarte
ridicată de efervescență culturală precum cea a anilor ’30. În acelaşi peisaj cultural coexistau,
dar se şi confruntau, curentele tradiţionaliste sau clasice cu cele moderne sau de avangardă,
fiecare la rândul lor cu o mare varietate de nuanţe, inclusiv în arhitectură. Alături de
personalităţile afirmate încă din primele decenii ale secolului, în anii ’30, se impun cu putere
numeroşi tineri intelectuali de marcă, printre care, şi arhitecţi. În anul 1932 a fost promulgată
legea pentru înființarea Corpului Arhitecților din România fiind propusă de istoricul Nicolae
Iorga și înaintată Parlamentului. A fost promulgată sub președinția dr. Petre Topa, sub Senatul
condus de Mihail Sadoveanu, iar în final, prin Înaltul Decret Regal din 9 mai 1932. În
noiembrie 1932, Regulamentul este aprobat de Dimitrie Gusti, ministrul cultelor și artelor,
fiind confirmat, ulterior, prin decret regal. În anul 1934, Regele Carol al II-lea a decretat
Regulamentul de aplicare a legii pentru Organizarea Corpului Arhitecților, adoptată în anul
1921, și este realizat Tabloul arhitecților funcționari din serviciile statului, județelor, dar și
comunelor. Tabloul a fost organizat sub titlul de funcții- „arhitecți inspectori generali clasa I
și II, arhitecți ordinari I, II și III, și arhitecți stagiari 61”. Totodată, Corpul Arhitecților nu
admite înscrierea unor arhitecți de naționalitate străină, mai exact, arhitecți francezi, și, la
dorința guvernului francez de a respecta condițiile de reciprocitate, este introdusă o nouă
clasă, sub denumirea de „arhitecți recunoscuți”(profesioniști cu cel puțin cinci ani de practică,
anterior datei de înființare a Corpului Arhitecților).

În deceniul al treilea al secolului XX, simultan cu răspândirea lor în toate țările

europene, în arhitectura românească se implementează programul și ideile specifice Mișcării
Moderne. Ideile regăsite în programul Mișcării Moderne au fost apreciate, atât de tânăra
generație de arhitecți, cât și de burghezie, aceștia găsindu-și în ea un nou mod de expresie.
Expunerea progresistă a modernismului românesc se remarcă, în mod principal, prin
înlocuirea „vechilor estetici” cu „noua estetică”, exprimând dorința de integrare la Europa
occidentală, finalizând, deopotrivă, ideile de factură tradiționalistă, care îmbină spiritualitatea
ortodoxă cu imaginea ordinii agrare. Modernismul românesc se definește ca o arhitectură

61
Alexandru Panaitescu, Scurt istoric al organizării profesionale a arhitecților din România, Editura Uniunea
Arhitecților din România, București, p. 11.

20
elegantă, având influențe vizibile din partea arhitecturii pariziene din acea perioadă,
împrumuturile venind din Art-Deco. Se poate observa, că moderniștii au o atracție mai are
spre dimensiunile pe care Mișcarea Modernă le propune, de exemplu, cea raționalistă și cea
estetică, pe care le însumează în modernizarea stilistică și tipologică.

Petre Antonescu a fost un remarcabil arhitect, asemenea lui Ion Mincu, acesta
distingându-se prin afirmarea existenței unei arhitecturi românești. A dominat activitatea
arhitecturală din România în prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost „profesor la Școala
de Arhitectură din București62”, ținând cursul de Istoria Arhitecturii, fiind apoi desemnat ca
rector al Școlii de Arhitectură. Petre Antonescu s-a remarcat și în domeniul conservării, dar și
restaurării istorice, astfel încât, numele său se leagă de numeroase șantiere de restaurare din
perioada interbelică. În decursul anilor de restaurare, va da naștere stilului de factură
națională. A fost primul arhitect care a aplicat stilul neoromânesc la scară monumentală,
definind cercetările drept încercări de a crea un „stil local original”.

Horia Creangă a debutat în anul 1930, fiind considerat fondatorul de drept al

modernismului românesc în arhitectură. A studiat în cadrul Școlii de Arhitectură din
București, plecând apoi în război. A fost respins de 2 ori în cadrul Școlii de Arte Frumoase
din Paris, reușind să intre abia în anul 1925. Arhitectul Horia Creangă se remarcă prin
construirea imobilului ARO, selectat în urma unui concurs care a avut loc în anul 1929.
Proiectele pe care le-a abordat Horia Creangă identifică o varietate de programe de
arhitectură, de la locuințe individuale, până la magazine, imobile de raport, hale alimentare,
stadioane, pavilioane, hoteluri, școli și cinematografe. Între anii 1930-1936, imaginea sa
devine una reprezentativă pentru definirea elementelor, a temelor compoziționale, a
procedeelor artistice, pe care le va folosi în întreaga sa activitate arhitecturală. Anul 1935 a
fost reprezentativ pentru el, prin construcțiile de mari dimensiuni, cea mai semnificativă fiind
Uzinele Malaxa. Arhitectul Horia Creangă definea arhitectura industrială ca o „arhitectură a
simplității63”. Cele două caracteristici majore constante ale operei lui Horia Creangă sunt
simplitatea și orizontalitatea. Asemenea arhitecturii moderniste românești, și arhitectura lui
Creangă este dinamică, traversând un proces de constantă evoluție în încercarea de a oferi
răspunsuri nevoilor în continuă schimbare ale societății moderne.

62
Ecaterina Ţarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Editura Litera Internaţional, București,
2011, p.30-31
63
Radu Patrulius, Horia Creangă – omul şi opera, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980, p. 50.

21
 Henriette Delavrancea Gibory a fost una dintre primele arhitecte din România care s-
au remarcat, având o contribuție importantă asupra formării Școlii de Arhitectură modernă
românească. A studiat în cadrul Școlii de Arhitectură, finalizând în anul 1926, acest fapt
datorându-se Primului Război Mondial și a dificultăților din anii ce i-au urmat. S-a impus ca
una din figurile marcante ale arhitecturii româneşti interbelice, cu o contribuţie majoră în
promovarea interpretării tradiţiei naţionale în cheie modernă, preocupare care şi-a găsit
expresia cea mai originală în perioada realizării vilelor de la Balcic (1934 – 1938). Demne de
interes sunt şi „fosta casă Hagi Geavid pentru Eliza Brătianu (1934 - 1935), vila „Ghiul Serai”
pentru omul politic C. Dimitriu-Dovlecel (1936) şi nu în ultimul rând, cele două pavilioane
construite pentru Regina Maria în incinta Palatului Regal de la Balcic: Pavilionul de ceai al
Reginei (1935, azi în stare de ruină) și Pavilionul Grănicerilor (1936), tot atâtea exemple de
rezolvare modernă în armonie cu arhitectura oficială a celorlalte clădiri regale 64”. Înainte de
pensionarea din 1982, „şi-a dedicat energia ultimilor ani realizării studiilor asupra arhitecturii
populare din judeţele Mehedinţi, Gorj, Buzău, Prahova, realizate pentru I.P.J. Ilfov cu scopul
de a aduna prototipuri valabile, care să ferească de depersonalizare locuinţele rurale aflate
atunci în curs de proiectare, urmare a procesului de urbanizare decis de conducerea statului65”.

Octav Doicescu a fost academician român, arhitect, dar și membru titular al Academiei
Române. I-a fost oferit titlul de onoare, în anul 1939, de către primarul Fiorello La Guardia ca
apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York
World’s Fair 1939. Dorința sa se conturează prin dorința de modernizare a orașului București,
încercând să îl detașeze de stilul greoi brâncovenesc. A gândit structura de amenajare a
Parcului Herăstrău din București, proiectând primele case din cartierul Jianu, astăzi purtând
denumirea de „Primăverii”. Una dintre cele mai emblematice realizări a fost construirea
Turnului dezrobirii Basarabiei, fiind proiectat în cinstea eliberării Basarabiei de sub ocupanții
sovietici de către trupele române din anul 1941. La 1 decembrie, 1942, în cadrul dezvelirii, au
fost prezenți Regele Mihai I al României și mareșalul Antonescu. La sfârșitul anilor 30,
publică împreună cu Horia Creangă, Marcel Iancu, lucrarea „Către o arhitectură a
Bucureștilor”, încercând să redea o imagine modernă care păstrează valorile trecutului.

64
Paul Constantin, Dicţionar universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.
98.
65
Emil Retegan, „Arhitecţii Bucureştiului. Henrieta Delavrancea Gibory”, în: Bucureştiul meu drag, nr. 39/ iunie
2015, pp. 30-47.

22
 Capitolul III: Arhitectura orașului București.

III.1. Modernizarea orașului București

Urbanismul este o creație a modernității produsă prin schimbările fundamentale în

structura socială a noilor state moderne. Acest „nou produs” apare în momentul unei
schimbări majore de paradigmă la nivelul societății, la începutul unei noi ere istorice și pe
fondul unei schimbări în conștiința individului. Modernizarea a însemnat de fapt, descoperirea
instrumentelor „abstractizate, iar planul urbanistic este un astfel de instrument”. Chiar
formarea urbanismului și testarea ideilor sale în practică este tot o caracteristică generală a
modernității. Începutul secolului XX a fost o perioadă de „facere” a lucrurilor executate,
căutate, descoperite. Mersul lumii era clar, era acela de creștere și schimbare, atât interioară,
individuală, cât și a cadrului acestei lumi. Acest sens nou venea după o perioadă
fundamentalistă, de observație și teoretizare a trăirilor individuale, specifică sfârșitului de
secol XIX. Fiind o nouă perioadă, sensul de reflecție și acțiune era dinspre individ spre mediul
său erau căutate și testate efectele teoriei asupra orașului. Dar acest proiect al modernității a
fost un perpetuu început. Chiar și perioadele istorice, sfârșitul secolului XIX cu

23
industrializarea, începutul secolului XX cu schimbările sociale și formarea statelor naționale,
perioada interbelică, sunt valuri diferite în cadrul aceluiași proces de schimbare fundamentală
a lumii.

Problema transformărilor capitalelor europene în perioada interbelică a balansat nevoile

modernizării de la începutul secolului XX cu cele ale reconstrucției de după Primul Război
Mondial. Astfel, provocările modernității pentru oraș au venit odată cu apariția și
popularizarea automobilului care a impus nevoi de mobilitate și industrializare, cu
schimbările structurale în societate care au dus la apariția unor clase noi, cu noi cerințe și
odată cu schimbarea rolului statului în stat social și capitalist cu o nouă orânduire socială.
„Secolul al XX-lea consemnează un lung șir de dezbateri despre „specificul național în
arhitectură, iar acest specific este căutat de regulă prin delimitare și prin sublinierea
diferențelor față de stilurile arhitecturale ale Europei Occidentale 66”. După secolul XIX,
România va fi influențată tot mai mult de cultura Occidentală, astfel încât Nicolae Iorga își va
structura cartea „Istoria Bucureștilor” pe capitole, precum: „Bucureștii în stil țarigrădean”,
„Zorile occidentalismului în București”. Această oscilare între „oriental și occidental”, între
„local și internațional” pare să fie una dintre temele predominante ce însumează fenomenul de
arhitectură în România secolului XX. Începutul secolului XX reprezintă o perioadă favorabilă
pentru arhitectura marilor clădiri. „Privirile românilor se îndreptau spre capitala „surorii mai
mari a României”, locul din care se propagau modele culturale ale epocii 67”. Cu toate acestea,
A. D. Xenopol afirma despre acest stil adoptat că reprezenta „ O varietate amețitoare de
forme, o ornamentare încărcată, o amestecătură a tuturor epocilor și a tuturor stilurilor, face de
tocmai arhitectura noastră n-are nici stil, nici caracter68”.

„Oraș mare şi frumos şi foarte populat” cu „foarte frumoase edificii publice şi, mai ales,
hanuri minunate” scria în veacul al XVIII – lea un consul francez, ajuns pe meleaguri 69”.
Municipiul Bucureşti este o oglindă a istoriei şi de dezvoltare, pe care le-a parcurs neabătut.
“Oraş al grădinilor, al cravanseraiurilor şi al uliţelor cu aer de Balcani, oraş al asimetriilor
provocatoare şi al haosului pitoresc, Bucureştiul rămâne, nu mai puţin, singura capitală din
Răsaritul european, unde poţi întâlni la tot pasul toate stilurile arhictectonice ale continentului,
de la “art nouveau” şi de la “art deco” până la “neo-românesc” şi “cubism”. Spiritul creator al
66
Marius Marcu-Lapadat, Fețele ornamentului. Arhitectura bucureșteană în secolul 20, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2003, p. 7.
67
Ibidem, p. 37.
68
Ibidem, p.39.
69
Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Editura
Meronia, Bucureşti, 2011, p. 5

24
indivizilor este relevat prin construcțiile realizate, în special, în perioada interbelică, astfel
încât, pe lângă valoarea lor atestată istoric, și o semnificație deosebită pentru studiul evoluției
arhitecturii românești. Monumentele specifice orașului București au o istorie proprie, având
darul de a da continuitate vieții omului pe aceste mealeaguri. După cum relata și
academicianul Răzvan Theodorescu, “capitala României este singurul loc de pe planetă al
cărei patrimoniu construit și venerabil a fost agresat și vandalizat în timp de pace, rănile
finalului de epocă nefiind vindecate nici astăzi70”. Bucureștiul interbelic e o străinătate de
culori, de arome, de zgomote ș ritmuri, de oameni și firme 71”. „Bucureștiul, cel din 1931, în
care se deschid nenumărate cinematografe noi și se ridică imobilul modern al Societății
Asigurarea Românească, cu sala de spectacole ARO din Bulevardul Tache Ionescu, sală care
va rezista în toate Bucureștiurile ulterioare72”.

Au apărut în ultima vreme foarte multe volume menite să contribuie la recuperarea,

măcar parțială a istoriei unui oraș atât de familiar nouă și ,totuși, atât de puțin cunoscut în
toată complexitatea lui. „ Bucureștiul interbelic a fost și încă mai este un oraș al contrastelor
în care se intersectau, într-un amalgam pestriț, bunele și relele, rafinamentul occidental și
pitorescul balcanic, înalta societate cosmopolită ce locuia în „palatele americane” și mahalaua
plină de cocioabe „cu fereastra joasă” împrejmuite de un gard de pari, jumătate putrezită de
ploi73”. Totodată, nu se simte lipsa tonalității nostalgice, a evocării „sufletului de altădată al
Bucureștilor”. Toate capitalele de stat și-au păstrat nu numai vechile monumente istorice, dar
și vechile străzi, vechile cartiere, pasaje urbanistice pitorești în care dăinuiește sufletul unor
epoci și moravuri trecute. „Există o Budapestă veche, pe malul stâng al Dunării, o Vienă
veche, un Paris de altă dată, o Londră cu locuințe de pe vremea lui Shakespeare 74”. Frumoasa
capitală a devenit un oraș stat european, un fel de centru al Balcanilor, urbanistica și
arhitectura fiind modificate , înălțate, odată cu însemnătatea-i politică, la același potențial de
confort și artă. S-a făurit un plan de sistematizare, la care au colaborat personalități pricepute
și pe care și-a pus semnătura de consolidare însăși Carol al II-lea. Pentru noua Românie,
pentru noul monarh, pentru noul suflet național și eroic trebuia să fie ridicată o arhitectură
nouă, din materiale noi, pe un loc nou, într-un colț pitoresc al vastei capitale. Bucureștiul,
capitala noului stat român întregit a căpătat un nou statul național, devenind un magnet pentru
populația din noile clase sociale, venită în oraș împreună cu o serie de revendicări teritoriale și
70
Ibidem.
71
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2003, p. 5.
72
Idem, p. 13.
73
***, Bucureștii anului 1935, Editura Tritonic, București, 2005, p. 7.
74
Idem, p. 9.

25
funcționale: locuințe, transporturi, locuri de muncă. Încheierea Primul Război Mondial a
reliefat presiunea cererii pentru locuințele de tip social. Această cerere, după cum era de
așteptat, nu a putut fi satisfăcută, în special în condițiile creșterii urbanizării, cu mijloacele
tradiționale. În urbanism, pe o axă a timpului, elaborarea planului urbanistic al unui oraș este
etapa inițială, este nucleul de la care pornește transformarea unui oraș. În acest cadru general
al vremii, evaluarea urbanismului bucureștean în relație cu sine, cu teoria și ambițiile
modernității poate fi elocvent pentru că a polarizat toată gândirea urbanistică românească a
începutului de secol XX, dar și toată atenția politică. Planul de sistematizare al capitalei ar fi
fost o scânteie de bună practică pentru restul orașelor, și, totodată, a fost și un subiect bine
cunoscut între specialiști, și nu doar, beneficiind de o bună popularizare prin publicațiile de
larg consum ale vremii. Între anii 1929-1934, în capitală „sunt înălțate peste 29,518 clădiri 75”.
La data de 1 iunie 1933, numărul străzilor, bulevardelor, aleilor, splaiurilor, „ating suma de
1,96076”. Tot în această perioadă, crește și numărul mijloacelor de comunicație. Tramvaiele cu
cai au fost înlocuite cu tramvaiele electrice. Modernizarea rețelei s-a realizat prin Societatea
anonimă română de telefoane, fiind înființată în anul 1930 cu capital străin, de factură
americană.

75
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 167.
76
Ibidem, p. 169.

26
 III. 2. Specificul de locuire bucureștean

III.2. Arcul de Triumf.

Mai întâi, în 1922, cu prilejul paradei din cadrul serbărilor Marii Uniri, Arcul de Triumf a
fost ridicat după proiectul gândit de arh. Petre Antonescu( 1873-1965). Întrucât, de-a lungul
timpului a suferit multiple degradări, edificiul a fost reamenajat în anul 1932, „o comisie
condusă de istoricul Nicolae Iorga, a studiat problemele legate de starea arcului și a decis
terminarea lui77”. Amenajările au fost reîncepute în anul 1935, sub conducerea lui Petre
Antonescu, fiind finalizate în anul 1936, la data de 1 decembrie, „fapt consemnat pe o placă
de marmură amplasată în interior 78”. Regele Carol al II-lea a ținut un discurs, acesta având ca
scop principal „reamintirea generațiilor viitoare gloria celor ce au învins și jertfa celor ce au
căzut vitejește pentru înfăptuirea unui ideal care a fost țelul și îmbărbătarea multor
generații(…) Data de 1 decembrie, dată adânc săpată în cartea neamului, să însemne o
adevărată unire a tuturor acelora care voesc binele neamului 79”. Edificiul, constituie, un
paralelipiped, în care întâlnim un arc de cerc, având înălțimea de 16 m și larg de 9, 5 m, cu o
adâncime de bază de 11, 5 m. Construit în stil neoromânesc, arcul se identifică cu limbajul
oficial întâlnit în cadrul modernismului clasicizant al epocii. Pentru finisare, au fost întruniși
artiști, precum Constantin Baraschi, Mac Constantinescu, Cornel Medrea, Dimitrie Onofrei.
Personalitățile amintite anterior au făurit reprezentările cu caracter simbolic ale „Victoriei” pe
fațadele din partea de Nord și de Sud. Alexandru Călinescu s-a ocupat de reprezentările celor
două medalioane, acestea având ca scop principal chipurile Regelui Ferdinand și Reginei
Maria. Acestea au fost distruse, mai apoi, în timpul regimului comunist, fiind înlocuite cu
unele de tip decorativ. După instaurarea regimului de tip comunist-stalinist, în anul 1948,
edificiul a fost una dintre „victimele” ale schimbărilor ce au avut loc pe plan politico-
ideologice. Monumentul a fost conceput, după cum afirma și arhitectul Petre Antonescu, „pe
vechea temă a arcului de triumf cu o singură descriere” și „ închipuit și realizat într-o
arhitectură și un stil amintind pe acelea ale vechilor monumente ale țării80”.

III.3. Monumentul Eroilor Aerului

Prin intermediul lor au apărut și edificii reprezentative pentru oraș. Un exemplu

semnificativ îl constituie cea din Piața Aviatorilor, la a cărei inaugurare, în „20 iulie 1935, a
participat monarhul Carol al II-lea, prințul Nicolae, un pasionat aviator și Marele Voievod de
Alba Iulia Mihai81” și o mare mulțime de studenți și militari. Pentru a înțelege mai bine cum a
luat „naștere” acest edificiu, voi încerca să îl prezint, atât din perspectivă istorică, cât și
77
Valentina Bilcea, Angelica Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, Editura
Meronia, București, 2011, p. 35.
78
Idem, p.36.
79
Revista Urbanismul, anul 1936, p. 9.
80
Grigore Ionescu, Arhitectura României pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Edit. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 32.
81
Emanuel Bădescu, De toate din vechiul București, Editura Vremea, București, 2013, p. 145.

27
arhitecturală. „ Fiind situat pe Bd. Aviatorilor, în piața cu același nume, monumentul poate fi
văzut din Piața Victoriei82”. Înălțarea edificiului s-a realizat în urma unui concurs care a avut
loc în anul 1927, fiind prezente 20 de proiecte, toate expuse la Ateneul Român. Prin vot
secret, a fost ales cel mai reușit, cel al sculptoriței de origine rusească. Lydia Kotzebue (1885-
1944), stabilită în România. Realizat între 1930-1935, a fost inaugurat în prezența Principelui,
festivitatea fiind încheiată cu o paradă militară. Înainte de a trage cordonul tricolor, suveranul
a relatat următoarele: „Inaugurăm, în această zi de sărbătoare și de reamintire a aviatorilor,
monumentul prin care o țară întreagă se închină către aceia care, cu sacrificiul vieții lor, au
întărit puterea noastră aeronautică[…]Fie ca aceste plăci de bronz, amintitoare a jertfelor, să
se pună cât mai rar pe această piatră 83”. „Monumentul Eroilor Aerului”, cum este denumit și
inscripționat pe fațada sa, înalt de 20 de m, este compus dintr-un soclu de piatră, în formă de
obelisc, ridicat pe o bază formată din 4 prisme trapezoidale unite în colțuri prin arcuri de
piatră, baza fiind așezată pe un postament circular84”. În vârful obeliscului este așezat Icar,
simbolul omului zburător cu aripile deschise. Edificiul expune ideile care au inspirat crearea
lui, precum, victoria omului, înfrângerea forței de atracție a pământului și sacrificiile făcute de
om pe drumul greu al stăpânirii văzduhului. „Toate statuile sunt realizate din bronz, cea a
eroului aviator având 5 m înălțime și 5 tone greutate 85”. Pe latura din spate a soclului se văd
insignele, căștile și aparatura aviatorilor, iar pe celelalte fațete se află 13 plăci mari din bronz,
pe care sunt gravate numele a 179 de eroi aviatori morți între anii 1912 și 1934 în luptele din
Primul Război Mondial.

Din nefericire, alte statui, asemenea celor amintite anterior, ce împodobeau rotonda de
pe Șos. Kiseleff au fost distruse în timpul și din ordinul regimului comunist. În același
context, al sistematizării străzilor și piețelor orașelor, acestea au fost împodobite de flori și
pomi care au colorat în nuanțe calde Bucureștiul, devenind astfel o frumoasă grădină.

Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

Istoricul Nicolae Iorga(1871-1940), a fondat, în decursul carierei sale ca profesor

universitar, mai multe institute de cercetare științifică, după cum urmează: Institutul Român
de Arheologie din Saranda, Institutul Casa Romena din Veneția și Institutul pentru Studiul
Istoriei Universale din București. Cel amintit anterior, Institutul de Istorie, a fost fondat la

82
Velntina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, Editura Meronia,
București, 2011, p. 144.
83
Emanuel Bădescu, op. cit., p. 147.
84
Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, loc. cit.
85
Ibidem, p. 145.

28
data de 1 aprilie 1937, activitatea acestuia fiind susținută, timp de doi ani, în casa istoricului.
Totodată, pe strada Jianu, numărul 3, sub îndrumările arhitectului Petre Antonescu, a început
construirea Institutului. La data de 16 decembrie 1939, a fost inaugurată clădirea, la
eveniment fiind prezent și Regele Carol al II-lea, dar și membrii guvernului. „„Institutul este
mic, dar poate va da rezultate frumoase. O sală de conferințe și biblioteca, pentru care s-a
rezervat foarte mult loc. Alături, într-o altă aripă a casei, este ceea ce Iorga numește Muzeul,
de fapt, locuința sa, în care a adunat anumite tablouri și obiecte de valoare foarte variată.
Această parte este o mică escrocherie a dezinteresatului savant, care și-a clădit, astfel, gratuit,
o locuință nouă, unde stă cu toată familia și este întreținut, astfel, de stat 86”. După relatările
Regelui Carol al II-lea, Institutul prezenta o suprafață mică, având și o sală de conferințe, dar
și o bibliotecă. În aripa paralelă, se întrezărește ceea ce istoricul Nicolae Iorga numea
„Muzeul, de fapt, locuința sa, în care a adunat anumite tablouri și obiecte de o valoare foarte
variată87”.

Clădirile au început să capete un alt aspect, net deosebit de cel existent între limitele
secolului al XIX-lea. Era vizibil că se ajungea la o formă de occidentalizare, cerută și impusă
de regele Carol al II-lea prin arhitecții și inginerii constructori, între cei din urmă primând
numele lui Emil Praeger. Se poate aminti în acest sens, clădirea Ministerului Afacerilor
Externe, astăzi Palatul Victoria, din piața cu același nume, clădirea Ministerului Afacerilor
Interne, astăzi sediul Senatului de pe Calea Victoriei, vis-à-vis de fostul Palat Regal și chiar
finalizarea acestuia din urmă, edificiul Școlii de Război, astăzi Academia Militară, Clădirea
Facultății de Drept, etc. Voi face, din nou, o prezentare a edificiilor, din punct de vedere
arhitectural, pentru a înțelege mai bine contextul apariției lor, astfel, după, cum urmează, voi
prezenta Ministerul Afacerilor Externe, astăzi Palatul Victoria: Clădirea s-a păstrat și după
1937, când a început construirea unui alt sediu al acestui minister. În acea vreme, s-a adus în
discuție demolarea Palatului Sturdza în cadrul unui proiect de sistematizare a Pieței Victoria,
clădirea fiind demolată în anul 1945 în urma unui incendiu. „Noul edificiu a fost construit
după planurile arhitectul Duiliu Marcu (1885-1966). Abia finalizat, construcția a fost grav
avariată în timpul bombardamentelor germane din anul 1944, fiind refăcut 8 ani mai târziu, în
195288”. Clădirea are un plan simetric, pe mai multe niveluri, și prezintă spre piață o fațadă de
100 m. Etajul I, rezervat pentru recepții, are ca piesă dominantă salonul principal (10 x 70 m),
ce ocupă întregul front al fațadei, cu acces direct pe terasa de deasupra arcadelor. Etajele
86
Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, Vol II, Editura „Șansa” S.R.L., București, 1996, p.
74.
87
Ibidem, p. 73.
88
Ibidem, p. 192.

29
următoare sunt ocupate de cabinetele miniștrilor, săli pentru consilii și comisii, birouri,
desfășurate de-a lungul culoarelor în formă de E. „Volumul simplu, de forme clasice, prezintă
spre Piața Victoriei o fațadă placată cu marmură albă de Rușchița, ritmată de stâlpi ce
organizează și armonizează întregul front al construcției. Sculptura decorativă poartă
semnătura lui Mac Constantinescu (1900-1970)89”.

Academia de Înalte Studii Militare (Școala de Război). În anul 1939, după 50 de ani
de activitate a instituției, a fost inaugurat, în Cartierul Cotroceni, sediul Școlii Superioare de
Război, construit după ideile lui Duiliu Marcu, lucrările de finisare fiind continuate și după
1940. Edificiul a avut de suferit, ca și zona din jur, de pe urma bombardamentelor din aprilie
și a conflictelor din august 1944 dintre armata română și cea germană, întrucât aici se afla
sediul misiunii Militare Germane în România, atât instituția, cât și celelalte clădiri, fiind
refăcute imediat după război. „Ansamblul se compune din corpul principal și mai multe
pavilioane grupate într-un patrulater cu una din laturi pe Șos. Panduri. Clădirea, alcătuită din
parter și 4 etaje, are în corpul central, scara monumentală și amfiteatrul cu cele 450 de locuri
formând piesele importante ale compoziției90”. Surprinde fațade sobre, cu finisaje executate
din placaje de piatră naturală și tencuieli, soclul fiind din piatră.

Facultatea de Drept, Rectoratul Universității din București. Clădirea situată lângă

Opera Română, a fost ridicată în 1934-1935 după planurile arh. Petre Antonescu (1873-1965).
Edificiul face parte din proiectul realizat de regele Carol al II-lea pentru „Cetatea
Universitară”, prevăzut în planul de sistematizare a orașului, alături de Casa de Cultură a
Studenților. Amplasată în mijlocul unui parc, are un plan dezvoltat simetric în jurul nucleului
central ce conține curtea de onoare, vestibulul și Aula Magna, cu un diametru de 28 de m și o
înălțime de 17 m, cu o scară monumentală, ce reprezintă axa de compoziție a edificiului.
„Ținuta neoclasică este dată de statuile părinților antici ai Dreptului, acestea fiind plasate
deasupra intrărilor - Licurg, Solon, Cicero, Papinian și Justinian, realizate de Ion Jalea,
Constantin Baraschi, Ioan Grigore Popovici și Spiridon Georgescu 91”. Basoreliefurile de pe
pavilioanele de pe colț, opere ale sculptorului Mac Constantinescu redau „ Dezrobirea unui
sclav în fața magistraților în Forul roman” și „ Justinian înconjurat de magistrați prezintă
codexul său poporului”.

89
Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, loc. cit.I
90
Ibidem, p. 31
91
Ibidem, p. 120.

30
 În spatele ultimei clădiri prezentate, pe Calea Plevnei, legionarii au ridicat Casa de
Cultură a Studenților. Fiind un obiectiv de interes pentru educarea studenților, încadrat în
proiectatea „ Cetate universitară”, regele a sprijinit planul și ridicarea edificiului. Tot în
timpul domniei lui, pe Șos. Kiseșeff, a fost continuat și terminat lucrul la Muzeul Etnografic
și de Artă Națională Regele Carol I, ulterior Muzeul de Istorie a P.C.R., astăzi Muzeul
Țăranului Român. ( Abia în anul 1939, sub direcția prof. Ion Tzigara Samurcaș, muzeul a fost
finisat). Construcția impresionează, în exterior, prin stilul neo-românesc și fațada din
cărămidă aparentă, iar în interior, prin împărțirea cerută de un muzeu modern. În principiu,
ultima caracteristică a făcut ca aceasta să fie în perioada interbelică , poate, cel mai modern
muzeu din S-E Europei.

În afară de aceste edificii destinate unor instituții publice, au fost înălțate blocuri
particulare moderne, asemenea Malaxa, Helgiu și Ferekide, situate pe actualul Bd. Nicolae
Bălcescu, Mica sau Nestor, cum îi mai spuneau bucureștenii după cofetăria-cafenea omonimă
situată la parter, pe Calea Victoriei. În partea de Nord a orașului, apele fetide și bălțile au fost
transformate în parcuri de agrement, Sugestiv numite Luna Park, amenajate între anii 1935-
1939, ele au oferit oaze de relaxare, în special pentru pensionari și pentru copii. Pe malurile
locurilor au fost create și cluburi sportive, ca A.M.A. ( Asociația Magistraților și Avocaților),
Country Club, destinate diplomaților și elitei bucureștene. Tot în această perioadă,
concomitent cu amenajarea Luna Park, numit astăzi, Herăstrău, din pîcate, destul de deteriorat
în zilele noastre, s-a construit și Muzeul Satului. Situat între locul Herăstrău și Șos. Kiseleff,
el a fost ridicat de prof. Dimitrie Gusti, om de cultură. El a fost secondat de o echipă de tineri
erudiți, formată din asistenții săi și din îndragostiți de lumea satului ca Mircea Eliade, Traian
Herseni, Henri H. Stahl, Ernest Bernea , Mircea Vulcănescu, Apostol D. Culea, etc. Au reușit
să creeze o îmbinare măiastră a gospodăriilor țărănești din toată țara, imagine vie a civilizației
române. „ În prima etapă, între anii 1936-1940, muzeul se întindea pe o suprafață de 6, 5 ha,
în care erau amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele mai reprezentative
pentru anumite regiuni din România: case cu anexe gospodărești, o biserică ( din
Dragomirești- Maramureș), troițe, instalații tehnice, fântâni și un scrânciob 92”. Planurile de
amplasament, realizate de dramaturgul și scenograful Victor Ion Popa și de arh. Florea
Stănculescu, valabile în cea mai mare parte și astăzi, reproduc harta României prin gruparea
monumentelor de arhitectură și de tehnică populară pe regiuni.

92
Ibidem, p. 160.

31
 „Evoluția unui oraș sub diversitatea aspectelor lui edilitare și urbanistice urmează
evoluția socială în general93”. Un asemenea oraș este Bucureștiul, capitala țării noastre. Istoria
lui este strâns legată de istoria formării și afirmării statului român. În viziunea lui Nicolae
Ionescu, Bucureștii, cu ale sale cartiere diferite, se prezintă ca un conglomerat de orașe.
„Orgoliul te îndeamnă să le indici pe cele dominate de blocuri moderne, înălțate de pe vremea
regelui Carol al II-lea, căci sentimentul reconfortant ca apariții prin sânge marilor națiuni
occidentale este persistent și puternic94”. Pe lângă blocuri, mai vedem cinematografe înșirate
conform modei apusene, reclame luminoase, etc. Trecutul modelează constiința colectivă a
unui oraș, îi formează caracterul. Bucureștiul a fost mereu un oraș care s-a reinventat în
funcție de numeroasele schimbări apărute în istoria sa tumultoasă. Bucureștiul s-a aflat la
întrepătrunderea dintre mediul cultural european și cel balcanico-oriental.

Societatea românească își îndeplinise visul de generații a reîntregirii teritoriale și își

arăta dorința spre nou și modern. „Acum, se întâlnesc cel mai bine tradiția, modernitatea,
vechiul și noul, inovația și conservatorismul95”.

93
George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. l I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 11.
94
Nicolae Ionescu, Bucureștiul de altădată, Editura Alcor, București, 2002, p. 6.
95
Historia http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/aspecte-socio-culturale-ale-bucure-tiului-
interbelic.

32