Subiecte pentru evaluarea la disciplina ”Finanțe publice și buget”

Întrebările 1-5
1. Conceptul de finanțe publice. Esența și structura lui.

Noţiunea de finanţe este semnalată cu secole în urmă, apreciindu-se ca originea vine

din limba latină. În opinia specialiştilor, cuvântul finanţe îşi are originea în latina veche în
care se folosea cuvântul finis semnificând termen de plată. Pornind de la acesta apar mai
târziu expresii precum finatio, financias sau financia pecuniaria cu sensul de plată în bani.
De altfel, în limba franceză cuvântul finance exprimat la singular era atribuit unei sume de
bani sau unui venit al statului, iar finances exprimat la plural se referea la
totalitatea veniturilor statului. Cei care lucrau în finanţe arendaşii sau concesionarii de impozite
erau denumiţi hommes des finances şi financiers. În limba germană cuvântul finanz însemna
plata în bani, iar finantzer desemna cămătarul.
De-a lungul timpului sensul cuvântului finanţe s-a extins incluzând: fondurile băneşti
aflate la dispoziţia statului, fonduri publice necesare realizării de obiective şi acţiuni, bani şi
bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice, totalitatea resurselor şi sarcinilor care
se referă la activitatea instituţiilor publice (venituri publice, cheltuieli publice, buget, datorie
publică, trezorerie publică), mijloace de intervenţie a statului în economie, ansamblul activităţii
desfăşurate în sectorul public al economiei, dar şi administrarea finanţelor publice şi politicile
financiare moderne, relaţii sociale, de natura economică care apar în procesul constituirii
fondurilor publice şi al repartizării acestora.
Finanţele reprezintă relaţii economice, exprimate valoric, apărute în procesul
repartiţiei produsului social şi, mai ales, venitului naţional, în legătură cu satisfacerea nevoilor
colective ale societăţii. Finanţele publice reprezintă acea categorie a relaţiilor financiare care este
asociată statului, unităţilor administrativ-teritoriale; urmăresc satisfacerea necesităţilor publice şi
se bazează pe normele de drept public.
Finanţele publice exprima relatii sociale, de natura economica, in expresie baneasca, apar
intr-un anumit proces si cu un scop bine determinat.
Însă, concepţiile despre finanţele publice au evoluat continuu, conturându-se două
concepţii majore: concepţia clasică şi cea modernă.
Conceptia clasica are în vedere doctrina liberală, în viziunea căreia activitatea
Concepţia clasică, are în vedere doctrina liberală, în viziunea căreia activitatea
Concepţia clasică, are în vedere doctrina liberală, în viziunea căreia activitatea
economică în desfăşurarea ei trebuie sa respecte principiile laissez – faire, laissez – passer.
Prin aceasta se urmărea limitarea oricărei intervenţii a statului asupra
activităţii economice întrucât ar fi fost perturbată şi chiar limitată libertatea de acţiune a forţelor
pieţei.
Potrivit acestei concepţii, sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare
întreţinerii instituţiilor publice şi funcţionarii normale a acestora. Astfel, impozitele,
împrumuturile, dar şi metodele de procurare a resurselor financiare trebuiau concepute ca să aibă
un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social – economice existente. Epoca
“statului – jandarm” cum a fost denumită, în care prevala doctrina liberalismului economic era
orientată spre modul de procurare a resurselor necesare statului, utilizării lor în
condiţii de economicitate, distribuirea pe categorii de plătitori a sarcinilor fiscale,
contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului,
respectării unor reguli ce ţin de disciplina financiară şi de o bună gestionare a fondurilor
publice. De altfel, conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic.
Potrivit concepţiei moderne, finanţele sunt considerate un mijloc de intervenţie în
economie, iar instrumentele utilizate sunt veniturile şi cheltuielile publice. Statul jandarm este
înlocuit cu statul bunăstării denumit şi stat providenţă în care preocupările capătă o nouă
dimensiune.
Unul dintre marii economisti francezi, profesorul Maurice Duverger considera stiinta
finantelor ca fiind o stiinta economica si politica.
Potrivit acestuia in conceptia moderna finantele publice constituie:
O ramura a stiintelor economice deoarece mijloacele financiare sunt folosite
 O ramura a stiintelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite
de stat mai cu seama pentru a interveni in domeniul economic: regularizarea
productiei si a schimburilor, echilibrul preturilor, egalitate in distribuire,
mentinerea puterii de cumparare a monedei, etc.
Finantele publice sunt, asadar, integrate in mecanismele economiei si adaptate
la acestea. Astfel, ele tind sa devina sub un anumit aspect, o ramura a
economiei politice- economia financiara.
O ramura a stiintei politice deoarece foloseste tehnicile financiare pentru a
 O ramura a stiintei politice, deoarece foloseste tehnicile financiare pentru a
interveni nu numai in domeniul economic, ci si in domeniul social, familial,
intelectual si chiar politic.

In acest context, economistul francez afirma ca:’’in conceptia moderna – finantele

publice reprezinta stiinta care studiaza activitatea statului in calitatea sa de utilizator al unor
tehnici speciale, asa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite, imprumuturi, procedee
monetare, buget, etc’’.

____________________________________________________________________________

2. Obiectul de studiu si continutul disciplinei finantelor publice

Obiectul de studiu al „Finanţelor publice” trebuie să ia în considerare omul,

trebuinţele şi preferinţele acestuia, determinările sociale la care el este supus. Din acest
considerent „Finanţele publice” este o ştiinţă socială. În urma experienţei acumulate şi a
cercetărilor efectuate au fost perfecţionate metodele de lucru folosite în practica
financiară. În acest context se poate vorbi de caracterul obiectiv al existenţei finanţelor
şi ca rezultat apariţia unei ştiinţe care utilizează fondurile publice;

Trebuie deci să subliniem că obiectul de studiu al „Finanţelor publice” în linii generale îl

constituie:

1. Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea

transferurilor cu scop social.
2. Veniturile publice, ce au ca sursă principală impozitarea.
3. Împrumuturile publice şi datoriile publice.

Studiind „Finanţele publice”, trebuie să ţinem cont şi de faptul că acestea formează

expresia fenomenelor politice şi sunt determinate de acestea.
În teoria economică conţinutul economic al “Finanţelor publice” este abordat în mod
diferit:

1. Teoria clasică (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner) – statul – “paznic de noapte”,

deci, funcţia principală este – apărarea ţării. Finanţele publice aveau ca scop
asigurarea resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor publice, şi cea mai
principală problemă era menţinerea echilibrului între veniturile şi cheltuielile
bugetare.
2. Teoria marxistă – finanţele erau considerate ca relaţii băneşti ce apar în procesul
exploatării suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist
prin intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării cheltuielilor publice.
Procesul democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările Occidentale a
contribuit la evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat
într-o forţă aflată la dispoziţia întregii societăţi avînd ca scop asigurarea şi
desfăşurarea normală a activităţii economico- sociale.
3. Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat, statul este
chemat să influenţeze viaţa economică în mod direct.

În felul acesta, conţinutul „Finanţelor publice” depăşeşte sfera raporturilor legate de

asigurarea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile statului.

Finanţele statului nu mai sunt legate numai de îndeplinirea funcţiilor de apărare a

statului şi menţinerea administraţiei publice, ci tot mai mult funcţiile capătă caracter
social şi economic.

Maurice Duverge face o sinteză a asemănărilor şi deosebirilor dintre concepţiile clasice

şi cele moderne privind finanţele publice. El consideră ştiinţa finanţelor ca o ştiinţă
economică şi politică. După Maurice Duverge finanţele publice „reprezintă o ştiinţă
economică deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat pentru a interveni în
domeniul economic. Acestea constituie o ramură a ştiinţei politice deoarece foloseşte 
tehnici financiare pentru a interveni nu doar în domeniul economic, dar şi
social(egalizarea veniturilor), intelectual (subvenţii pentru activităţi artistice sau
educative) şi chiar politic(fonduri secrete)”. [Finances publiques Presses Universitaires
de France, Paris, 1978,p. 26-27].

Toate aceste opinii vin să arate, că „Finanţele publice” reprezintă o ştiinţă independentă
cu obiect propriu de studiu; o ştiinţă de hotar ce studiază economicul, politicul, juridicul,
socialul relaţiilor şi raporturilor umane.

Astfel, conceptul contemporan „Finanţe publice” include:

1. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu

titlu nerambursabil.
2. Relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru o anumită dobîndă (creditul).
 3. Relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti obligatoriu sau facultativ în
schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment
aleatoriu (asigurări) etc.

Conceptul contemporan al Finanţelor publice nu mai presupune un simplu mijloc de

asigurare a acoperirii cheltuielilor statului, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în
economie.

3.Legatura finanțelor publice cu alte discipline

Finanţele publice reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele
economice, cît şi cu cele sociale. Finanţele publice au legătură strînsă cu dreptul
administrativ şi cu cel constituţional. Aceasta rezultă din faptul că, în majoritatea
cazurilor, prelevările de resurse băneşti la fondurile publice se fac prin
constrîngere, fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil. De aceea aceste relaţii
trebuie reglementate juridic sau să îmbrace o formă juridică: lege, act, decret,
hotărîre etc. Întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi controlul bugetului
administraţiei centrale se face într-o ordine clar stabilită, implicînd un număr
mare de funcţionari publici. Toate aceste faze ale procesului bugetar într-un stat
de drept sînt, de asemenea, reglementate prin lege. Faptul că operaţiile financiare
preiau o reglementare juridică şi că finanţele publice se plasează “în epicentrul”
activităţii administraţiilor publice, face să considerăm această disciplină atît
economică, cît şi de drept. Între finanţele publice şi ştiinţele politice există o
legătură strînsă. Instrumentele financiare sînt utilizate nu numai în domeniul
economic, dar şi cel social, şi politic. Legătura dintre finanţele publice şi ştiinţele
economice este şi mai strînsă, cînd ne referim la finanţele întreprinderii,
management, ştiinţe cu profil monetar şi bancar, economia politică.

________________________________________________________

4. Funcțiile finanțelor publice și rolul lor în economia modernă

Finanțele publice sunt necesare, în mod subiectiv și obiectiv, deoarece contribuie la realizarea
sarcinilor și funcțiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare. Mijloacele
prin care finanțele publice, ca relații financiare își îndeplinesc acest rol, sunt funcțiile acestora:

 funcția de repartiție
 funcția de control
Funcția de repartiție se manifestă în procesul repartiției produsului social (produsului intern brut)
și cuprinde două faze:
 constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;
 redistribuirea (utilizarea) acestora.
În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse bănești, acțiune la care participă
societăți comerciale, regii autonome, instituții publice, alte persoane juridice și persoanele fizice,
indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.
Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:

 impozite
 taxe
 contribuții petru asigurări sociale
 amenzi
 majorări și penalizări de întârziere
 vărsăminte din profitul regiilor autonome
 vărsăminte din veniturile instituțiilor publice
 redevențe și chirii din concesiune și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de stat
 venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat și a bunurilor fără stăpân
 rambursări ale împrumuturilor de stat acordate
 dobânzi aferente și ajutoare primite
Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice și din
toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporție covârșitoare, resursele
bănești ale finanțelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv și fără contraprestație.
A doua fază a funcției de repartiție o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari –
persoane juridice și fizice. Distribuirea este dată în competența autorităților publice și se face în
raport cu resursele financiare disponibile și cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinații: învățământ,
sănătate, cultură, asigurări sociale și protecție socială, gospodărire comunală și locuințe,
apărare națională, ordine publică, administrație publică, acțiuni economice, datorie publică.
În cadrul fiecărei destinații, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective și acțiuni. Distribuirea
sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalități:

 în cadrul aceluiași tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse bănești între
stat și unitățile sale în ambele sensuri
 cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte și
agenții economici cu capital privat sau mixt și populație pe de alta parte, și invers.
Redistribuirea se poate realizea și pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe,
acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizațiilor și contribuțiilor către organisme
internaționale de către stat sau alte instituții publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe
de către stat, etc.
Funcția de control a finanțelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparțin întregii
societăți. Sfera de manifestare a funcției de control este mai larga decât cea a funcției de
repartiție, deoarece vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, și
modul de utilizare a resurselor.
Funcția de control a finanțelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor
publice și la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmărește și legalitatea, necesitatea,
oportunitatea și eficiența cu care instituțiile publice și agenții economici cu capital de stat
utilizează în concret resursele bănești de care dispun.
În consecință, controlul se efectuează nu numai activităților specifice funcției de repartiție, ci el
se exercită și asupra producției realizate în sectorul de stat, a schimbului și consumului ce are
loc în acest sector.
 5. Conceptul de mecanism financiar. Structura și funcționalitatea lui.

Mecanismul financiar reprezintă un ansamblu de metode şi  instrumente de natură financiară reglementate

de dreptul financiar şi aplicate în practică de organe cu funcţii în domeniul finanţelor pentru influenţarea

proceselor social economice.

Mecanismul economico-financiar reprezintă un sistem complex  şi dinamic de conducere, organizare şi

utilizare eficientă a resurselor materiale, de muncă şi băneşti ale întregii societăţi.

Elementele structurale ale mecanismului financiar sunt:

 sistemul fondurilor financiare;
 pârghiile economico-financiare;
 metodele administrative de gestiune financiară;
 organele şi instituţiile cu funcţii în domeniul finanţelor;
 dreptul financiar.

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la

nivelul unei ţări; semnifică totalitatea de fonduri băneşti financiare ce se constituie la scara economiei naţionale

şi între care se manifestă legături de intercondiţionare directe şi indirecte.

Fondurile băneşti sunt clasificate după următoarele criterii:

În funcţie de tipul de proprietate:

1. Fonduri financiare publice
2. Fonduri financiare private

În funcţie de nivelul la care se administrează:

1. Fonduri centralizate
2. Fonduri descentralizate

După rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:

1. Fonduri  de consum social
2. Fonduri de investiţii

După scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor:

1. Fonduri destinate să satisfacă nevoi de consum curent
2. Fonduri destinate finanţării investiţiilor

În funcţie de dreptul de dispoziţie asupra fondurilor:

1. Fonduri financiare la dispoziţia statului
2. Fonduri financiare la dispoziţia agenţilor economici privaţi.

Sistemul financiar public al R. Moldova este alcătuit din următoarele componente:

o        Bugetele de stat şi bugetele locale;

o        Asigurările sociale;

o        Creditul public;

o        Piaţa de valori;

o        Fonduri private.

Pârghiile economico – financiare reprezintă instrumentele de natură economică sau financiară, cu ajutorul

cărora statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia

luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulând evoluţia în direcţiile  dorite.

Exemple de pârghii economico – financiare:

 Preţ  Impozite  Emisiune
 Tarif  Taxe monetară
  Cost
 Profit
 Rentabilitate
 Curs valutar
 Curs al hârtiilor de
valoare
 Dobânda
 Rată a scontului
 Curs de revenire
 Amenzi
 Penalităţi
 Împrumuturi
 Subsidii
 Subvenţii  Sisteme de
 Investiţii retribuţie
 Transferuri  Sisteme de
 Burse uzură
 Pensii  Sisteme de
 Indemnizaţii fonduri.

Pârghiile economico – financiare îndeplinesc următoarele funcţii:

1. Mijloc de dimensionare a necesarului de resurse financiare care urmează a fi constituite şi folosite în
economia naţională;
2. Mijloc de semnalizare, control şi reglare;
3. Mijloc de stimulare şi sancţionare a agenţilor economici şi persoane fizice.

Metodele administrative de gestiune financiară  includ:

 Previziune financiară;
 Procesul bugetar;
 Controlul financiar;
 Evidenţa contabilă şi bugetară;
 Elaborarea actelor normative şi instructive;
 Organizarea dirijării.

Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor prin determinarea volumului resurselor

financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimilor

fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.

Metodele de previziune financiară sunt:

1.     Metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub forma de bilanţ în care sunt reflectate veniturile şi

cheltuielile. (Buget)

2.       Metoda bazată pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor rezultând din caracteristicile acţiunii

sau instituţiei respective, normelor şi normativelor de cheltuieli. (deviz de cheltuieli)

Instrumentele de previziune financiară sunt:

§         Proiecte tehnice;

§         Norme de stoc;

§         Norme de uzură;

§         Norme de asigurare;

§         Norme de cheltuieli;

§         Normative de eficienţă;

Controlul financiar  reprezintă activitatea de verificare a respectării şi aplicării corecte a normelor juridice ce

reglementează activităţile financiare. Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar. Controlul se

efectuează în baza prevederilor constituţionale şi potrivit metodelor contabile moderne. Curtea de Conturi îşi

exercită atribuţiile independent, în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova şi alte legi.

Clasificarea controlului financiar:

În dependenţă de subiectele care îl exercită:

-          controlul de stat;

-          controlul intergospodăresc;

-          controlul independent (audit).

După forma controlului:

-          controlul prevenitiv (anticipat, preoperativ);

-          controlul curent (operativ);

-          controlul postoperativ (postum, posterior).

După metodele de efectuare:

-          controlul (verificare) documentar parţial;

-          inspectare (examinare);

-          analiză (cercetare);

-          revizie: totală,  parţială,  tematică,  complexă.