Sunteți pe pagina 1din 39

NURSING PEDIATRIE - lucrari practice

Ingrijiri, tehnici, tratamente la copil

Introducere

Îngrijirea copilului este un proces complex care necesită participarea


familiei la acordarea sprijinului medical, respectarea particularităţilor de
vârstă ale copilului, cunoaşterea de către personalul medical a
temperamentului copilului, a situaţiei familiale ale acestuia, a situaţiei
religioase, a cadrului legal pe care se sprijină actul medical.
Asistenta medicala trebuie să câştige încrederea familiei şi în primul
rând al copilului pentru a avea o bună colaborare în realizarea îngrijirilor.
Ea va explica familiei şi copilului în termeni obişnuiţi intervenţia ce
urmează a fi facută explicându-le avantajele tratamentului pentru
ameliorarea sănătăţii copilului şi starea lui de bine.
În acest capitol am inclus noţiuni referitoare la îngrijirea copilului
pornind cu legislaţia actului medical şi continuând cu pregătirea
psihologică a copilului pentru intervenţie, pregătirea copilului în funcţie de
vârstă şi particularităţile lor anatomo-fiziologice, în funcţie de
temperament.
Asistenta medicală trebuie sa aibă cunoştinţe vaste privind
modalităţile de evaluare a micului pacient, de efectuare a intervenţiilor,
cunoştinţe privind promovarea sănătăţii copilului şi prevenirea
îmbolnăvirilor.

1. Obţinerea acordului
Concepte generale referitoare la procedurile pediatrice

a. acordul în cunoştinţă de cauză


Acordul în cunoştinţă de cauză se referă la necesitatea etică şi
legală ca pacienţii să înţeleagă în totalitate tratamentele propuse, ca şi
riscurile pe care le presupun. De asemenea, pacienţii trebuie informaţi
asupra avantajelor tratamentului propus, asupra unor tratamente
alternative şi asupra riscurilor. Pentru a obţine acordul, trebuie îndeplinite
trei condiţii (Hogue, 1988):
• Persoana trebuie să fie aptă pentru a-şi da acordul; trebuie să fie majoră
(adică la vârsta când un copil devine adult) şi aptă (adică să aibă
capacitatea mintala de a face o alegere şi de a suporta consecinţele).
• Persoana trebuie să primească toate informaţiile necesare pentru a lua o
hotărâre.
• Persoana trebuie să acţioneze voluntar atunci când îşi exercită libertatea
de a alege, fără nici o constrângere, ca forţa, frauda, înşelăciunea,
presiunea.
Multe legislaturi au adoptat legi referitoare la acordul în cunoştinţă
de cauză (tabel 1). Personalul trebuie să înţeleagă ce se impune în

1
practica lor şi să revizuiască legile din fiecare jurisdicţie în care activează.
Totuşi, există câteva principii generale legate de acord care se aplică în
toate statele. Discuţia ce urmează abordează termeni generali şi nu
reprezintă un sfat legal. Deşi doctorul are responsabilitatea de a informa
pacienţii sau parinţii asupra riscurilor, avantajelor şi alternativelor,
asistentele medicale (AM) sunt cele care se ocupă de semnăturile
pacienţilor pe formulare.
În cazul copiilor, apar probleme legate de persoana care va semna
atunci când părinţii nu sunt prezenţi. În cazul adolescenţilor, e importantă
vârsta majoratului, iar în cazul minorilor retardaţi sau inapţi mintal, e
importantă calitatea de a fi apt. Prin urmare, AM trebuie să fie în temă cu
acest subiect deosebit de important şi de complex şi să fie la curent cu
aspectele legale ale muncii lor in comunitatea respectivă.

Tabel 1
Acordul in cunoştinţă de cauză şi accesul părinţilor la fişa medicală
a copilului

Accesul la diferite informaţii inainte de a da acordul include şi accesul la fişa


medicală? Din moment ce procesul de a-şi da acordul are loc şi pe parcursul
tratamentului, au părintii acces la foaia de observaţie?
Răspunsul la aceste întrebări diferă în funcţie de legile statului respectiv. În
unele state, părinţii au dreptul de a vedea o copie a fişei medicale a
copilului. În altele, nu există legi in această privinţă. În aceste state, cel mai
bun lucru este ca părinţii să primească o copie in condiţii rezonabile, adică
într-o perioadă de timp rezonabilă. În plus, specialiştii trebuie să evite
restricţiile, cum ar fi accesul numai în prezenţa unui clinician. Mai degrabă
ar trebui să existe un specialist care să răspundă la orice intrebare pe care o
pun părinţii.
OBŢINEREA ACORDULUI
Acordul unui părinte sau împuternicit legal este cerut de obicei în
tratamentul medical sau chirurgical al copiilor, inclusiv în proceduri de
diagnosticare. Acordul trebuie obţinut în cazul unor proceduri chirurgicale
sau de diagnosticare, dar şi în situaţii anume care nu sunt direct legate de
tratamentul medical (tabel 2).
Tabel 2
PROCEDURI ŞI SITUAŢII
CE IMPUN ACORDUL ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ
Operaţii majore
Operaţii minore – tăieturi, biopsie, extracţie dentară, sutura unei răni (mai
ales cu efect cosmetic), înlăturarea unui chist, fractură.
Teste de diagnosticare cu factor de risc – bronhoscopie, biopsie,
cateterizare cardiacă, angiografie, electroencefalogramă, puncţie lombară,
ventriculografie, aspiraţia măduvei oaselor.
Tratamente medicale cu factor de risc – transfuzii de sânge, toracocenteza
sau paracenteza, radioterapia, terapie de şoc.
Fotografierea în scopuri medicale, educaţionale sau publice.
Mutarea copiilor din centrele de îngrijire în ciuda recomandărilor medicale.
Examinări postmortem, cu excepţia deceselor inexplicabile, cum ar fi

1
moartea unui bebeluş, moartea violentă, sinucidere.
Dezvăluirea de informaţii medicale.

Consimţământul pentru tratamentele propuse ar trebui obţinut de la


copiii peste 7 ani în perioada tratamentului, care trebuie informaţi asupra
tratamentului propus sau al planului de îngrijire şi să-şi dea acordul sau să
colaboreze cu deciziile luate de persoana care şi-a dat deja
consimţământul. Prin includerea copilului în procesul de luare a deciziilor
şi acceptare a lor, copiii sunt trataţi cu respect. Consimţământul trebuie
obţinut şi în cazul copiilor implicaţi în programe de cercetare. Folosirea
copiilor ca obiect de studiu este un subiect controversat, iar nursele
trebuie să cunoască normele şi cerinţele legale şi etice înainte de a iniţia
procesul de cercetare.

Condiţiile necesare pentru a-şi da acordul


În majoritatea situaţiilor, acordul este dat ori de un părinte ori de
tutorele legal. Totuşi, apar probleme când părinţii nu au posibilitatea de a-
şi da acordul, când copilul necesită anumite tratamente, când copilul e
considerat emancipat sau când părinţii refuză sau ignoră tratamentul
copilului minor. Sistemul judiciar poate interveni atunci când atitudinea
părinţilor şi interesele copilului intră în conflict (Nix, 1991). Oricum, legile
favorizează autoritatea părinţilor şi trebuie prezentate probe clare şi
convingătoare înainte de intervenţia curţii de justiţie.
Mai apar probleme când părinţii sunt divorţaţi. În general, atât
părinţii care deţin custodia, cât şi ceilalţi, au dreptul de a-şi da acordul
pentru copilul lor minor. Acordul uneia dintre părţi e suficient; nu e
necesar acordul ambelor părţi.
Acordul părinţilor sau al tutorelui legal. Părinţii sunt pe deplin
responsabili de îngrijirea şi creşterea copiilor minori, inclusiv de controlul
legal asupra lor. Astfel, cât timp copiii sunt minori, părinţii sau tutorele
legal sunt cei care trebuie să dea acordul înaintea aplicării unui tratament
sau unei alte proceduri asupra copilului. Părinţii au dreptul de a-şi retrage
acordul ulterior.
Dovada acordului. Formularul semnat de părinte sau tutore este
dovada faptului că acordul a fost dat; legal, nu este obligatoriu. O altă
dovadă este acordul verbal. Când părinţii nu sunt în posibilitatea de a
semna, ei îşi pot da acordul prin telefon. La fel se procedează şi dacă
părintele nu poate semna din cauza unor leziuni. E indicat să existe un
martor la acordul verbal. O altă nursă poate asista la semnarea
formularului sau la convorbirea telefonică. Ambele nurse înregistrează
acordul numele, adresa, gradul de rudenie al persoanei care a dat acordul
şi semnează.
Acordul copiilor “maturi” Legile statale diferă în privinţa vârstei
majoratului. Cu toate diferenţele, copiii devin adulţi la vârsta de 18 ani în
majoritatea statelor. Adulţii îşi pot da propriul acord. Totuşi, unele state
permit minorilor să-şi dea propriul acord pe baza doctrinei minorilor
maturi. Aceasta permite minorilor să-şi dea acordul chiar dacă practic nu
sunt adulţi, atâta timp cât înţeleg consecinţele deciziei lor.

1
În multe state legile permit minorilor să-şi dea acordul în anumite
tratamente, cum ar fi:
• Bolile cu transmisie sexuală
• Contracepţia
• Sarcina
• Consumul de droguri şi alcool
Nursele trebuie să cunoască legile din statele în care lucrează pentru
a şti când au minorii dreptul la propriul acord.
Un aşa-numit minor emancipat este acela care legal nu are vârsta
majoratului, dar are capacitatea legală a unui adult în situaţiile prevăzute
de lege. Minorii devin emancipaţi în următoarele situaţii:
• Sarcină
• Căsătorie
• Absolvirea liceului
• Viaţa independentă
• Serviciul militar
În unele state minorii trebuie să apară în faţa tribunalului pentru a-şi
demonstra statutul. Astfel de audieri au ca rezultat ordine ale curţii care
folosesc nurselor ca dovadă a emancipării şi a capacităţii de a-şi da
acordul. În alte state, situaţiile menţionate mai sus sunt dovada
emancipării fără alte dovezi. Acordul în caz de avort este mai complex.
Curtea Supremă a S.U.A. a hotărât ca acordul părinţilor să nu fie necesar
înainte de avort. Acest aspect este încă neclar, iar legile privind avortul
diferă de la un stat la altul în SUA.
Tratamente fără acordul părinţilor. Excepţiile apar când copilul
necesită tratament de urgenţă sau intervenţie chirurgicală, iar nici un
părinte nu poate semna sau respinge acordul. În absenţa părinţilor,
persoana care îngrijeşte copilul poate semna uneori. În caz de urgenţă,
acordul nu e necesar; este presupus prin lege. Urgenţele înseamnă
periclitarea vieţii sau daune permanente.
Refuzul de a da acordul apare atunci când tratamentul contravine
credinţelor religioase ale părinţilor, cum ar fi în cazul transfuziilor de
sânge. Toate statele admit aceste excepţii şi dispun de proceduri care să
permită tratamentul dacă viaţa sau sănătatea minorului sunt în pericol sau
dacă amânarea tratamentului este un risc. Statul poate să intervină în
situaţii care pun în pericol sănătatea şi bunăstarea copilului şi dacă părinţii
aplică pedepse excesive copiilor. În majoritatea comunităţilor, există
proceduri prin care custodia unui copil poate fi trecută guvernului sau unei
agenţii private dacă abuzurile părinţilor pot fi dovedite.

2. Etape de pregătire a intervenţiilor


Pregătirea procedurilor. Pregătirea psihologică.

Pregătirea copiilor pentru intervenţii diminuează neliniştea


acestora, asigură cooperarea, le dezvoltă capacităţile de cooperare şi
altele şi le conferă un sentiment de control în experienţe cu potenţial de
stres. Metodele de pregătire pot fi formale, ca pregătirea în grup pentru
spitalizare. Majoritatea strategiilor de pregătire folosite de nurse sunt
informale şi pun accent pe informaţiile despre noua experienţă şi

1
procedurile care pot cauza stres sau durere. Deşi s-au făcut studii despre
diferitele tipuri de pregătire (cu ajutorul păpuşilor, cărţilor, casetelor video,
jocurilor), nici o metodă nu e mai eficientă decât alta. Totuşi, în general,
copiii răspund mai bine jocului şi cei mai mari, filmelor.
Copiii au fantezii sau idei eronate în lipsă de informaţii.
Ameninţările necunoscute sau stresul imprevizibil sunt mai grave decât
cele pe care le cunoaşte, înţelege şi aşteaptă (Mansson, Fredrikzon şi
Rosberg, 1992). Intervenţiile pregătitoare sunt mai eficiente `în privinţa
tulburărilor de comportament reduc rata durerii şi semnele de tulburări
fiziologice (bătăile inimii, presiunea sângelui, saturaţia de oxigen) (Broome
şi Lillis, 1989; Broome, Lillis şi Smith, 1989).
În tabelul cu îndrumări pentru pregătirea copiilor sunt date câteva
sugestii generale, iar cele în funcţie de sunt prezentate în tabelul 4.
Nursele trebuie să ia în considerare temperamentul copilului, strategiile de
cooperare şi experinţele anterioare. Copiii foarte activi, ca şi cei care
înţeleg mai greu, pot avea nevoie de şedinţe individuale, mai scurte
pentru copilul activ, dar mai lungi pentru cel timid (McLeod şi McClowry,
1990). Copiii care cooperează bine necesită accentul pe abilităţile
prezente, iar cei care nu prea cooperează necesită mai mult timp pentru
strategii ca relaxarea, respiraţia, număratul, cântatul. Copiii cu experienţe
anterioare în spital au încă nevoie de pregătire pentru intervenţii care se
repetă sau sunt noi, dar nursele trebuie să afle ce ştiu deja, să corecteze
neînţelegerile, să le dea noi informaţii, să le dezvolte noi abilităţi de
cooperare. Mai ales în cazul unor proceduri dureroase, cea mai bună
pregătire este informarea asupra procedurilor şi ajutorul pentru utilizarea
diferitelor metode, ca imaginaţia sau relaxarea (Broome, 1990).

Tabel 3
ÎNDRUMĂTOR
Pregătirea copiilor pentru diferite proceduri
Aflaţi toate detaliile despre procedura ce va urma să fie aplicată.
Verificaţi nivelul de înţelegere al părinţilor şi copilului.
Planificaţi oferirea informaţiilor în funcţie de vârsta copilului şi nivelul de
cunoaştere al acestuia.
Includeţi părinţii, dacă doresc, şi mai ales dacă se vor ocupa de îngrijirea
copilului.
Explicaţi-le părinţilor care este rolul lor în timpul intervenţiei, cum ar fi să
stea la capul copilului sau în câmpul lui de vedere şi să-I vorbească uşor.
În timpul pregătirii, purtaţi discuţii pe temele predate şi asiguraţi feed-back-
ul.
Folosiţi termeni concreţi, nu abstracţi, şi suport vizual pentru a descrie
procedura. De exemplu, desenaţi un băiat sau o fată dintr-o linie şi indicaţi
partea corpului care va suferi intervenţia.
Subliniaţi nici o altă parte a corpului nu va fi afectată.
Dacă acea parte a corpului are o anume funcţie, subliniaţi modificarea sau
lipsa de implicare a acelei abilităţi (după scoaterea amigdalelor, copilul
poate vorbi).
Folosiţi cuvinte pe măsura nivelului de înţelegere al copilului ( o regulă de
bază pentru numărul de cuvinte este vârsta plus 1).

1
Evitaţi cuvintele sau expresiile cu sens dublu.
Explicaţi toate cuvintele necunoscute ( ex. Anestezia e un somn special).
Subliniaţi aspectele senzoriale ale procedurii – ce va simţi, vedea, mirosi,
atinge copilul, dar şi ce poate face în timpul procedurii (ex. Stai întins,
numără cu voce tare, fă semn cu mâna, îmbrăţişează o păpuşă).
Lăsaţi copilul să repete acele operaţiuni care necesită cooperare (ex. Să se
întoarcă, să respire adânc, folosind un spirometru sau o mască).
Lăsaţi la urmă informaţiile care pot produce nelininişte (ex. injecţia).
Fiţi sincer în privinţa aspectelor neplăcute ale intervenţiei, dar evitaţi să
provocaţi griji inutile. Când spuneţi că va fi neplăcut, subliniaţi că senzaţia e
diferită de la om la om şi întrebaţi copilul ce a simţit el însuşi.
Subliniaţi cum se va finaliza intervenţia şi ce urmează după (va merge
acasă, se va întâlni cu părinţii). Subliniaţi avantajele (ex. După ce ţi se scot
amigdalele, nu vei mai avea aşa frecvent dureri în gât).

SUGESTII
Pregătiţi un coş cu jucării în apropierea zonei de tratament. Coşul
ar trebui să conţină: o baghetă magică, făcută dintr-un tub sigilat la
capete, cu lichid în interior şi confetti de metal; o minge uşoară; soluţie
pentru baloane de săpun; cărţi cu imagini tri-dimensionale; echipament
medical real; seringă, bandaje, alcool; markere; un carnet de notiţe;
beţigaşe. Lăsaţi copilul să aleagă un obiect pentru a-i distrage atenţia şi a
se relaxa. După intervenţie, lăsaţi copilul să aleagă un obiect cadou sau să
se joace cu echipamentul medical (Heiney, 1991).
Copiii sunt diferiţi în dorinţa lor de a căuta informaţii; unii cer
informaţii despre procedură, alţii le evită. Părinţii pot ajuta nursele
referitor la cantitatea de informaţii care ar fi suficientă copilului, deoarece
ei ştiu cu ce fel de răspunsuri este mulţumit copilul. E important să
întrebăm copiii mai mari cât vor să ştie. Întrebări ca “ vrei să ştii totul
despre noile experienţe sau doar datele de bază?” sau “ cât vrei din
explicaţie – doar ce vei simţi sau tot ce ţi se va face?” sunt folositoare
pentru a evita supra sau sub-informarea. Desenele făcute de copii pot fi
folositoare în determinarea nivelului de înţelegere al copilului, a
neînţelegerilor şi a grijilor în privinţa mutilării, a imaginii corporale sau a
pierderii controlului pe care copilul nu le poate exprima (Abbot, 1990;
O’Malley şi McNamara, 1993).
Momentul destinat pregătirii pentru o intervenţie diferă în funcţie de
vârstă şi de tipul procedurii. Nu există reguli stricte, dar, în general, cu cât
copilul e mai mic, cu atât explicaţia trebuie să fie mai aproape de
intervenţie pentru a evita fanteziile şi grijile. În cazul intervenţiilor mai
complexe, e nevoie de mai mult timp pentru asimilarea informaţiilor, mai
ales la copiii mai mari. De exemplu, explicaţia despre injecţie poate fi dată
înainte de injecţia propriu-zisă la toate vârstele, dar pregătirea pentru
operaţie poate începe cu o zi înainte la copiii mici şi cu câteva zile înainte
la cei mai mari.
Câştigarea încrederii şi sprijinul. Nursa care a petrecut mai mult
timp cu copilul şi are deja stabilită o relaţie pozitivă va câştiga mai uşor

1
cooperarea acestuia. Dacă relaţia e bazată pe încredere, copilul o va
percepe ca furnizoare de confort şi plăcere, şi nu ca pe o persoană care
aduce necazuri. Dacă nursa nu cunoaşte copilul, ar fi bine să îi fie
prezentată de altcineva din personalul medical, în care copilul are
încredere. Prima întrevedere cu copilul pune copilul în centrul atenţiei şi
apoi încep explicaţiile despre intervenţie; intervenţia directă trebuie
evitată. Când vorbeşte cu copilul, nursa trebuie să folosească regulile
generale de comunicare cu copiii.
Prezenţa părinţilor. Copiii au nevoie de sprijin în timpul
intervenţiei, iar copiii mici găsesc în părinţi cel mai bun sprijin. Totuşi,
există controverse în privinţa rolului pe care părinţii îl au în timpul
intervenţiei, mai ales dacă e vorba de disconfort . Nursele trebuie să
decidă dacă prezenţa părinţilor e benefică. Trebuie luate în considerare
dorinţa părinţilor de a asista, observa sau de a aştepta afară, ca şi dorinţa
copilului de a sta un părinte cu el. Dorinţele copiilor trebuie este bine să fie
respectate (Rollins şi Brantly, 1991). Părinţii care vor să rămână trebuie să
primească informaţii şi explicaţii adecvate, deoarece ei nu ştiu ce să facă,
unde să stea şi ce să-i spună copilului în timpul intervenţiei. Indicaţii
referitoare la locul unde pot sta în cameră ca să aibă contact vizual cu
copilul pot înlătura neliniştea. Cei care nu vor să rămână sunt sprijiniţi în
decizia lor şi să rămână pe aproape pentru a fi lângă copil după
intervenţie. Ei trebuie să ştie că cineva va fi lângă copil să îl sprijine. Ideal
ar fi ca această persoană să îi anunţe despre starea copilului.
Explicatiile. Copiii au nevoie de explicaţii pentru orice îi implică.
Înainte de intervenţii, nursa îi explică copilului ce se va întâmpla şi ce se
aşteaptă de la el. Explicaţia trebuie să fie scurtă, simplă şi potrivită
nivelului său de înţelegere. Explicaţiile lungi nu sunt necesare şi pot
provoca nelinişte la copiii mici, mai ales dacă e vorba de ceva dureros.
Dacă le explicăm părinţilor în prezenţa copilului, nursa trebuie să
folosească un limbaj adecvat copilului deoarece cuvintele noi pot fi
interpretate greşit. Dacă părinţii necesită o pregătire suplimentară, se face
fără copil. Şedinţele de instruire sunt fixate în momentul potrivit învăţării
(după o perioadă de odihnă).
Nu e nevoie de un echipament special pentru pregătirea copilului, ci
doar la copiii mici care nu au formată gândirea conceptuală, folosind
obiecte pe lângă explicaţia verbală. Dacă copilul foloseşte obiecte care vor
fi folosite în cadrul intervenţiei se va diminua teama. Obiecte în miniatură
ale instrumentelor din spital pot fi folosite pentru a explica la ce să se
aştepte şi să treacă prin experienţe noi şi înfricoşătoare în siguranţă. Pot fi
de ajutor materiale scrise şi ilustrate.

1
Tabel 4
ÎNDRUMĂRI
Pregătirea copiilor pentru proceduri bazate pe caracteristici de
dezvoltare
LA BEBELUŞI: SE DEZVOLTĂ SIMŢUL Boala şi spitalizarea pot fi
ÎNCREDERII ŞI GÂNDIREA SENSO- percepute ca pedeapsă
MOTORIE Explicaţi de ce se face fiecare
intervenţie; copilul înţelege greu
Ataşamentul faţă de părinţi cum se face bine cu
Implicaţi părinţii dacă copilul vrea asta. medicamente rele la gust.
Lăsaţi părinţii în câmpul vizual al Întrebaţi copilul ce crede despre
copilului. o intervenie anume.
Dacă părinţii nu sunt disponibili, daţi-I Explicaţi că nici o intervenţie nu
copilului un obiect familiar. e o formă de pedeapsă.
Neliniştea în prejma străinilor Animarea
Păstraţi echipamentul departe
Faceţi acomodarea copilului treptat şi de vederea copilului.
fără ameninţări. Teama de leziuni corporale,
Reduceţi numărul străinilor care intră în intervenţii şi castrare
încăpere în timpul intervenţiei. Arătaţi spre un desen, o păpuşă
Faza senzo-motorie e învăţării sau un alt copil când se face
intervenţia asupra copilului.
În timpul intervenţiei, folosiţi măsuri Explicaţi că nici o altă parte a
senzoriale (mângâiere, vorbit încet, corpului nu va fi afectată.
suzeta). Folosiţi metode preferate de
Folosiţi analgezice (anestezic local) copil oricand e posibil.
pentru a controla starea de disconfort. Aplicaţi un bandaj adeziv pe
Mângâiaţi şi îmbrăţişaţi copilul după locul înţepăturii.
intervenţie; încurajaţi părinţii să facă Încurajaţi prezenţa părinţilor.
acelaşi lucru. Nu uitaţi că intervenţiile asupra
Controlul crescut al muşchilor organelor genitale provoacă
nelinişte.
Aşteptaţi-vă la opunerea de rezistenţă la Lăsaţi copilul să poarte lenjerie
copiii mai mari. intimă pe dedesupt.
Aşezaţi copilul corect. Explicaţi situaţiile necunoscute,
Ţineţi la depărtare obiectele dăunătoare. mai ales zgomotele şi luminile.
Amintirea experienţelor trecute Spiritul de iniţiativă
Implicaţi copilul în îngrijirea sa
Copiii mai mari pot asocia obiecte, locuri, oricând e posibil (ex să ţină un
sau persoane cu experienţe dureroase instrument, să scoată un
din trecut şi vor plânge la vederea lor. pansament).
Luaţi de la vedere obiectele Lăsaţi copilul să aleagă, dar
înspăimântătoare. evitaţi întârzierile.
Realizaţi procedurile dureroase într-o altă Rugaţi copilul să vă ajute şi să
cameră, nu în pat. coopereze; niciodată să nu-l
Folosiţi metode preferate de copii oricând certaţi pentru lipsa de
e posibil (temperatura axilară sau cooperare.
timpanică, medicaţia orală). LA COPILUL ŞCOLAR: SE
Imitarea gesturilor DEZVOLTĂ SPIRITUL HĂRNICIEI

1
ŞI GÂNDIREA CONCRETĂ
Modelaţi comportamentul dorit (ex. Să Abilităţi de vorbire crescute;
deschidă gura) interes în acumularea de
cunoştinţe
LA COPILUL MIC: SE DEZVOLTĂ Explicaţi procedura în termeni
ştiinţifici medicali.
SIMŢUL AUTONOMIEI ŞI CEL SENZO- Explicaţi motivaţia intervenţiei
folosind diagrame simple despre
MOTOR PENTRU GÂNDIREA anatomie şi fiziologie.
Explicaţi funcţia şi modul de
PREOPERAŢIONALĂ. folosire al echipamentului în
termeni concreţi.
Folosiţi aceleaşi metode ca la bebeluşi Lăsaţi copilul să folosească
plus echipamentul; folosiţi o păpuşă
Următoarele: sau o altă persoană ca model
(păpuşa poate fi luată ca ceva
Gândirea egocentrică prea copilăros de copilul şcolar).
Acordaţi timp întrebărilor şi
Explicaţi procedura în relaţie cu ceea ce discuţiilor dinainte sau după
vede, aude, gustă, miroase şi simte intervenţie.
copilul. Noţiunea de timp
Subliniaţi acele aspecte care necesită îmbunătăţită
cooperarea (ex. Să stea nemişcat). Planificaţi şedinţe de instruire
Spuneţi-I că e bine dacă plânge sau mai lungi (20 minute).
strigă şi găsiţi alte metode de exprimare Faceţi pregătirea în avans.
verbală. Control de sine crescut
Comportamentul negativ Câştigaţi cooperarea copilului.
Aşteptaţi-vă la opuneri de rezistenţă la Spuneţi-I copilului la ce să se
tratamente; copilul poate încerca să fugă. aştepte.
Fiţi fermi, direcţi. Propuneţi metode de stăpânire
Ignoraţi excesele de furie. (ex. Să respire adânc, să se
Folosiţi metode de distragere a atenţiei. relaxeze, să numere).
Aşezaţi copilul corect. Hărnicia
Animarea Daţi-I copilului sarcini uşoare (ex.
Ţineţi obiectele înspăimântătoare la Să ia probe).
depărtare (copiii cred că obiectele au Implicaţi copilul în luarea de
viaţă şi le pot face rău). decizii (ex. Momentul
Abilităţi de vorbire limitate intervenţiei, locul).
Comunicaţi prin comportament. Stimulaţi participarea activă (ex.
Folosiţi termeni cunoscuţi copilului. Să scoată un pansament, să
Daţi indicaţii pe rând (ex. Stai jos, apoi folosească echipamentul, să
ţine-mă de mână). desfacă un pachet).
Folosiţi copii în miniatură ale Dezvoltarea relaţiei cu copiii
echipamentului medical; lăsaţi copilul să de aceeaşi vârstă
le folosească. Puteţi pregăti doi sau mai mulţi
Folosiţi jocul; faceţi demonstraţii pe o copii pentru aceeaşi intervenţie
păpuşă, dar nu păpuşa preferată a sau unul să îl pregătească pe
copilului deoarece copilul poate crede că altul de aceeaşi vârstă.
păpuşa simte durerea. Asiguraţi intimitatea în timpul

1
Discutaţi cu părinţii separat pentru ca intervenţiei.
copilul să nu interpreteze greşit LA ADOLESCENŢI: SE
cuvintele. DEZVOLTĂ SIMŢUL IDENTITĂŢII
Noţiunea de timp ŞI GÂNDIREA ABSTRACTĂ
Gândirea şi raţiunea
Pregătiţi copilul cu puţin timp sau imediat abstractă crescută
înainte de intervenţie. Daţi explicaţii suplimentare cu
Şedinţele de pregătire trebuie să fie privire la motivele pentru care
scurte (5-10 minute). intervenţia e necesară sau
Terminaţi pregătirea înainte de începerea benefică.
intervenţiei. Explicaţi consecinţele pe termen
Pregătiţi echipamentul suplimentar la lung ale intervenţiei.
îndemână pentru a evita întârzierile. Nu uitaţi că există frica de
Spuneţi-I copilului când se termină moarte, inabilitate sau alte
intervenţia. riscuri.
Stimulaţi întrebări despre temeri,
Independenţa opţiuni şi alternative.
Lăsaţi copilul să aleagă când e posibil, Conştiinţa înfăţişării
dar nu uitaţi că poate opune rezistenţă. Asiguraţi intimitate.
Lăsaţi copilul să ajute la îngrijire oricând Discutaţi despre cum îi poate
e posibil (ex. Să bea medicamentul din afecta intervenţia înfăţişarea
cană, să ţină un pansament.). (ex. cicatrice) şi ce se poate face
LA PREŞCOLARI: DE DEZVOLTĂ pentru a diminua consecinţele.
Subliniaţi avantajele fizice ale
SIMŢUL DE INIŢIATIVĂ ŞI GÂNDIREA intervenţiei.
Preocuparea pentru prezent
PREOPERAŢIONALĂ mai mare decât pentru viitor
Nu uitaţi că efectele imediate ale
Egocentrismul intervenţiei sunt mai importante
Explicaţi intervenţia în termeni simpli şi decât cele viitoare.
în funcţie de felul cum afectează copilul Independenţa
(la copilul mic, puneţi accent pe detaliile Implicaţi-I în luarea de decizii şi
senzoriale). planificare (alegerea timpului,
Arătaţi cum se foloseşte echipamentul. locului, persoanelor prezente la
Lăsaţi copilul să se joace cu intervenţie, ca părinţii;
echipamentul propriu-zis sau cu unul în îmbrăcăminte).
miniatură. Impuneţi cât mai puţine
Încurajaţi jocul cu o păpuşă înainte şi restricţii.
după intervenţie pentru a evita Sugeraţi metode de auto-control.
neînţelegerile. Acceptaţi metode mai copilăreşti
Folosiţi termeni neutri pentru a descrie pentru cooperare.
procedura. Nu uitaţi că adolescenţii acceptă
Abilităţi de vorbire crescute greu figurile autoritare şi pot
opune rezistenţă.
Folosiţi explicarea verbală pentru a evita Dezvoltarea relaţiilor cu copii
exagerarea în înţelegerea cuvintelor. de aceiaşi vârstă şi
Încurajaţi copilul să-şi exprime ideile şi identitatea de grup
sentimentele. Folosiţi aceleaşi metode ca la
Noţiunea de timp şi abilitatea de şcolari, dar acordaţi mai multă

1
toleranţă la frustrare importanţă.
Folosiţi aceleaşi metode ca la copilul mic, Lăsaţi-i să vorbească cu alţi
dar prelungiţi şedinţele de pregătire (10- adolescenţi care au suferit
15 minute); împărţiţi informaţiile pe mai aceeaşi intervenţie
multe şedinţe.

Tabel 5
ÎNDRUMĂRI
ALEGEREA UNOR CUVINTE ŞI EXPRESII NEAMENINŢĂTOARE

CUVINTE ŞI SUBSTITUTE CUVINTE ŞI SUBSTITUTE


EXPRESII CARE EXPRESII CARE VOR
VOR FI EVITATE FI EVITATE
Medicaţie sub A-i fi somn
Înţepătură, ac piele A potoli A îmbunătăţi
Loc din corp A tăia A vedea cât
Organ A lua (temperatura) de cald e
A vedea cum
Test funcţionează A adormi, a Un somn
anestezia special
Deschidere
Incizie speciala Cateter Tub, pai

Umflătură Monitor Ecran


Edem
Pat rulant Electrozi Obiect care
Targă gâdilă
Nevoie
Scaun fiziologică Probă Mostră

Durere Disconfort

1
Pregătirea fizică

Pentru majoritatea intervenţiilor nu e necesară pregătirea fizică.


Totuşi, unele intervenţii o necesită, cum ar fi curăţarea pielii şi rasul
înainte de operaţie. O problemă specială este administrarea sedativelor
şi/sau a analgezicelor adecvate înaintea unor intervenţii ce provoacă stres.
Medicamentul este dat înaintea intervenţiei pentru a-şi face efectul la
timpul potrivit. Oricând e posibil, administrarea I.V., orală sau
transdermală este folosită mai degrabă decât cea intramusculară sau
rectală pentru că injecţiile nu sunt pe placul copiilor. Tamponarea cu
lidocaină cu bicarbonatul de sodiu (10:1, 1% sau 2% lidocaină/NaCo3) va
reduce durerea provocată de injectarea anestezicului local. Unele instituţii
folosesc anestezice cu efect de scurtă durată (ex. Propofol, ketamină),
anestezice generale, sau analgezice (ex. fentanyl) pnetru a îndepărta
durerea şi trauma cauzate de tratamente ca aspiraţia măduvei oaselor,
puncţii lombare şi sutură.

Realizarea procedurii

Îngrijirea continuă în timpul procedurii şi poate fi un factor major în


capacitatea copilului de a coopera. În mod ideal, aceeaşi nursă care face
pregătirea ar trebui să realizeze procedura sau să asiste. Înainte de a
începe, trebuie asamblat tot echipamentul şi trebuie pregătită sala pentru
a nu surveni amânări sau întreruperi care neliniştesc copilul.
SUGESTII
Pentru a evita orice întârziere în timpul procedurii, trebuie să aveţi
toate resursele la îndemână. De exemplu, pregătiţi bandaje, alcool şi ac în
buzunar când faceţi o injecţie sau când luaţi sânge.
Dacă nu sunt posobilităţi, procedurile se fac într-o sală de tratament,
şi nu în camera de spital a copilului. Procedurile traumatice nu trebuie
realizate în zonele de “siguranţă”, ca locul de joacă. Dacă procedura
durează, se evită discuţiile pe care copilul le poate interpreta greşit. Când
se apropie de sfârşit, nursa trebuie să anunţe copilul că e aproape gata în
termeni pe care să-I înţeleagă.
REUŞITA
Nursele care abordează copiii cu încredere şi care dau impresia că vor
reuşi nu prea întâmpină dificultăţi. E cel mai bine să îi abordaţi pe copii
aşteptând cooperarea lor. Copiii simt neliniştea unui adult şi vor răspunde
prin rezistenţă. Deşi e imposibil să renunţe la astfel de comportament,
nursa poate transmite un sentiment de siguranţă printr-o atitudine fermă,
pozitivă.

IMPLICAREA COPILULUI
Implicarea copiilor ajută la cooperarea din partea lor, ca în orice caz
de îngrijire. Lăsându-I să facă alegeri proprii le dăm o senzaţie de control.
Acest lucru e posibil doar în situaţii în care avem la dispoziţie mai multe

1
alegeri. Dacă întrebaţi copilul “vrei să iei medicamentul acum?” sau “o să
îţi dau o injecţie acum, bine?”, îi faceţi să creadă că au de ales şi le daţi
şansa de a refuza sau de a amâna medicamentul. Nursa se află astfel într-
o situaţie neobişnuită, chiar imposibilă. E mai bine să spună ferm “e timpul
să-ţi iei medicamentul ”. Copiilor le place să poată să aleagă (ex. E timpul
să îţi iei medicamentul. Vrei să îl iei cu puţină apă?). Când daţi indicaţii,
specificaţi comportamentul dorit, cum ar fi “ţine piciorul nemişcat”, şi nu
“nu mişca piciorul”.
Mulţi copii răspund la metode care apelează la maturitatea şi curajul
lor. Acest lucru le dă o senzaţie de participare şi împlinire. De exemplu,
preşcolarii sunt mândri dacă ţin un pansament în timpul intervenţiei.
Acelaşi lucru e valabil şi la şcolari, care opun puţină rezistenţă.

DISTRAGEŢI ATENŢIA
Dacă copilul se ocupă cu o altă activitate, nu se concentrează asupra
intervenţiei. De exemplu, când se dă o injecţie, e bine să-i daţi copilului
altceva de lucru. Dacă îi spuneţi copilului să-şi indice degetele de la
picioare şi să le mişte, nu numai că îşi va relaxa muşchii, dar îi va distrage
atenţia. Alte strategii sunt să strângă mâna unui părinte sau asistent, să
numere cu voce tare, să cânte un cântec sau să îşi exprime neplăcerile.

SUGESTII
Ajutaţi copilul să aleagă şi să folosească o metodă de cooperare
înainte de intervenţie. Folosiţi un părinte sau o altă persoană de încredere
care să ghideze copilul în formarea abilităţii de cooperare.

EXPRIMAREA SENTIMENTELOR
Copilul trebuie să fie lăsat să îşi exprime sentimentul de de furie,
nelinişte, teamă, frustrare, alte emoţii. E normal ca copilul să lovească
când e frustrat sau să încerce să evite situaţiile stresante. Copilul trebuie
să ştie că e bine să plângă. Indiferent de replică. Nursa trebuie să accepte
comportamentul aşa cum e. Dacă îi spui unui copil cu capacităţi de
exprimare verbală limitate să nu mai lovească, muşte sau alte manifestări
ale frustrării, se va simţi neînţeles.Comportamentul este primul mod de
comunicare şi cooperare al copiilor şi trebuie permis atâta timp cât nu face
rău copilului sau celui care îl îngrijeşte.

SUPORTUL POSTPROCEDURAL
După procedură, copilul are nevoie de confirmarea că a făcut totul
bine şi că este în continuare iubit. Dacă părinţii nu au participat, copilul
trebuie să îi vadă cât se poate de repede pentru a-l linişti.

ÎNCURAJAŢI EXPRIMAREA SENTIMENTELOR


Planificarea unor activităţi după procedură ajută la exprimarea
sentimentelor din partea copilului. Dacă explicaţi detalii din procedură
pentru a evita neînţelegerile şi a asigura feed-back-ul, strategiile de
pregătire ale nursei vor fi îmbunătăţite. Jocul este o activitate excelentă
pentru toţi copiii. Copiii mici trebuie să aibă libertate de mişcare. Chiar şi
copiii mai mari îşi pot exprima furia şi frustrarea prin activităţi de
aruncare. Jocul pe roluri pune copilul într-o poziţie de control, opusă poziţie

1
de neajutorare din situaţiile reale. Păpuşile sunt folosite pentru ca copilul
să-şi exprime sentimentele într-un mod nonagresiv. Una din cele mai
eficiente metode este jocul terapeutic, care cuprinde activităţi
supravegheate , cum ar fi să lăsaţi copilul să dea o injecţie unei păpuşi sau
jucării pentru a diminua teama de injecţii.

LĂUDAŢI COPILUL
Copiii simt nevoia să audă de la adulţi că au făcut tot ce au putut în
situaţia respectivă – indiferent cum au reacţionat. E important pentru copil
să ştie că nu e judecat pentru felul cum s-a purtat într-o situaţie stresantă.
Metoda recompensei este folositoare, copilul putând câştiga steluţe sau
alte obiecte. Copiii care trebuie să ia medicamentele rele la gust sau
injecţii se pot uita cu mândrie la colecţia de steluţe sau abţibilduri puse pe
un calendar, mai ales dacă un anumit număr de obiecte reprezintă o
recompensă deosebită.
Nursa stabileşte o relaţie de sprijin cu copilul după intervenţie.
Relaţia între copil şi nursă într-un moment de relaxare îl ajută să perceapă
nursa nu numai ca pe o persoană legată de momentele de stres, ci şi ca
una cu care poate împărtăşi experienţe plăcute.

JOCUL ÎN TIMPUL INTERVENŢIEI


Jocul este o parte integrantă din relaţia cu copiii. Multe instituţii au
zone de joacă şi programe elaborate şi bine organizate, sub conducerea
unor specialişti. Altele au posibilităţi limitate. Indiferent de posibilităţile
instituţiei, nursele trebuie să includă în planul de îngrijire activităţi de
joacă. Jocul poate fi folosit pentru instruire, pentru exprimarea
sentimentelor sau cu un scop terapeutic. Prin urmare, este cuprins în
pregătirea copilului pentru cooperare în timpul intervenţiei. Şedinţele de
joacă după intervenţie pot fi organizate sau generale.
SUGESTII
Joaca poate fi spontană, chiar lângă pat, şi nu necesită resurse sau
timp mult. Nursa poate avea la îndemână păpuşi mici sau o sticlă cu
baloane.
Chiar şi intervenţiile de rutină, ca măsurarea presiunii sângelui sau
administrarea orală a medicaţiei, pot fi o problemă.

Tabel 6
ACTIVITĂŢI DE JOACĂ
PENTRU DIFERITE INTERVENŢII
ADMINISTRAREA DE LICHIDE Modelaţi plastelină.
Folosiţi sucul preferat al copilului. Pictaţi sau desenaţi pe hârtii
Tăiaţi gelatina în forme amuzante. mari aşezate pe podea.
Jucaţi un joc: când daţi pagina unei cărţi, Pieptănaţi părul; simulaţi mersul
să ia o înghiţitură sau jucaţi “Simon la coafor.
spune”. SPĂLAREA
Folosiţi incipiente mici pentru Jucaţi-vă cu jucării sau obiecte

1
medicamente; decoraţi-le. mici în apă.
Coloraţi apa cu coloranţi alimentari. Spălaţi o păpuşă sau jucărie.
Faceţi o petrecere cu ceai; aşezaţi-vă la Folosiţi spumant de baie;
o masă mică. modelaţi spuma.
Lăsaţi copilul să umple o seringă şi Luaţi pietricele sau monede de
turnaţi apoi în gură sau într-o ceaşcă pe fundul unui vas.
decorată. Faceţi modele din monede pe
Tăiaţi un pai în două şi puneţi-l într-un fundul unui vas.
incipient mic. Folosiţi o barcă drept submarin,
Decoraţi paiul; puneţi un abţibilt. ţinând-o sub apă.
Folosiţi un pai amuzant. Citiţi, cântaţi, jucaţi jocuri în
Faceţi un poster pentru progrese; daţi timpul spălării.
recompense când copilul bea o cantittate Puneţi copilul să asculte sau să
prestabilită. se uite la ceva.
RESPIRAŢIA ŞI INSPIRAŢIA Faceţi găuri pe fundul unui pahar
Faceţi baloane de săpun. de plastic, umpleţi-l cu apă, apoi
Faceţi baloane cu paiul. stropiţi copilul.
Folosiţi instrumente muzicale. INJECŢIILE
Faceţi concursuri de suflat cu baloane. Lăsaţi copilul să folosească
Faceţi desene folosind paie. seringa şi să dea injecţie unei
Stingeţi lumânările de pe un tort. păpuşi.
Folosiţ o pensulă pentru vopsirea Folosiţi seringa pentru ornarea
unghiilor cu apă şi apoi suflaţi pentru a le unei prăjituri sau ţintirea unui
usca. punct dintr-un vas.
MIŞCAREA ŞI FOLOSIREA Desenaţi o zonă magică înainte
MEMBRELOR de a face injecţia; desenaţi o faţă
Aruncaţi hârtie la coşul de gunoi. zâmbitoare în cerc după injecţie,
Atingeţi sau loviţi baloane aşezate în dar evitaţi locul înţepăturii.
diferite poziţii. Lăsaţi copilul să facă colecţie de
Mişcaţi degetele de la picioare. seringi fără ac.
Imitaţi diferite animale şi ghiciţi. Dacă a primit multe injecţii,
Faceţi concursuri cu tricicleta sau faceţi un poster de progrese şi
scaunul cu rotile. oferiţi recompense pentru un
Aruncaţi mingea. anumit număr de injecţii.
Aşezaţi patul în aşa fel încât copilul să se Puneţi copilul să numere până la
întoarcă spre televizor sau spre uşă. 10 sau 15 în timpul injecţiei.
Imitaţi un paianjen. DEPLASAREA
Simulaţi dansuri şi exerciţii de aerobic; Daţi copilului ceva să împingă; la
implicaţi părinţii. copilul mic, o jucărie; la şcolar,
Dacă e posibil, înotaţi. un cărucior sau un suport pentru
Jucaţi jocuri video. intravenoase; la adolescent, un
Jucaţi v-aţi ascunselea: ascundeţi jucării bebeluş în cărucior sau scaun cu
şi puneţi copilul să le caute folosind un rotile.
membru anume. Organizaţi o paradă.
SPAŢII SPECIALE
Transformaţi patul într-o barcă
sau un avion cu decoraţii.
Folosiţi oglinzi pentru ca
pacientul să vadă prin cameră.

1
Mutaţi patul des, mai ales în
zona de joacă, hol, afară.

3. Complianţa

Una din intervenţiile nursing cele mai importante legate de


proceduri, tratament este convingerea pacienutlui pentru a le efectua în
spital şi/sau continuat acasă. Complianţa, se referă la măsura în care
comportamentul pacientului în raport cu medicaţia, dieta şi schimbările în
stilul de viaţă coincid cu regimul prescris. Nursele sunt adesea
responsabile cu instruirea familiei asupra tratamentului şi trebuie să
cunoască factorii care influenţează ascultarea şi strategiile de aderare la
tratamentul impus.
Evaluarea
În dezvoltarea de strategii care să îmbunătăţească complianţa,
nursele trebuie mai întâi să evalueze nivelul de ascultare al pacientului.
Deoarece mulţi copii sunt prea mici pentru a-şi purta singuri de grijă,
părinţii sunt cei care fac îngrijirea acasă. Prin urmare, nursa trebuie să le
evalueze abilitatea de a îndeplini indicaţiile. Primul pas este cunoaşterea
factorilor care influenţează complianţa. Al doilea este aplicarea metodelor
pentru evaluarea cât mai obiectivă a complianţei copilului şi părinţilor.
Factorii care influenţează complianţa. Studiile au arătat că
există mai mulţi factori care influenţează continuarea prezumţilor. Prima
categorie se referă la factori care depind de pacient. Nu există anumite
caracteristici ale celor care nu ascultă (Rosenstock, 1989). Unele probe
arată că stima de sine şi autonomia influenţează pozitiv ascultarea la
adolescenţi (Pidgeon, 1989). Totuşi, factorii legaţi de familie sunt
importanţi, iar caracterisicile asociate cu o bună ascultare include sprijinul
familiei, buna comunicare şi îndeplinirea regimului terapeutic (Cromer,
1989; Meichenbaum, 1989; Pidgeon, 1989).
Factorii legaţi de locul pentru îngrijire sunt foarte importanţi în
determinarea ascultării şi prezintă indicaţii pentru îmbunătăţirea
strategiilor. Orice aspect referitor la locul pentru îngrijire care ridică
satisfacţia familiei influenţează pozitiv aderarea la tratamentul impus. Mai
mult, tipul de îngrijire este important. Cu cât tratamentul este mai
complex, mai scump, mai lung, cu atât familia îl va urma mai puţin. În
tratamente de lungă durată care implică tratamente multiple şi modificări
majore în stilul de viaţă, complianţa este afectată mai mult.
Măsuri pentru creşterea complianţei. Evaluarea trebuie să
includă tehnici mai directe de măsurare. Există un număr de metode care
au avantaje şi dezavantaje:
• Evaluarea clinică – nursa evaluează şansele familiei de a urma
prescripţiilor
• Auto-evaluarea – familia este interogată despre capacitatea de
a îndeplini tratamentul prescris
• Observaţia directă – nursa observă direct pacientul şi familia în
aplicarea tratamnetului
• Şedinţe de monitorizare – familia asistă la întâlniri programate

1
• Monitorizarea răspunsului terapeutic – reacţia copilului la
tratament este monitorizată şi menţionată pe o fişă.
• Numărarea pastilelor – nursa numără medicamentele din cutia
iniţială şi compară numărul celor care lipsesc cu numărul de zile
rămase.

Strategii de creştere a complianţei


Strategiile de îmbunătăţire a ascultării sunt legate de acele intervenţii
care încurajează familia să urmeze tratamentul. În mod ideal, astfel
de strategii trebuie introduse înainte de iniţierea terapiei pentru
evitarea problemelor de complianţă. Când se suspectează probleme
de ascultare, nursa trebuie să vadă de ce copilul sau familia au
probleme de aderare la tratament. Unele strategii au fost considerate
eficiente, dar cele mai bune rezultate apar când se folosesc două
metode.
Strategii de organizare. Se referă la acele intervenţii legate de
locul de îngrijire şi planul terapeutic.
Strategii educaţionale. Se referă la instruirea familiei în privinţa
planului de tratament.
Strategii de tratament. Se referă la refuzul sau incapacitatea
copilului de a lua medicamentele prescrise.
Strategii de comportament. Cuprind acele intervenţii destinate
modificării directe a comportamentului.
Contractul. Este un proces în care elemente exacte de
coportament dorit sunt specificate sub forma unui contract scris.

4. Igiena şi îngrijiri generale

Menţinerea sănătăţii tegumentelor


Pielea, cel mai mare organ din corp, nu este doar un simplu înveliş,
ci şi o structură complexă cu multiple funcţii, dintre care cea mai
importantă este cea de protecţie a ţesuturilor şi de auto-protecţie. Multe
din activităţile nursing de rutină prezintă un potenţial de lezare a piele,
cum ar fi scoaterea unui pansament, schimbarea unui scutec, folosirea
electrozilor sau a unor centuri. Îngrijirea pielii reprezintă mai mult decăt
spălarea zilnică şi este o parte din orice tip de intervenţie nursing.
Îngrijirea pielii se face cel mai uşor în timpul băii, dar adeseori nursa
nu e cea care îmbăiază copilul. În acest caz, nursa trebuie să planifice un
moment pentru observarea pielii şi să ceară feed-back de la îngrijitor.
Pielea este examinată pentru observarea oricărui semn de leziune, mai
ales la copii care prezintă acest risc. Factorii de risc sunt mobilitatea
deficientă, lipsa de proteine, edemul, incontinenţa, pierderi senzoriale,
anemia, infecţia. Identificarea factorilor de risc ajută la determinarea
acelor copii care au nevoie de o îngrijirea specială a pielii.
Când sângele capilar este întrerupt de presiune, acesta se scurge în
ţesuturi acolo unde presiunea e eliberată. Corpul încearcă să oxigeneze
zona şi aşa apare o pată roşu aprins. Această hiperemie reactivă apare de
la ½ la ¾ din timpul în care presiunea a blocat circulaţia sângelui.

1
ATENŢIE
Dacă pata roşie persistă, este primul semn al unei probleme de
piele, cu posibile leziuni sub piele.
Nursa trebuie să cunoască tipurile de daune mecanice care pot
apărea, ca presiunea, frecarea, tăierea, jupuirea pielii. Când se combină
factorii de risc cu leziunile mecanice pot apărea probleme de piele.
Dacă copilul e predispus la leziuni tegumentare, intervenţiile nursing
se axeaază pe prevenirea leziunilor mecanice. Rănile provocate de
presiune pot fi prevenite prin tehnologia şi resursele actuale (Bryant,
1998). Ulceraţiile cauzate de presiune pot apărea când presiunea asupra
pielii şi ţesuturilor este mai mare decât presiunea capilară, provocând
ocluzia capilară. Dacă presiunea nu e eliberată, vasele de sânge pot ceda,
ducând la anoxia ţesutului şi moartea celulelor. Aceste leziuni sunt, de
obicei, foarte adânci, se extind în ţesutul subcutanat sau chiar mai adânc,
în muşchi, tendon, os. Prevenirea lor cuprinde măsuri de reducere sau
eliberare a presiunii.
Fricţiunea şi tăierea contribuie la ulceraţiile de presiune. Fricţiunea
apare când suprafaţa pielii se freacă de o altă suprafaţă, cum ar fi
aşternutul. Leziunea se limitează de obicei la nivelul învelişului epidermic
şi superior. Prevenirea frecării cuprinde folosirea unor bucăţi de piele de
protecţie la nivelul coatelor, călcâielor; agenţi de umezire; pansamente
transparente; aşternuturi moi şi fine.
Când un pacient e în poziţia semi-Fowler şi începe să alunece spre
capătul patului, pielea din zona sacrală rămâne în loc datorită rezistenţei
suprafeţei patului. Vasele de sânge din acea zonă sunt strânse şi poate
duce la tromboză sau moartea celulelor (Bryant, 1998). Acelaşi lucru se
întâmplă când un pacient este ridicat în pat şi pielea nu se deplasează
odată cu el. Prevenirea se face cu aşternuturi speciale pentru ridicarea
pacientului, cu patul ridicat la 30 grade pentru puţin timp.
Jupuirea pielii este rezultatul îndepărtării leocoplastului. Sunt leziuni
de suprafaţă, cu forme neregulate. Prevenirea lor cuprinde identificarea
pielii sensibile, mai ales la nou-născuţi; folosirea a cât mai puţin
leocoplast; folosirae pansamentului transparent în zonele unde trebuie
schimbat des. Leocoplastul se aplică astfel încât să nu existe tensiune sau
ridarea pielii. Pentru a-l îndepărta, dezlipiţi uşor şi ţineţi de piele. Puteţi
folosi soluţii de dezlipire, dar acestea pot usca pielea şi trebuie evitate la
nou-născuţi deoarece se pot intoxica. Puteţi umezi cu apă pentru a dezlipi
mai uşor.
Factorii chimici pot leza şi ei pielea. Incontinenţa fecală, mai ales
combinată cu urină; drenajul rănii; drenajul gastric din jurul tubului de
gastrostomie pot eroda epiderma. Curăţarea şi aplicarea unor tampoane
de protecţie pot preveni efectele factorilor chimici.

Baia
Numai în cazul în care este contraindicat, copiii pot fi spălaţi într-o
chiuvetă de lângă pat sau într-o cadă adaptată pentru uz pediatric. Pentru
sugarii şi copii mici care sunt imobilizaţi la pat se poate folosi metoda
prosopului. Două prosoape sunt umezite în apă cu săpun. Copilul stă întins
pe spate pe un prosop uscat şi cu prosopul umed se curăţă corpul
copilului. Apoi procedura se repetă cu copilul întins pe burtă.

1
Copiii mici nu trebuie lăsaţi nespravegheaţi în cadă, iar sugarii care
nu pot sta singuri în cadă sunt ţinuţi cu o mână. Capul este ţinut cu o
mână, iar cu cealaltă mână, nursa poate spăla corpul copilului. Cei care
pot sta singuri în cadă trebuie doar supravegheaţi şi trebuie aşezat un
suport pe fundul căzii pentru a împiedica alunecarea şi pierderea
echilibrului.
Copiii mai mari pot face duş, dacă e posibil. Copiii şcolari pot refuza
baia, iar mulţi dintre ei nu sunt obişnuiţi cu baia zilnică. Puţini dintre copiii
în stare bună trebuie stimulaţi pentru a participa la propria îngrijire.
Nursele trebuie să stabilească nivelul de supraveghere necesitat de copil.
Unii îşi asumă responsabilitatea total, alţii au nevoie da ajutor constant.
Copiii cu deficienţe cognitive, limitări fizice, ca anemie gravă, deformaţii
ale picioarelor, sau cu probleme de sinucidere, necesită o supraveghere
specială.
Zonele care necesită o atenţie deosebită sunt urechile, gâtul,
spatele, zona genitală. Aceasta din urmă trebuie curăţată şi uscată cu
atenţie; la băieţii peste 3 ani, prepuţul trebuie îndepărtat şi trebuie
curăţată zona, apoi este adus la forma iniţială. Copiii mai mari au tendinţa
de a evita zona genitală; de aceea, trebuie să le reamintim.
Copiii bolnavi necesită o supraveghere mai atentă în timpul băii, dar
şi cu alte aspecte de igienă, fiind încurajaţi să participe la îngrijirea proprie
fără a se obosi. Cei cu o capacitate scăzută de auto-ajutorare trebuie să
folosească cada. Ei pot fi transportaţi la baie cu ajutorul unor aparate şi al
unor persoane care asistă.

Igiena orală
Îngrijirea gurii este o parte integrantă a igienei zilnice şi trebuie
continuată şi în spital. Copiii debilitaţi trebuie să aibă nursă sau un
membru din familie să se ocupe de îngrijirea sa orală. Deşi copiii mici ştiu
să folosească o periuţă de dinţi şi sunt încurajaţi să o facă, mulţi trebuie
asistaţi pentru a se spăla corect. Celor mai mari, deşi se pot spăla singuri
pe dinţi, trebuie să le reamintiţi că aceasta este o patre din igiena lor.
Majoritatea spitalelor au echipamentul necesar pentru copiii care nu au
perie de dinţi sau pastă de dinţi proprie.

Îngrijirea părului
Pieptănarea şi perierea părului este o parte din îngrijirea zilnică a
tuturor persoanelor din spital, inclusiv copiii. Dacă copilul nu are un
piepten sau o perie, multe spitale le distribuie unul la internare. Dacă nu,
părinţii sunt rugaţi să aducă cele necesare pentru îngrijirea părului. Băieţii
şi fetele sunt ajutaţi să se pieptene sau sunt pieptănaţi cel puţin o dată pe
zi. Părul este aranjat pentru a fi comod copilului şi pe placul părinţilor. Un
stil comod pentru fetele cu păr lung este părul împletit în spic de grâu.
Părul nu trebuie tăiat fără acordul părinţilor, deşi rasul pentru a avea acces
la o venă este necesar.
Dacă copilul este internat pentru mai multe zile, părul trebuie spălat.
La copiii foarte mici, părul poate fi spălat în timpul îmbăierii zilnice sau mai
rar. La majoritatea copiilor, spălarea părului şi capului o dată sau de două
ori pe săptămână este suficientă, dacă nu se cere spălarea mai des, ca în
cazul febrei mari sau al transpiraţiei abundente. Unele spitale au chiuvete

1
speciale pentru spălarea părului, dar orice copil poate fi transportat cu o
targă la baie pentru a fi spălat la chiuvetă. Cei care nu pot fi transportaţi
pot fi spălaţi în pat folosindu-se echipament şi poziţii adaptate situaţiei. O
metodă bună este aşezarea copilului pe marginea patului, aşezarea unor
prosoape sub umeri, aşezarea unei pungi de plastic cu un capăt sub umeri
şi părul înăuntru. Celălalt capăt este deschis şi introdus într-un vas.
Adolescenţii necesită îngrijirea şi spălarea mai frecventă datorită
secreţiilor glandelor sebacee. Şampoanele uscate pot avea efect pe
termen scurt.
Copiii negri au nevoie de o îngrijire specială, lucru neglijat sau
aplicat incorect. Pentru aceşti copii cu păr foarte creţ pieptenele normale
nu sunt potrivite şi pot distruge părul sau crea neplăcere. Dacă nu există
un piepten cu dinţi rari în spital, părintele trebuie să aducă unul. Este mai
uşor să pieptănaţi părul după spălare, când este ud. Acest tip de păr
necesită un tip special de balsam pe bază de ulei de nucă de cocos.
Balsamul se pune în palmă, apoi se aplică pe păr pentru a- l face mai
maleabil.
Alimentarea copilului bolnav
Pierderea apetitului este un simptom comun tuturor bolilor de copii
şi este adeseori primul semn de boală, ce apare înaintea febrei sau a
infecţiei. În majoritatea cazurilor, copii sunt lăsaţi să li se facă foame.
Bolile acute sunt scurte, de obicei, dar alimentarea copilului este
compromisă. De fapt, dacă forţaţi copilul bolnav să mănânce, îi puteţi
provoca greaţă şi vomă, în unele cazuri, un refuz de a mânca în perioada
de convalescenţă şi după.
Refuzul de a mânca este un mod de a-şi afirma puterea şi controlul
într-o situaţie gravă. La copiii mici, lipsa poftei de mâncare poate fi
asociată cu depresia provocată de separarea de părinţi şi cu tendinţa de
negativism. Preocuparea părinţilor poate intensifica problema. Dacă forţaţi
copilul să mănânce, copilul se va revolta. Părinţii trebuie să elimine orice
presiune în timpul unei boli acute. Deşi sunt recomandate alimentele cu o
calitate nutritivă mare, copilul ar putea cere hrană sau lichide cu multe
calorii. Câteva alimente tolerate sunt: gelatina, supe diluate, toast uscat,
biscuiţi. Deshidratarea poate apărea când copiii sunt anorexici sau febrili,
mai ales când această stare e însoţită de vomă sau diaree.
În general, majoritatea copiilor preferă: hot dog-ul, hamburgerii,
untul de alune, iaurtul cu fructe, shake-urile cu lapte, spaghetti,
macaroane cu brânză şi pizza. Dieta copilului trebuie modificată în aşa fel
încât să conţină cantităţi suficiente din cele patru categorii de alimente de
bază.
Înţelegerea obiceiurilor de mâncare a copilului poate duce la
progrese în alimentaţie. De exemplu, dacă îi dai copilului toate felurile de
mâncare odată, cu siguranţă va alege desertul. Dacă îi daţi porţii prea
mare, va refuza mâncarea din cauza cantităţii. Dacă nu supravegheaţi
copilul în timpul mesei, va avea tendinţa să se joace cu mâncarea, nu să o
mănânce. Nursa trebuie să aducă mâncarea în ordinea normală; mai întâi,
supa, apoi, puţină carne, cartofi, legume; la urmă, desertul.
De îndată ce se simte mai bine, apetitul copilului începe să crească.
E bine să profitaţi de orice moment de foame pentru a servi alimente de
calitate. Dacă copilul refuză în continuare să manânce, fluidele nutritive,

1
ca băuturile de mic dejun, trebuie servite. Părinţii pot aduce de acasă
aceste băuturi. Este important dacă obiceiurile de mâncare ale familiei
diferă de serviciile spitalului.
Indiferent de tipul de dietă, nursa are responsabilitatea de a nota
cantitatea consumată de copil. Notiţele trebuie să fie detaliate şi clare,
cum ar fi “o clătită, 100 g suc de portocale, 200g lapte, fără şuncă”.
Comentarii de genul “a mâncat bine” sau “a mâncat puţin” nu sunt
adecvate.
Dacă părinţii sunt implicaţi în îngrijire, trebuie să scrie o listă cu tot
ce mănâncă copilul. Pentru lichide se foloseşte o cană gradată în prealabil.
Obiceiurile din timpul mesei identifică factori care pot influenţa apetitul.
De exemplu, observaţia “copilul mănâncă mai bine dacă mai sunt şi alţi
copii la masă, dar se joacă cu mâncarea când e singur” ajută la planul de
activităţi la masă al nursei.
Controlul temperaturii corpului
Un alt simptom al bolii la copii este temperatura ridicată, mai adesea
din cauza febrei şi mai rar din cauza hipertermiei. Este adeseori prost
înţeleasă şi părinţii îşi fac griji de multe ori fără motiv. Pentru înţelegerea
noţiunii de febră, definim următorii termeni:
Punct fix – temperatura în funcţie de care temperatura corpului e
reglată de un mecanism asemănător unui termostat la nivelul
hipotalamusului.
Febra – o ridicare a temperaturii în punctul fix care atrage o reglare
a temperaturii corpului la un nivel mai înalt; temperatura peste 38 grade.
Hipertermia – situaţia în care temperatura corpului depăşeşte
punctul fix, ca urmare căldurii mai mari decât cea pe care corpul o poate
elimina.
Temperatura corpului este reglată de un mecanism asemănător unui
termostat la nivelul hipotalamusului. Acest mecanism primeşte date de la
receptorii centrali şi periferici. Când apar schimbări de temperatură, aceşti
receptori transmit datele la termostat, care ridică sau coboară producţia
de căldură, pentru a păstra un punct stabil al temperaturii.
În caz da febră, tremuratul şi constricţia vaselor generează şi
conservă căldura până în faza de răcire, crescând temperaturile centrale
la nivelul noului punct fix. Temperatura atinge un nivel numit platou când
se stabilizează. Când temperatura e mai ridicată decât punctul fix sau
când nu mai există pirogen, apare o criză sau defervescenţă.
Majoritatea febrelor la copii sunt de origine virală, sunt relativ scurte
şi au consecinţe limitate. Febra joacă un rol în dezvoltarea imunităţii
specifice şi non-specifice şi în recuperarea după infecţii (Reeves-Swift,
1990). Contrar credinţelor populare, ridicarea temperaturii nu indică
infecţia, ceea ce pune la îndoială febra ca diagnostic.
Abordarea terapeutică
Tratamentul pentru temperaturi ridicate depinde de cauză: febră sau
hipertermie. Deoarece punctul fix este normal în hipertermie, dar crescut
în febră, trebuie folosite diferite metode pentru a diminua temperatura
corpului. O formă deosebită de temperatură ridicată este hipertermia
malignă; abordarea acestei condiţii de urgenţă e diferită de cea în cazul
febrei sau hipertermiei.

1
Febra. Motivul principal pentru tratarea febrei este eliminarea
neplăcerii. Tratamentul cuprinde intervenţii farmaceutice şi/sau de mediu.
Cea mai eficientă intervenţie este folosirea antipireticelor pentru a scădea
temperatura.
Medicamentele antipiretice cuprind acetaminofen, paracetamol,
algocamin, aspirină şi medicamente antiinflamatorii nonsteroide.
Acetaminofenul este cel preferat; aspirina nu trebuie dată copiilor.
Acetaminofenul se ia la 4 ore, dar nu mai mult de cinci ori pe zi.
Temperatura scade în timpul nopţii şi este măsurată la 30 minute după ce
se ia antipireticul. Starea de disconfort a copilului este cel mai bun indiciu
pentru continuarea tratamentului.
Intervenţiile legate de mediu se folosesc dacă sunt tolerate de copil
şi dacă nu provoacă tremuratul. Tremuratul este metode corpului de a-şi
menţine punctul fix prin producerea căldurii.
Măsurile de răcire tradiţionale, cum ar fi haine cât mai puţine,
expunerea în aer, scăderea temperaturii camerei, producerea curenţilor de
aer, aplicarea compreselor umede, sunt eficiente dacă se folosesc la o oră
după administrarea unui antipiretic.
Hipertermia. Antipireticele nu au nici o valoare în acest caz,
deoarece punctul fix e deja normal. Prin urmare, se folosesc metode de
răcire. Aplicarea de tampoane reci pe piele scade temperatura. Sângele
răcit de la suprafaţa pielii este dus la organele interne şi la ţesuturi, iar
sângele cald e adus la suprafaţă, unde se răceşte şi circulă mai departe.
Vasele de sânge de la suprafaţă se dilată în timp ce corpul încearcă să
împrăştie căldura în mediu şi să uşureze procesul de răcire.
Obiecte de răcire ca pături sau saltele sunt disponibile pe piaţă. Ele
se pun pe pat şi se acoperă cu un cearşaf sau o pătură subţire.
Monitorizarea e importantă pentru a evita o răcire excesivă.
O metodă tradiţională sunt compresele reci. Nu se ştie care e
temperatura optimă a apei pentru a o folosi la răcire. Pentru baie, e bine
să începeţi cu apă caldă şi să adăugaţi apă rece pentru a se ajunge la
temperatura apei de 37 grade C. temperatura apei trebuie să fie în
general cu 1-2 grade mai puţin decât temperatura copilului pentru a fi
eficientă (Kinmonth, Fulton, Campbell, 1992). Copilul e pus direct în cadă
timp de 20-30 minute. În pat se folosesc prosoape reci pentru fiecare zonă
a corpului pe rând.După spălare, copilul e uscat, îmbrăcat cu o pijama
uşoară, un halat de baie sau scutec şi e pus într-un pat uscat. Se ia
tempeartura după 30 minute.
În febră rata metabolismului creşte cu 10% la fiecare creştere de
temperatură cu 1 grad C, şi de 3-5 ori în timpul tremuratului, al creşterii
nevoii de oxigen, fluide, calorii. Dacă sistemul cardio-vascular şi neurologic
sunt deja afectate, pot creşte aceste nevoi (Bruce, Grove, 1992). Este
esenţial nivelul de hidratare la toţi copiii cu temperatură crescută. Nevoile
copilului pot fi satisfăcute prin lichide administrate oral.
Instruirea familiei şi îngrijirea acasă
Nursele au o şansă unică de a instrui familia cu privire la metodele
de îngrijire a sănătăţii în perioada de spitalizare a copilului. Deşi
majoritatea copiilor au învăţat despre îngrijirea şi igiena proprie acasă sau
la şcoală, mulţi încă nu au învăţat nimic despre asta. Pentru mulţi dintre
copiii mici, e prima dată când folosesc peria de dinţi. Chiar dacă copilul e

1
spitalizat pentru puţin timp, trebuie făcută această instruire. Baia zilnică,
spălarea mâinilor înainte de masă sau după mersul la toaletă, igiena
dentară sunt învăţate prin îngrijirea de rutină. Părul curat, unghiile şi
îmbrăcămintea sunt aspecte care ţin de o înfăţişare plăcută. Accentuarea
igienei ajută la crearea unei imagini corporale pozitive, dezvoltă stima de
sine, previne problemele de sănătate.
Cum apetitul copiilor bolnavi e scăzut şi diferit faţă de obiceiurile de
mâncare ale copilului, nursa evaluează cunoştinţele familiei despre o
alimentaţie corectă şi face îmbunătăţirile de rigoare. Pot fi folosite jocuri
creative pentru învăţare şi distracţie.
E esenţială educarea părinţilor în privinţa semnigficaţiei temperaturii
ridicate, deoarece mulţi părinţi nu ştiu ce reprezintă febra, îşi fac griji
inutile despre pericole, administrează incorect medicamente copilului
febril. Când părinţii anunţă febra, o fac destul de corect, cum arată studiile
(Hooker şi alţii, 1996). Părinţii trebuie să ştie că compresele reci sunt
recomandate pentru hipertermie, iar gheaţa şi alcoolul sunt periculoase
(Arditi, Killner, 1987). Ei trebuie să ştie cum se ia temperatura copilului, să
citească corect indicaţiile termometrului, să ceară îngrijire profesională.
Mulţi dintre părinţi nu pot citi temperatura pe un termometru cu mercur
(Banco, Jayashekaramurthy, 1990). Dacă se prescrie acetaminofen sau
ibuprofen, părinţii trebuie instruiţi cum să le administreze. E important să
cunoască cantitatea şi intervalul de timp la care se administrează.

5. Poziţionarea copilului în timpul intervenţiilor

Copiii mici şi foarte mici nu cooperază în multe proceduri şi nursa are


responsabilitatea de a diminua mişcarea şi disconfortul lor printr-o
poziţionare adecvată. Cei mai mari au nevoie de metode de constrângere
minime. De obicei, sunt suficiente explicaţiile şi pregătirea în avans şi
sprijinul din timpul procedurii. În procedurile dureroase, copilului i se
administrează anestezicul şi sedativul pentru a diminua durerea şi a evita
alte metode de constrângere. Pentru anestezia locală, se foloseşte
lidocaină pentru a reduce senzatia de înţepătură.
Injecţia intravenoasă jugulară
Vena jugulară superficială externă poate fi folosită pentru a obţine
probe de sânge de la copiii mici şi foarte mici. Pentru a avea acces uşor la
venă, copilul este legat în faşă, iar marginea superioară a feşei se coboară
pentru a permite accesul la venă. Copilul e aşezat cu capul şi umerii pe
marginea mesei sau cu gâtul pe o pernă mică şi capul întors într-o parte. O
altă metodă de a-I lega mâinile şi picioarele este ca nursa să îl ţină de
mâini şi picioare în timp ce îi aşează gâtul şi capul. E important ca nursa
să ţină capul copilului fără a-l afecta pe cel care face injecţia. După
injecţie, se apasă locul cu un tifon uscat timp de 3-5 minute sau până se
opreşte sângerarea. Nu trebuie să apăsaţi prea tare pentru a nu afecta
circulaţia sau respiraţia în timpul sau în urma procedurii.
Injecţia intravenoasă femurală
Venele femurale sunt o altă zonă pentru injecţii intravenoase. Nursa
aşează copilul întins pe spate, cu picioarele în poziţie de broască pentru a
avea acces la zonă. Mâinile şi picioarele sunt ţinute de nursă. Doar locul ce
va fi injectat rămâne dezvelit pentru a-l proteja pe cel care face injecţia în

1
cazul în care copilul urinează în timpul procedurii. După procedură, se
apasă locul injecţiei.
Injecţia intravenoasă la nivelul extremităţilor
Cel mai comun loc pentru injecţii sunt extremităţile, mai ales braţul
şi mâna. Copilul este ţinut de câte o persoană de o parte şi de alta a
patului. Mâna întinsă este ţinută de cel care face injecţia. Cealaltă
persoană se apleacă asupra copilului pentru a-l ţine nemişcat şi cu o mână
imobilizează locul injecţiei. Acest tip de a ţine copilul îi dă confort datorită
contactului corporal şi păstrării contactului vizual.
Puncţia lombară
Metoda este aceeaşi la copii ca şi la adulţi, cu excepţia nou-
născuţilor. Nou-născuţii prezintă mai multe modificări cardiorespiratorii în
timpul puncţiei lombare; de aceea, se recomandă monitorizarea respiraţiei
şi pulsului. Puncţia lombară la copiii implică ace mai mici, iar doctorul va
cere un tip sau o mărime specifică a acului pe care nursa trebuie să le aibă
la îndemână.
Copilul trebuie aşezat într-o parte, cu capul relaxat şi genunchii la
piept. El trebuie ţinut cu grijă pentru a evita orice traumă provocată de o
eventuală mişcare. Astfel ţinut, va fi în siguranţă.
Copilul stă într-o parte, cu spatele spre marginea mesei, orientat
spre doctor. Nursa ţine copilul cu spatele încovoiat, cu o mână ţinându-l
după gât şi cu cealaltă după coapse. Poziţia cu spatele încovoiat lărgeşte
spaţiul dintre vertebrele lombare. E bine ca picioarele să fie legate pentru
a evita mişcarea.
O altă poziţie folosită la copiii foarte mici este în şezut. Copilul este
aşezat cu fesele pe marginea mesei şi cu gâtul îndoit pentru ca gâtul să se
sprijine de piept şi de braţul nursei. Asiguraţi-vă că căile respiratorii nu
sunt afectate de poziţia aleasă. Mâinile şi picioarele copilului sunt
imobilizate de nursă care le ţine imobilizate.
Copilul mai poate fi ţinut cu capul pe pieptul nursei şi cu picioarele în
jurul taliei acesteia. Nursa îl ţine în braţe, stând în picioare. Între
abdomenul nursei şi cel al copilului se pune o pernă pentru a-i ţine spatele
arcuit sau o altă persoană poate ţine mâna în loc de pernă. Trebuie
verificat dacă nasul şi gura sunt libere şi dacă nu sunt afectate circulaţia şi
respiraţia.
Sunt luate probe de lichid cefalo-rahidian şi este măsurată
presiunea, apoi sunt trimise la laborator pentru analiză. Sunt verificate
semnele vitale şi nivelul conştienţei, activităţii motorii sau alte semne
neurologice. Pot apărea dureri de cap în urma intervenţiei, care sunt mai
uşoare dacă copilul stă întins. La copiii apar mai rar decât la adolescenţi.
Aspiraţia măduvei osoase / biopsia
Poziţia e determinată de locul ales pentru intervenţie. La copii, cel
mai adesea folosită este creasta iliacă, deşi la copiii foarte mici este tibia
datorită accesului uşor. La adulţi se foloseşte sternul, dar la copii este
contraindicat deoarece osul este mai fragil şi adiacent organelor vitale.
Dacă se foloseşte creasta iliacă posterioară, copilul stă cu faţa în jos.
Uneori se pune o pernă sub şolduri pentru a facilita accesul. Copilul trebuie
să primească un analgezic sau un anestezic pentru durere. Dacă se
trezeşte, trebuie ţinut de două persoane – una să ţină partea superioară a
corpului şi a doua, partea inferioară.

1
6. Colectarea de produse biologice
Multe din probele necesare examinării copiilor sunt colectate în mare
parte ca şi la adulţi. Copiii mai mari au capacitatea de a coopera dacă li se
dau indicaţii corecte despre ce se va întâmpla. Cei mici şi foarte mici nu au
capacitatea de a urma indicaţiile sau de a-şi controla funcţiile corpului
pentru a ajuta la colectarea probelor.
Probele de urină
Se poate să fie nevoie de probele de urină la copiii internaţi în spital
sau cei examinaţi într-o clinică sau un cabinet. Copiii mai mari sau
adolescenţii vor folosi o ploscă şi vor urma indicaţiile pentru colectarea de
probe la baie. Totuşi, sunt copii cu nevoi speciale. Şcolarii sunt cooperanţi,
dar curioşi. Ei pot întreba de ce se iau probele şi ce se aşteaptă să se
descopere în ele. Adolescenţii pot refuza să-şi ducă sticluţa cu probe
trecând pe hol sau prin sala de aşteptare şi vor cere o pungă de hârtie
pentru a masca incipientul. Pentru fete, menstruaţia poate fi ceva
stânjenitor; de aceea, e bine să fie întrebate dinainte şi să se facă
modificările de rigoare. Colectarea poate fi amânată sau se poate
menţiona pe foaia de laborator.
Preşcoalrii şi copiii mici sunt mai puţin cooperanţi pentru că nu au
capacitatea de a urina la cerere. E bine să li se dea apă sau alte lichide
care le plac şi să aşteptaţi 30 de minute până când vor fi gata să urineze
voluntar.
Copiii vor înţelege mai bine ce trebuie să facă dacă nursa foloseşte
termeni familiari, cum ar fi “pipi”. Unii vor urina mai greu într-un vas
necunoscut. Vor fi mulţumiţi dacă se foloseşte o oliţă. Copiii care au
învăţat de curând să-şi controleze funcţia de a urina vor ezita mai mult şi e
nevoie de ajutorul părinţilor.
La copiii mici şi foarte mici, care nu au deprinderile de a merge la
toaletă, se folosesc mijloace speciale de colectare, adică pungi de plastic
de unică folosinţă, cu o porţiune din jurul deschizăturii care se lipeşte în
momentul aplicării. Pentru a pregăti copilul, se spală organele genitale,
perineul şi pielea din jur, apoi se usucă bine, deoarece punga nu se va lipi
altfel. Punga se aplică mai uşor dacă se prinde mai întâi de perineu şi apoi
spre pubis. Partea adezivă a pungii trebuie lipită bine de piele în jurul
organelor genitale pentru a evita posibile scurgeri. Se mai pot folosi pungi
de colectare a urinei. Punga se verifică des şi se ia imediat după ce copilul
termină pentru a nu se vărsa. Pentru anumite teste de urină, ca cele
pentru verificarea zahărului, proteinelor, urina poate fi aspirată direct din
scutec.

Uneori, părinţii sunt rugaţi să aducă probe de urină pentru


examinare, mai ales dacă copilul nu poate urina în prezenţa unui străin. În
acest caz, ei trebuie informaţi despre felul în care se iau şi se păstrează
probele. Probele trebuie aduse la centru cât mai repede posibil; dacă se
întârzie, probele trebuie păstrate la frigider şi trebuie menţionat timpul
trecut de la colectarea probelor.
Colectarea de probe în urma dezinfecţiei
Aceste probe se referă la probele de urină obţinute prin cultivare
după ce meatul uretral este curăţat şi sunt eliminaţi câţiva mililitri urină

1
înainte de luarea de probe. La băieţi, procedura constă în curăţarea
vârfului penisului cu un tifon steril şi săpun sau antiseptic, iar la fete,
curăţarea din faţă spre spate. Se repetă de cel puţin două ori cu un tifon
nou. Zona poate fi curăţată cu apă distilată pentru a evita combinarea
urinei cu alte soluţii. Deşi procedura se aplică adeseori, unele studii arată
că nu reduce rata contaminării la copii.
Colectarea de probe în 24 de ore
Pentru copiii, colectarea de probe în decurs de 24 de ore este o
provocare. La copiii mici şi foarte mici se folosesc pungi de colectare a
urinei. Copiii mai mari sunt instruiţi să anunţe pe cineva când simt nevoia
să urineze. Şcolarii mai mari şi adolescenţi au responsabilitatea de a-şi
colecta singuri probele în decurs de 24 de ore.
Acest tip de colectare începe când vezica este goală. Când începe
colectarea, copilul este pus să urineze şi urina este aruncată. Toată urina
eliminată în următoarele 24 de ore este colectată într-un recipient pus la
rece. Copilul este încurajat să urineze şi de fiecare dată proba de urină
este adăugată în recipient timp de 24 de ore, iar cantitatea finală este
dusă la laborator pentru examinare. De obicei se notează cantitatea totală
şi se duce la laborator un eşantion de 10 ml.
Copiii mici şi foarte mici necesită o pungă de colectare specială;
schimbarea frecventă a pungii cu adeziv poate duce la iritarea pielii.
Pungile de colectare din plastic cu tub sunt ideale atunci când recipientul
trebuie lăsat în acelaşi loc pentru ceva timp. Acestea trebuie conectate la
un aparat de colectare sau trebuie golite prin aspirarea cu o seringă. Când
astfel de mijloace nu sunt disponibile, se foloseşte o pungă normală şi un
tub introdus printr-o gaură în partea superioară a pungii. Punga trebuie
golită imediat ce copilul urinează pentru a evita pierderile de conţinut.
Poate fi folosit şi un cateter pe perioada de colectare a probelor de urină.
Cateterizarea uretrală şi alte tehnici
Cateterizarea uretrală sau aspiraţia supra pubiană se foloseşte
atunci când e nevoie urgentă de probe sau copilul nu poate urina.
Cateterizarea e folosită pentru a obţine probe sterile de urină sau când
există o obstrucţie a ureterului sau anurie cauzată de probleme renale.
Aspiraţia suprapubiană se foloseşte pentru dignosticul de infecţie a
tractului urinar la bolnavii acuţi.
Neliniştea, teama, disconfortul din timpul cateterizării pot fi
ameliorate prin pregătirea în avans a copiilor şi părinţilor, prin selectarea
cateterului corect, prin tehnica de inserare corectă. Se foloseşte un
lubrifiant cu 2% lidocaină pentrua lubrifia uretra care reduce din
disconfortul procedurii.
Pregătirea presupune antrenarea muşchiului pelvian în scopul
relaxării. Copiii mici şi preşcolarii sunt învăţaţi cum să apese şoldurile pe
pat sau masă în timpul cateterizării pentru a relaxa muşchii pelvieni şi
periuretrali. La copiii mai mari şi adolescenţi se descrie locul şi funcţia
muşchilor pelvieni, apoi se arată cum trebuie contractaţi şi relaxaţi
muşchii; relaxarea se repetă în momentul introducerii cateterului. Dacă
pacientul contractă muşchii pelvieni tare când cateterul ajunge la sfincter,
procedura este oprită pe moment. Cateterul nu este nici împins, nici tras;
copilul este ajutat să apese şoldurile pe pat sau masă şi să relaxeze
muşchii pelvieni. Apoi, cateterul este introdus uşor în vezică.

1
Cateterizarea este o procedură sterilă şi trebuie urmate câteva
precauţii. Când se foloseşte un cateter pentru a lua o probă sterilă de
urină sau pentru a verifica resturile de urină, trebuie folosit un tub steril.
Dacă cateterul trebuie menţinut mai mult timp, se foloseşte un cateter
Foley. Mai e nevoie de mănuşi sterile, lubrifiant anestezic, cateter de
mărime corespunzătoare, agent de curăţare, tifon, seringă şi apă distilată.
Testaţi balonul cateterului Foley prin injectarea apei distilate cu o seringă
înainte de cateterizare.
La pacienţii de sex masculin, vârful aplicatorului este introdus uşor în
uretră 1-2 cm aşa încât lubrifiantul să ajungă doar în uretră; 5-10 ml de
lubrifiant cu 2% lidocaină este introdus uşor în uretră şi ţinut iîn loc 2-3
minute. Mai mult lubrifiant este pus pe vârful cateterului, care se introduce
în uretră fără a lăsa lubrifiantul intrauretral să iasă prin meat. Această
metodă ajută la lubrifierea uretrei şi la deschiderea mecanismului
sfincterelor.
La pacienţii de sex feminin, se pun 1-2 ml de lubrifiant cu 2%
lidocaină pe mucoasa periuretrală iar 1-2 ml se introduc în meatul uretral.
Cateterizarea se face după 2-3 minute pentru a permite absorbţia
anestezicului în mucoasa periuretrală şi intrauretrală. Se mai pune
lubrifiant şi pe cateter, care se introduce uşor în uretră până se elimină
urina. Acest lubrifiant, combinat cu efectul lubrifiantului cu lidocaină,
reduce disconfortul.
Folosirea lidocainei sub formă gelatinoasă creşte volumul
lubrifiantului intrauretral şi de aceea eliminarea urinei nu se face la fel de
repede ca atunci când se foloseşte minimul de lubrifiant. Cu puţină
răbdare, urina va fi eliminată şi disconfortul va fi redus.
Pregătiţi echipamentul necesar pe câmp steril. Folosiţi mănuşi
sterile. Puneţi un material steril sub fesele pacientei.
La pacientul de sex feminin, feriţi labiile mici pentru a vedea meatul
uretral. Ţineţi labiile îndepărtate în timpul procedurii. Curăţaţi meatul din
faţă spre spate de trei ori, folosind un alt tampon cu de fiecare dată.
Lubrifiaţi cateterul steril şi introduceţi-l în uretră până se elimină urina.
Introduceţi cateterul încă 1-2 cm. Umflaţi balonul cu apă distilată când
folosiţi un cateter Foley. Când s-a eliminat cantitatea de urină dorită,
scoateţi uşor cateterul. Curăţaţi cu apă meatul şi labiile. Solicitaţi pacienta
să coopereze.
La pacientul de sex masculin, ţineţi penisul şi îndepărtaţi prepuţul.
La nou-născuţi şi la băieţii foarte mici prepuţul poate fi legat de penis;
îndepărtaţi cu grijă. Curăţaţi glandul şi meatul de trei ori cu un tampon .
Restul procedurii se realizează cu prepuţul ferit. Lubrifiaţi şi introduceţi
cateterul în timp ce strângeţi uşor penisul şi îl ridicaţi la 90 grade faţă de
corp. Copilul poate reacţiona când cateterul atinge sfincterul uretral.
Spuneţi-i să inspire adânc şi împingeţi în continuare cateterul. Nu forţaţi
un cateter care nu intră uşor pe meat, mai ales dacă copilul a suferit alte
intervenţii înainte. În cazul cateterizării intermitente, introduceţi cateterul
doar pe lungimea recomandată, pentru a evita complicaţiile. Umflaţi
balonul cu apă distilată, trageţi uşor pentru a-l verifica, conectaţi-l la
sistemul de drenaj. Curăţaţi glandul şi meatul cu apă pentru a preveni
iritarea pielii şi aduceţi prepuţul la poziţia iniţială. Dacă apar semne de
sângerare în timpul procedurii, opriţi procedura şi anunţaţi medicul.

1
Puncţia vezicală (aspiraţia suprapubiană de urină)
Puncţia vezicală pentru recoltarea de urină e folosită când nu avem
acces la uretră prin meatul uretral sau pentru a reduce riscul contaminării.
Odată cu folosirea cateterelor de mărimi mici a scăzut frecvenţa puncţiei
vezicale . Accesul la uretră prin vezică are mai mult succes decât aspiraţia,
unde reuşita depinde de îndemânarea medicului de a localiza vezica şi de
a determina cantitatea de urină din vezică (Pollack, Andrew, 1994).
Aspiraţia suprapubiană este realiazată de un medic specializat în
această procedură şi presupune aspiraţia conţinutului vezicii prin
introducerea unui ac de 20-21 la aproximativ 1 cm deasupra pubisului şi
orientat vertical în jos. Pielea este pregătită ca pentru orice înţepătură iar
vezica trebuie să conţină un volum adecvat de urină. Acest lucru e posibil
dacă copilul nu a urinat cu cel puţin o oră înainte sau se poate palpa
vezica deasupra pubisului. Această metodă se foloseşte pentru colectarea
de probe sterile de la copiii foarte mici, deoarece vezica e un organ
abdominal la care avem acces uşor. Aspiraţia e dureroasă; de aceea e
important cum tratăm durerea în timpul procedurii.

Probele de scaun
Probele de scaun sunt colectate la copii pentru identificarea
paraziţilor şi a altor organisme care provoacă diaree, pentru evaluarea
funcţiei gastro-intestinale şi verificarea semnelor de sânge ascuns.
Scaunul ar trebui colectat fără contaminare cu urina, dar la copiii care
poartă scutece e destul de dificil, doar dacă nu se aplică o pungă pentru
urină. Copiii care au învăţat deja să meargă la toaletă ar trebui să urineze
mai întâi, să tragă apa şi să elimine fecalele în toaletă, ploscă sau oliţă.
O cantitate mare de scaun se colectează şi se pune într-un recipient
acoperit şi sigilat. Dacă e nevoie de mai multe probe, se scrie data şi ora
pe recipient şi se ţin la rece. Probele trebuie luate cu grijă pentru a evita
contaminarea cu alte substanţe.

Probele de sânge
Deşi majoritatea probelor de sânge sunt recoltate de personalul de
laborator, nursele primesc tot mai mult această sarcină, mai ales dacă
copilul are aplicate instrumente de acces la artere sau vene. Indiferent
cine ia probele, nursa trebuie să verifice dacă probele sunt luate la timp şi
este folosit echipamentul corespunzător.
Probele de sânge din vene se obţin prin injecţie intravenoasă sau
aspiraţie printr-un instrument cu acces periferic sau central. Probele de
sânge colectate prin instrumente cu acces periferic din venele periferice
mici au fost reuşite. Deşi se evită o nouă înţepătură, această metodă
reduce perioada de folosire a instrumentului respectiv. Totuşi se pot folosi
cele cu acces central. Când se foloseşte locul unei infuzii intravenoase
pentru colectarea de probe, e important să luaţi în considerare tipul
fluidului care este inserat. De exemplu, o probă colectată pentru
determinarea glucozei nu e concludentă dacă se ia printr-un cateter prin
care s-a administrat o soluţie cu conţinut de glucoză.
Probele de sânge din artere sunt uneori necesare pentru măsurarea
oxigenului din sânge, deşi se folosesc alte tehnici ca monitorizarea

1
oxigenului transcutanat şi oximetria pulsului. Probele se pot obţine prin
puncţia arterială folosind arterele radiale, femurale sau brahiale. Înainte
de puncţie trebuie verificată circulaţia prin testul Allen, adică verificarea
circulaţiei în arterele radiale, brahiale şi cubitale. Se folosesc doar tuburi
de colectare cu heparină. În tub nu trebuie să intre bule de aer deoarece
pot afecta concentraţia de gaz din sânge, care mai poate fi afectată de
plâns, teamă, agitaţie. Probele se ţin între cuburi de gheaţă pentru a
reduce metabolismul celulelor din sânge şi se duc imediat la laborator
pentru analiză.
Probele de sânge capilar se iau din deget sau prin puncţie în lobul
urechii la copii, ca şi la adulţi. O altă metodă de a colecta sânge periferic
este în călcâi. Se încălzeşte călcâiul, se umezeşte cu comprese 5-10
minute pentru a se dilata vasele. Zona este curăţată cu alcool, piciorul
copilului este ţinut cu mâna liberă, iar călcâiul este înţepat. Există
instrumente speciale, ca Tenderfoot sau Auotlet care realizează o puncţie
mai adâncă, mai precisă, mai puţin dureroasă.
Probele se iau repede şi se apasă locul înţepăturii cu un tifon uscat
până se opreşte sângerarea. Se ţine mâna întinsă, nu îndoită, iar după
înţepare, se apasă pentru câteva minute pentru a preveni hematomul.
Locul e acoperit cu un bandaj lipit. La copiii mici, nu folosiţi astfel de
bandaje sau dacă le folosiţi, scoateţi-le când se opreşte sângerarea.
Compresele călduţe ameliorează circulaţia şi scad durerea.
Indiferent cum şi de către cine e făcută colectarea, copiilor le este
teamă când pierd sânge, mai ales cei care trebuie să dea foarte des probe
de sânge. Ei cred că sângele pierdut e o ameninţare la viaţa lor. Trebuie să
le explicaţi că sângele se reface permanent în organism. În timpul
procedurii o replică de genul “Uite ce roşu e! Chiar ai făcut mult sânge
bun.” îi confirmă acest lucru. Un bandaj adeziv îi dă siguranţa că fluidele
vitale nu vor curge prin locul înţepăturii.
Copiii detestă disconfortul pe care îl dau puncţiile venoase, arteriale
sau capilare. De fapt, pentru copii, acestea sunt cele mai durereoase
proceduri din spital, iar puncţia arterială e una din cele mai dureroase
experienţe (Wong, Baker, 1988). Cei mai stresaţi de injecţii intravenoase
sunt copiii mici, apoi şcolarii şi adolescenţii (Fradet şi alţii, 1990;
Humphrey şi alţii, 1992). De aceea, nursele trebuie să folosească tehnici
de reducere a durerii pentru diminuarea disconfortului în aceste proceduri.

Probele de secreţii din căi respiratorii


Pentru diagnosticarea infecţiilor respiratorii: tuberculoza, infecţii
bacteriene şi virale, e nevoie de probe de spută sau secreţii nazale. Copiii
mai mari şi adolescenţii pot tuşi la cerere şi pot elimina sputele după
indicaţii. Copiii mici şi foarte mici nu pot urma indicaţiile şi vor înghiţi
sputa când tuşesc; de aceea se foloseşte spălătura sau lavajul gastric.
Uneori se foloseşte un cateter introdus în trahee; cel introdus în orofaringe
nu e suficient.
Spălăturile nazale se folosesc pentru a depista o infecţie cu virus
respirator. Copilul stă întins pe spate şi i se administrează 1-3ml de apă
sărată sterilă cu o seringă printr-o nară. Conţinutul e aspirat cu o seringă
sterilă şi e pus într-un recipient steril. Pentru a evita orice disconfort,
trebuie pregătite toate instrumentele înainte de procedură. Alte metode

1
de colectare a secreţiei sunt tampoanele nazofaringiene. E important să se
folosească metode cât mai fine pentru că colectarea probelor nazo-
faringiene poate fi traumatică pentru copil.

7. Administrarea medicamentelor
Determinarea dozajului
Nursele trebuie să cunoască dozajul ideal de medicamente pe care îl
va administra copiilor, rezultatul acestora, posibilele efecte secundare şi
semnele de intoxicare.
Factorii legaţi de creştere şi maturizare modifică capacitatea unei
persoane de a metaboliza şi elimina medicamentele, iar deficienţele sunt
mai importante cu cât vârsta e mai mică. Imaturitatea şi problemele
legate de procesele de absorbţie, distribuţie, biotransformare şi eliminare
pot modifica efectele medicamentelor. Nou-născuţii şi prematurii care au
un sistem deficitar de enzime în ficat, concentraţie de proteine scăzută,
rinichi cu deficienţe de funcţionare, sunt predispuşi efectelor negative ale
medicamentelor.
Alt factor este dificultatea de evaluare a răspunsului la
medicamente. De exemplu, care e manifestarea infecţiei la un copil care
nu vorbeşte? În timpul bolii, atât pierderile, cât şi cererea de apă sunt
ridicate, mai ales la copii. Deshidratarea duce la pericolul acumulării de
substanţe toxice, apa fiind necesară eliminării medicamentului.
Au fost promovate diferite formule pentru stabilirea dozajului la
copii, formule ce cuprind vârsta, greutatea, suprafaţa corpului.
Administrarea medicamentelor este o responsabilitatea nursei şi nursele
ar trebui să cunoască nu numai efectul medicamentului sau reacţia
pacientului, ci şi unele date pentru estimarea dozajului corespunzător la
copii.
Cea mai bună metodă este calcularea proporţiei dintre suprafaţa
corpului şi greutate. Aceasta variază invers cu lungimea; astfel, un copil
mai scund care câtăreşte mai puţin decât un copil mai mare sau un adult
are suprafaţa corpului relativ mai mare decât ne aşteptăm după greutate.
De obicei, determinarea suprafeţei corpului (SC) se face cu
monograma West. Se foloseşte înălţimea şi greutatea copilului. Apoi
aceste date se introduc într-o formulă pentru dozaj:
SC copilului
• doza adultului = doza copilului (estimativ )
SC adultului
doza
SC copilului (m 2 ) • = doza copilului (estimativ )
m2

Pregătirea pentru administrarea corectă


Verificarea dozajului
Administrarea dozajului corect este o responsabilitate atât a
medicului care a prescris medicamentul, cât şi a nursei care îl
administrează. Copiii reacţionează cu o violenţa neaşteptată la unele
medicamente, iar copiii bolnavi sunt deosebit de sensibili la medicamente.
Administrarea unor medicamente presupune măsuri de siguranţă
suplimentare. Chiar şi când a fost stabilit dozajul corect, unele

1
medicamente pot fi riscante sau letale. Cele mai multe spitale au un
regulament special cu privire la medicamentele care trebuie verificate şi
de o altă nursă înainte de fi date copilului. Printre ele se află: digoxin,
heparina, medicamente pentru chemoterapie, insulina. Ar mai fi
epinefrine, opioide, sedative. Chiar dacă nu e obligatorie, nursele ar trebui
să-şi ia această măsură de precauţie.
Identificarea
Înainte de administrarea oricărui medicament, copilul trebuie
identificat corect, deoarece copiii pot minţi când li se cere să-şi spună
numele. Copiii foarte mici nu îşi pot spune numele, cei mici şi preşcolarii
pot minţi, şcolari îşi pot nega identitatea pentru a evita medicamentul.
Uneori se joacă şi îşi schimbă locul în paturi. Părinţii trebuie să fie prezenţi
pentru a identifica copilul, dar singurul mod de a-I identifica este
verificarea benzilor de identificare pe care le poartă la spital şi fişa de
medicaţie.
Părinţii
Părinţii sunt o sursă importantă de informaţii referitoare la copil şi
capacităţile acestuia. Aproape orice părinte a dat medicamente copiilor şi
au aflat cele mai bune metode de a administra medicamentul. Pot descrie
reacţiile copilului în situaţii asemănătoare dacă copilul a mai fost internat
sau tratat la o clinică sau un cabinet. În unele cazuri e mai puţin traumatic
pentru copil dacă părintele e cel care îi dă medicamentul, dar nursa e cea
care îl prepară şi supraveghează. Copiii care iau medicamente acasă zilnic
sunt obişnuiţi cu părintele. Trebuie luate decizii individuale în privinţa
prezenţei şi participării părinţilor, cum ar fi să ţină copilul în timpul
injecţiei.
Copilul
Orice copil are nevoie de pregătire psihologică înainte de
administrarea medicamentelor şi de sprijin în timpul procedurii. Chiar dacă
un copil a mai luat injecţii inainte, rareori se obişnuieşte cu disconfortul şi
trebuie să primească înţelegere şi răbdare din partea celor care îl îngrijesc.
Administrarea orală
Administrarea orală e de preferat la copii oricând e posibil.
Majoritatea medicamentelor pot fi dizolvate sau administrate în preparate
lichide. Deşi unii copii pot să le înghită sau să le mestece de la vârste
fragede, medicamentele solide nu sunt recomandate la copiii mici. Există
riscul aspiraţiei la preparatele orale, dar formele solide (tablete, capsule)
sunt periculoase dacă copilul opune rezistenţă sau plânge.
Majoritatea medicamentelor pentru copii se prezintă în forme
colorate şi plăcute pentru a fi administrate mai uşor. Unele lasă un gust
neplăcut, dar majoritatea copiilor înghit aceste lichide fără sau cu puţine
probleme. Nursa poate să guste un preparat oral pentru a vedea dacă e
bun sau amar la gust. În acest fel, poate înţelege reacţia copilul dacă
acesta se plânge şi poate camufla gustul de câte ori e posibil. Majoritatea
unităţilor medicale dispun de astfel de preparate.
Prepararea
Alegerea unui instrument pentru a măsura şi administra un
medicament presupune multă atenţie. Instrumentele de măsură nu sunt
întotdeauna destul de precise pentru a măsura cantităţile mici folosite în
pediatrie. Deşi paharele de plastic sunt folosite pentru doze medii sau mari

1
de lichide, cele de carton prezintă iregularităţi. Măsurile paharelor diferă.
Dozele mai mici de o linguriţă nu pot fi măsurate corect cu un pahar.
Multe preparate lichide se măsoară cu linguriţa. Linguriţele şi
lingurile nu sunt instrumente de măsură adecvate. De exemplu, linguriţele
sunt diferite ca volum, iar mai multe persoane care folosesc aceeaşi
lingură toarnă cantitţi diferite. Astfel, un medicament prescris să fie luat
cu linguriţa ar trebui măsurat în mililitri – standard 5ml are o linguriţă.
Există o lingură medicală cu o gaură la capătul cozii şi care e cea mai bună
măsură pentru administrarea de medicamente.
O altă măsură este picătura, care poate varia mai mult decât lingura
sau linguriţa. Volumul unei picături diferă în funcţie de vîscozitatea
lichidului. Cele mai vâscoase au picături mult mai mari decât cele mai
lichide. Multe medicamente sunt prevăzute cu pipete sau capac pentru
măsurarea produsului. Ele sunt făcute special pentru medicamentul
respectiv. Folosirea lor cu alte medicamente nu e eficientă. Nu se
recomandă picurarea din pipetă în alt pahar pentru că lichidul rămâne pe
pereţii paharului şi se pierde din conţinut.
Cel mai precis instrument este seringa de plastic pentru cantităţi de
mai puţin de 1ml. Este şi un mijloc eficient de a transporta şi a administra
medicamentul, care poate fi picurat direct în gura copilului.
Copiii mici au probleme cu înghiţirea tabletelor sau pastilelor. Unele
medicamente nu sunt disponibile ca preparate pediatrice şi atunci
tabletele pot fi zdrobite şi apoi date copilului, dar nu toate medicamentele
pot fi zdrobite.
O altă metodă este prepararea medicamentului în farmacie sub
formă de jeleu sau bomboană. Unele medicamente orale sau rectale pot fi
preparate sub formă de cremă sau gel şi aplicate pe piele.
Copiii care trebuie să ia medicamente solide pe o perioadă mai
lungă de timp trebuie să fie învăţaţi cum să înghită capsula sau tableta.
Şedinţele de instruire cuprind indicaţii verbale, demonstraţii, înghiţirea
unor capsule mai mari, neglijarea comportamentului neadecvat (Babbitt şi
alţii, 1991).
Dozele copiilor presupun adeseori divizarea unei doze pentru adulţi
si nursa trebuie să stabilească doza corectă. Numai medicamentele
marcate pot fi împărţite în două sau patru. Dacă medicamentul e solubil,
tableta sau conţinutul unei capsule se diluează în cantitatea de apă
măsurată dinainte şi se ia cantitatea prescrisă. Dacă se cere o jumătate de
doză, tableta se dizolvă în 5 ml de apă şi se ia 2.5 ml.
Administrarea
Administrarea e relativ uşoară, dar e nevoie de o îngrijire deosebită
pentru a evita aspiraţia. Ţinând copilul mic în poziţie semişezăndă, se dă
medicamentul cu o lingură, un pahar de plastic, o pipetă, sau o seringă de
plastic, fără ac. Pipeta sau seringa se introduc de-a lungul limbii şi lichidul
e administrat încet, în cantităţi mici, aşteptând copilul să înghită.
Paharele medicale se folosesc la copiii mai mari care pot bea din
pahar. Copiii care refuză să coopereze poate necesita o apropiere fizică.
Trebuie depistat motivul refuzului şi explicat că medicamentul îi va face
bine, şi nu e o pedeapsă. Există riscul ca, atunci când plânge, copilul să
aspire medicamentul, mai ales dacă e aşezat pe spate. Dacă nursa ţine
copilul în poală şi copilul o cuprinde cu mâna dreaptă, cu mâna stângă

1
apucă mâna stângă a nursei şi ţine capul între braţul şi corpul nursei,
aceasta îi poate turna medicamentul în gură.

Administrarea intramusculară (IM)


Selectarea seringii şi a acului
Trebuie selectată o seringă care să măsoare cantităţi mici de soluţie
datorită volumului de medicamente prescris la copiii mici şi puţinelor
ţesuturi disponibile pentru injecţii. Pentru mai puţin de 1ml, e
recomandată seringa intradermică. Dozele foarte mici se folosesc cu
seringi de 0,5ml. Aceste seringi şi acele speciale reduc posibilitatea
administrării unor cantităţi incorecte datorită ‘spaţiului mort’, care permite
fluidului să rămână în seringă şi ac după ce a fost împins pistonul. Minim
0,2 ml rămân într-un ac normal. Când se amestecă două cantităţi mici de
medicamente în seringă, se poate modifica raportul între cele două. Există
măsuri pentru a minimaliza efectul spaţiului mort:
Spaţiul mort e un factor important pentru injectarea medicaţiei
deoarece o bulă de aer poate modifica doza de medicament când se
prescrie o cantitate foarte mică de medicament.
Nu e recomandată introducerea aerului în seringă mai ales dacă se
dă mai puţin de 1ml medicament. Seringile sunt marcate pentru
administrarea dozei prescrise, dar medicamentul din ac nu face parte din
marcajul seringii.
Acul trebuie să fie suficient de lung pentru a penetra ţesutul
subcutanat şi a elimina medicamentul în muşchi. Lungimea ideală a acului
la copii nu a fost stabilită, dar unele studii arată că un ac de 1,5 –2 cm e
suficient pentru a penetra muşchiul la copiii de 4 luni şi probabil şi la cei
de 2 luni (Hicks şi alţii, 1989). Mărimea acului trebuie să fie cât de mică
posibil pentru a transfera lichidul în siguranţă. Diametrul mic e mai plăcut,
dar la soluţii vâscoase se folosesc ace cu diametru mai mare.
Determinarea locului
Factorii ce determină alegerea locului pentru injecţia IM la copii sunt:
• Cantitatea şi caracterul medicaţiei injectate
• Cantitatea şi condiţia generală a masei musculare
• Frecvenţa şi numărul de injecţii care vor fi date pe parcursul
tratamentului
• Tipul medicaţiei
• Factorii care împiedică accesul la loc
• Capacitatea copilului de a sta în poziţia cerută
Copiii mai mari şi adolescenţii ridică probleme în stabilirea locului
pentru IM. Copiii mici au muşchii puţin dezvoltaţi şi dispun de mai puţine
locuri pentru IM. E greu să stabileşti cantitatea care poate fi injectată în
acelaşi loc. De obicei, cantitatea maximă e de 1ml la copiii foarte mici şi
mici. Cu cât cantitatea injectată e mai mare, cu atât muşchiul trebuie să
fie mai mare.
Injecţiile trebuie făcute în muşchi destul de mari ca să suporte
medicaţia şi se evită nervii principali şi vasele de sânge. Nu există cel mai
bun loc pentru IM la copii. Copiii preferă vastus lateralis. Pentru injecţia în
partea dorso gluteală, se recomandă după ce copilul învaţă să meargă
deoarece muşchiul se dezvoltă odată cu locomoţia. Această recomandare

1
se aplică uneori şi muşchiului ventrogluteal. Există diferenţe între cei doi
muşchi. Cel ventrogluteal e relativ lipsit de nervi principali şi vase de
sânge; e un muşchi destul de mare, cu mai puţin ţesut subcutanat, e
accesibil în diferite poziţii şi se poate marca uşor locul injecţiei (Beecroft,
Redick, 1990). Studiile au arătat că nu au existat complicaţii în injecţiile
făcute în acest muşchi şi de aceea e indicat pentru copiii de orice vârstă.
S-au făcut injecţii în acest muşchi chiar şi la nou-născuţi. Muşchiul deltoid
poate fi folosit pentru injecţii cu volum mic la copii sub 8 luni. Avantajaele
sale sunt mai puţină durere şi mai puţine efecte secundare.
Administrarea
Deşi injecţiile făcute cu grijă provoacă rareori traume la copii, au
existat invalidităţi datorate injecţiilor IM. Folosirea repetată a aceluiaşi loc
a dus la fibroza muşchiului. Injecţiile făcute în apropierea unui nerv mare,
ca cel sciatic, a dus la invaliditate permanentă. Ţesuturile pot fi distruse de
penicilină; o altă problemă sunt soluţiile mate pentru că nu se poate
detecta sângele aspirat dacă a fost penetrat un vas de sânge. În acest caz
locul injectării trebuie ales cu grijă.
Un studiu recent al tehnicilor de injectare IM arată că cu cât e mai
dreaptă traiectoria acului, cu atât sunt mai reduse distrugerea ţesutului şi
disconfortul.
Medicaţia în fiole de sticlă prezintă pericolul prezenţei particulelor de
sticlă în fiolă după ce fiola a fost spartă. Când medicaţia e trasă in seringă,
sunt trase şi particulele de sticlă şi apoi injectate. Ca precauţie, medicaţia
se trage din fiolă cu un ac cu filtru.
Majoritatea copiilor sunt imprevizibili şi prea puţini cooperează în
timpul injecţiei. Chiar şi cei care par relaxaţi pot pierde controlul. E
recomandat ca o altă persoană să îl ţină dacă e nevoie. Trebuie să spuneţi
copilului că i se va da o injecţie şi apoi procedura trebuie realizată cu
îndemânare şi rapid pentru a nu-i prelungi stresul. Nursa trebuie să
folosească tehnici foarte bune de injectare şi măsuri de reducere a durerii.
Copiii mici opun doar puţină rezistenţă. Deşi sunt greu de ţinut într-o
poziţie, pot fi controlaţi uşor. Corpul este strâns între braţul şi corpul
nursei. Pentru a face o injecţie în muşchi, masa musculară se prinde cu
degetele pentru a izola şi stabiliza locul. Dacă medicaţia se dă la o oră
fixă, nursa trebuie să trezească copilul mai întâi. Dacă se face injecţia
când copilul e adormit, va rămâne cu teama de a merge înapoi în pat.
Administrarea subcutanată şi intradermică
Injecţiile subcutanate şi intradermice sunt deseori administrate
copiilor, dar tehnica diferă puţin de cea la adulţi. Exemple de injecţii
subcutanate sunt insulina, unele vaccinuri, desensibilizarea la alergii.
Testarea tuberculinei, anestezia locală, testarea alergiilor sunt exemple de
injecţii intradermice.
Tehnicile de reducere a durerii în aceste proceduri presupun
distragerea atenţiei. Unghiul de penetrare a acului pentru injecţiile
subcutanate este de 90 grade. La copiii cu ţesut subcutanat redus se
aplică la 45 grade.
Deşi injecţiile subcutanate se dau oriunde există ţesut subcutanat,
cele mai comune locuri sunt treimea mijlocie a părţii laterale a braţului
superior, abdomenul, treimea mijlocie a coapsei. Unii medici cred că nu e

1
necesar să aspire înainte de injecţia subcutanată, ceea ce nu e universal
acceptat.
Injecţia intradermică în antebraţ presupune evitarea zonei mediale a
antebraţului, unde pielea e mai sensibilă.
Administrarea intravenoasă (IV)
Administrarea IV e des folosită în terapia pediatrică. Pentru unele
medicamente, e singura cale eficientă de administrare. E folosită la copiii
care prezintă o absorbţie slabă ca urmare a diareei, deshidratării, cei care
necesită o concentraţie mare de ser; cei care au infecţii puternice şi
necesită medicaţie pe termen lung; cei care necesită reducerea durerii; cei
care necesită tratament de urgenţă.
Când un medicament se administrează intravenos, efectul e mai
rapid. Multe din medicamentele administrate intravenos necesită diluare şi
sunt toxice pentru ţesuturile din afara sistemului vascular. Trebuie luaţi în
considerare următorii factori când se administrează medicamente
intravenos:
• Cantitatea de medicament
• Diluare minimă a medicamentului
• Tipul de soluţie în care se poate dilua
• Timpul în care se poate administra
• Cantitatea de infuzie pe care copilul şi vasele o pot tolera
• Capacitatea tubului IV
• Ora la care se administrează
• Compatibilitatea cu toate medicamentele administrate
copilului intravenos şi compatibilitatea cu lichidul administrat
Înainte de perfuzia IV, se verifică locul. Medicamentele nu se
administrează niciodată cu sângele. Doar un antibiotic poate fi administrat
în acelaşi timp.
Perfuzia IV se recomandă copiilor care o tolereaza. La cei foarte mici,
se foloseşte injectomatul. Indiferent de tehnica folosită, nursa trebuie să
ştie diluarea minimă pentru administrarea IV de medicamente la copii.
Administrarea nazogastrică, orogastrică sau gastrostomică
Când copilul are o braunulă sau gastrostomie, medicaţia se
administrează de obicei pe untilizând aceste căi. Un avantaj al acestei
metode ar fi că nu mai e nevoie să deranjăm copilul pentru a respecta ora
de administrare. Dezavantajul ar fi că se poate bloca tubul, mai ales dacă
se administrează soluţii vâscoase printr-un tub de alimentare subţire. Cea
mai bună precauţie e curăţarea după administrarea medicaţiei.
Administrarea rectală
Administrarea rectală nu este agreată de copii, dar e folosită când
calea orală e contraindicată sau îngreunată şi când preparatele orale
provoacă voma. Unele medicamente se prezintă sub formă de supozitor:
acetaminofen, paracetamol, sedative, analgezice. Problema este că dacă
rectul nu e liber, absorbţia e întârziată, diminuată. Uneori medicamentul e
eliminat odată cu scaunul.
Supozitorul e lubrifiat cu apă călduţă. Folosind o mănuşă, supozitorul
e introdus în rect repede, dar uşor, asigurându-ne că a fost plasat dincolo
de cele două sfinctere rectale. Fesele sunt strânse pentru a apăsa
sfincterul anal până trece nevoia de a elimina supozitorul, adică 5-10

1
minute. Uneori cantitatea prescrisă e mai mică decât dozajul. Forma
neregulată a supuzitoarelor îngreunează încercarea de a-l diviza. Dacă e
nevoie doar de jumătate, se taie pe lungime.
Administrarea oculară, otică şi nazală
Există puţine diferenţe între administrarea pe ochi, ureche şi nas la
copii şi adulţi. Cea mai grea parte e cooperarea copilului. Capul copilului e
imobilizat. Deşi nu e dureroasă administrarea pe ochi, ureche sau nas,
aceste medicamente pot da senzaţii neplăcute, care pot fi reduse prin
diferite tehnici.
Pentru administrarea pe ochi, copilul stă întins sau cu capul întins şi
se uită în sus. Cu o mână se ţine pleoapa de jos şi cu cealaltă, sprijinită pe
capul copilului, se pun picăturile, evitându-se astfel o traumă sau
picurarea pe faţă. Se formează un mic sac în care se aplică soluţia. Apoi se
închid pleoapele.
Unii copii ţin pleoapele închise strâns. În acest caz, picăturile se pun
în colţul de lângă nas, unde se întâlnesc pleoapele. Când va deschide
ochii, medicamentul se răspândeşte pe conjunctivită. Se mai poate juca un
joc; copilul închide ochi şi numără până la trei, apoi îi deschide şi I se pun
picăturile.
Picăturile pentru urechi se pun când copilul stă întins şi cu capul
întors în partea corespunzătoare. Pentru a introduce picăturile în canalul
auditiv, se introduce un dispozitiv în canal prin care se administrează
picăturile. După aceea, copilul stă întins pe cealaltă parte pentru câteva
minute. Zona anterioară a urechii este masată pentru ca picăturile să
pătrundă în canal. Se folosesc tampoane de vată pentru a preveni
scurgerea din urechea externă.
Picăturile în nas se pun ca şi la adulţi. Copilul stă cu capul întins pe
marginea patului sau a pernei. În funcţie de dimensiunile lor, copiii pot sta
în braţele nursei, cu capul între corpul şi cotul nursei, cu mâinile şi
picioarele imobilizate. După procedură, copilul rămâne aşa încă 1 minut
pentru ca picăturile să intre în contact cu suprafaţa nasului.

8. Metode de alimentare alternativă

Unii copii se află în incapacitatea de a se alimenta pe gură datorită


unor condiţii ca: anomalii ale gâtului, esofagului, intestinelor; capacitate
de a înghiţi deficientă; probleme respiratorii; inconştienţă. Aceşti copii sunt
alimentaţi prin intermediul unui tub introdus pe cale orală sau nazală în
stomac (gavaj orogastric sau nazogastric) sau în duoden/jejun (gavaj
enteral); al unui tub introdus direct în stomac (gastrostomie) sau în jejun
(jejunostomie). Această alimentare se face intermitent sau continuu. În
timpul gavajului sau gastrostomiei, i se dă copilului o suzetă, dar trebuie
folosite cele cu un design care să prevină aspiraţia. Puneţi etichete
colorate pentru fiecare tub de alimentare enterală. Folosiţi pungi speciale
cu soluţii pentru alimentarea continuă
Alimentarea prin sondă
Copiii mici şi foarte mici pot fi uşor alimentaţi printr-un tub introdus
în stomac ori pe cale nazală, ori orală. Tubul poate fi păstrat în această
poziţie sau poate fi introdus de fiecare dată când se face alimentarea. În
acest caz, trebuie folosit un tub nou de fiecare dată, în conformitate cu

1
politica spitalului, cu indicaţiile specifice şi cu tipul de tub folosit. Mâinile
trebuie spălate cu atenţie pentru a preveni contaminarea cu bacterii, mai
ales în cazul alimentării continue.
Pregătirea
Echipamentul necesar alimentării prin sondă cuprinde:
• Un tub corespunzător dimensiunilor copilului şi tipului de
preparate ce vor fi administrate.
• Un recipient pentru fluid, de 10-30 ml pentru cantităti
mici sau 50ml pentru cantităţi mai mari.
• O seringă pentru aspirarea conţinutului stomacului şi
pentru injectarea aerului după introducerea tubului
• Apă sau lubrifiant pentru lubrifierea tubului; la bebeluşi
se foloseşte apă distilată
• Hârtie sau bandă pentru a marca tubul şi a-l lipi pe
obrazul copilului
• Un stetoscop pentru a verifica dacă tubul a fost
poziţionat bine în stomac
• Soluţia de administrat
Nu toate tuburile sunt la fel. Cele din polietilenă îşi pierd
flexibilitatea şi trebuie schimbate des, la 3-4 zile. Cele din
poliuretan şi silicon sunt flexibile, se pot folosi pe perioade mai
lungi şi sunt mai confortabile. Folosirea tuburilor mai subţiri
pentru alimentarea cuntinuă a redus apariţia complicaţiilor, ca
faringita, otita. Deşi tuburile mai fine şi mai flexibile sunt mai
avantajoase, ele prezintă şi dezavantaje, ca dificultatea în a le
introduce, distrugerea tubului în timpul aspiraţiei conţinutului
gastric, incompatibilitatea cu soluţiile consistente.
Procedura
Bebeluşii sunt mai uşor de controlat dacă sunt înfăşaţi mai întâi.
Chiar şi copiii mici pot apuca şi smulge tubul. Copiii prematuri pot fi
înfăşaţi peste piept şi legaţi sub nivelul umerilor în aşa fel încât să nu
afecteze respiraţia.
Bebeluşul trebuie ţinut şi i se dă ceva de supt în timpul procedurii.
Dacă acest lucru nu e posibil, copilul e aşezat pe spate sau întors spre
dreapta, cu capul şi pieptul ridicate. Dacă copilul şade, atunci tubul va fi
plasat corect în stomac.
Tubul de alimentare poate fi introdus pe cale nazală sau orală.
Deoarece majoritatea copiilor respiră pe nas, tubul introdus pe gură
provoacă mai puţine neplăceri. La copiii mai mari, tubul odată introdus pe
nas nu mai creează neplăceri. Sonda cu braunulă se introduce întodeauna
pe nas şi e transferată dintr-o nară în alta pentru a evita iritarea, infecţia
sau distrugerea membranei mucoasei din cauza presiunii ce se creează în
timp.
Gastrostomia
Gastrostomia se foloseşte atunci când inserarea unui tub prin gură,
faringe, esofag, sfincterul cardia al stomacului este contraindicată sau
imposibilă. De asemenea, e folosit pentru a evita iritarea provocată de un
tub nazogastric la copiii care necesită alimentarea prin sondă pe o
perioadă mai lungă. Introducerea sondei gastrostomice se face când

1
copilul e sub anestezie generală sau cu un endoscop şi anestezie locală.
Sonda e introdusă prin peretele abdominal în stomac. Stomacul e ancorat
de peritoneu în zona de acces. Sonda poate fi Foley sau cateter ciupercă.
Imediat după intervenţie, cateterul poate fi lăsat deschis şi ataşat
drenajului timp de 24 ore.
Îngrijirea postoperatorie presupune prevenirea infecţiei şi iritaţiei.
Locul este curăţat cel puţin o dată pe zi sau cât de des e nevoie. După
vindecare, locul trebuie ţinut curat şi uscat pentru a preveni excoriaţia şi
infecţia. Se pot prescrie unguente cu antibiotic sau alte preparate zilnice
pentru vindecare şi prevenirea infecţiilor. În jurul locului unde e introdusă
sonda poate apărea un ţesut granulat care nu e un semn de infecţie , dar
umezirea în exces poate provoca iritarea pielii din jur.
Dacă gastrostomia e pe termen lung, se foloseşte un dispozitiv mic,
din silicon la nivelul pielii, care iese din abdomen, are un aspect plăcut, îi
dă copilului confort şi libertate de mişcare, e uşor de întreţinut. Dispune de
o valvă care se paote închide. Când e deschisă, nu lasă aerul să iasă. Dacă
sunt folosite anumite dispozitive, copilul trebuie să stea nemişcat
deoarece sonda poate ieşi când se mişcă. Altele au un dispozitiv la care se
conectează sonda.
Dacă se administrează apă, hrană sub formă de pastă, alimentarea
se face în acelaşi mod şi poziţie. Se poate folosi o pompă mecanică pentru
a regla volumul şi cantitatea. Pompele cu seringă asigură un debit mai
consistent decât cele peristaltice. După alimentare, copilul e aşezat pe
partea dreaptă sau în poziţia Fowler, iar tubul poate fi lăsat deschis sau
fixat, în funcţie de condiţia copilului. Ca măsură de precauţie, lungimea
sondei se măsoară înainte de intervenţie şi remăsurată pentru a vedea
dacă nu a alunecat. Se poate face un semn pe sondă la nivelul pielii. Când
nu mai e necesară, se scoate sonda; deschizătura din piele se închide
spontan prin contractare.

9.Proceduri referitoare la eliminare


Clisma
Procedura nu diferă prea mult la copii de cea folosită la adulţi, cu
excepţia tipului şi cantităţii de lichid administrat şi a distanţei de inserare
a tubului în rect. În funcţie de volum, se foloseşte o seringă cu tub de
cauciuc, o sticlă sau o pungă specială pentru clismă.
La copii se foloseşte o soluţie isotonică. Nu se foloseşte apă plată pentru
că e hipotonică.
Copiii nu sunt capabili să reţină soluţia după ce a fost administrată şi
de aceea fesele trebuie ţinute strâns ceva timp pentru a reţine lichidul.
Copilul ţine capul şi spatele pe perne şi fesele pe ploscă. Copiii mai mari
sunt capabili să reţină soluţia dacă li se spune ce au de făcut. Nursa
trebuie să aibă plosca la îndemână. Clisma poate fi o procedură
ameninţătoare pentru copiii preşcolari şi de aceea trebuie să le explicaţi
ce se va întâmpla pentrua le reduce teama.
Se foloseşte tot mai mult o soluţie pentru eliminare administrată oral
sau printr-o sondă nazogastrică. Soluţia cu polietilenă glucol-electrolit
provoacă eliminarea şi previne eventualul dezechilibru de fluid şi
electrolit.

1
Administrarea clismei la copil
Echipament: -ca la adult
-măsurarea soluţiilor:
8 ml de jeleu de săpun la 500 ml de apă.
Clisma salină -4ml de sare la 500 ml. de apă sau 1 linguriţă
de sare la 500 ml. de apă

Pregătirea, efectuarea Raţionamente


1.Explicaţi copilului procedura în 1. Chiar dacă pacientul nu va
funcţie de nivelul său de înţelege complet, această
înţelegere. explicaţie îl va linişti şi îi va
2. Poziţia spori încrederea în
a. Copilul mai mare: dumneavoastră.
decubit lateral stâng, cu a. această poziţie determină
piciorul drept flectat. plasarea colonului
b. Sugar: în supinaţie, cu descendent la cel mai jos
câte o pernă sub cap şi nivel.
sub spate. Veţi plasa şi o b. Sugarii şi copii mici nu pot
muşama sub fese. Pot fi reţine lichidul de clismă.
necesare metode de Pernele corect plasate
contenţie blânde: determină alinierea corpului.
scutece plasate sub 2. Precauţii general valabile.
muşama trecute peste 3. Astfel soluţia va curge încet, cu
coapse şi apoi fixate. o presiune minimă.
Manevra propriu-zisă 4. Volumul de lichid poate varia
1. Purtaţi mănuşi. între 30 şi 300 de ml.
2. Inseraţi canula pe o lungime Pot fi utilizate următoarele
de 3,7-10 cm., cantităţi în funcţie de vârsta
3. Ridicaţi rezervorul până la copilului:
maxim 25 cm. Deasupra de la naştere la 3 luni:30-
rectului. 100 ml.
4. Nu administraţi mai mult de sugar:150-250 ml.
300 ml. De lichid în cazul nou copil:200-500ml.
născuţilor, cu excepţia unor copil mai mare.500-1000 ml.
indicaţii exprese în acest sens. 5. Acest masaj va ajuta la
5. După ce canula a fost retrasă, relaxarea copilului şi la
puteţi face un masaj uşor al expulzarea soluţiei.
abdomenului, dacă nu există 6. Existenţa unui astfel de obiect
contraindicaţii. familiar poate îmbunătăţi
6. Pentru copiii obişnuiţi cu confortul copilului şi elimină
„oliţa”, veţi avea al dispoziţie senzaţiile neplăcute
un astfel de recipient. determinate de pantalonii sau
7. Pentru a creşte capacitatea de aşternuturile ude.
reţinere a clismei puteţi ţine
apropiate coapsele copilului. De
asemenea acesta va fi menţinut
cât mai liniştit posibil.