3

DIMINUAREA BIODIVERSITĂŢII SPECIFICE

3.2 Populaţiile
În evaluarea, monitorizarea şi inventarierea biodiversităţii specifice, un element cheie îl
reprezintă populaţiile diferitelor specii.
Aşa cum s-a menţionat, sunt mai multe accepţiuni ale noţiunii de specie, fiind date definiţii ale
acesteia din punct de vedere morfologic sau biologic. Populaţiile sunt unităţi organizatorice complexe
prin care o specie este reprezentată în arealul pe care îl ocupă (Botnariuc, Vădineanu, 1982). Aceasta
este şi accepţiunea utilizată în ecologia populaţiilor.
Populaţiile pot fi definite la scări spaţiale diferite: populaţiile locale pot ocupa habitate de mici
dimensiuni, cum sunt un izvor termal sau un versant muntos, sau suprafeţe mai extinse, cum sunt
insulele, continentele sau mările. Uneori o întreagă specie poate fi considerată o populaţie. De
asemenea, mai multe populaţii din aceeaşi regiune, conectate între ele prin migraţia reciprocă a
indivizilor, formează o metapopulaţie.
În vederea evaluării şi monitorizării biodiversităţii specifice, este necesară cunoaşterea unor
elemente de bază despre populaţiile din zona analizată. Printre aceste elemente de bază se numără
în primul rând parametrii de bază ai populaţiilor (mărimea, structura pe vârste a populaţiei,
distribuţia în spaţiu şi structura genetică sau doar raportul sexelor).
Dacă se urmăreşte conservarea unei populaţii anumite pentru elaborarea şi aplicarea
măsurilor de protejare sau doar pentru monitorizarea populaţiei respective într-o zonă protejată sau
nu, este necesară cunoaşterea unor aspecte cum sunt în primul rând morfologia speciei, distribuţia ei
în spaţiu grupată sau uniformă, fiziologia şi implicit necesităţile de spaţiu şi resurse în toate stadiile
de dezvoltare şi în perioada de reproducere, factorii de mediu la care sunt vulnerabile diferitele
categorii de vârstă, care sunt relaţiile dintre indivizi în cadrul speciei şi relaţiile cu alte specii, tipurile
de habitate în care se găseşte specia şi ce suprafaţă din acestea este ocupată efectiv. Este importantă
de asemenea studierea mărimii actuale a populaţiei precum şi dinamica ei în timp, evoluţia în trecut
şi prognozarea evoluţiei viitoare. Dacă este posibil, se studiază şi structura genetică prin intermediul
analizei variaţiei caracteristicilor fenotipice, fiziologice şi de comportament, şi se determină măsura
în care aceste variaţii sunt determinate genetic. Un alt aspect adesea fundamental este legat de
influenţa factorului antropic directă sau indirectă asupra mediului, comportamentului şi dinamicii
populaţiei respective, dacă ea este sau nu în vreun fel valorificată de om.
În general sunt vizate pentru a fi studiate fie specii vulnerabile care fac obiectul conservării, fie
specii indicatoare, sensibile la alterarea mediului sau ecosistemelor în care trăiesc, cum sunt fluturii,
lichenii, păsările, sau unele specii xilofage ori prădătoarele, carnivorele.
Pentru studierea populaţiilor se pot folosi mai multe metode sau surse: literatura publicată,
literatura nepublicată şi cercetarea de teren (Primack, ş.a., 2008).
Informaţii despre populaţiile care fac obiectul unui studiu în curs, pot fi găsite prin cercetări
bibliografice în biblioteci de specialitate, în reviste care publică articole de cercetare sau în lucrări de
specialitate. În prezent, informaţii detaliate şi numeroase pot fi găsite pe site-uri, în baze de date, sau
pot fi aflate pe liste de discuţii pe Internet, cu menţiunea că aceste informaţii trebuie verificate cu
grijă, deoarece oricine are acces la reţea poate posta informaţii incorecte sau din surse îndoielnice.
Există adesea date nepublicate, în rapoarte sau documente ale unor organizaţii care activează
pentru protejarea mediului şi conservarea biodiversităţii, sau ale unor agenţii guvernamentale, pe
care acestea, dacă sunt contactate, sunt dispuse să le pună la dispoziţia specialiştilor.

1
 Indiferent de bogăţia informaţiilor obţinute din surse scrise sau electronice, cercetarea de
teren este indispensabilă, deoarece faţă de numărul total de specii descrise puţine specii au fost
studiate. Doar direct pe teren, acolo unde trăieşte specia studiată se poate observa situaţia ei reală,
dacă este viabilă, dacă îi este asigurată continuitatea, cum interacţionează cu mediul biotic şi abiotic.
Determinarea tuturor elementelor menţionate anterior necesită cel mai adesea specialişti,
echipamente, resurse financiare importante dar acestea sunt indispensabile obţinerii informaţiilor
fără de care speciile şi biodiversitatea nu pot fi conservate. Există şi alte modalităţi de a colecta
informaţii, cu ajutorul voluntarilor locali, cu minim de echipament şi cheltuieli.
Un astfel de exemplu în ţara noastră este reprezentat de programul de monitorizare a
păsărilor comune din România, desfăşurat de Societatea Ornitologică Română (SOR) ca parte a unui
program care se desfăşoară în toate ţările Uniunii Europene şi care presupune culegerea de către
voluntari a datelor referitoare la 48 de specii comune legate de zonele agricole, împădurite, de
parcuri şi grădini. Datele obţinute din monitorizarea păsărilor sunt folosite pentru calcularea unui
indice de biodiversitate ce poate indica schimbările petrecute în habitatele agricole şi forestiere la
nivel continental. La nivel naţional, păsările sunt specii ideale pentru studierea modificărilor suferite
de ecosistemele naturale în urma dezvoltării economice care se va accelera acum după ce ţara
noastră a devenit membră a Uniunii Europene. Păsările au valoare bioindicatoare ridicată, deoarece
sunt binecunoscute, ocupă suprafeţe mari în habitate diferite şi sunt sensibile la modificările
mediului. În scopul monitorizării se folosesc pătrate de 2 x 2 km care sunt selectate pentru fiecare
voluntar în mod aleatoriu; voluntarii primesc hărţi cu aceste pătrate şi 25 de puncte din care ei
trebuie să aleagă 15 în care se fac observaţiile, puncte pe care să le noteze cu exactitate pentru a
veni şi în anii următori exact în aceleaşi locuri. În fiecare punct observatorul trebuie să petreacă 5
minute şi să noteze pe formularele tip primite odată cu harta, păsările pe care le vede sau le aude pe
o rază de 100 de metri în jurul punctului de observaţie, încadrându-le în trei categorii: păsări pe sol,
pe vegetaţie sau care coboară din zbor, păsări care zboară peste aria observată fără să coboare şi
păsări observate înafara cercului de 100 de metri. Datele se culeg în două perioade, între 15 aprilie şi
15 mai şi apoi încă una la interval de 14 zile. Datele centralizate sunt apoi prelucrate de SOR şi
rezultatele făcute publice (SOR,2006).
O inventariere unică a unei populaţii, oricât de completă şi exactă s-ar dovedi ea, nu este
suficientă, acesteia trebuie neapărat să-i urmeze inventarieri ulterioare în vederea monitorizării; doar
astfel se pot obţine informaţiile necesare privind evoluţia mărimii populaţiei care face obiectul
atenţiei specialiştilor, precum şi elemente indispensabile pentru conservarea respectivei specii, cum
sunt determinarea influenţelor mediului, ale activităţii antropice, ale schimbărilor climatice etc.
Inventarierea unei populaţii presupune fie numărarea completă a tuturor indivizilor, metodă
foarte exactă dar adesea dificil de aplicat (doar în cazul unor specii de plante sau de animale cu
comportament teritorial), fie prelevarea de probe (această metodă diferă de la caz la caz, după cum
sunt vizate specii animale cu mobilitate scăzută, ridicată sau specii vegetale).
Alături de acest tip de inventariere se pot utiliza şi alte metode de investigare (care se aplică
atunci când populaţiile studiate sunt foarte numeroase sau au un areal de răspândire foarte extins),
cum ar fi observarea sau urmărirea animalelor, observarea urmelor, ascultarea sunetelor scoase de
diferite specii; o altă modalitate este marcarea-recapturarea unor indivizi pentru studierea nu numai
a mărimii populaţiilor dar şi a deplasărilor realizate de indivizi, fie în cazul migraţiei fie pentru
obţinerea de informaţii legate de etologia şi ecologia speciei.
Metodele de inventariere variază de la specie la specie. Astfel, în cazul speciilor vegetale
ţinând cont de numărul de obicei foarte mare de indivizi şi de suprafeţele mari ocupate aproape
întotdeauna de aceştia, determinările de fac în suprafeţe de probă, rezultatele fiind apoi extrapolate
la suprafaţa totală. Inventarierile presupun identificarea şi numărarea indivizilor din diferite specii în
cazul plantelor ierboase şi pot presupune de asemenea determinări dimensionale (diametru,
înălţime, dimensiunile coroanei) sau calitative (stare de sănătate, clasa de producţie, clasa Kraft etc.)
în cazul speciilor lemnoase.
În ce priveşte speciile animale aşa cum s-a precizat, cel mai frecvent se numără şi se identifică
prin mijloace variate indivizii aparţinând diferitelor specii. Dacă se doreşte şi există posibilităţi se

2
poate realiza un studiu populaţional mai complet prin măsurarea indivizilor, stabilirea vârstei (deci a
structurii pe vârste a populaţiei respective), a sexului (determinarea raportului sexelor ca expresie a
structurii genetice), stabilirea poziţiei lor (pentru determinarea distribuţiei şi structurii spaţiale a
populaţiei), eventual indivizii sunt marcaţi pentru o viitoare identificare. Metodele aplicate în acest
scop diferă de la specie la specie şi în funcţie de scopul studiului: ornitologii inelează picioarele
păsărilor, biologii care studiază mamiferele ataşează crotale la urechile animalelor, botaniştii fixează
plăcuţe pe trunchiurile arborilor sau se pot face înregistrări cu sunetele emise de diferite specii,
sunete care diferenţiază indivizii şi sunt criterii de recunoaştere.
Există modalităţi specifice de inventariere pentru plante, insecte, amfibieni, reptile, păsări,
micro şi macromamifere care se realizează cel mai frecvent în suprafeţe de probă şi presupun fie
capturarea fie doar observarea indivizilor.
Prin prelucrarea şi analiza datelor culese pe teren, după determinarea tuturor parametrilor de
stare ai populaţiilor respective (mai ales mărimea şi piramida vârstelor) se poate aprecia dacă este
asigurată sau nu continuitatea populaţiei în timp şi ce mărime va avea ea la un moment dat. Aceste
aprecieri trebuie foarte atent făcute, deoarece există diferite situaţii cum ar fi speciile cu o
longevitate ridicată la care anii în care apar noi indivizi sunt rari, urmaţi de un număr mare de ani în
care indivizii nu se reproduc; cu alte cuvinte, trebuie să se discearnă între fluctuaţiile normale, pe
termen scurt ale mărimii populaţiilor şi tendinţele pe termen lung. Trebuie deci realizată analiza
viabilităţii populaţiilor care se foloseşte la preconizarea capacităţii unei specii de a-şi asigura
continuitatea în timp; ea este o extensie a studiilor demografice şi presupune utilizarea de metode
matematice şi statistice pentru a determina posibilitatea ca o populaţie sau o specie să devină
extinctă la un moment dat în viitor. Au fost determinate de-a lungul timpului în acest scop
numeroase modele matematice de previzionare a evoluţiei efectivelor demografice ale populaţiilor în
timp.
În cazul în care se constată o tendinţă netăgăduită de declin, trebuie continuate studiile
ecologice pentru a stabili dacă ratele de reproducere şi supravieţuire trebuie ridicate prin aplicarea
anumitor măsuri de management, şi care sunt acestea.
Pe lângă aspectele legate de parametrii de stare ai populaţiei în sine şi elementele legate de
cerinţele populaţiei, de biotop, de capacitatea de suport a acestuia sunt la fel de importante, pentru
a putea determina efectivele optime. Adesea nu este vorba numai despre declinul numeric al unor
specii vulnerabile ci şi de situaţiile în care e vorba de supraefective, situaţii care pot avea şi ele
consecinţe negative, la fel ca şi subpopularea. Un număr prea mare de indivizi poate determina
stresul populaţional şi de mediu al indivizilor sau chiar eventuale pagube, mai ales în condiţiile în care
unele mecanisme naturale de control ale populaţiilor cum sunt prădătorii, nu mai există. Această din
urmă situaţie poate apărea atât în ariile protejate care au dimensiuni de obicei reduse dar şi în cazul
în care din populaţiile respective omul „recoltează” indivizi în scopuri economice sau recreative.
În ţara noastră, pe lângă monitorizarea speciilor comune, a păsărilor de iarnă sau a berzei albe,
toate realizate de Societatea Ornitologică Română, un alt exemplu de inventariere şi monitorizare a
avut ca obiect carnivorele mari și s-a desfăşurat în judeţele Vrancea, Braşov, Covasna, Harghita, de
către Agenţiile de Protecţie a Mediului, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii
neguvernamentale (www.carnivoremari.ro). Studierea populaţiilor de urs, lup şi râs a fost realizată în
cadrul mai multor proiecte LIFE („Conservarea in-situ a carnivorelor mari din judeţul Vrancea”,
„Îmbunătăţirea sistemului de protecţie a carnivorelor mari din judeţul Vrancea” şi în perioada 2010-
2013: „Cele mai bune practici şi acţiuni demonstrative pentru conservarea populaţiei de Ursus arctos
din zona central-estică a Carpaţilor Orientali”). Studiile de inventariere şi monitorizare utilizate în
cercetare au utilizat tehnici noninvazive (camerele foto automate, hair snair, radiotelemetrie).
Pentru urs, au fost propuse în cadrul acestor proiecte metode alternative de inventariere a
populaţiilor deoarece se apreciază că valorile oficiale sunt supraestimate. Au fost aplicate
experimental o serie de metode frecvent utilizate în alte zone ale arealului mondial al ursului brun,
pentru a se determina avantajele şi dezavantajele lor, astfel încât în final să se poată prezenta o
recomandare autorităţilor pentru protecţia mediului şi autorităţilor silvice care gestionează
populaţiile de vânat. Proiectele au încercat de asemenea să clarifice o serie de aspecte legate de

3
biologia, ecologia şi etologia speciilor insuficient cunoscute şi să determine amploarea conflictelor
între aceste specii şi om, pagubele produse de ele şi modul în care este posibilă armonizarea într-o
mai mare măsură a convieţuirii omului cu aceste animale sălbatice în condiţiile în care habitatul lor se
suprapune sau se învecinează cu zonele locuite şi exploatate de om. Astfel au fost evidenţiate o serie
de aspecte: ursul (Ursus arctos) care numără în toată România conform estimărilor oficiale 6500 de
indivizi, a înregistrat un maxim numeric în deceniul al optulea al secolului trecut, datorită interdicţiei
de vânătoare. Mărimea mare a populaţiei a determinat atunci numeroase pagube şi incidente în care
au fost implicaţi oameni. Acestea se produc şi în prezent mai ales când urşii au acces la surse de
hrană uşor de obţinut de pe urma oamenilor: deşeuri menajere, animale în libertate etc. Cota oficială
de recoltare este de 300 de indivizi anual, neexistând date precise despre braconaj. Pădurile
Carpaţilor din ţara noastră adăpostesc 40% din întregul efectiv european, ursul fiind o specie
restricţionată la vânătoare, la fel ca în cazul Cehiei, Slovaciei şi Ucrainei, în timp ce în Polonia şi
Ungaria este specie strict protejată. Şi în ce priveşte lupul (Lupus canis), în ţara noastră se află 35%
din efectivul european, aproximativ 3000 de exemplare cu mult mai numeroase în comparaţie cu
cele câteva sute existente în fiecare dintre celelalte ţări unde mai există lupi (Slovacia, Polonia şi
Ucraina). Lupul nu atacă decât foarte rar omul, dar produce şi el pagube vânatului sau animalelor de
la stâne. În prezent cota de recoltă este de aproximativ 450 de indivizi anual, după ce a existat în
deceniul cinci al secolului trecut o campanie susţinută de distrugere prin orice mijloace (otravă,
capcane, împuşcare) a acestui mamifer considerat dăunător. Dintre speciile cercetate, râsul (Lynx
lynx) este cel mai greu de urmărit fiind un carnivor exclusiv nocturn, existenţa lui fiind trădată doar
de urmele lăsate în zăpadă sau noroi, foarte rar putând fi depistat şi observat în libertate. La noi în
ţară există cam 1500 de exemplare, în celelalte ţări (Slovacia, Ucraina, Cehia şi Ungaria)
înregistrându-se mult mai puţine, de ordinul zecilor sau sutelor de indivizi.
Din cele menţionate privitor la populaţii se poate concluziona că studiul acestora este
indispensabil atât în ce priveşte conservarea cât şi gestionarea lor durabilă, metodele de studiu
diferind de la caz la caz şi presupunând eforturi materiale şi financiare, muncă de teren şi de
documentare.
Metapopulaţiile sunt alcătuite din mai multe populații ale aceleiaşi specii, distanțate unele
de altele în spaţiu, între care au loc însă migrații ale indivizilor. Datorită acestor migraţii este posibil
ca în timp amplasarea spaţială a populaţiilor componente să se modifice fundamental, populaţiile din
anumite amplasamente putând să dispară de tot, dar la nivel zonal metapopulatia să se menţină prin
alte amplasamente în care indivizii speciei continuă să existe, sau e posibil să apară noi
amplasamente unde sunt condiţii favorabile pentru supravieţuirea indivizilor. Deci condiţia de bază
pentru existenţa unei metapopulaţii este reprezentată de migraţia, de fluxul de indivizi între
populaţii. Dispariţia unor populaţii componente poate fi determinată de condiţiile abiotice sau
biotice care pot deveni momentan nefavorabile; de aceea, metapopulaţiile sunt favorabile menţinerii
în timp a speciilor comparativ cu situaţia existenţei unei populaţii unice, afectate de factori
perturbatori.
Formarea metapopulaţiilor este favorizată de existenţa unor habitate favorabile efemere, cum
este cazul zonelor din lungul râurilor, formate de aluviunile aduse periodic de viiturile de primăvară,
de exemplu.
Metapopulaţiile pot avea caracteristici diferite; situaţia clasică este reprezentată de refacerea
unor populaţii dispărute prin migraţia indivizilor din populaţii învecinate (figura 3.1). O altă situaţie
este aceea în care metapopulaţia este alcătuită din populatii sursa, cu un număr de indivizi relativ
stabil, şi de obicei mai numeroasă şi din populatii receptoare (populatii satelit) al căror efectiv
fluctuează în funcţie de venirea emigranţilor din populaţia sursă (figura 3.2). Populaţiile satelit pot să
dispară în anii nefavorabili, apoi însă arealele sunt recolonizate de noi indivizi proveniţi din populaţia
sursă, când condiţiile redevin favorabile. La astfel de metapopulaţii distrugerea habitatului populaţiei
sursă poate atrage după sine extincţia mai multor populaţii mici, care depind de ea pentru
colonizarea periodică.

4
 Metapopulaţia mai poate fi alcătuită din populaţii între care migraţia permanentă este
necesară pentru menţinerea acestor populaţii (figura 3.3). Cel mai nefavorabil caz este acela al
metapopulaţiilor între care migraţia nu mai poate avea loc (figura 3.4); populaţiile sunt astfel izolate
în general din cauza fragmentării habitatelor iniţial continui. În general cauza fragmentării este
reprezentată de perturbările antropice (garduri, linii electrice, autostrăzi, baraje) care pot reduce rata
de migraţie şi probabilitatea de recolonizare după extincţia locală. Fragmentarea habitatelor poate
avea uneori ca rezultat transformarea unei populaţii mari într-o metapopulaţie în care sunt cuplate
habitate cu suprafeţe mici, fragmentate.

Fig. 3.1 Refacerea unor populații dispărute prin migrația din populații învecinate

Fig. 3.2 Metapopuație cu populații sursă și populații satelit

5
 Fig. 3.3 Migraţie permanentă între populaţiile componente ale metapopulaţiei

Fig.3.4 Populaţiile metapopulaţiei sunt izolate unele faţă de altele

Pentru speciile migratoare structura metapopulaţiilor este şi mai complexă, deoarece acestea
au habitate separate pentru cuibărit şi iernat şi acestea pot să nu fie comune tuturor populaţiilor din
metapopulaţia de origine a migraţiei.
Similar analizei viabilităţii populaţiilor, pentru a simula dinamica metapopulaţiilor s-au realizat
diferite modele pe calculator.
S-a dovedit că evaluarea la nivel de metapopulaţie este mai eficientă pentru managementul şi
protejarea unor specii în comparaţie cu evaluarea la nivel de populaţie. Un exemplu îl constituie
specia de lepidopter Maculina arion, fluturele mare albastru din Marea Britanie care în stadiu larvar
este parazit obligat în muşuroaie de furnici din genul Myrmica. Efectivele acestei specii au scăzut
drastic în anii ´70 ai secolului XX, iar în 1979 a dispărut, deşi se înfiinţase pentru ea o rezervaţie (Sol´e,
R., Newman, M., 2002). Dispariţia ar fi fost evitată dacă în protejarea speciei ar fi fost utilizat
conceptul de metapopulaţie. Fluturii se aflau permanent în migraţie după cum zonele în care trăiau
populaţiile respective nu mai îndeplineau toate condiţiile pentru asigurarea continuităţii speciei.
Larvele fluturilor se hrăneau cu o specie de cimbrişor sălbatic, după care trebuiau să migreze într-un
muşuroi de furnici din specia Mirmica sabuleti aflat în apropiere. Cimbrişorul era consumat şi de
iepuri, care îi micşorau considerabil înălţimea creând un microclimat favorabil dezvoltării furnicilor
menţionate. Iepurii din zonă au fost omorâţi în masă de mixomatoză şi nu au mai consumat ierburile
şi cimbrişorul, care au crescut nestingherite în înălţime, determinând răcirea microclimatului prin
umbrire, dispariţia speciei de furnici menţionate şi instalarea unei alte specii care nu asigura decât
supravieţuirea unui număr foarte mic de larve de fluture. Acesta este un exemplu de aşa numită co-
extincţie, întâi a iepurilor care au acţionat ca specie-declanşator, dispariţia lor atrăgând după sine şi
diminuarea drastică a efectivelor de fluture. După înfiinţarea ariei protejate, aceasta a fost
înconjurată de un gard şi nici iepurii apăruţi ulterior nici alte animale care păşteau iarba nu au mai
putut intra pentru a reface habitatul cu ierburi mici propice pentru furnici şi implicit pentru fluturi.

6
Insuccesul ariei protejate a fost determinat de faptul că nu s-a ţinut cont de migraţia permanentă a
indivizilor după furnicile Mirmica sabuleti, în zonele în care ierburile păscute aveau dimensiuni
reduse.
Modelele metapopulaţinale pun în evidenţă natura dinamicii proceselor populaţionale şi arată
cum reducerea potenţialului de migrare poate duce la extincţia locală a unei specii într-o zonă mai
extinsă.

3.3. Dispariţia speciilor

Pornind de la cercetările relative la evoluţia climatică şi biologică pe planeta noastră se poate

afirma că perioada geologică actuală prezintă o maximă diversitate biologică în comparaţie cu erele
geologice anterioare. Din păcate însă, tot în prezent se înregistrează şi ratele cele mai mari de
extincţie şi procentele cele mai ridicate de degradare şi fragmentare a spaţiului natural, cauzate de
existenţa şi activitatea antropică.
Specia umană utilizează în prezent 23,8% din producţia primară netă a ecosistemelor de pe
glob ceea ce ilustrează dominaţia umană în biosferă, impactul mult mai mare al acesteia comparativ
cu celelalte specii. Din această cantitate de biomasă utilizată de om, 53% este obţinută prin
recoltarea diferitelor produse naturale, 40% ca urmare a modificărilor de productivitate determinate
de schimbarea utilizării terenurilor şi 7% reprezintă pierderea prin incendiile provocate de om
(Haberl ş.a., 2010).
Amploarea şi complexitatea impactului uman asupra mediului înconjurător creşte permanent.
Dacă acum câteva decenii Jared Diamond numea cele patru cauze principale ale diminuării
biodiversităţii (supraexploatarea, dispariţia şi fragmentarea habitatelor, extincţiile în cascadă şi
speciile introduse) „cvartetul drăcesc” (Diamond, 1989), un alt cunoscut biolog american, E.O. Wilson
prefera acronimul HIPPO tot pentru desemnarea acestor cauze: distrugerea habitatelor (Habitat
destruction), specii invazive (Invasive species), poluare (Pollution), suprapopulare umană (Human
Over Population), şi supraexploatare (Overharvesting) (Wilson, 2002). Acelaşi cercetător afirmă că
extincţia este cel mai important aspect al degradării mediului, deoarece atât timp cât speciile
supravieţuiesc, biocenozele îşi păstrează capacitatea de refacere chiar dacă sunt afectate, dacă le
este modificată structura sau compoziţia, dacă sunt fragmentate, etc. Nivelul specific al biodiversităţii
este cel mai important, deoarece chiar şi diversitatea genetică poate fi refăcută prin mutaţii,
recombinare genetică sau alte modalităţi, atât timp cât speciile există. Dacă ele dispar, odată cu ele
dispar şi informaţiile unice din ADN-ul lor şi situaţia este iremediabilă.

3.3.1. Caracteristicile speciilor extincte şi evoluţia procesului de extincţie

O specie dispare sau este extinctă dacă nici un membru al ei nu mai trăieşte nicăieri în lume.
Deoarece unele specii, după ce au fost declarate extincte au fost redescoperite ulterior, conform
UICN o specie este declarată dispărută dacă nu a mai fost cu precizie localizată nicăieri în natură în
ultimii 50 de ani. Se pot da în acest sens o serie de exemple: o specie de menta cu flori roz (Teucrium
ajugaceum) care creşte în pădurile de eucalipt din Australia redescoperită în 2004, cacaduul Abbott
(Cacatua sulphurea abbotti) redescoperit în Indonezia, insula Masalembu în anul 2008 (figura 3.5),
petrelul neo-zeelendez de furtună (Oceanites maorianus) redescoperit în 2003, prepelița de tufiș
(Perdicula manipurensis) redescoperită 2006 în India, porcul vietnamez (Sus bucculentus), redescoprit
în 1997 (figura 3.6) şi lista poate continua (UICN, 2004).

7
 Fig. 3.5 Cacatua sulphurea
Fig. 3.6 Sus bucculentus - porcul
abbotti - Cacaduul Abbott
vietnamez (www.efotogaleria.pl)
(www. popugai-kletki.ru)

Există mai multe aspecte privitoare la speciile extincte; astfel acestea pot fi extincte în
sălbăticie ceea ce semnifică faptul că singurii indivizi supravieţuitori aparţinând speciilor respective se
află în captivitate sau în medii controlate de om. Ca exemple în acest sens pot fi date speciile Betula
szaferi din care există un singur exemplar în grădina botanică din Cracovia, toromiro (Sophora
toromiro) mai există câteva exemplare doar în grădini botanice, rechinul negru cu coadă roşie
(Epalzeorhynchos bicolor) peşte tropical thailandez care este în prezent înmulţit şi vândut doar ca
peşte de acvariu, antilopa oryx (Oryx damma) din care mai există indivizi în captivitate în zone
îngrădite În Maroc, Tunisia, Senegal etc. (UICN, 2010).
Speciile extincte în sălbăticie pot fi extincte global, local sau regional. În primul caz, specia nu
mai există nicăieri pe glob în sălbăticie, în al doilea caz a dispărut complet din anumite zone ale
arealului său care erau populate în trecut (aici se mai foloseşte uneori termenul de extirpare, dacă
populaţiile respective au fost exterminate din zonă). În ultimul caz, specia a dispărut dintr-o ţară sau
o regiune dar rezistă în alte părţi ale arealului său (de exemplu ursul brun - Ursus arctos care a
dispărut din ţările vest şi central europene).
Ecologii utilizează de asemenea sintagma specie extinctă ecologic, adică o specie care mai este
reprezentată de un număr prea mic de indivizi pentru a-şi mai îndeplini rolul în ecosistemul din care
face parte. Exemplul clasic este reprezentat de prădătoarele care nu-şi mai exercită, din cauza
numărului prea mic de indivizi, rolul selectiv asupra speciilor care îi erau prada obişnuită. Un astfel de
exemplu este diminuarea populaţiilor de vidre de mare în zona Insulelor Aleutine, ca urmare a
supraexploatării lor pentru blană, cu efecte negative asupra aricilor de mare cu care se hrănesc şi în
final asupra speciilor de alge şi a ecosistemelor marine de kelp în ansamblu (Estes et al., 1978).
În istoria vieții pe planeta noastră, speciile au apărut au evoluat și au dispărut din diverse
motive, nu întotdeauna cunoscute sau clarificate. Se consideră că doar 2-4% din speciile care au
existat vreodată pe Pământ mai supravieţuiesc până în zilele noastre, marea majoritate au dispărut
încă înainte de apariţia omului.
Conform cercetărilor paleontologice, în evoluţia vieţii pe planeta noastră au intervenit cinci
extincţii în masă, din cauze naturale, în Ordovician, Devonian, Permian, Triasic şi Cretacic. În aceste
perioade, intensitatea estimată a extincţiilor a fost peste 70%, ajungând în Permian, acum 250 de
milioane de ani, chiar la 95% (tabelul 5). Dacă aceste estimări sunt corecte, viaţa pe pământ a fost
foarte aproape de sfârşit. În ce priveşte cauzele determinante ale acestor extincţii în masă, se
avansează mai multe ipoteze, cum sunt erupţiile vulcanice, coliziunea cu asteroizi sau o combinaţie a
acestora, care ar fi provocat modificări semnificative ale climei, ceea ce a determinat dispariţia a
numeroase specii. Se consideră ca a fost nevoie ulterior de 50 de milioane de ani pentru ca biota
pământului să-şi refacă numărul de familii pierdute în Permian (Raup,1986).

Intensitatea extincţiilor în cazul celor cinci extincţii în masă, conform determinărilor fosile
Tabelul 5

8
 Extincţie în masă Familii Genuri
Extincţii Pierderea Extincţii Pierderea
observate în specii observate în specii
calculată calculată
% % % %
Sfârşitul Ordovicianului 26 84 60 85
Devonianul târziu 22 79 57 83
Sfârşitul Permianului 51 95 82 95
Sfârşitul Triasicului 22 79 53 80
Sfârşitul Cretacicului 16 70 47 76
(după Jablonski, 1994)

Cea mai faimoasă extincţie în masă însă, pentru că a fost mai mediatizată, este cea de acum 65
de milioane de ani, din timpul Cretacicului târziu, care a determinat şi dispariţia dinozaurilor. Spre
deosebire de aceste episoade de extincţie, ce au intervenit în trecutul geologic al pământului, cea de-
a şasea extincţie în masă se consideră că are cauze antropice şi nu naturale, ca cele de până acum.
Unii oameni de ştiinţă, care au realizat recent cercetări legate de speciile marine fosile, afirmă
că de fapt au fost doar trei extincţii în masă, iar cea cauzată de om este a patra (Alroy, ş.a., 2008).
Extincţiile cauzate de oameni sunt considerate a fi un fenomen modern.
Totuşi, omul a contribuit în mod semnificativ la ratele de extincţie globale pe parcursul
ultimilor 100 000 de ani (figura 3.7) când America de Sud, America de Nord şi Australia au pierdut
între 74% şi 86% din megafaună (mamifere cu greutatea mai mare de 44 kg), probabil datorită vânării
şi indirect datorită arderii şi defrişării pădurilor şi desţelenirii pajiştilor sau prin introducerea de specii
invazive sau a unor boli (UICN, 2010).
Este greu de determinat cu precizie numărul speciilor extincte în ultimii 100 de ani, de exemplu
din cauza dificultăţilor care apar în înregistrarea unor specii extincte. S-a precizat deja că uneori,
specii considerate extincte au fost redescoperite în natură, însă în acelaşi timp este posibil ca specii
presupus existente să fi dispărut, iar unele dintre specii au dispărut înainte ca oamenii să le
descopere. În plus, declinul şi în final dispariţia unor specii cum sunt mamiferele mari sau arborii pot
dura mulţi ani, chiar secole. Dispariţia speciilor este rar observată, cu excepţia cazurilor în care
dispariţia este determinată de evenimente extreme, cum au fost vânarea excesivă a porumbelului
călător sau dispariţia în masă a melcilor şi din Polinezia Franceză şi Hawai ca urmare a introducerii
melcului prădător Euglenia rosea în Insulele Pacificului. Din 1500, au fost înregistrate 864 de extincţii
la care omul a contribuit decisiv.

Fig.3.7 Extincţia în masă a megafaunei după apariţia omului (http://en.wikipedia.org)

9
 În prezent 15 589 de specii sunt ameninţate cu dispariţia. Una din patru specii de mamifere şi
una din opt specii de păsări prezintă un ridicat risc de extincţie în viitorul apropiat. Una din trei specii
de amfibieni şi jumătate din speciile de broaşte ţestoase de uscat şi de apă dulce sunt ameninţate cu
dispariţia. Din cele 129 de specii de păsări care au fost înregistrate ca dispărute, 103 au dispărut din
1800 până azi, ceea ce înseamnă o rată de extincţie de 50 de ori mai mare decât rata de fond.
Numărul total de specii ameninţate a crescut de la 5205 în 1996 la 7266 în prezent. Pierderea
şi degradarea habitatelor afectează 86% din toate păsările ameninţate, 86% din toate mamiferele
ameninţate şi 88% din toate speciile de amfibieni ameninţate (UICN, 2010).
Conform ultimelor inventarieri la nivel mondial mai multe specii din toate grupele inventariate
se îndreaptă spre extincţie în comparaţie cu numărul celor care şi-au îmbunătăţit starea de
conservare, ca urmare a acţiunilor de protecţie întreprinse. Cel mai rapid declin îl înregistrează
speciile evaluate asociate recifurilor de corali. Inventarul indică faptul că obiectivele de conservare
pentru 2010 privitoare la grupele de specii despre care se deţin cele mai multe informaţii nu au fost
atinse. La nivel global, riscul scăderii biodiversităţii a crescut în loc să scadă. Statutul de conservare al
speciilor se deteriorează în toate zonele biogeografice şi în toate ecosistemele ecosferei. În ce
priveşte păsările, declinul a fost foarte accentuat în zona Indomalaeziană, în Oceania şi în
ecosistemele marine. Similar, accentuat a fost şi declinul mamiferelor tot în zona indomalaeziană ca
urmare a vânării şi pierderii habitatului. Cele mai ameninţate sunt speciile de amfibieni, mai ales a
celor terestre, situaţia lor deteriorându-se cu rapiditate în special în zona neotropicală, datorită
îmbolnăvirilor în masă cauzate de o micoză (citridiomicoză). Speciile de păsări, mamifere şi amfibieni
utilizate de om înregistrează toate un declin mai accentuat în comparaţie cu cele care nu sunt
utilizate (Vié, ş.a., 2009).
Afirmaţia că suntem martorii celei de-a şasea extincţii în masă din istoria globului se face pe
baza analizei ratelor de extincţie. Paleontologii estimează că ratele de fond ale extincţiei, adică
ratele de dispariţie naturală a speciilor, cele dinaintea apariţiei şi influenţei omului au fost de 1-10
specii pe decadă, pentru fiecare milion de specii fosile. Dacă se porneşte de la ipoteza că în prezent
sunt aproximativ 10 milioane de specii, oamenii de ştiinţă apreciază că anual ar trebui să dispară între
una şi 10 specii dintre toate formele de viaţă, atât vizibile cât şi microscopice. În realitate, pe baza
înregistrării extincţiilor speciilor aparţinând grupurilor celor mai bine studiate, cercetătorii au
determinat o rată de extincţie de 100 până la 10 000 de specii pe an (din cele 10 milioane care se
aproximează că există pe glob). Această rată este prin urmare de 100 până la 1000 de ori mai mare
decât rata naturală de dispariţie a speciilor (Pimm, ş.a., 1995).
Există specialişti care ridică obiecţii la acest mod de calcul, dar oricum, chiar calculată cu mult
mai multă „indulgenţă”, rata actuală este de 36-78 ori mai mare decât rata de fond a extincţiei.
Pentru calcularea ratelor de extincţie trebuie să se dispună de informaţii privitoare la specii şi
de aceea cel mai bine cunoscute pentru ultimii 2000 de ani sunt ratele de extincţie la păsări şi
mamifere, deoarece ele au fost cel mai uşor de observat şi studiat. Astfel s-a putut semnala dispariţia
unor specii care nu au mai fost observate în natură (tabelul 6).
Gravitatea problemelor privitoare la dispariţia speciilor este accentuată de faptul că biosfera
are nevoie în medie de 10 milioane de ani pentru a se reface după o extincţie în masă. După un astfel
de fenomen, refacerea este foarte lentă, asemenea procesului de diversificare a speciilor. Deci
planeta va fi sărăcită în specii pentru milioane de ani, astfel încât nu va fi afectată doar existenţa
urmaşilor urmaşilor urmaşilor noştri ci însăşi viaţa pe această planetă pentru o perioadă care
depăşeşte existenţa speciei umane (Kirchner, Weil, 2000).
Câteva exemple de specii extincte în ultimul secol (UICN, 2008)
Tabelul 6
Specii Nume vernacular Anul extincţiei Locul extincţiei
Amfibieni
Atelopus ignescens Broasca Jambato 1988 Ecuador
Bufo baxteri Broasca de Wyoming 1995* SUA
Bufo periglenes Broasca aurie 1989 Costa Rica
Cynops wolterstorffi Tritonul de Yunnan 1986 China
Incilius periglenes. Broasca aurie 2007 Costa Rica

10
 Păsări
Corvus hawaiiensis Corbul de Hawaii 2002* Hawai
Gallirallus owstoni Găinuşa de Guam 1987* Guam
Melamposops Po 2004 Hawai
phaeosoma

Myadestes myadestinus Kama 1989 Hawai

Podilymbus gigas Corcodelul de Atitlan 1986 Guatemala
Mamifere
Capra pyrenaica Capra ibex de Pirinei 2000 Portugalia
pyrenaica
Diceros bicornis longipes Rinocerul negru vest african 2006 Camerun
Lipotes vexillifer Delfinul Baiji 2006 China
Oryx dammah Oryx cu coarne sabie 1996* Ciad

Plante
Argyroxiphium virescens - 1996 Hawai
Comidendrum - 1986* Insula Sf. Elena
rotundifolium
Nesiotta eliptica Mălin de Sf. Elena 2003 Insula Sf. Elena
Wendlandia angustifolia 1997 India

* specii care se mai găsesc în captivitate

Un alt aspect al procesului de extincţie a speciilor este legat de zonele insulare. Aici ratele de
extincţie au valori foarte ridicate, mult mai mari decât cele de pe continente. Asupra acestui aspect
au atras atenţia Robert MacArthur şi Edward Wilson care au studiat biodiversitatea insulelor. Teoria
elaborată de ei va fi prezentată ulterior, în capitolul 6 deoarece ea a fost aplicată şi în cazul analizei
efectului fragmentării peisajului.
Motivele acestor rate de extincţie insulare mai mari (figura 3.8) se explică prin gradul ridicat de
endemism, prin faptul că aceste specii au evoluat fără să aibă competitori numeroşi, prădători sau
boli astfel încât au fost şi sunt foarte vulnerabile la introducerea de specii de pe continent, mai ales
dacă ele sunt specii prădătoare.

Fig. 3.8 Evoluţia ratelor de extincţie continentale şi insulare în timp (MEA, 2005)

Acest lucru s-a întâmplat întotdeauna când insulele respective au fost colonizate. Astfel, ratele
de extincţie au avut valori maxime în momentul colonizării şi au descrescut apoi ca urmare a
dispariţiei speciilor celor mai vulnerabile. Colonizarea insulelor de către europeni a fost mai nocivă
decât altele, deoarece a fost întotdeauna însoţită de defrişări pe mari suprafeţe şi introducerea în
masă a unor specii alohtone. Acestor motive ale ratelor mari de extincţie a speciilor insulare li se
adaugă şi procentul mai ridicat de consangvinizare înregistrat la populaţiile mici de pe insule în
comparaţie cu cele mai numeroase de pe continente (Frankham, 1998).

11
 De asemenea o alură specifică o are evoluţia procesului de dispariţie a speciilor în ecosistemele
acvatice, deşi informaţiile deţinute despre aceste specii sunt mult mai sărace în comparaţie cu cele
legate de speciile terestre (faţă de cele aproximativ 41 000 de specii de plante şi animale terestre,
doar 1500 de specii marine sunt evaluate de UICN). Au fost deja menţionate câteva din problemele
majore legate de conservarea recifelor de corali din zonele tropicale, precum şi a celor de ape reci.
Stocurile de peşti sunt exploatate total sau supraexploatate în proporţie de 80%. Din 1970 până
astăzi, biomasa stocurilor de peşte a scăzut la nivel global cu 11%. Unele specii sunt foarte
vulnerabile din cauza pescuitului, aşa cum este cazul peştilor ferăstrău, toate cele 7 specii fiind
ameninţate cu dispariţia. Şi toate cele 22 de specii de rechini înger (Squatina spp.) se află printre cele
mai ameninţate familii de rechini: 80% sunt ameninţate şi 20% critic ameninţate cu dispariţia. În
acceaşi categorie a speciilor ameninţate din cauza suprapescuitului se înscriu şi bibanii marini (familia
Serranidae). Un sfert din speciile de mamifere marine sunt încadrate în categoriile de specii
ameninţate, iar dintre păsările marine o treime (Vié, 2008).
Numărul cunoscut de specii extincte din mediul marin este mai mic în comparaţie cu cele
terestre: 12 specii, din care 3 specii de mamifere marine, 5 specii de păsări marine şi 4 specii de
gasteropode (Carlton, ş.a., 1999). Alte trei specii de mamifere şi păsări au fost adăugate pe Lista
Roşie din 2004 iar studiile realizate de Dulvy ş.a. în 2003 evidenţiază extincţia a încă 6 specii, din care
2 de peşti, 2 de alge şi 2 de corali.
Dacă numărul de specii marine dispărute este redus, în schimb, un mare număr de specii de
apă dulce au dispărut pe continente şi un număr şi mai mare sunt în pericol datorită barajelor,
lacurilor de acumulare, poluării, irigaţiilor, îngrăşămintelor, pesticidelor, speciilor invazive şi
deteriorării habitatelor. Zonele umede ocupă suprafeţe din ce în ce mai mici pe toate continentele.
Există o mare lipsă de date referitoare la evaluarea şi starea de conservare a speciilor de apă dulce,
mai ales în Asia şi America de Sud. Datele de care se dispune nu sunt globale ci provin dintr-o serie de
regiuni geografice unde s-au făcut studii şi evaluări: Marile Lacuri din Africa de est, Europa vestică,
Madagascar, Mexic, Africa de Sud, SUA. În Africa de Est de exemplu, în urma evaluărilor făcute la trei
grupuri de nevertebrate de apă dulce, a rezultat că dintre speciile studiate, 7% dintre libelule
(Odonata), 23% dintre moluşte şi 38% dintre crabi sunt ameninţate cu dispariţia (Baille ş.a., 2004).
În Europa, mai mult de o treime din speciile de peşti de apă dulce sunt ameninţate cu dispariţia
din cauza suprapescuitului, poluării şi construcţiei de baraje care a dus la scăderea debitelor sau chiar
secarea pe perioadele de vară a numeroase râuri. Cele 522 de specii de peşti europene sunt mult mai
ameninţate în comparaţie cu speciile de păsări sau mamifere; dintre ele, 200 de specii sunt expuse
unui ridicat risc de extincţie. Cele mai ameninţate zone sunt zonele inferioare ale râurilor Dunăre,
Dniestr, Dniepr, Volga precum şi Munţii Ural, Peninsula Balcanică şi sudvestul Spaniei.
Din apele Dunării de la noi a dispărut şipul (Acipenser sturio) datorită lucrărilor hidrotehnice,
supraexploatării şi degradării calităţii apelor. Alte 39 de specii de apă dulce din ţara noastră au
diferite grade de vulnerabilitate datorită supraexploatării (nisetrul, păstruga, viza), dinamitării gheţii
(lostriţa) sau degradării habitatului (Tatole, Iftime, 2005).

3.3.2 Vulnerabilitatea speciilor la extincţie

Un aspect ce nu poate fi neglijat în abordarea fenomenului de dispariţie actuală a speciilor este
legat de vulnerabilitatea speciilor la extincţie; vulnerabilitatea este diferită, speciile rare fiind
bineînţeles mai vulnerabile din acest punct de vedere în comparaţie cu speciile comune.
Speciile devin în mod deosebit vulnerabile la extincţie dacă sunt reprezentate doar de populaţii
mici, dacă ocupă doar un număr redus de habitate specializate şi mai ales dacă au un areal de
răspândire restrâns geografic.
O specie cu populaţii mici şi în consecinţă vulnerabilă este, de exemplu, foca mediteraneană
(Monachus monachus) (Jonhsons, 2004). O subspecie, Monachus monachus albiventer, foca
călugăriţă a existat şi în ţara noastră, la Marea Neagră, dar a dispărut, ultimul exemplar fiind prins în
1960 pe braţul Sfântu Gheorghe din Deltă (Nania, 1994). Se apreciază că în prezent ar mai exista
aproximativ 150 de exemplare de focă mediteraneeană pe câteva insule din Grecia, Turcia, Croaţia.

12
 În cea de-a doua categorie, a speciilor care ocupă doar habitate specializate, se înscriu
gărdurariţa (Nitraria schoberi) care vegetează doar în zone sărăturate, în apropierea vulcanilor
noroioşi din Buzău (Pătroescu, 1996). Un aspect care trebuie clarificat în legătură cu speciile care
ocupă astfel de habitate este că pot fi reprezentate în habitatele respective printr-un număr mare de
indivizi, aşa cum este cazul speciei vegetale date ca exemplu. Un alt exemplu este reprezentat de
cârtiţa aurie (Neamblysomus julianae) din Africa de Sud al cărei habitat extrem de restrâns (în
apropierea a doar trei localităţi) este reprezentat de soluri nisipoase formate pe substrat calcaros
(Bronner, 1997).
Speciile din cea de-a treia categorie, cu areal restrâns sunt vulnerabile deoarece în general
multe dintre fenomenele care le ameninţă sunt localizate în anumite zone geografice astfel încât
speciile cu areale extinse pot supravieţui chiar dacă în anumite locuri din acest areal ele dispar. În
plus, adesea speciile cu areal restrâns au şi densităţi reduse ale populaţiei, ceea ce agravează situaţia.
Un exemplu de specie cu areal restrâns este bujorul românesc (Paeonia romanica) care
vegetează doar în sudul ţării noastre. Creşte mai ales în ţinutul Dobrogei, în poienile şi la marginea
pădurilor de la Mangalia, Basarabi, Babadag, Baia Niculiţel şi Mihail Kogălniceanu, dar şi foarte
aproape de Bucureşti, în pădurea de la Comana. Multe specii rare se întâlnesc în insule sau habitate
izolate: vârfurile munţilor, lacuri. În interiorul arealului ei, chiar dacă acesta este restrâns specia
poate fi local chiar abundentă.
Dacă speciile rare au avut în trecut un areal mai mare care s-a modificat în urma activităţilor
antropice şi distrugerii habitatelor, specia poate fi numită artificial rară.
Cele mai îndreptăţite să fie incluse în categoria speciilor rare sunt speciile „unice”, adică
speciile endemice, care în mod natural se găsesc doar într-un singur areal geografic pe glob.
Trebuie însă menţionat că o specie endemică nu ocupă neapărat un areal restrâns, existând specii
endemice care au un areal foarte întins, eventual şi o abundenţă ridicată. Deci nu toate speciile
endemice sunt neapărat şi rare.
Speciile care sunt şi rare, ocupă şi un areal restrâns sunt considerate specii endemice cu
răspândire restrânsă. Putem exemplifica în acest sens prin garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus
callizonus) care ocupă un spaţiu foarte restrâns şi anume zona crestei calcaroase a masivului montan
Piatra Craiului (Păunescu, Holobiuc, 2003; Pop ş.a. 2007).
Genurile care au doar o singură specie au de regulă şi un areal geografic restrâns.
În funcţie de apariţia lor, speciile endemice pot fi neoendemice sau paleoendemice. Cele
neoendemice au areale mici deoarece s-au format recent, iar speciile paleoendemice sunt formate cu
mult timp în urmă şi au în prezent puţini urmaşi. Exemple din prima grupă sunt specii de ciclide din
lacul african Victoria sau garofiţa Pietrei Craiului. În a doua categorie se pot da ca exemplu aspretele
din ţara noastră, panda din China sau celacantul din Oceanul Indian. Aspretele (Romanichthys
valsanicola) este o fosilă vie şi poate fi încadrat în a doua grupă de specii; este cel mai rar peşte din
Europa, după unele estimări - chiar din lume. A fost contemporan cu ultimii dinozauri, având o
vechime de peste 65 de milioane de ani, iar în momentul de faţă există pericolul dispariţiei sale din
ultimul său refugiu, râul Vâlsan care izvorăşte din Munţii Făgăraş, fiind afluent de stânga al râului
Argeş. Este singurul peşte a cărui denumire internaţională este cea în limba română (Bănărescu,
Bless, Georgescu, 1995).
Datorită unor caracteristici fizico-geografice, climatice sau evoluţionare, anumite zone sunt
deosebite de cele care le înconjoară şi de aceea susţin un număr mai ridicat de specii endemice:
insule, lacuri străvechi, vârfuri montane solitare sau regiunile continentale vechi din punct de vedere
geologic, cu climat mediteranean. Aceste condiţii sunt îndeplinite de sudul Africii, California sau
Europa. Alte exemple sunt Australia, Hawai sau Madagascar. Astfel, în Hawai de exemplu mai mult de
90% dintre plante şi păsările terestre sunt unice, nemaiîntâlnindu-se nicăieri în lume. De asemenea,
70% din angiospermele vegetaţiei mediteraneene din Africa de Sud şi aproape trei sferturi din
mamiferele din Australia sunt endemice. Una dintre cele mai impresionante concentrări de specii
endemice se întâlneşte în Madagascar, în ce a mai rămas din pădurea tropicală umedă (80% din
habitatele de aici au fost alterate sau distruse de activitatea antropică); astfel sunt endemice 93% din

13
mamifere, 99% din speciile de broaşte, 90% din speciile de plante. Datorită impactului antropic
negativ sunt în pericol de extincţie 50% dintre speciile acestei ţări insulare (Goodman, Benstead,
2003).
Există bineînţeles şi zone cu endemicitate foarte scăzută, de exemplu doar 1% din speciile
ornitologice ale Europei sunt endemice. Şi în România, în comparaţie cu zonele de pe glob
menţionate anterior, se găsesc puţine endemisme deoarece majoritatea speciilor se întâlnesc şi în
ţările vecine. Dintre speciile de plante 4% sunt endemice, trei sferturi dintre ele vegetând în zonele
alpine (la fel ca şi celelalte plante endemice din Europa, care se găsesc în marea lor majoritate în
zonele alpine şi montane). În ce priveşte speciile de faună 0,3% dintre ele sunt endemice, dar
distribuţia lor geografică nu este foarte exact cunoscută (draft Strategia Naţională pentru
Biodiversitate, 2010).
Adesea speciile îndeplinesc concomitent două sau toate criteriile menţionate mai sus, ceea ce
le accentuează vulnerabilitatea, astfel încât este clar că ele au nevoie de măsuri de conservare. În
cazul în care unele specii ocupă suprafeţe restrânse dar au cerinţe ecologice care fac posibilă
existenţa lor şi în alte zone, se pot transporta în habitatele favorabile indivizi pentru a crea noi
populaţii dacă natural speciile migrează cu dificultate. Aceste măsuri de protecţie trebuie însă bine
studiate şi fundamentate în prealabil altfel pot fi sortite eşecului sau pot crea dereglări în viitoarele
ecosisteme gazdă.
Dincolo de aceste trei elemente de bază (populaţii mici, ocuparea unui număr redus de
habitate specializate, areal restrâns geografic) care permit calificarea unor specii ca fiind rare, studiile
mai aprofundate ale ecologilor au evidenţiat şi alte situaţii care fac speciile vulnerabile la extincţie.
Astfel, speciile animale cu indivizi având corpul de talie mare sunt vulnerabile; cu cât
animalele au corpul mai mare, cu atât au o longevitate mai mare şi produc un număr mai mic de
descendenţi. În general, animalele de mari dimensiuni au o densitate a populaţiilor scăzută. Pentru
ilustrare se poate da exemplul urşilor care ocupă suprafeţe considerabil mai mari în comparaţie cu o
populaţie de chiţcani având acelaşi număr de indivizi. Prădătorii de mari dimensiuni, cum sunt tigrii
de exemplu, au densităţi ale populaţiilor mai scăzute în comparaţie cu erbivorele cu care se hrănesc.
Un tigru necesită pentru a supravieţui 100 km2 în comparaţie cu un iepure care are nevoie doar de 1
km2.
În plus, animalele de talie mare care au o strategie demografică de tip K, dând naştere unui
număr mic de pui, îşi pot reface cu mare dificultate populaţiile dacă acestea sunt diminuate, spre
deosebire de cele cu strategie de tip r care se înmulţesc cu rapiditate. În această situaţie sunt tigrii,
care deşi nu sunt specii endemice, ba chiar au o arie largă de răspândire, deoarece au nevoie de
suprafeţe naturale foarte mari pentru susţinerea unor populaţii suficient de numeroase, pentru a-şi
menţine viabilitatea, sunt vulnerabili la extincţie ca urmare a activităţii umane.
Aceste argumente sunt susţinute practic de faptul că cei mai mari lemurieni, cele mai mari
carnivore, multe specii de balene de mari dimensiuni sunt ameninţate cu dispariţia.
Studiile privind relaţia între greutatea animalelor şi pericolul de dispariţie care le ameninţă au
dus şi la determinarea unui indicator privitor la talie, şi anume greutatea critică (considerată a se
încadra între 35 şi 5500 grame), indicator care a fost studiat în legătură cu vulnerabilitatea
mamiferelor marsupiale din Australia. Studiile concluzionează că mamiferele terestre din zonele
aride şi semiaride care au masa corpului inclusă în intervalul greutăţii critice menţionate mai sus
prezintă un risc ridicat de declin (acest lucru nu este valabil şi pentru mamiferele marsupiale
arboricole). Se poate ca urmare folosi greutatea critică drept indicator pentru a prevedea riscul de
declin în viitor al mamiferelor marsupiale (Jonshon, Isaac, 2009).
Diferite elemente care pot fi încadrate în comportamentul sau etologia indivizilor, cum sunt
aria vitală, capacitatea de dispersie, gruparea, obiceiurile de împerechere pot şi ele accentua
vulnerabilitatea unor specii.
Speciile care se deplasează pe distanţe foarte mari în căutarea hranei individual sau în grup,
cum sunt lupii, leii, câinii sălbatici sunt mult mai vulnerabile în comparaţie cu alte specii sedentare

14
care sunt mult mai uşor de protejat. Speciile cu arii vitale de mari dimensiuni tind să depăşească
limitele ariilor protejate întrând în conflict cu omul înafara acestora.
Speciile reprezentate de populaţii de mici dimensiuni, dacă au o capacitate scăzută de
migrare şi dispersie, devin foarte vulnerabile deoarece în situaţia în care una dintre populaţii e pe
cale de dispariţie, ea nu poate fi salvată de indivizi migraţi din altă populaţie. Un exemplu în acest
sens este reprezentat de fluturele Euphydryas editha bayensis care este întâlnit în California şi ale
cărui populaţii existente pe ţărmul Golfului San Francisco au fost studiate o perioadă mai
îndelungată, începând din 1960 (Pimm, 2004). Studiul a relevant în primul rând dependenţa
existenţei populaţiilor mai mici de populaţiile rezervor mai numeroase din zonă. Fluctuaţiile natural
foarte accentuate (din cauza secetei, iernilor grele, lipsei de hrană, mărimea populaţiilor de fluturi
putând să scadă de la un an la altul chiar şi cu 99%) ale numărului de indivizi din populaţiile satelit de
mici dimensiuni, a dus la dispariţia acestora. Apoi, din cauza dezvoltării urbane, au dispărut şi
populaţiile rezervor, mai numeroase şi mai stabile iniţial, deoarece capacitatea de migraţie a acestor
fluturi este scăzută şi ele nu au putut fi salvate de migraţia din alte populaţii care mai există în alte
zone mai îndepărtate.
Capacitatea de migrare este foarte importantă şi pentru speciile cu efective mai mari, în
condiţiile în care habitatele lor sunt afectate de activităţile antropice, de extinderea artificializării
ecosistemelor anterior naturale, de schimbările climatice, de introducerea speciilor invazive. Dacă
speciile nu pot să depăşească bariere cum sunt autostrăzile, gardurile, barajele, oraşele, terenurile
cultivate, zonele industriale, deci dacă au o scăzută capacitate de migrare şi de depăşire a
obstacolelor sunt ameninţate cu dispariţia într-o măsură mult mai mare în comparaţie cu speciile ce
au mobilitate ridicată. Există şi studii ştiinţifice care validează această afirmaţie, ele relevând că
speciile de vertebrate zburătoare au fost în mai mică măsură afectate de extincţie (păsările şi liliecii)
în comparaţie cu cele nezburătoare. Şi speciile migratoare sezonier sunt sensibile deoarece depind
pentru a supravieţui de mai multe habitate, deseori aflate la distanţe foarte mari, în zone foarte
diferite din punct de vedere al impactului antropic, iar probabilitatea ca unul dintre habitate să fie
afectat este mai ridicată decât în cazul speciilor care depind de un singur habitat. În această categorie
se înscriu în primul rând păsările migratoare, cum sunt şi cele din ţara noastră, care migrează anual în
nordul Africii. În afară de păsări se pot da ca exemplu şi peştii migratori (drumul spre locurile de
reproducere ale somonilor poate fi blocat de construcţia de baraje).
Problema speciilor migratoare este complicată de faptul că rutele lor de migraţie pot traversa
mai multe ţări foarte diferite ca sistem politic economic, atitudine faţă de mediu, care pot chiar să se
afle în conflict, ceea ce poate ridica obstacole de nesurmontat în edificarea unei strategii de
conservare coerente, comune, care presupune cooperarea între toate ţările traversate de speciile
aflate în migraţie. Un exemplu îl constituie cocorul siberian (Grus leucogeranus) care migrează 4800
de km în fiecare an, până în India, traversând şase graniţe puternic militarizate.

Fig. 3.9. Cocorul siberian (Grus leucogeranus)(www.birdscorea.org)

15
 Unul dintre cercetătorii care s-au ocupat de studierea acestei specii a afirmat că din tundră şi
până la tropice există puţine specii ameninţate cu dispariţia a căror protecţie să implice atâtea
probleme complexe în atât de multe ţări (Archibald, 1994).
În afară de aceste migraţii anuale pe distanţe mari, sunt specii care migrează pe distanţe mai
mici de la un habitat la altul în căutare de hrană (frecvent de-a lungul gradienţilor altitudinali sau de
umiditate). În această a doua categorie pot fi incluse ungulatele, porcii mistreţi, speciile care se
hrănesc cu fructe sau insecte. Dacă aceste specii nu pot migra ca să-şi găsească hrana, nu pot
acumula suficientă energie pentru reproducere şi astfel sunt ameninţate cu dispariţia.
Speciile la care indivizii trăiesc grupaţi devin vulnerabile în cazul unor catastrofe care pot
distruge cea mai mare parte din populaţie odată; o situaţie similară se poate înregistra în cazul în
care indivizii populaţiei respective sunt vânaţi, pescuiţi sau colectaţi în orice formă, de om. Exemple
în acest sens sunt liliecii, care se grupează pentru ca femelele să dea naştere puilor sau pentru
hibernare. În aceste momente ei devin foarte vulnerabili dacă prin activităţile sale de comercializare,
turism sau explorare omul le perturbă procesele biologice. În aceeaşi situaţie sunt şi unele specii de
peşti din familia Serranidae (ordinul Perciformes), mulţi aparţinând genurilor Epinephelus şi
Mycteroperca, larg răspândiţi în mările calde şi care se grupează în anumite nopţi ale anului, în
funcţie de fazele lunii pentru a depune ouăle în locuri tradiţionale de reproducere. Pescarii care
cunosc aceste locuri şi datele de depunere a icrelor, dacă îşi intensifică activitatea de pescuit exact în
această perioadă pot să distrugă populaţii întregi.
Indivizii speciilor se pot grupa permanent sau temporar pentru a se adăposti, pentru a hiberna
cum este cazul multor specii de păsări (Delaney, Scott, 2002), fluturi (Srygley ş.a., 1996), lilieci, în
vederea împerecherii (ungulate, lei de mare) sau reproducerii şi depunerii ouălor, (păsări din zonele
intertropicale, broaşte ţestoase) Tot în categoria speciilor care se grupează permanent sau temporar
se înscriu toate speciile sociale.
Modul de împerechere poate şi el accentua vulnerabilitatea unei specii. Astfel, la populaţiile
mici caracterizate prin poligamie, la care doar un număr foarte mic de masculi dominanţi se
împerechează cu toate femelele populaţiei dau naştere unei descendenţe uniforme genetic, în
comparaţie cu populaţiile la care masculii sunt monogami ceea ce duce la apariţia unor descendenţi
cu o variabilitate genetică mult mai pronunţată. Acest lucru a putut fi observat la două populaţii care
au fost aproape de extincţie dar care prin măsurile de conservare s-au refăcut ulterior. Astfel, foca
elefant (Mirounga angustirostris) a fost vânată până aproape de dispariţie în anii 1800 (rămăseseră
20-30 de indivizi) iar în prezent, actualii descendenţii sunt foarte uniformi genetic (figura 3.10). În
cealaltă situaţie menţionată, mai favorabilă, a speciilor monogame se află rinocerul indian
(Rhinoceros unicornis) (figura 3.11) care ajunsese la începutul secolului XX să fie reprezentat de doar
două populaţii de până la 100 de indivizi, dar care astăzi s-a refăcut numeric, iar variabilitatea
genetică intrapopulaţională este mult mai accentuată în comparaţie cu focile elefant (Pimm, 2004). În
schimb speciile monogame sunt mai vulnerabile la vânătoare datorită acestui sistem de reproducere
restrictiv. De asemenea, populaţiile mici sunt afectate de consangvinizare care determină şi ea
uniformizarea genetică.

Fig. 3.10 Mirounga angustirostris – foca elefant Fig. 3.11 Rhinoceros unicornis – rinocerul indian
(wildnaturephotos.photoshelter.com) (www.ynxeds.com)

16
 Cele menţionate anterior introduc o altă categorie de specii vulnerabile, şi anume cele cu
variabilitate genetică scăzută, indiferent de motivele are au dus la apariţia acestei situaţii. Aceste
specii sunt ameninţate cu extincţia în cazul confruntării cu noi factori biotici sau abiotici, cum sunt
noi boli, noi prădători sau a unei schimbări de mediu. În acest sens se poate da ca exemplu zimbrul
european (Bison bonasus), reintrodus în mai multe ţări europene.
O categorie foarte numeroasă este aceea a speciilor utilizate de om. Multe specii sunt
vânate pentru carne sau alte produse, inclusiv balene şi numeroase specii de peşti. Mai puţin
cunoscut este comerţul cu carne de vânat din Africa centrală şi de vest, care vizează orice animal
poate fi vânat, de la şoareci la cimpanzei şi gorile. Multe alte specii sunt recoltate nu pentru carne ci
pentru alte păţi ale corpului cum sunt de exemplu oasele de tigru, sau cornul de rinocer care se
utilizează în medicina asiatică. Tot în scop medicinal sunt culese şi foarte numeroase plante. Pe scurt,
orice specie care poate fi folosită în scop alimentar, energetic, farmaceutic, industrial, estetic, care
poate fi colecţionat sau care atrage atenţia omului în oricare alt mod prezintă un risc mai ridicat de
dispariţie în comparaţie cu celelalte specii. Aceste aspecte vor fi detaliate ulterior, în capitolul privitor
la motivele conservării biodiversităţii.
Pentru a diminua riscurile de extincţie, vânătoarea sau orice fel de prelevare din populaţie
realizată în vederea valorificării de către om trebuie controlate prin acte normative sau de piaţă.
Ţinând cont de impactul uriaş pe care îl are omul asupra celorlalte specii, se poate afirma că speciile
care au suportat în trecut perturbări antropice devin ulterior mai rezistente. Astfel, rata extincţiilor în
insulele polineziene colonizate în trecut de polinezieni este mai mică în comparaţie cu insulele
necolonizate. Similar, în vestul Australiei, ratele de extincţie ale plantelor sunt de 10 ori mai mari
decât în regiunile mediteraneene unde de multă vreme impactul antropic este sever.
Vulnerabile de asemenea sunt şi populaţiile îngust specializate; de exemplu speciile de
plante şi animale din zonele umede, dacă se schimbă regimul hidrologic al zonei respective, dispar. La
fel insecte care consumă o singură specie de plantă, dacă planta dispare, dispare şi insecta, fenomen
numit co-extincţie. De exemplu larvele fluturelui Parnassius mnemosyne consumă exclusiv frunze de
brebenel (Corydalis cava). Ursul koala este foarte specializat, consumă numai frunze de eucalipt, iar
dacă acesta nu este disponibil, urşii nu au sursă de hrană alternativă.
Se mai aminteşte o ultimă categorie de specii vulnerabile, şi anume cele care în mod normal se
întâlnesc în medii neperturbate. Dacă acest mediu este din diferite cauze perturbat, speciile
respective sunt ameninţate cu dispariţia. Exemple în acest sens sunt speciile care trăiesc în pădurile
ecuatoriale seculare; dacă acestea sunt exploatate, păşunate sau incendiate, speciile native nu pot
face faţă schimbărilor microclimatice sau afluxului de specii exotice determinate de aceste perturbări
şi dispar. La fel recifele de corali sau nevertebratele de apă dulce, dacă în mediul lor creşte artificial
aportul de suspensii sau poluarea. În mediile stabile comunităţile sunt cel mai adesea complexe,
alcătuite din multe specii cu strategie demografică de tip k, având o maturitate sexuală mai târzie şi
dând naştere unui număr mic de pui, caracteristici care nu permit refacerea acestor populaţii după
perturbări, mai ales dacă ele se repetă; aceste specii nu au capacitatea de a se adapta mediului
schimbat.
De multe ori speciile prezintă simultan mai multe caracteristici din cele enumerate mai sus.
Astfel de exemplu speciile cu o dietă specializată au de obicei şi densităţi mici.
Un exemplu este reprezentat de aspretele deja menţionat anterior la speciile endemice şi care
reuneşte mai multe din caracteristicile descrise anterior: el necesită un habitat specific (râu de munte
cu ape repezi şi pat de bolovani sub care el să se ascundă în timpul zilei) iar populaţia este foarte
redusă numeric. Habitatul şi numărul indivizilor au fost drastic reduse prin intervenţia umană şi
anume construirea de baraje şi poluarea cu ape menajere uzate. Întâi a fost construit barajul de la
Vidraru şi apoi cel de pe râul Vâlsan care au modificat drastic regimul hidrologic pe râurile care au
fost habitatul aspretelui. Specia a fost descoperită în 1956 în apele râului Vâlsan şi a atras atenţia
specialiştilor deoarece aparţinea singurei specii a genului Percidae şi prezenta caracteristici de
primitivitate. În perioada 1956-1965 a fost semnalat într-un areal mai mare, în râul Argeş între Arefu
şi Curtea de Argeş, în râul Vâlsan între Brădet şi Mălureni şi în Râul Doamnei între Corbu şi

17
Retevoreşti, pentru ca în anul 2000 să nu mai fie decât cu greu identificat într-o singură zonă din
apropierea localităţii Brădet (Bănărescu ş.a. 1995).
După expunerea privitoare la vulnerabilitatea speciilor este în final necesar să se sublinieze din
nou aspectele legate de cunoştinţele care sunt deţinute despre specii. Se ştie că sunt vulnerabile
speciile despre care avem suficiente cunoştinţe. Se pot însă afla în aceeaşi situaţie şi alte specii care
sunt considerate înafara pericolului pentru că nu sunt studiate. De aceea există preocuparea în
rândul cercetătorilor şi a organismelor şi organizaţiilor care se preocupă de conservarea mediului
nostru natural de a lărgi permanent bazele de date referitoare la diferitele specii şi starea lor de
conservare. De la an la an noi specii sunt inventariate şi monitorizate astfel încât, după ce se cunosc
relativ bine speciile de mamifere, păsări şi amfibieni terestre, să se deţină informaţii şi despre speciile
de mici dimensiuni, cum sunt nevertebratele, aflate în medii mai greu accesibile (adâncul mărilor şi
oceanelor, peşteri, pădurile tropicale, deşerturile, polii etc.)

3.3.3. Categorii de conservare

A fost frecvent menţionată starea de conservare a speciilor care este urmărită în efortul global
de conservare a biodiversităţii, o condiţie indispensabilă a acestei conservări fiind identificarea în
prealabil a celor mai vulnerabile specii.
Există o clasificare a categoriilor de conservare realizată pentru a fi utilizată de toate ţările
la nivel internaţional, pentru concertarea eforturilor lor de protejare. Internaţional Union for the
Conservation of Nature (IUCN) a stabilit 9 categorii de conservare; conform acestei încadrări, speciile
în pericol critic (CR), în pericol (EN) şi vulnerabile (VU) sunt considerate ameninţate cu dispariţia.
Pentru aceste specii tot IUCN a elaborat un sistem de evaluare cantitativă, bazat pe probabilitatea de
extincţie.
Speciile incluse în Cărţile Roşii şi Listele Roşii sunt încadrate în aceste categorii. Datele din
acestea au fost utilizate şi pentru stabilirea unor acorduri internaţionale cum este Convenţia asupra
Comerţului Internaţional cu Specii în Pericol (CITES).
Categoriile de conservare IUCN sunt (figura 3.12):
Categoria extinctă (EX) include speciile despre care se ştie cu siguranţă că nu mai există.
Categoria extinctă în sălbăticie (EW) include speciile care mai supravieţuiesc doar cultivate, în
captivitate sau naturalizate înafara arealului natural.
Critic periclitate (CE) sunt speciile care prezintă un risc extrem de mare de a deveni extincte în
sălbăticie după oricare din criteriile de la A la D care vor fi menţionate în cele ce urmează.
În pericol sau periclitate (EN) sunt speciile care prezintă un risc foarte mare de a deveni
extincte în sălbăticie după oricare din criteriile menţionate.
Vulnerabile (VU) sunt speciile care prezintă un risc mare de a deveni extincte în sălbăticie după
oricare din criteriile menţionate.
Aproape ameninţate (NT) include speciile care sunt aproape de a fi introduse într-o categorie
de ameninţare superioară, dar care nu sunt considerate vulnerabile încă.
Neameninţate (LC) sunt speciile care nu sunt considerate aproape ameninţate sau vulnerabile
(speciile larg răspândite sau abundente)
Date insuficiente (DD) – datele existente nu permit determinarea riscului de extincţie.
Neevaluate (NE) – specii care nu au fost evaluate după criteriile Listei roşii. În listele roşii mai
există alte două categorii dacă este utilizată pentru evaluări regionale sau naţionale.
Extinctă regional (RE) – speciile nu mai există într-o ţară sau regiune dar există în alte părţi ale
lumii.
Neaplicabil (NA) – speciile care nu sunt eligibile pentru a fi evaluate conform criteriilor Listei
roşii (speciile care nu sunt în arealul natural în regiune sau sunt specii migratoare rar întâlnite).
Includerea speciilor în categoriile de conservare menţionate mai sus depinde de o serie de
informaţii care sunt comparate cu valorile limită din criteriile Listei Roşii IUCN (figura 3.13):
A. Declin observabil al numărului de indivizi
B. Mărimea arealului geografic ocupat de specie
C. Declinul estimat al numărului de indivizi

18
 Fig.3.12 Categoriile de conservare ale UICN (după Vié, J.-C., ş.a., 2009)

(după Vié, J.-C., ş.a., 2009)

Fig. 3.13 Criteriile utilizate la includerea speciilor în diferite categorii UICN

D. Numărul de indivizi maturi care trăiesc în prezent
E. Probabilitatea speciei de a deveni extinctă într-un număr de ani sau de generaţii.
O specie este critic periclitată (CE) dacă are cel puţin una din următoarele caracteristici:
 populaţiile sale vor fi în declin cu cel puţin 80% din efectiv peste 10 ani sau 3 generaţii (conform
criteriului A menţionat mai sus).
 speciile au un areal restrictiv (de exemplu un areal mai mic de 100 de km 2), pierderea habitatelor
este observată sau estimată şi apare un dezechilibru ecologic sau exploatarea comercială (criteriul B).
Un exemplu în acest sens este genţiana galbenă – Gentiana lutea – o specie caracteristică pajiştilor
montane din Europa şi care este colectată deoarece din rădăcinile sale se fac multe preparate pentru
tratarea durerilor de stomac şi stimularea digestiei; anual se folosesc 1500 de tone de rădăcini
uscate. Datorită supracolectării, declinului şi distrugerii multor populaţii, specia este inclusă în
categoria speciilor ameninţate în România, Albania, Portugalia şi ca vulnerabilă în alte ţări. În ciuda
reglementărilor oficiale, colectarea ilegală continuă.
 mărimea populaţiei este mai mică de 250 de indivizi maturi, indivizii reproducători vor intra în
declin numeric cu cel puţin 25% în următorii 3 ani sau o generaţie (criteriul C).
 populaţia cuprinde mai puţin de 50 de indivizi maturi (criteriul D)
 probabilitatea globală de extincţie pentru următorii 10 ani sau trei generaţii este mai mare de
50% (criteriul E).

19
 Utilizarea criteriului „pierderea habitatului” pentru evaluare este utilă mai ales pentru speciile
despre care avem insuficiente cunoştinţe biologice; astfel ele pot fi incluse pe listele roşii datorită
habitatului lor distrus, chiar dacă nu cunoaştem foarte multe lucruri despre ele.
Rezultatele obţinute de IUCN în evaluarea ameninţărilor la adresa diferitelor specii de plante şi
animale au fost publicate în seriile „Red Data Books” (Cărţile Roşii) şi „Red Lists” (Listele Roşii).
Actualizarea din 2008 a Listei Roşii UICN include evaluarea a 44 838 de specii din care 869 (2%)
sunt încadrate în categoria extincte sau extincte în sălbăticie, 16 928 (38%) sunt ameninţate cu
dispariţia (din care 3246 critic ameninţate, 4770 ameninţate şi 8912 vulnerabile). 3513 (8%) sunt
aproape ameninţate iar pentru 5570 (12%) nu se dispune de date suficiente pentru a le determina
starea de conservare. Numărul speciilor extincte ar depăşi 1100 dacă se iau în considerare cele 257
de specii încadrate la critic ameninţate despre care se precizează că ar putea fi dispărute. Aşa cum s-a
precizat, pentru unele specii se aşteaptă o perioada de 50 de ani până să fie declarate extincte, sau
multe specii nu sunt încă listate ca extincte deoarece prezintă încă un număr redus de indivizi. Un
exemplu ilustrativ este reprezentat de cactusul Melocactus actinachantus (figura 3.14), din care în
2004 se ştia că mai există în sălbăticie doar trei exemplare pe pantele abrupte ale unui munte din
Cuba. Apoi, pe parcursul unei practici studenţeşti, au mai fost descoperiţi doi indivizi maturi şi 18
plante tinere de la care s-au recoltat seminţe în vederea creşterii diversităţii genetice a colecţiei de
plante ex-situ de la grădina Botanică Naţională din Cuba.

Fig. 3.14 Melocactus actinachantus specie din Cuba reprezentată în sălbăticie doar prin câteva
exemplare

Deşi tehnic vorbind aceste specii nu sunt extincte atât timp cât indivizii respectivi trăiesc,
populaţia nu mai este reproductiv viabilă. În fragmentele de pădure rămase din Madagascar şi
pădurea atlantică braziliană sunt numeroase specii în această situaţie.
Alte concluzii care se pot desprinde din evaluarea IUCN sunt că păsările ca grup sunt mai puţin
ameninţate în comparaţie cu mamiferele, iar regional, speciile din Japonia sunt mai ameninţate decât
cele din Africa de Sud, care la rândul lor sunt mai ameninţate decât cele din Marea Britanie.
Prin urmărirea evoluţiei şi statutului de conservare în timp pe baza Listelor Roşii se poate
aprecia dacă eforturile de conservare au dat rezultate. În acest scop se utilizează Indexul Listei Roşii
(RLI) cu ajutorul căruia se determină modul în care se modifică starea globală a biodiversităţii. Acest
indicator defineşte starea de conservare a principalelor grupe de specii şi stabileşte tendinţele
riscului de extincţie în timp. RLI a fost calculat pentru păsări şi amfibieni. Păsările sunt organisme
pentru care au fost evaluate toate speciile (9900) cea mai îndelungată perioadă de timp. Pentru acest
grup, procentul de specii ameninţate a crescut de la 11,1% in 1988 la 12,2% in 2008. RLI determinat
pentru păsările globului arată că riscul de extincţie al acestora a crescut permanent în perioada 1998-
2008 (Butchart, 2008). Cele mai nefavorabile situaţii se înregistrează în zonele biogeografice Oceania
şi Australoasiatică, pentru păsările marine (pe o poziţie medie sunt păsările terestre şi cea mai bună
situaţie este a păsărilor de apă dulce). Situaţia conservării păsărilor este foarte grăitoare, păsările
fiind excelenţi bioindicaori ai stării generale a biodiversităţii. Şi alte câteva grupe de specii au fost
evaluate şi s-a calculat pentru ele Indexul Listei Roşii, observându-se că ele sunt chiar mai ameninţate
decât păsările: mamifere (Schipper ş.a., 2008), amfibieni (Stuart ş.a. 2004), corali care edifică recife
(Carpenter ş.a., 2008), rechini, crustacee de apă dulce, cicade şi conifere.

20
 Şi la noi în ţară au fost elaborate „Lista Roşie a plantelor superioare” (conform acesteia 1438
de specii de plante sunt în diferite stadii de periclitare – 23 monumente ale naturii, 74 extincte, 39
periclitate 17 vulnerabile şi restul rare) şi „Cartea Roşie a vertebratelor” (ea indică 707 taxoni
ameninţaţi cu dispariţie, din care 55 periclitaţi, 69 vulnerabili şi 26 rari). Nu există o listă roşie a
nevertebratelor.
În unele ţări cum este Elveţia, paralel cu Lista Roşie naţională s-a alcătuit o Listă Albastră,
compusă din speciile protejate care au reacţionat pozitiv la eforturile de conservare depuse.
Noţiunea de Listă albastră mai este utilizată şi în alt sens, fiind o listă în care sunt incluse
speciile considerate vulnerabile local. Ele sunt specii pentru care există risc de dispariţie dar nu sunt
extincte ecologic, în pericol sau ameninţate. Listele albastre au caracter local şi includerea speciilor
pe ele are un nivel de gravitate mai scăzut.

3.3.4 Baze de date referitoare la biodiversitate

Ţinând cont de numărul foarte mare de specii şi ecosisteme la nivel global dar chiar şi regional
sau naţional şi de faptul că intensificarea demersurilor legate de conservarea biodiversităţii este
relativ recentă, datând din anii ΄90 ai secolului al XX-lea, se evidenţiază necesitatea culegerii unui
volum cât mai mare de date legate de diferite specii. Informaţiile legate de parametrii populaţiilor
respective, de arealul lor şi de evoluţia în timp a acestor caracteristici sunt indispensabile pentru
gestionarea durabilă şi pentru protejarea ecosistemelor naturale la nivel planetar. Astfel,
cunoştinţele legate de diferitele specii componente ale lumii vii au început să fie strânse, organizate,
sintetizate, prelucrate în baze de date care să poată veni în sprijinul muncii cercetătorilor,
managerilor, celor care elaborează politicile de gestionare a resurselor naturale etc. Au apărut astfel
o serie de baze de date, specializate în general pe grupuri de specii, câteva exemple de astfel de baze
de date fiind prezentate în continuare (tabelul 7).
La nivel european, cel mai recent proiect PESI (Pan-European Species-directories
Infrastructure) urmăreşte să integreze iniţiativele anterioare care au dus la crearea unor baze de date
privitor la grupe de specii din flora şi fauna europeană. Astfel, noua bază de date va integra
informaţiile privitoare la fauna europeană din Fauna Europaea, cele privitoare la speciile marine
(European Register of Marine Species-ERMS) şi la speciile vegetale (Euro-Med PlantBase). Proiectul
este condus de Universitatea din Amsterdam şi include 40 de organizaţii partenere din 26 de ţări.
Baze de date ce cuprind informaţii referitoare la biodiversitate
Tabelul 7
Nume Obiect Informaţii conţinute
Informaţii legate de morfologia speciilor, fotografii, încadrare
AntWEB Specii de furnici
sistematică
Specii de plante
comestibile, fluturi,
ASEAN Biodiversity
libelule, amfibieni,
Information Sharing Categoria de conservare UICN, habitat, descriere, areal, clasificare
reptile, peşti de apă
Service (BISS)
dulce, păsări, mamifere
din Asia de Sudest
Toate speciile incluse în
lista CITES (Convenţia
CITES species database privind Interzicerea Nume ştiinţific, încadrare sistematică, areal, fotografii
Comerţului cu Specii
Periclitate)
Încadrare sistematică, denumire vernaculară, distribuţie, categoria
FishBase Specii de peşti
de conservare UICN
Ecoregiunile
Freshwater Ecoregions
ecosistemelor de apă Hărţi cu distribuţia speciilor şi numărul speciilor endemice
of the World
dulce
Specii de amfibieni şi
HerpNet Distribuţia speciilor de amfibieni şi reptile
reptile
Integrated Botanical
Specii de plante
Information System Încadrare sistematică, fotografii
australiene
(ITIS)

21
 Plante animale şi habitate Informaţii despre peste 70000 de specii de plante animale şi
NatureServe din SUA, Canada şi o serie habitate; demers asemănător celui al UICN, cu categorii de
de ţări din America Latină conservare proprii
WikiSpecies Toate speciile Încadrare sistematică, sinonime, denumiri vernaculare, bibliografie
A Pan-European
Încadrare sistematică, sinonime, nume vernaculare şi distribuţie în
Species-directories Specii europene
Europa
Infrastructure (PESI)

Acest proiect va contribui la dezvoltarea unor iniţiative internaţionale cum sunt Global
Biodiversity Information Facility (GBIF), Lifewatch, The Catalogue of Life (CoL) şi Encylopedia of Life
(EoL). Baza de date oferă informaţii standardizate despre denumirea, încadrarea sistematică şi
răspândirea speciilor care pot fi utilizate pentru cercetare, educaţie şi gestionarea resurselor naturale
(Jong, 2010).
În mod similar, pe continentul american, organizaţia Nature Conservacy a susţinut dezvoltarea
reţelei NatureServe care vizează Statele Unite ale Americii, o parte din Canada şi 14 ţări din America
Latină. Reţeaua culege, sistematizează şi administrează informaţii despre prezenţa elementelor de
interes conservativ; în prezent ea dispune de informaţii despre peste 70 000 de specii, subspecii şi
comunităţi biologice. În cadrul reţelei au fost stabilite 5 ranguri de conservare asemănătoare
categoriilor de conservare UICN, acordarea acestor ranguri făcându-se şi aici în funcţie de anumite
criterii (număr de populaţii rămase, număr de indivizi sau extinderea spaţială pentru comunităţi,
număr de arii protejate, grad de ameninţare şi vulnerabilitate intrinsecă a speciilor sau comunităţilor
ameninţate)(Faber-Langendoen, 2009). Sistemul se bazează pe centre regionale de date care sunt
susţinute de sute de specialişti, centre care sunt accesate pentru obţinerea de informaţii necesare
conservării de sute de mii de utilizatori anual. Organizarea unui volum de date atât de mare este
costisitoare dar reprezintă o componentă de bază a eforturilor de conservare deoarece pentru
protejare este indispensabil să se ştie care sunt comunităţile biologice în pericol şi unde se află.

22