I LU Z I I

OPT ICE
  Proiect realizat de
 Chioaru Otilia
 Acatrinei Andrada
 eleve în clasa a VI-a C
 Colegiul Național "Emil Racoviță" Iași
 Coordonator: prof. Foca Mirela
Cuprins
 „ Nu ştiu ce par în ochii lumii, dar eu consider că
am fost ca un copil care se joacă pe malul mării.
Mă distram găsind când şi când câte o pietricică
mai netedă sau o scoică mai frumoasă decât
de obicei – dar imensul ocean al adevărului se
întindea în faţa ochilor mei, mereu nedescoperit.”
Isaac Newton
1. Ce este lumina?
 Optica este un domeniu al fizicii care studiază
lumina şi fenomenele luminoase sub câteva aspecte
esenţiale:
natura luminii,
producerea, propagarea, absorbţia,
interacţiunea ei cu substanţele,
precum şi măsurarea mărimilor ce caracterizează lumina.
Natura luminii şi comportamentul ei au preocupat pe
oameni din cele mai vechi timpuri. În prezent se admite
caracterul dual, ondulatoriu-corpuscular al luminii.
În anumite fenomene se manifestă caracterul ondulatoriu
(reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, polarizarea), iar
în alte fenomene apare pregnant caracterul corpuscular
(emisia şi absorbţia luminii, efectul fotoelectric, efectul
Compton).
 Ca undă electromagnetică transversală, lumina se
datorează oscilaţiilor pe direcţii perpendiculare ale
câmpurilor electrice şi magnetice, ce se generează
reciproc şi se propagă în spaţiu. De menţionat că
lumina se propagă atât în vid cât şi în medii materiale
(gaz, lichid, solid).
Radiaţia vizibilă este acea parte din spectrul de
radiaţii electromagnetice care impresionează retina
ochiului uman şi care determină senzaţia vizuală.
Lumina poate ajunge la ochi fie direct de la corpuri
generatoare de lumină (numite surse de lumină), fie
de la corpuri care reflectă lumina.
 Totalitatea componentelor monocromatice conţinute
de o radiaţie formează spectrul acesteia. Lumina albă,
emisă de corpuri solide sau lichide aduse la
incandescenţă, prezintă un spectru continuu, o
succesiune continuă de culori: ROGVAIV
(Roşu, Orange, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet):
Radiaţia luminoasă ce conţine unde cu o singură
lungime de undă (frecvenţă) poartă numele de
radiaţie monocromatică (de o singură culoare).

fig.1. Compoziția spectrală a luminii

2.Cum percepem lumina?
 Teoria culorilor emisă de Newton, sau
"anatomia luminii albe“ cum îi spunea el, numită
ştiinţific spectroscopie, trasa o limită între
lumina subiectivă, văzută şi percepută, şi
lumina obiectivă,determinată prin cifre şi date
fizice.
Prin ochi primim cele mai multe informaţii despre
lumea exterioară. După calculele unui cercetător, 80%
din amintirile pe care le primim sunt înregistrate prin
vedere. Ochiul are rolul de a ne furniza informaţii –
sub forma unor imagini colorate - despre adâncimea,
distanţa şi mişcarea obiectelor. Mişcându-l în sus, în
jos şi lateral, vedem cea mai mare parte a mediului
care ne înconjoară.
 De ce se modifică mărimea pupilei ?

fig.2. Dilatarea pupilei

Porţiunea întunecată din centrul ochiului, pupila, reglează
cantitatea de lumină primită.
Când lumina este slabă, pupila se dilată; când lumina este
puternică,pupila se contractă, lăsând o cantitate redusă de
lumină să treacă spre retină, la fel ca în cazul diafragmei din
spatele lentilei aparatului de fotografiat.
 3. Ce sunt iluziile optice?
Iluziile optice sunt de fapt erori ale percepţiei,
care conduc la o estimare eronată a realităţii.
Iluziile optice sunt studiate de psihologia percepţiei.
Creierul nostru încearcă să dea un sens formelor şi
simbolurilor, încercând să le aşeze asemenea pieselor
dintr-un puzzle.
Iluzia optică este percepţia falsă a unui obiect, care,
spre deosebire de halucinaţie, are loc în prezenţa
obiectului.
Prin convenţie, denumirea de iluzie optică este limitată
la aparenţe senzoriale care implică percepţia mişcării şi
a formei.
 4. Iluzii fiziologice
Percepţia sau interpretarea eronată a unor stimuli
senzoriali existenţi în cadrul percepţiei reprezintă
iluzia fiziologică. Acestea sunt un fel de imagini
remanente, apar la oamenii normali în condiţii de
distanţă prea mare, lumină insuficientă, contraste
prea mari, alternanţe puternice de luminozitate, de
culoare,de mişcare,stări afective speciale (frica de
întuneric, de exemplu) și produc o puternică
stimulare a zonei optice cerebrale.
 Iluziile fiziologice, cum ar fi imaginea fantomă ce rămâne
în urma unei lumini puternice, au la bază ideea că stimulii
au “cărări” nervoase individuale dedicate în fazele de
început ale procesării vizuale, iar stimularea repetată a
uneia sau a câtorva dintre ele, produce un dezechilibru
fiziologic care alterează percepţia.

fig.3. Câte picioare are acest elefant?

fig.4. Iluzia lui Ernst Mach (de remarcat modul cum sunt
percepute cele două benzi de lângă zona centrală)
 În cazul iluziei grilajului
(iluzia lui Hermann),
datorită unor puternice şi
contrastante alternanţe de
alb şi negru, se produce o
puternică stimulare a zonei
optice cerebrale, dând iluzia
remanenţei unor pete negre
la intersecţii.

fig. 5: În interiorul
punctelor albe apar
nişte puncte negre,
care dispar dacă vă
fixaţi privirea asupra
lor. Încercaţi să le
număraţi!
fig. 6: Iluzia este dată de percepţia aparentă a unor cercuri
gri la intersecţia liniilor albe. Aceste sfere gri dispar atunci
când încerci să focalizezi privirea spre ele.
 fig. 7. Efectul contrastelor:
timp de 30 de secunde,
priviţi atent desenul din
imagine; apoi priviţi o zona
albă, o foaie de hârtie sau
un perete; veţi avea impresia
că vedeţi un bec alb care
străluceşte.
fig. 8. Dacă priviţi punctul din mijloc timp de 30 de
secunde şi apoi priviţi un fond alb, veţi vedea steagul
american în culorile lui adevărate.
fig. 9. Fixaţi cu privirea punctul negru din mijloc.
Veţi observa cum pata gri dispare treptat.
 fig. 10. Dacă priviţi întreaga suprafaţă a cercului, veţi
observa că se roteşte, se măreşte sau se micşorează.
fig. 11. Dacă priviți spre centrul imaginii cu mişcări rapide,
punctele din margine par să se depărteze spre
exterior mai repede.
fig. 12. Dacă privim un pic mai mult imaginea, o să
observăm că liniile se îndreaptă singure.
fig. 13. Chiar dacă este vorba despre o imagine statică,
formele din imagine par să se mişte în continuu.
Mai ales când privirea nu le fixează într-un punct.
fig. 14. Punctul din
mijloc chiar este
verde?
Aveţi răbdare şi
priviţi atent planşa!
 5. Iluzii cognitive
Iluziile cognitive apar la interacţiunea diverselor idei
predefinite privind lumea exterioară, care conduc la
aşa - numita “deducţie inconştientă”.

Au fost studiate în secolul al XIX-lea de către Hermann

Helmholtz.
Iluziile cognitive se împart în:
a) iluzii de ambiguitate: imaginile obiectelor suferă
schimbări semnificative de aspect; putem admite
mai multe interpretări ale imaginii:“cubul lui Necker”,
“vaza lui Rubin”
b) iluzii paradoxale: “triunghiul Penrose”, “scările
imposibile”, “cascada”
c) iluzii de distorsionare: “peretele de cafenea”, “iluzia
Müller-Lyer”
d) iluzii fictive: produse de halucinaţii, adică de perceperea
unor obiecte care nu există decât pentru un singur
observator, aşa cum sunt cele induse de schizofrenie sau
de subatanţe halucinogene.
a) Iluziile de ambiguitate (figuri cu dublă interpretare):

Figurile ambigue lasă loc la două sau mai multe interpretări,

toate corecte. Explicaţia lor constă în dificultatea observării
simultane a celor două imagini, deoarece sistemul vizual
uman preferă să ia fiecare interpretare în parte.

fig. 15.
Vaza lui Rubin
(fața lui Rubin).
 b) Iluziile paradoxale
Un obiect imposibil sau o figură
imposibilă este un tip de iluzie
optică formată dintr-o figură
bidimensională care este
interpretată instantaneu şi la
nivelul subconştientului de
sistemul vizual ca reprezentând
o proiecţie a unui obiect
tridimensional, deşi nu este
posibil ca un asemenea obiect Fig.16. Tridentul imposibil
să existe (cel puţin nu în forma (diapazonul diavolului)
reprezentată de sistemul vizual).
Tridentul imposibil pare să aibă trei terminaţii cilindrice
finalizate în două bare rectangulare.
Iluziile paradoxale sunt
cele produse
de figurile imposible.

Această formă de iluzie

optică survine la
perceperea unui obiect
care, deşi pare raţional,
este imposibil de
construit.
Cubul lui Necker (1832);
Obiectele imposibile cheia desenului:
intră în sfera de interes laturile din spate sunt
a psihologilor, desenate peste cele din faţă
matematicienilor şi
artiştilor.

Triunghiul Penrose (tribar)
a fost creat pentru prima
dată de artistul suedez
Oscar Reutersvard (tatăl
figurilor imposibile), în
1934, cu câţiva ani înaintea
lui Penrose.
Scara Penrose, desenată
în 1950 de psihiatrul
britanic Lionel Penrose şi
fiul său matematicianul
Roger Penrose,reprezintă
trepte pe care o persoană
ar putea să le urce la
nesfârşit fără să ajungă
niciodată mai sus
Iluziile de distorsionare sunt caracterizate de distorsiuni ale
mărimii, lungimii sau curburii.