Memorialistică?

Memorii?
Parcă îmi lipsesc momentan, căci mi se pare înghițit de valuri monotone gri trecutul
apropiat, dar sunt sigur că n-o să rămână pentru mult timp așa. Dacă albul și negrul nu sunt
culori, oare griul, combinația celor două, se spune regulei -1 * -1 =1 ?
Ce să vă povestesc?Ah, da. Am despre ce să vă povestesc. Pot să vă spun cum îmi
simt trupul țintuit de tăbliile patului sau vă voi spune o istorisire despre ochii mei veșnici roșii
care par să țină cu ei o parte din fiecare zi trecută, impregnată într-un colțișor întunecat și
dacă tot vorbim de întuneric, dați-mi voie să mărturisesc că noaptea îmi părăsește camera
doar la asfințit. Și asta nu e tot, am un subiect foarte delicat de prezentat: știu că undeva,
chiar în momentul acesta, în mine, ascunse, zburdă acele amintiri pe care le-am vrut uitate
așa de mult, iar care acum refuză invocarea mea. Aveam nevoie de ele. Poate e mai bine
așa. Nu, au trecut deja (exact) 30 de minute de încercare.
Cum decurge o zi pentru mine? Ceața, frigul își fac simțită prezența de cum mă scol,
nu găsesc rost în a le alunga, căci ele îmi sunt alături, împăienjenindu-mi vederea parcă
dorind să mă facă să deschid telefonul. E doar o atingere. Una simplă. Iar apoi, la câteva
apăsări gentile distanță se află motivul scurgerii timpului meu nu tocmai liber. Mă simt
vreodată blocat ostil de acestea? Nu, dimpotrivă, mă bucură irosirea unei perioade în
prezența aceasta inexplicabilă. E un contact la care nu renunț, nici de aș vrea. Dar cumva o
fac și peste nu mai mult de 5 minute am uitat toate stările ce s-au scurs din mine, nu observ
goliciunea sufletului meu până când nu ajung în preajma cuiva în care mă zăresc pe mine și
asupra căruia mă arunc cu prejudecăți. Mă simpatizez așa, oare el simte afinitatea mea sau
sunt prea indirect. Uite, acesta este alt subiect delicat, căci simt că semnele mele nu sunt
observabile, sunt atât de plin de mine încât ajung să cred că ei ar trebui să reacționeze la
faptele mele cum aș cădea eu în prada cuiva care m-a ținut legat ani întregi, în mine.
Ziua continuă și încă cum! Într-o clipire e ora 5 și prevăd că ori am dormit prea mult, în
vacanță fiind, ori clipele mele au fost exagerat de îndelungate. Oricum aș lua-o, mă găsesc
privindu-mi timpul risipit asupra căruia presar abilității pe care le-aș fi putut dubândi.
„Oportunități ratate” le spun toți, dar mie îmi displace această zicere pentru că eu am simțit
puterea de a schimba totul și totuși am aruncat-o pentru că părea greu de controlat, a fost
decizia din cauza căreia acum, adesea, îmi reproșez cu silă acțiunile. Însă nu am timp
pentru regretat, rămân în urmă și asta mă irită profund.
După ce realizez că soarele a părăsit bolta mă pot lăsa să cad liniștit în pat ca să pot
dispera câteva minute (timp de relaxare), cele rămase până la apucarea de studiu și de
temele pe care mă chinui să nu le neglijez. Un proiect despre univers? Un exercițiu de 2
bani pe care oricine altcineva l-ar efectua într-un minut ? Ei bine, eu îl vreau de nota 10. Mă
deranjează că nimeni nu m-a numit încă perfecționist, oare și semnele acestea sunt
inobservabile? La ora 1 mă așez învins și totodată învingător, în același pat din care în
adâncul meu mă rugasem să reușesc să mă ridic dimineața trecută pe care deja nu mi-o mai
amintesc.

Cultiv ceea ce vreau să cultiv și puține sunt lucrurile care îmi scapă. Acum spre
exemplu am o melodie în cap. Va rămâne acolo căci îi îngădui să mai rămână încă puțin,
doar cât am nevoie să mă supun unor momente pe care nu le-am trăit, dar care m-au făcut
să mă simt mai în viață. Dacă aș fi depănat o amintire pe care am trăit-o, dar pe care nu am
simțit-o, ar mai fi putut fi o memorie pentru mine? La sacrificiul stării curente, am preferat să
mă transpun unui alter ego în speranță că voi putea relata ceva chiar simțibil mie. Oare m-
am păcălit singur? Iar?