Asemănarea omului cu Dumnezeu

După învăţarea creştină, omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul Său” şi are
posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu El.

Înainte de cădere în păcat, trăind cu nevinovăţie şi nerăutate, Adam şi Eva aveau

posibilitatea îndumnezeirii, adică a dobândirii asemănării cu Creatorul prin har. Omul
avea în Eden o viaţă de bucurie şi de linişte, trăind în comuniune cu Dumnezeu.

Căderea omului în păcat a dus la stricarea armoniei cu Creatorul, cu sine însuşi şi cu

natura înconjurătoare. Se pierde astfel harul divin şi omul devine din nemuritor,
muritor, căci „plata păcatului este moartea”.

Prin căderea omului în păcat, chipul lui Dumnezeu în om se alterează, dar nu se

pierde definitiv. Tendinţa şi capacitatea omului de a cunoaşte adevărul şi de a voi
binele au rămas în om şi după cădere, dar evident slăbite. Şi omul căzut poate
săvârşi binele, învingând ispita.

Sufletul nemuritor, raţional şi liber, purtând în sine iubirea lui Dumnezeu, ca şi

capacitatea de deschidere, comuniune şi comunicare cu Tatăl ceresc şi cu întreaga
creaţie este expresia chipului lui Dumnezeu în om.

Purtând chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să ajungă la asemănarea cu

Dumnezeu. Remarcăm faptul că omul a fost creat de Dumnezeu cu trup şi suflet, ca
stăpân al lumii văzute şi „împreună lucrător cu Dumnezeu”, la desăvârşirea sa proprie
şi a întregii creaţii.

Chemarea lui Dumnezeu „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la

cunoştinţa adevărului să vină”, nu îngrădeşte libertatea omului, şi nici nu forţează
decizia acestuia: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.