ACTIVITĂȚILE EXTRAȘCOLARE ÎN DEZVOLTAREA

PERSONALITĂȚII ELEVILOR CU CES

Profesor: Gherghinoiu Adina-Raluca

Liceul Tehnologic Bâlteni, Bâlteni, Gorj

Modelarea, formarea şi educaţia fiecărei persoane cere timp şi dăruire. Timpul istoric
pe care îl trăim cere oameni în a căror formaţie caracterul şi inteligenţa se completează pentru
propria evoluţie a individului. În şcoala contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul
în care se pregăteşte copilul pentru participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care
reuşeşte să pună bazele formării personalităţii copiilor. Învăţământul are misiunea de a-i
forma pe copii sub aspect psihointelectual, fizic şi socioafectiv, pentru o cât mai uşoară
integrare socială.
Copilul cu cerinţe educaționale speciale (CES) este în centrul atenţiei procesului
instructiv-educativ, compensativ-recuperatoriu ce se desfăşoară în unitate. Activitatea
didactică este întregită şi susţinută de programe educative şi recuperatorii cu accent pe
socializarea şi integrarea copiilor, iar aplicarea programelor de servicii personalizate asigură
performanţa şi calitatea demersului. Adaptarea curriculară este o prioritate determinată de
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, iar curriculumul la decizia şcolii, prin
oferta de opţionale vine să susţină şi să dezvolte aptitudinile și abilităţile copiilor.
Complexitatea finalităţilor educaţionale impune îmbinarea activităţilor curriculare cu
cele extracurriculare. Rolul terapeutic al activităţilor extracurriculare constă în faptul că prin
ele se poate realiza mai uşor socializarea copiilor cu CES. În funcţie de specificul lor, aceste
activităţi dezvoltă la elevi priceperi, deprinderi şi abilităţi cognitive şi comportamentale, mult
mai solide, pentru că, desfăşurându-se în afara cadrului tradiţional al sălii de clasă, ele permit
contactul direct cu realitatea socială.
Activităţile extracurriculare organizate împreună cu copiii cu CES au conţinut
cultural, artistic, ştiinţific, creativ.
O mai mare contribuție în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile
extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul
realizat de acesta; necesitatea fiind de a modifica destul de mult modul de gândire, să se evite
critica în astfel de activităţi, să încurajeze elevii şi să realizeze un feed- back pozitiv. Prin
urmare, formarea personalităţii deficientului mintal se face în cadrul obiectivelor educative
generale, comune tuturor elevilor, numai că mijloacele de realizare sunt diferite. Indiferent de
tipul de educaţie: specială, integrată / incluzivă sau de conceptele utilizate, problema
personalităţii elevului trebuie să ocupe locul principal. Acţiunea educativă cea mai bună este
aceea „care modelează eul”, permiţând deficienţilor mintali învăţarea realităţii sociale, pentru
că ei se vor integra în realitatea socială normală.
Profesorul trebuie să sensibilizeze în elevi propriul „eu”, conştiinţa posibilităţilor,
capacitatea de a lua decizii, de a fi stăpâni pe ei. Acest lucru se poate realiza nu numai prin
activităţi educative şcolare, ci şi prin activităţi extracurriculare. De aceea este necesară o
riguroasă planificare, organizare şi desfăşurare a acestor tipuri de activităţi în relaţie directă
cu posibilităţile reale ale elevilor şi pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor pe care elevii
respectivi le resimt în raport cu actul educaţional.
Programul activităţilor extracurriculare, stabilit ca o unitate in ethosul si cultura
organizaţională a şcolii, vizează acţiuni care să îi ajute pe elevi să îşi însuşească ideile de
corectitudine şi respect, să cunoască şi să respecte valorile culturale si etnice ale comunităţii,
să trăiască experienţe de viaţă competitive. Elevii pot să decidă în bună masură asupra
obiectivelor, conţinuturilor şi mijloacelor de realizare a acestor activităţi, contribuind astfel la
dezvoltarea vieţii comunităţii şcolare din care fac parte. Activităţile extraşcolare respectă
principiul egalităţii şanselor, oferind fiecărui elev posibilitatea de a se implica, indiferent de
rezultatele sale şcolare. Se dezvoltă astfel sentimentul încrederii în sine, în forţele proprii,
fapt care va avea ulterior o mare influenţă asupra succesului şcolar. Unul din scopurile
principale ale educaţiei non-formale îl reprezintă creşterea gradului de adaptabilitate a
copiilor la viaţa socială, respectiv dezvoltarea autonomiei personale şi sociale, a
comportamentului în grup.
Finalităţile educaţionale ale activităţilor extraşcolare presupun educaţie intelectuală,
estetică, religioasă, moral-civică, patriotică, fizică.
Conceperea şcolii ca o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă eficient
nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine,
pentru diminuarea si prevenirea tulburărilor de adaptare specifice vârstei, pentru formarea
unor cetăţeni responsabili, este vitală. Educaţia non-formală contribuie la formarea şi
dezvoltarea complexă a personalităţii elevului în plan moral, intelectual, estetic, civic şi fizic
prin atingerea tuturor dimensiunilor educaţiei al cărei scop ultim este pregătirea pentru viaţă a
elevului.
Bibliografie:
1. Băban, A., Consiliere educaţională, Cluj - Napoca , 2001;
2. Cristea, G., Pedagogie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002;
3. Kulcsar, T., Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1987;
4. Stoica, M., Pedagogie şi psihologie, Ed. Gheorghe Alexandru, 2001.