Iulia Gorneanu - autor

CALOIANUL
Mai multe studii etnologice comparate demonstrează că, în vechime, atât Caloianul cât și Paparudele s-au
numărat printre ritualurile de inițiere ale tinerelor fete, transformându-se în timp în ceremoniale agrare de
primăvară, situate în Calendarul Popular în cea de-a treia săptămână de după Paști
„Iene, Caloiene!/ Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/ Apă multă și vin mult/ Să dea Domnul ca
un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/ Să ne facă poame multe!”
Caloianul a ajuns din străvechime până la noi, oprind și aducând ploaia. Este invocat prin confecționarea
unei figurine antropomorfe din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roșii -în Dobrogea- sau cu elemente
vegetale, în celelalte zone în care a fost atestat.
Acest substitut al zeității invocate este supus unui adevărat ceremonial de înmormântare. Este așezat în
sicriu, bocit, petrecut, îngropat într-un loc secret (la răscruce de drumuri ori pe mal de râu), pentru ca după
câteva zile să fie dezgropat, apoi distrus printr-un gest violent și dat pe apă.
Dacă este secetă, este sacrificat „Tatăl Soarelui” iar dacă este pericol de inundații, se sacrifică
„Moașa/Muma Ploii”. Ceremonialul se încheie cu un ospăț numit „pomana caloienilor”.
Este interesant faptul că din „cortegiul funerar” fac parte numai fetițe și femei gravide iar, în unele părți, una
dintre ele se îmbrăcă în mireasă. Acest lucru poate confirma ipoteza că la origine Caloianul ar fi fost un
ritual de inițiere, probabil de sorginte tracă, peste care s-a suprapus ulterior sărbătoarea romană de
primăvară, Robigalia, închinată lui Jupiter Pluvius, transformându-l într-un ritual al aducerii/ alungării
ploilor.
Fotografii- Lee Miller, 1938 (Caloian)
Iulia Gorneanu - autor

·
Joia Mânioasă a dezlegat PAPARUDELE
Calendarul popular a întors ieri încă o filă din seria nefastă a Joilor în care n-ai voie să lucrezi pentru că se
abate grindina asupra recoltelor și trăsnetul asupra vitelor aflate în câmp. Azi este VINEREA ȘCHIOAPĂ,
„rea de sărăcie”. Cu toate acestea, sunt zile consacrate apei sacre, descântecelor de ploaie și secetă,
manifestărilor ceremoniale care vor dezlega fertilitatea și belșugul verii: Paparudele și Caloianul.
„PAPARUDĂ – rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata – leata/ Peste toată gloata,/ Cu ciubărul – bărul/ Peste tot
poporul./ Dă-ne, Doamne, cheile/ Să descuiem Cerurile,/ Să pornească ploile,/ Să curgă șiroaiele,/ Să umple
pâraiele./ Hai, ploiţă, hai!/ Udă tu pământurile,/ Ca să crească grânele/ Mari ca și porumbele./ Hai, ploiță,
hai!”
Ritualul înfăptuit în vechime în a treia săptămână de după Paști era închinat unei zeiţăți a ploii, numită la
români Paparudă sau Dodoloaie, la aromâni Pirpiruna sau Duduleţu, la sârbi și croaţi Dodola-Dodole iar la
bulgari Peperuna sau Perperuda. Cu toate că acum nu mai au o dată fixă în calendarul popular, Paparudele
nu au dispărut, reactualizându-se atunci când seceta pune stăpânire pe comunitate.
Ritualul presupune o mască vegetală purtată de personaje pure (în special copii) care, prin diverse forme de
manifestare ceremonială, provoacă ploaia. Astfel, printr-o travestire vegetală, se investește o fetiță sau o
femeie gravidă în rolul de paparudă. În unele zone, actanții erau tinere țigănci.
Personajul sacru ce se naște simbolic odată cu masca, trece apoi prin toate curțile oamenilor din sat însoțit de
alaiul său, după care moare pe malul unui râu, prin aruncarea costumului confecționat din frunze, în apa
curgătoare.
Cântecul și dansul ritual al Paparudei, susținut ritmic de bătăi din palme și pocnituri din degete, reprezintă
nu numai o invocare a ploii prin imitarea cadenței ei, ci și o urare de belșug, bunăstare, prosperitate.
Oamenii stropesc alaiul cu apă, asocierea celor două elemente – acvatic și vegetal – fiind întâlnită și în alte
scenarii ceremoniale, prezente în ritualurile de trecere.