1. Definiţi noţiunea de „comunicare”.

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi

umane, indiferent de natura şi numărul ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere
şi, implicit, de acţiune, prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge,
prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect
afectiv,emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini, idei).
În vorbirea curentă, folosirea cuvântului „comunicare” nu pune probleme speciale. Pentru majoritatea
utilizatorilor, a comunica înseamnă „a aduce la cunoştinţă” sau „a informa”. Acest fapt este evidenţiat
de orice dicţionar explicativ unde, în general, sunt menţionate trei semnifi caţii, parţial suprapuse, ale
cuvântului comunicare:
1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;
2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv;

3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei ori relaţiile spirituale.
Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin
cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe,
experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.Privită ca proces, comunicarea constă în
transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) dintre persoane. Comunicarea – înseamnă a spune celor
din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi
pentru a-ţi atinge ţelurile. În acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea, a aştepta răspunsul, reacţia
celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar vrei să-i spui ceva.

2.Care este forma cea mai elaborată şi dezvoltată a comunicării?

Forma cea mai elaborată şi dezvoltată a comunicării presupune existenţa unui sistem de semne
privilegiat, limba.

3.Numiţi componentele fundamentale ale procesului de comunicare .

Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale: emiţătorul,

canalul, informația şi receptorul.

4.Explicaţi elementele care diminuează reuşita comunicării.

Esenţa procesului constă din transferul sau trimiterea informaţiei de la emiţător la receptor.Acest model
elementar trebuie însă extins, deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau
receptare a informaţiei. În primul rând, nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers
(feedback), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea
rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin
intermediul unui canal în scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rând,
toată această „desfăşurare de forţe” nu s-ar dovedi pe deplin efi cientă,dacă nu s-ar acorda importanţa
atât codajului, cât şi decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici
posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau de decodare, precum şi imixtiunea unor factori
perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

5.Dacă vi s-ar propune să explicaţi în patru propoziţii ce înseamnă comunicarea şi care este
importanţa ei, cum aţi face acest lucru, pentru a fi înţeles de oricine?

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub formă de
mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise între doi indivizi sau mai mulți. Consider ca
comunicarea are o importanta mare, deoarece contribuie la formarea ideilor şi convingerilor morale – a
credinţelor, valorilor, principiilor de viaţă. Comunicarea – este esenţială pentru integrarea în grupul de
semeni – prieteni, familie, grup profesional. Comunicarea – permite persoanelor să se facă accesibile
una alteia, să reuşească să pună în comun sentimentele, opiniile, experienţele şi informaţiile.

6.Explicaţi abordarea procesului de comunicare de către psihologia socială.

Psihologia, în special psihologia socială, studiază comunicarea din perspectiva relaţiilor dintre oameni,
procesul comunicării fiind abordat:
– în mod general – ca o calitate inerentă actului (procesului) şi câmpului relaţional, abordându-se defi
niţii şi caracteristici ale actului comunicativ, prezentându-se detalii ale modelului comunicării, reţelele şi
funcţiile comunicării, semnele (codurile) comunicative etc.;
– particularizat – evidenţiindu-se aspecte şi detaliindu-se efecte ale comunicării, cum ar fi , de exemplu,
complezenţa comportamentală – modificarea atitudinilor faţă de altul, în funcţie de prezenţa şi
comportamentul nonverbal al acestuia (experimentul lui S.Millgram), sau mecanismele activate de
conţinutul persuasiv (contra-argumentarea), diferite de cele ale intenţiei persuasive (primordialitatea
factorilor cognitivi şi reactanţa – reacţia motivaţional-afectivă – ca dorinţă de restabilire a libertăţii),
studiate de Brehm, Hass şi Grady.

7.Numiţi personalităţile care s-au ocupat de studiul comunicării.

Studiul comunicării a luat naştere şi continuă să fiinţeze ca o zonă de interferenţă a disciplinelor

socioumane. Personalităţi ale sociologiei, psihologiei, ştiinţei politice au trecut graniţele consacrate ale
disciplinei respective, ori au sondat fenomene, au căutat explicaţii care depăşeau obişnuinţele
profesionale şi academice ale momentului. Aşa au procedat Weber, Simmel, Tarde, poate chiar Dewey,
William James. Ei nu sunt specialişti în domeniul comunicării; gânditori de mare relief, ei au făcut
observaţii în zona comunicării, au formulat explicaţii, au lansat chiar ipoteze demne de toată atenţia.

O altă serie de specialişti în aceleaşi discipline au păşit deschis pe tărâmul comunicării, au iniţiat
cercetări de sine stătătoare, folosind aparatul teoretic al disciplinelor de origine – psihologia, sociologia,
ştiinţele politice. Descoperirile făcute au rămas drept achiziţii ale comunicării, chiar dacă autorii lor s-au
putut retrage în perimetrul specialităţii iniţiale. Este şi cazul celor patru „părinţi fondatori” despre care
vorbeşte Wilbur Schramm – H.Lasswell, P.Lazarsfeld şi colegii lor, K.Lewinşi C.Hovland, au fost patru
cercetători cu totul diferiţi, dar uniţi de hotărârea de a explora cauzele şi efectele comunicării.
8.Care este avantajul şi dezavantajul statutului de disciplină de intersecţie a comunicării?

Statutul de disciplină de intersecţie prezintă şi un mare avantaj, dar şi un mare dezavantaj, acela de a fi
mai mult folosit de celelalte discipline, de a fi un mijloc pentru alte domenii, chiar acela de a te dizolva în
mulţimea fluxurilor de preocupări şi direcţii pe care le poţi întâlni într-o intersecţie. Tocmai pentru că
este o disciplină de intersecţie, comunicarea trebuie să-şi facă din edificarea propriei identităţi obiectivul
ei de existenţă. Ea este obligată să iniţieze cercetări de anvergură, care să-i consolideze poziţia în câmpul
disciplinelor socioumane. Prestigiul său este strâns legat de descoperirile care o impun, de teoriile pe
care le lansează, de interpretările pe care le oferă.

9.De ce este necesară comunicarea în cadrul relaţiilor umane?

În familie, în colectivităţi, acasă singuri ori la negocieri oamenii transmit idei, gânduri, sentimente, îşi
cunosc semenii şi îşi respectă problemele cotidiene comunicând. Sistem cu ,,intrări şi ieşiri”,
comunicarea – înţeleasă ca parte componentă vieţii psihice, dar şi sociale, de fapt trebuie prezentată ca
necesară sine que non pentru relaţiile umane. Prietenia, relaţiile de cuplu, mariajul, interrelaţiile şef–
subalterni, profesor–student etc. fac obiectul materialului prezent alături de încercarea noastră de a
identifi ca variabile şi itemi structurali ai comunicării, în care pot apare şi tensiuni, încordări, conflicte.
Deschiderea umană generică spre informare, spre cunoaştere se constituie actualmente într-o condiţie
obligatorie a surselor de satisfacţie, entuziasm, bucurie, ajutor mutual – fenomen ce deţine în subsidiar
o aserţiune extrem de cunoscută şi de actuală, mai ales în perioade de profunde ,,aşezări”
socioeconomice: informaţia reprezintă puterea.