Victor Tulbure - Vatra fericirii

Un vultur se rotește în tării

Peste Carpații mei cu frunți de piatră …
În lume nu-s mai multe Românii
Ci una doar, și-aceea ne e vatră!

Sclipesc în soare turle argintii …

Par sondele: un codru de mesteacăn …
În lume nu-s mai multe Românii
Ci una doar, și-aceea ne e leagăn!

În zori răsună viers de ciocârlii …

De aur e pe câmp nemărginirea …
În lume nu-s mai multe Românii
Ci una doar, și-n ea ni-i fericirea!

Se-nalță-un steag cu falduri purpurii …

La noi în august e fierbinte vară …
În lume nu-s mai multe Românii
Ci una doar, și-aceea ne e țară!

PODUL CU VISE

Era cândva-ntr-o lume minunată

Pe un tărâm numit copilărie,
Un nuc vrăjit, pe care-o fată
Şi l-a ales de vise visterie.

Şi era nucu-acela mare şi fălos,

Nălţând spre ceruri ramuri fremătânde,
Gătite-n strai de frunze verde-mătăsos,
Cu joc ciudat de umbre-alunecând pe jos.

O creangă, două şi nucul devenea palat

Cu pod din ramuri , fireşte:  fermecat,
In care fata se simţea crăiasă
In lumea ei curată şi frumoasă.

Acolo orice mici necazuri dispăreau

Când frunzele foşnind o-mbrăţişau.
Ferită de priviri sta ore-n şir visând
La câte toate-n lume şi tot ce va fi vrând.

Dar zilele treceau şi prin minune

Cu cât fata creştea, podul mai mic era.
Nici visele nu mai aveau un loc anume!
Curând cerură intrare-n altă lume.

Anii s-au scurs, fata-i acum bunică

Şi-ar vrea nespus să fie iarăşi mică !
Iar când tristeţea-mpovărează şuviţe ninse,
Se-ntoarce-n timp, în podul ei cu vise.