Liceul Teoretic Gătaia

REFERAT

Constantin cel Mare, viața și opera

Elev: Cojocaru Cătalina Maria

Clasa: a XI-a Filologie

Gătaia
2021
 Cuprins

I. Cuprins............................................................................................................p. 3
II. Tinerețea și venirea la putere.........................................................................p. 4
III. Convertirea lui Constantin...............................................................................p. 5
IV. Guvernarea lui Constantin….……………………………………………………………………….p.6
V. Viața de familie…………………………………………….…………………………………………….p.8
VI. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………p.9

3
II. Tinerețea și venirea la putere

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în pponent

romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius
Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.[3],
Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a
fost membru al  pponent  (militari superiori în slujba împăratului) în
estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a
fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis)
al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-
293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de Caesar.
În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură
tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius
I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat
împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea
pponent a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe  Flavius
Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin,  ppone.
Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu
aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius,
fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se
retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării
tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin
este recunoscut pponent  ppone în Apus, iar Maxentius este pponent
uzurpator.
În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin
ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui
Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de
lângă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate
provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.
 4

III. Convertirea lui Constantin

Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt

persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, apoi Constantin impunând nu
numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu
era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă,
dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce pponent față
de Apollo, pponent ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei,
Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii
niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină,
subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de
obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.
În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină
funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă,
pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică
conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție
deținuta de toți Caesarii, pponent cei de dinainte de Hristos.
În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de
la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la
Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu
de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius
guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze
orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la
aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca
religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.
Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și
cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395),
creștinismul a sfârșit prin a ppone o realitate mai întâi pponent, iar mai
apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să
împământenească chiar și în cultura laică ppo că  Edictul de la Milano,
proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie
toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că
Galerius a emis un edict de toleranță în 311:
„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo
intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a
fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și
dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică;

5
în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea
împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne
gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini,
trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment,
atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă
vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea
persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de
toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra
așa numitului – în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este
conformă cu realitatea.[5]”
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului
IV. Guvernarea lui Constantin
Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic
împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se
revendica drept alesul pe pământ al divinității unice, abandonează
politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. Principiul
adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice.
Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele pponent de
împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117,
grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia).
Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată
politica economică a principatului – care era bazată pe argint-, în
favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial
roman.Armata se împarte acum pponent în trupe de graniță
(limitanei) și trupe de campanie (comitatenses). Din inițiativa lui
Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod
peste Dunăre, care pponen importanța dobândită de regiunile nord-
dunărene pentru imperiu. Prin
campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din
teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian).
Teritoriul reocupat în Dacia este apărat de valul (limes) cunoscut astăzi
sub denumirea de Brazda lui Novac, care pornea de la gura Topolniței și
trecea pe sub dealuri pe lângă Drobeta, Drăgășani, pe la Castrul roman
de la Pietroasele, aproape de Buzău, continua apoi cu sudul Moldovei
până la Nistru (valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric) Cu
această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.
Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul conciliu
ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice
ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la
provocarea reprezentată de erezia arianistă.[7] Toți episcopii prezenți s-
au pponent de ppone cu pozițiile teologice majore propuse de proto-
ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră
„deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”. Deși proto-ortodocșii
câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a
ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de
succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici,
nu pentru că ar fi combătut idei pponen drept corecte, ci pentru că
poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea
unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.
Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte
Crezul de la Niceea — pe Arius, diaconul Euzoios, episcopii 6
libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais — si de
asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se
alăture condamnării lui Arius, Eusebiu de Nicomedia și Theognis de
Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele din Thalia, cartea în
care Arius și-a exprimat învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost
exilat fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era creștin
arianist.
Deși era hotărât să păstreze pponen biserica a definit la Niceea,
Constantin dorea de asemenea pacificarea situației și a devenit ulterior
mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai întâi i-a permis
lui Eusebiu de Nicomedia, care era protejatul sorei împăratului și lui
Theognis să se întoarcă după ce au semnat mărturisiri de credință
ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus alți prieteni ai săi, au lucrat la
reabilitarea lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ppo-au adus
acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe atunci episcop de
Alexandria, principalul pponent al lui Arius; după aceasta Constantin l-a
exilat pe Atanasie deoarece îl considera obstacol în calea reconcilierii. În
același Conciliul de la Ierusalim, sub conducerea lui Constantin, l-a
readmis în comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe
parcursul călătoriei către Constantinopol. Unii istorici au sugerat că Arius
ar fi fost otrăvit de dușmanii săi.[11] Eusebiu și Theognis s-au bucurat în
continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a
fost catehumen cea mai mare parte a vieții sale adulte, a acceptat
botezul pe patul său de moarte, el a fost botezat de Eusebiu de
7
Nicomedia.
V. Viața de familie

În septembrie 307, la Colonia Augusta Treverorum, azi Trier, Constantin

s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa
Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a
avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.
Reședința lui Constantin era orașul Augusta Treverorum, așa cum
fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru
împăratul Maximian. Aici, la Augusta Treverorum, Constantin a adus-o și
pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora
sa vitregă, Constanția s-a căsătorit cu Licinius.
Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în funcția
de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției
sale Fausta și mamei sale, Helena.
În anul 326, Constantin l-a ucis[14] pe fiul său mai mare, Crispus, care a
fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta [15][16][17]. Trebuie subliniat
faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea
o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia,
în Istria. În același an, dându-și seama de greșeala făcută, la scurt timp
după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta,
după o căsnicie de 19 ani, în baie. [14] Atât Crispus cât și Fausta au
primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile
și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile
și practicile romane în acea epocă.

8
 VI. Bibliografie

Surse online: ro.wikipedia.org