ATENTIE!

INFORMARE CU PRIVIRE LA DREPTURILE DE AUTOR

ACESTA ESTE UN MATERIAL INTERN AL UNIVERSITĂȚII DE MEDICINĂ ȘI

FARMACIE „CAROL DAVILA”, DISTRIBUIT PENTRU A FACILITA PREGĂTIREA
STUDENȚILOR ÎN CONTEXTUL EPIDEMIEI COVID-19. ORICE REPRODUCERE SAU
UTILIZARE A ACESTUI MATERIAL, INTEGRAL SAU PARȚIAL, ÎN ALT SCOP DECÂT CEL
MENȚIONAT ANTERIOR, FĂRĂ PERMISIUNEA SCRISĂ A AUTORILOR ESTE
INTERZISĂ.

ORICE ALTĂ UTILIZARE SAU REPRODUCERE VA FI SANCȚIONATĂ CONFORM

LEGILOR ÎN VIGOARE.

PENTRU ORICE INFORMAȚII ȘI SOLICITĂRI ADRESAȚI-VĂ AUTORILOR.

CURS DE BIOFIZICĂ 103

ELEMENTE DE PSIHOFIZICĂ1

1. Noţiuni elementare
2. Mărimi de excitare şi mărimi de senzaţie
3. Pragurile în psihofizică
4. Legea Weber; Legea Weber-Fechner
5. Legea Stevens
6. Codificarea parametrilor excitanţilor
7. Exemple - Aplicaţii la percepţia auditivă. Noţiuni de psihoacustică

1. Noţiuni elementare
Psihofizica este ramura ştiinţei care studiază relaţiile dintre caracteristicile stimulilor şi
senzaţiile produse de aceştia, fiind o disciplină care se situează la graniţa dintre biofizică şi
psihologie. Elementele esenţiale în procesul de comunicare a omului cu mediul înconjurător sunt
stimulul, receptorul, senzaţia şi percepţia.
Stimulul reprezintă un semnal pentru organele de simţ dacă anumite celule ale acestora
sunt sensibile la existenţa sa. Astfel, undele electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între
400 şi 750 nm reprezintă stimuli pentru analizatorul vizual uman, iar vibraţiile mecanice cu
frecvenţa cuprinsă între 16 - 20.000 Hz constituie stimuli pentru receptorul auditiv uman. În
schimb, undele electromagnetice cu alte lungimi de undă, deşi sunt de aceeaşi natură cu cele din
domeniul 400 şi 750 nm, nu pot fi detectate de către analizatorul vizual, iar vibraţiile mecanice
cu frecvenţe mai mici de 16 Hz şi mai mari de 20.000 Hz nu mai reprezintă semnale pentru
receptorul auditiv uman. Stimulii care pot fi recepţionaţi de organele specializate ale
organismului uman pot fi de mai multe feluri (optici, acustici, chimici, termici etc), însă nu
pentru toţi stimulii există organe specializate (de exemplu, pentru stimulii electrici) deşi aceştia
pot fi detectaţi prin efectele produse la nivelul organismului.
Receptorii sunt alcătuiţi din celule specializate sensibile la acţiunea unui anumit tip de
stimuli. Asemenea celule pot fi integrate în structuri complexe, alcătuind astfel analizatorii.
Analizatorii prelucrează informaţia recepţionată, generând senzaţii şi percepţii şi acţionând în
acest fel ca nişte traductoare. Cu alte cuvinte, informaţia primită din mediul înconjurător prin
intermediul stimulilor este tradusă în semnale specifice sistemului nervos, respectiv semnale
bioelectrice, iar acestea sunt transmise pe căile nervoase până la centrii superiori din cortex,
unde este generată percepţia finală. Receptorii pot fi calsificaţi în funcţie de provenienţa
stimulilor în trei categorii:
- proprioceptorii, care primesc informaţii din propriul nostru corp (muşchi, tendoane,
articulaţii etc.);
- interoceptorii, care furnizează informaţii asupra mediului intern (presiunea sângelui,
concentraţia unor substanţe în sânge etc.), informaţii care în general nu sunt conştientizate;
- exteroceptorii, care furnizează informaţii asupra mediului extern.
Organele de simţ se situează în categoria exteroceptorilor. Organele de simţ complexe,
respectiv analizatorii vizual şi auditiv, sunt sisteme senzoriale alcătuite din două părţi principale:
1) Sistemul periferic care include receptorul senzorial propriu-zis
2) Căile nervoase care prelucrează informaţia şi ariile corticale specializate care sunt
destinatarul informaţiei.
Senzaţia este o mărime subiectivă, spre deosebire de stimul care este o mărime obiectivă.
Ea reprezintă reflectarea pe plan psihic a unor caracteristici ale stimulilor şi conţine informaţii

1
Acest capitol se bazează parţial pe capitolul "Introducere în Psihoacustică" din cartea "Elemente de Bioacustică",
Constanţa Ganea, 1999
104

de ordin cantitativ sau calitativ. Ca informaţii de tip cantitativ se pot menţiona intensitatea unui
sunet sau intensitatea luminoasă, iar ca informaţii de tip calitativ culoarea sau timbrul sonor.
caracteristici care acţionează direct asupra organelor de simţ sau asupra receptorilor. Totuşi,
senzaţia se referă doar la o caracteristică distinctă, separată, a unui stimul şi nu permite
cunoaşterea integrală a caracteristicilor acestuia.
Integrarea caracteristicilor unui stimul se efectuează la nivelul creierului unde este
generată percepţia. Percepţia permite cunoaşterea fenomenelor lumii înconjurătoare în
totalitatea însuşirilor lor, necesitând intervenţia memoriei şi a inteligenţei.
Deşi senzaţia şi percepţia reflectă fenomene obiective, reflectarea acestora este
subiectivă. Astfel, un acelaşi stimul poate determina senzaţii diferite la indivizi diferiţi sau chiar
la acelaşi individ în funcţie de condiţiile în care acesta se află şi sunt influenţate de o serie de
factori cum ar fi: experienţa anterioară, starea psiho-afectivă, nivelul de cultură, starea fizică
(oboseală, adaptare etc.).

2. Mărimi de excitare şi mărimi de senzaţie

Psihofizica se ocupă cu studiul relaţiilor cantitative dintre stimuli şi senzaţiile pe care
aceştia le provoacă. În acest scop a fost necesară stabilirea unor mărimi, a unor unităţi de
măsură şi a unor scări adecvate. În cazul stimulului, care este considerat în general de natură
fizico-chimică (deşi există şi stimuli de altă natură), mărimile corespunzătoare acestuia sunt
exprimate prin caracteristicile şi unităţile fizice consacrate. Aceste mărimi se numesc mărimi de
excitare sau de stimulare. De exemplu, un semnal luminos poate fi caracterizat prin lungimea sa
de undă, exprimată în metri, iar un semnal acustic prin frecvenţa sa, exprimată în Hz etc., numite
mărimi de excitare sau de stimulare.
Senzaţia este o mărime subiectivă care este evaluată pe baza descrierii pe care o face
subiectul supus stimulării, descriere care variază de la un individ la altul. De aceea, pentru
stabilirea unor relaţii cantitative este necesară efectuarea unor studii statistice pe populaţii de
oameni tineri şi sănătoşi. De exemplu, în cazul unui stimul acustic se cere subiecţilor care
participă la studiu să descrie senzaţia pe care o încearcă acordând calificativul de sunet puternic,
slab, grav sau înalt. Stimulul sonor este apoi modificat şi subiecţii trebuie să descrie noile
senzaţii comparându-le cu cele anterioare. Componentele senzaţiei care reflectă diferitele
componente ale stimulului reprezintă mărimile de senzaţie. Pentru a se putea face o evaluare
cantitativă este necesară construirea unor scări de senzaţie, în mod analog cu stabilirea scărilor
pentru stimuli. În acustică, un asemenea exemplu este reprezentat de scara de decibeli, scară de
excitaţie (în cazul nivelului de intensitate a semnalului acustic) şi scara de soni (corespunzând
mărimii subiective tărie sonoră), scară de senzaţie.
Pentru a construi o scară de senzaţie este necesară găsirea limitelor superioară şi
inferioară între care este posibilă existenţa respectivei senzaţii. Astfel, limita inferioară
corespunde unei amplitudini minime a unui stimul care poate să genereze senzaţia respectivă, iar
limita superioară corespunde unui stimul care nu mai poate fi perceput deoarece a depăşit
posibilităţile organului de simţ, provoacă durere sau se produce saturaţie. Între cele două limite
se stabilesc caracteristicile scării, respectiv:
- definirea unităţilor de senzaţie, indici asociaţi treptelor scării având o valoare
proporţională cu senzaţia, şi a unităţii de măsură a senzaţiei;
- stabilirea corespondenţei dintre treptele scării şi valoarea mărimii de excitaţie care
determină respectiva senzaţie.

3. Pragurile în psihofizică
Metoda folosită pentru construirea scărilor de senzaţii este metoda pragurilor. Pragul, în
psihofizică reprezintă limita dintre două stări: starea pentru care apare răspunsul aşteptat şi
CURS DE BIOFIZICĂ 105

starea pentru care răspunsul nu mai apare. Sunt definite următoarele praguri: de detecţie sau
inferior, superior, diferenţial absolut şi relativ.
Pragul de detecţie reprezintă intensitatea minimă a unui stimul (excitant) care poate
genera o senzaţie. Un asemenea stimul este numit stimul liminar. Pragul de detecţie mai este
numit prag absolut sau prag inferior.
Pragul diferenţial absolut reprezintă cea mai mică diferenţă perceptibilă (intervalul
minim) dintre intensităţile a doi stimuli care sunt percepuţi ca distincţi. Dacă se notează cu E
intensitatea excitantului, pragul diferenţial va fi:
∆E = E -E 0
unde E0 reprezintă intensitatea stimulului prag.
∆E
Se defineşte pragul diferenţial relativ E ca fiind raportul dintre pragul diferenţial
absolut ∆E şi valoarea intensităţii excitantului, E. În cazul unui organ de simţ, pragul diferenţial
relativ reprezintă puterea de rezoluţie a acestuia. Un acelaşi organ de simţ poate detecta stimuli
ale căror intensităţi baleiază intervale de până la 12 ordine de mărime (performanţă neegalată
încă de nici un dispozitiv tehnic de detecţie – microfon, cameră foto, etc).
Intensitatea maximă a unui stimul care poate fi prelucrat de către un organ de simţ
corespunde, în general, pragului dureros.

4. Legea Weber; Legea Weber-Fechner

4a. Legea lui Weber
S-a constatat experimental că puterea de rezoluţie a organului de simţ este, în general,
constantă pe un anumit interval de valori. Pe baza acestei constatări, Weber (1838) a formulat
următoarea lege:
∆E /E= ct.
sau, pentru variaţii infinitesimale:
dE/E = ct.
4b. Legea Weber-Fechner
Pe baza constanţei pragului diferenţial relativ, Fechner a emis ipoteza că pragul
diferenţial dE/E corespunde celui mai mic interval de tărie a senzaţiei, ∆S:
∆S = k∆E /E
Pentru variaţii infinitesimale, relaţia se scrie:
dS = k dE/E
în care k este o constantă care depinde de sistemul de unităţi şi asigură coerenţa relaţiei. Prin
integrare se obţine:
S= k ln E + ct
Această ecuaţie reprezintă legea Weber–Fechner care afirmă că senzaţia este
proporţională cu logaritmul excitantului. Legea Weber-Fechner nu este însă respectată în orice
situaţie, fiind valabilă, de multe ori, numai pentru un interval restrâns de valori ale intensităţii
stimulului.

5. Legea puterii (Stevens)

Stevens (1953) a formulat, pe baza unor date experimentale, o altă relaţie, care descrie
mai corect o serie de procese psihofizice:
S = k (E-E0)n
unde n este o constantă care depinde de tipul de receptor, iar E0 reprezintă intensitatea
stimulului prag.
106

Fig. 1 Reprezentarea grafică a dependenţei dintre senzaţie si excitant (legea lui Stevens), în coordonate normale (a) şi
logaritmice (b). Pe ordonată este reprezentată tăria senzaţiei, iar pe abscisă intensitatea excitantului care poate fi de
exemplu intensitatea curentului care provoacă un şoc electric, lungimea unui obiect sau intensitatea (strălucirea) unei
surse luminoase. (Adaptare după D.Eremia, 1993)

6. Codificarea parametrilor excitanţilor

În general, tăria senzaţiilor este apreciată prin frecvenţa cu care sosesc impulsurile pe
scoarţa cerebrală. Alte caracteristici pot fi codificate spaţial sau temporal.
În cazul semnalelor luminoase, intensitatea este codificată prin frecvenţa cu care sosesc
impulsurile nervoase la nivelul scizurii calcarine a scoarţei cerebrale. Forma şi dimensiunile
obiectelor sunt codificate spaţial: pe retină imaginea se realizează spaţial şi vor fi excitate
celulele fotoreceptoare corespunzătoare. De la acestea impulsurile nervoase vor ajunge pe
scoarţă în locuri diferite. Culoarea se codifică, de asemenea, spaţial. Cele trei tipuri de celule cu
conuri au o distribuţie spaţială pe retină, trimiţând informaţii în regiuni diferite ale scoarţei
occipitale. Distanţa este codificată prin frecvenţa cu care sosesc impulsurile de la proprioceptorii
muşchilor globilor oculari care, pentru a asigura suprapunerea imaginilor de la cei doi ochi,
realizează o convergenţă a axelor optice oculare, convergenţă cu atât mai accentuată cu cât
obiectele sunt mai aproape de ochi.
În cazul semnalelelor acustice, intensitatea (tăria sonoră) este codificată prin frecvenţa
impulsurilor sosite pe calea nervului auditiv. Frecvenţa este codificată spaţial: diferitele
frecvenţe sunt recepţionate de părţi diferite ale membranei bazilare, sunt excitate celule ciliate
aflate în zonele corespunzătoare ale membranei bazilare şi acestora le corespund proiecţii în
zone diferite ale scoarţei. Direcţia este codificată temporal, prin defazajul între razele sonore
care ajung la cele două urechi; acest defazaj este amplificat în reţele neuronale specifice. Prin
aceasta sunt localizate sursele sonore.

7. Exemplu - Aplicaţie la percepţia auditivă. Noţiuni de psihoacustică.

Caracteristicile stimulului sonor care au un corespondent subiectiv în percepţia auditivă
sunt: intensitatea sunetului, care determină tăria sonoră, frecvenţa sunetului, care determină
înălţimea tonală şi compoziţia în armonice, care determină timbrul sonor.
A. Tăria sonoră
Tăria sonoră reprezintă intensitatea subiectivă a sunetelor. Datele experimentale arată că
senzaţia auditivă de intensitate este aproape în întregime determinată de nivelul presiunii
acustice. Astfel, mărimii de excitare care este presiunea acustică, exprimată prin nivelul său în
decibeli, îi corespunde mărimea de senzaţie numită tărie sonoră. Ţinând cont de sensibilitatea
urechii umane la nivelul de intensitate a undei acustice, prezintă interes câteva valori ale
CURS DE BIOFIZICĂ 107

nivelurilor de intensitate sonoră în dB pentru un număr de zgomote obişnuite (Tabel 1) şi ale

duratei pentru care sunetele devin nocive pentru urechea umană (Tabel 2).
Tabel 1 (după C. Ganea, 1999)
Sursa sau descrierea zgomotului Nivel (dB) Intensitate (W/m2)
Pragul dureros 120 1
Discoteca 110 10-1
Nituire 95 3,2⋅ 10-3 W
Tren aerian 90 10-3
Traficul unei străzi aglomerate 75 3,2⋅ 10-5 W
Conversaţie normală 65 3,2⋅ 10-6W
Automobil silenţios 50 10-7
Studio de înregistrare 40 10-8
oapta 20 10-10
Foşnetul frunzelor 10 10-11
Pragul normal de audibilitate (la 1 KHz) 0 10-12

Tabel 2 (după C. Ganea, 1999)

NIVEL DE PRESIUNE DURATĂ

SONORĂ

85 dB 8 ore
90 dB 2 ore 30 minute
95 dB 48 minute
100 dB 15 minute
105 dB 5 minute
110 dB 1,5 minute

Reţeaua de linii izosonice sau de egală tărie sonoră. Scara fonilor

Stabilirea scării de senzaţie pentru tăria sonoră are la bază o serie de studii psihoacustice
asupra unor populaţii de de indivizi tineri şi sănatoşi, otologic normali. Fletcher şi Munson au
determinat experimental în 1933 un ansamblu de curbe, numite curbe de egală tărie sonoră sau
curbe izosonice. Aceste curbe unesc punctele de coordonate: nivel de presiune acustică
(ordonată), în dB, şi frecvenţă (abscisă) în Hz (într-o scară logaritmică), care, pentru sunetele
pure, dau urechii umane o aceeaşi senzaţie de intensitate. Actualmente, reţeaua de curbe
izosonice recomandată de normele internaţionale este reţeaua de curbe izosonice normalizate,
obţinută de către Robinson şi Dadson (1956) în cazul audiţiei binaurale în câmp liber (Fig. 2)
prin măsurători efectuate pe un grup de 30 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 18-25 ani.
Măsurătorile s-au desfăşurat astfel: pentru fiecare frecvenţă s-a cerut subiecţilor să identifice
nivelul sonor care produce aceeaşi senzaţie de intensitate cu aceea produsă de un sunet de nivel
dat, cu frecvenţa de 1.000 Hz. Procedeul a fost repetat, modificând nivelul acestuia. Reţeaua de
curbe izosonice normale obţinută în acest mod conţine pe ordonată nivelul acustic în dB, iar pe
abscisă frecvenţa în octave (împărţirea în octave implică intervale de frecvenţă în care de la o
octavă la următoarea frecvenţa undei acustice se dublează, de exemplu intervalul 500-1000Hz).
Ansamblul liniilor izosonice prezintă o formă diferită de-o parte şi de alta a frecvenţei de 1.000
Hz. Pe măsură ce frecvenţa scade, distanţa dintre liniile izosonice se micşorează. Astfel, pentru
sunetele de frecvenţă joasă, tăria sonoră creşte mai rapid în funcţie de nivelul de presiune
acustică decât pentru sunetul de 1.000 Hz.
108

Fig. 2 Curbele izosonice ale percepţiei umane. (MAF - minimum audible field - pragul de audibilitate)(Adaptare
după C.Ganea, 1999)

În cazul sunetelor de frecvenţă superioară valorii de 1.000 Hz, liniile izosonice rămân
aproape paralele pe măsură ce nivelul creşte, deci tăria sonoră creşte direct proporţional cu
nivelul de presiune acustică. Se observă pe această reţea că pentru a părea la fel de intens ca un
sunet de 1.000 Hz şi 30 dB, un sunet de 125 Hz sau un sunet de 9.000 Hz trebuie să aibă un
nivel de 40 dB. Se spune că aceste trei sunete au un acelaşi nivel de tărie sonoră (izosonie).
Fiecare linie izosonică taie axa verticală de abscisă 1.000 Hz într-un punct în care este trasat un
indice, de valoare numeric egală cu numărul de decibeli corespunzător nivelului, dar exprimată
în foni, fonul fiind, deci, unitatea care serveşte pentru exprimarea nivelului de izosonie. Astfel,
în cazul celor trei sunete menţionate nivelul de izosonie este de 30 foni. Scara fonilor coincide
cu scara decibelilor pentru un sunet de 1.000 Hz. Fonul reprezintă un indice de tărie sonoră, făra
a fi însă o unitate veritabilă de senzaţie. Scara de senzaţie prin care se evaluează tăria sonoră este
scara sonilor. Această scară este puţin utilizată.
Aria acoperită de curbele izosonice se numeşte aria normală de audibilitate sau câmp
auditiv normal (Fig.3) Curba inferioară, notată de obicei cu MAF (minimum audible field),
obţinută pentru o populaţie de 51 subiecţi, în aceleaşi condiţii în care s-au trasat celelalte curbe
izosonice, este curba normalizată a pragului absolut de audibilitate în câmp liber (ISO, 1961).
Pragul dureros al auzului sau pragul auditiv superior este nivelul minim al presiunii acustice
care, pentru o frecvenţă dată, produce unui subiect o senzaţie de durere în ureche. Linia care
reprezintă pragul dureros de audibilitate nu este trasată explicit din cauza variaţiilor individuale
mari. Cea mai mică diferenţă de nivel acustic care permite să se perceapă o diferenţă de senzaţie
de intensitate se numeşte prag diferenţial de tărie sonoră sau prag de discriminare.
În audiometria clinică, determinarea pragului normal de audibilitate face parte din
examenul curent pentru explorarea funcţiei auditive în vederea diagnosticării şi evaluării
deficienţelor auditive, iar în audiometria protetică această determinare este utilizată în scopul
orientării şi adaptării protezelor auditive. Presbiacuzia este caracterizată, printre altele, prin
ridicarea pragului de audibilitate, în special în domeniul frecvenţelor înalte. O pierdere de 25 dB
duce la o degradare semnificativă a inteligibilităţii vorbirii.
CURS DE BIOFIZICĂ 109

Fig. 3 Câmpul auditiv normal. (Adaptare după P. Minary, http://www.cochlea.org/entendre/champ-auditif-humain)

B. Înălţimea tonală a sunetului

După ANSI (American National Standards Institute, 1960) înălţimea tonală a unui sunet
pur sau complex este “acel atribut al senzaţiei auditive în termenii căruia sunetele pot fi ordonate
într-o scară ce se întinde de la grav la înalt, aşa cum ar fi o scară muzicală”
După AFNOR (1977) înălţimea tonală este: “caracterul senzaţiei auditive asociat cu
frecvenţa unui sunet periodic, care face să se spună că un sunet este înalt sau grav, după cum
această frecvenţă este mai mare sau mai mică”.
Din aceste definiţii rezultă că înălţimea tonală a unui sunet este componenta senzaţiei
auditive asociată cu frecvenţa semnalului acustic, aşa cum tăria sonoră este componenta asociată
cu intensitatea acestuia. Această componentă a senzaţiei auditive este pe deplin aplicabilă doar
sunetelor muzicale. În cazul sunetelor neperiodice şi impulsionale, din care este alcătuit în
general mediul sonor înconjurător, senzaţia de înălţime tonală nu apare foarte clar, chiar dacă
zgomotelor li se atribuie calificativele de grav sau înalt (ascuţit).
În cazul sunetelor complexe apare o altă componentă a senzaţiei, strâns legată de
înălţimea tonală, care reflectă compoziţia spectrală a sunetului şi care este numită timbru.
Divizarea spectrului sonor; scări de înălţime tonală
Există mai multe moduri de împărţire a spectrului sonor, bazate fie pe caracteristicile
fizice ale semnalului acustic, respectiv frecvenţa acestuia, ν, fie pe senzaţiile provocate la
nivelul sistemului auditiv.
O primă divizare elementară, bazată pe frecvenţa semnalului sonor, este următoarea:
ν < 150 Hz - grave extreme
150 Hz ≤ ν ≤ 400 Hz - grave
400 Hz ≤ ν ≤ 1.500 Hz - medii
1.500 Hz ≤ ν ≤ 3.500 Hz - înalte
ν > 3.500 Hz - înalte extreme
Această împărţire nu ţine seama de capacitatea de discriminare în frecvenţă a urechii umane.
Intervale muzicale.
În muzică, înălţimea tonală este caracterizată prin notele gamelor. Muzica occidentală
utilizează ca scară de înălţime tonală gama cromatică temperată, bazată pe diviziunea în octave
şi a octavei în 12 semitonuri - octava armonică.
110

Aceste informatii sunt suplimentare

Cele 12 note ale octavei, separate una de cealaltă printr-un semiton, au frecvenţele definite matematic prin
relaţia: ν = ν 0 2 cu n = 1, 2, ..., 12 şi ν0 frecvenţa primei note a octavei.
12 n

Începând cu anul 1953, frecvenţa notei la a octavei a treia (la3) este fixată la 440 Hz.
Din punct de vedere psihoacustic, această divizare este departe de posibilităţile de
discriminare în frecvenţă ale urechii umane. Astfel, urechea poate să discearnă 620 trepte de
înălţime tonală, în timp ce un pian are la dispoziţie doar 85 de trepte.
Deşi utilizate pentru reprezentarea intensităţii tonale, octavele şi cele 12 semitonuri nu
reprezintă indici ai unei scări de senzaţie, ci ai unei scări logaritmice de frecvenţă, respectiv ai
unei scări de excitare (stimulare). Acest lucru se datorează faptului că proporţionalitatea dintre
înălţimea tonală şi logaritmul frecvenţei semnalului sonor se păstrează numai pentru frecvenţele
mai mici de 500 Hz. Deasupra acestei valori, înălţimea tonală creşte mai lent decât frecvenţa.
Aceste informatii sunt suplimentare
Unitatea de înălţime tonală care permite descrierea intervalelor muzicale este Savart-ul. Valoarea, exprimată în
Savart, a unui interval între două note de frecvenţe ν şi ν' este dată de relaţia:
ν'
I t = 10 3 log
ν Savart
Dacă se consideră intervalul de o octavă, ν' = 2ν , şi în acest caz se poate scrie:
I t = 10 3 log 2 ≅ 300 Savart
Astfel, scara fizică de înălţime tonală are la bază frecvenţa şi octava armonică.
Scări de senzaţie. Mel-ul şi bark-ul. În mod analog cu alcătuirea unei scări de senzaţie pentru aprecierea tăriei
sonore, scara sonilor, s-a stabilit o scară de senzaţie pentru măsurarea înălţimii tonale. Aceasta este scara de meli,
care a fost obţinută prin trasarea experimentală a curbei care reprezintă variaţiile de înălţime tonală în funcţie de
frecvenţă.

C. Timbrul şi înălţimea tonală a sunetelor complexe

Sunetele mediului înconjurător care pot produce în sistemul auditiv uman o senzaţie de
înălţime tonală sunt, în marea lor majoritate, sunete complexe şi periodice sau cvasiperiodice.
Dintre acestea fac parte vocalele şi sunetele produse de cea mai mare parte a instrumentelor
muzicale. Sunetele complexe periodice pot fi descrise, pe baza teoremei lui Fourier (Fig.4), ca o
sumă de sunete pure ale căror frecvenţe, numite armonice, sunt multipli întregi ai unei frecvenţe
1
numită frecvenţă fundamentală. Dacă se notează frecvenţa fundamentală cu ν = T , unde T este
perioada sunetului complex, armonicele vor avea frecvenţele nν, cu n număr întreg. Asemenea
sunete complexe sunt numite sunete armonice, celelalte fiind sunete inarmonice (anarmonice).
Se constată experimental că înălţimea tonală a unui sunet complex este determinată de frecvenţa
sa fundamentală. Ceea ce diferenţiază însă un sunet complex de sunetul pur de aceeaşi înălţime
tonală este o caracteristică a senzaţiei numită timbru. Timbrul poate fi definit ca reprezentând
acea componentă a senzaţiei auditive care permite să se diferenţieze două sunete are au aceeaşi
înălţime tonală şi aceeaşi tărie sonoră (dar spectre diferite de distribuţie a frecvenţelor
componente). Astfel, două note interpretate de două instrumente muzicale diferite, la un nivel de
intensitate identic, vor produce senzaţii diferite; se poate spune că au sonoritate diferită (vezi
Fig. 5, exemplificare pentru corn şi vioară).
CURS DE BIOFIZICĂ 111

Fig. 4 Multiple semnale periodice simple se pot suma, rezultanta fiind un semnal complex. Procesul invers, de
aflare a frecvenţelor simple componente ale unui semnal complex se numeşte analiză Fourier a semnalului (sonor,
în exemplele din acest curs). (Adaptare după C.Ganea, Curs de Biofizică, UMF. C. Davila Bucureşti)

Nu numai în cazul instrumentelor muzicale, dar şi în cazul vocii umane se poate vorbi de
timbru sonor, care permite recunoaşterea vocii unei persoane.

Fig. 5 Dreapta: spectre de linii (analize Fourier) ale unor sunete complexe emise de vioară şi corn: Nota Re (octava
3) – la vioară (a) şi la corn (c). Nota La (octava 3) – la vioară (b) şi la corn (d). Stânga: spectrul sunetului unui
clopot. (Adaptare după C.Ganea,1999)

Înălţimea tonală a sunetelor complexe

După cum s-a arătat la începutul paragrafului, senzaţia de înălţime tonală produsă de un
sunet periodic complex este determinată de frecvenţa fundamentală a acestuia. Percepţia
înălţimii tonale în cazul sunetelor complexe conţine un aspect paradoxal numit fenomenul
“fundamentalei absente”. Acest efect se referă la capacitatea sistemului auditiv uman de a
percepe o aceeaşi înălţime tonală şi anume cea asociată cu frecvenţa fundamentală, indiferent
dacă aceasta este sau nu prezentă în sunetul periodic complex respectiv.

D. Codificarea senzaţiei de intensitate sonoră

Fenomenele implicate în codificarea intensităţii sunetului sunt:
1) frecvenţa impulsurilor nervoase care se propagă prin fibrele nervului auditiv;
2) creşterea numărului de fibre excitate ;
3) existenţa neuronilor cu praguri de excitare diferite.
1) Cea mai veche şi cea mai cunoscută teorie privind codificarea tăriei sonore este cea a
codificării intensităţii sonore în frecvenţa impulsurilor nervoase. Se ştie că neuronii nervului
auditiv prezintă chiar în absenţa unui stimul o activitate spontană, caracterizată prin producerea
de potenţiale de acţiune de tip tot sau nimic. În urma acţiunii unui stimul acustic, frecvenţa
potenţialelor de acţiune creşte proporţional cu intensitatea stimulului. Totuşi, pentru majoritatea
neuronilor, creşterea frecvenţei impulsurilor nervoase în funcţie de intensitatea semnalului sonor
112

nu depăşeşte un interval de 40 dB. Există neuroni care posedă o dinamică mai extinsă, până la
80 dB, care ar putea fi specializaţi în codificarea intensităţilor ridicate, dar dinamica urechii este
de 120 dB, între pragul de audibilitate şi pragul dureros. Prin urmare, acest mecanism de
codificare este limitat şi a fost necesară găsirea altor mecanisme care să-l completeze.
2) O altă posibilitate de codificare ar fi creşterea numărului de neuroni excitaţi odată cu
creşterea intensităţii stimulului. Fiecare celulă ciliată internă realizează conexiuni sinaptice cu
mai mulţi neuroni şi este posibil ca la creşterea intensităţii stimulului să crească atât numărul de
celule ciliate cât şi numărul de fibre nervoase excitate, cu alte cuvinte să se amplifice aşa-
numitul “pattern de excitare”. Nici acest mecanism nu este suficient pentru a explica dinamica
de 120 dB a urechii.
3) Un al treilea mecanism de codificare a tăriei sonore, care ar putea explica extinderea
dinamicii intensităţii, se bazează pe existenţa unor neuroni cu praguri de excitare diferite. Într-
adevăr, s-a constatat că neuronii cu aceeaşi frecvenţă caracteristică sunt împărţiţi în populaţii cu
praguri de excitare diferite (Liberman 1978). Există neuroni cu praguri joase, medii şi ridicate,
astfel că se poate ajunge la o diferenţă de 80 dB între praguri. Prin intrarea în acţiune, la
creşterea intensităţii stimulului, a neuronilor cu praguri crescătoare ar fi posibilă codificarea
tăriei sonore în cazul semnalelor de aceeaşi frecvenţă.
Aceste mecanisme de codificare sunt complementare şi ele pot explica o serie de aspecte
ale percepţiei intensităţii sonore, fără însă a le epuiza pe toate. De aceea, acest domeniu rămâne
încă deschis, insistându-se mai ales asupra dezvoltării cercetărilor privind prelucrările operate la
nivelul centrilor superiori.

E. Codificarea înălţimii tonale

Mecanismul codificării înălţimii tonale în sistemul auditiv uman nu este încă pe deplin
cunoscut. Cele mai multe date experimentale, atât neurofiziologice, cât şi psihoacustice,
pledează pentru o codificare spaţială, bazată pe localizarea cohleară, reflectată la toate nivelurile
sistemului auditiv. Există, totuşi, o serie de date experimentale care aduc argumente şi în
favoarea unei codificări temporale, cel puţin în domeniul de frecvenţe inferioare celei de
5.000 Hz.
Codificarea spaţială. Dintre argumentele în favoarea codificării spaţiale a înălţimii
sonore se pot aminti următoarele:
- Prin stimularea urechii cu sunete pure, răspunsul maxim corespunde unei localizări
precise pe membrana bazilară, frecvenţele joase fiind situate în apropierea apexului, iar cele
înalte lângă fereastra ovală.
- Pentru fiecare fibră a nervului auditiv între localizarea fibrei în nervul auditiv şi
frecvenţa caracteristică pe care acesta o transmite există o legătură strânsă. Fiecărui sunet pur îi
corespunde un număr de fibre ale nervului auditiv, precis localizate şi, în funcţie de intensitatea
sunetului, aria caracteristică de excitare cuprinde un număr mai mic sau mai mare de fibre.
- În favoarea codificării spaţiale pledează aşa-numitele “sunete ale lui Zwicker”. Zwicker
a descoperit că, în urma ascultării prelungite a unui zgomot din al cărui spectru au fost înlăturate
cu ajutorul unui filtru anumite benzi de frecvenţă, apare un efect asemănător cu cel întâlnit în
cazul vederii. La încetarea zgomotului, subiectul percepe un sunet “fantomă” care conţine
frecvenţele care fuseseră eliminate prin filtrare. Totul se petrece ca şi cum neuronii care au fost
solicitaţi un timp mai îndelungat au “obosit”, iar neuronii corespunzători frecvenţelor lipsă îşi
păstrează activitatea spontană obişnuită.
CURS DE BIOFIZICĂ 113

Aceste informatii sunt suplimentare

Codificarea temporală. Există unele argumente în favoarea unei codificări temporale a înălţimii tonale.
Astfel, sub acţiunea unui sunet pur, mişcarea oscilatorie a membranei bazilare are aceeaşi frecvenţă cu cea a
sunetului, iar aceasta se traduce într-o acţiune periodică de frecvenţă ν asupra celulelor ciliate. Fibrele nervului
auditiv care primesc semnalul acustic de la celulele ciliate interne transmit trenuri de potenţiale de acţiune corelate
1
cu perioada T = ν a sunetului pur. Acest proces pare a fi în legătură cu capacitatea urechii umane de a percepe o
calitate a sunetelor care a fost numită “croma”. Două sunete pure al căror raport de frecvenţe este 2, deci care
sunt separate printr-o octavă, sunt percepute ca similare sau chiar identice. Persoane care pot identifica o notă
muzicală izolată pot uneori să confunde două note care sunt separate printr-o octavă, ca şi cum le-ar recunoaşte pe
baza calităţii de croma. Pe de altă parte, chiar pentru o persoană fără o educaţie muzicală specială, o melodie
formată din sunete pure este uşor de recunoscut atunci când este interpretată cu o octavă mai sus sau mai jos, dar
nu şi dacă intervalele pentru care a fost transpusă sunt altele decât octava. Un asemenea efect poate fi explicat
printr-o codificare temporală a frecvenţei în modul următor:
Impulsurile nervoase produse în urma stimulării celulelor ciliate cu un sunet de o anumită frecvenţă
1
ν= se succed pe fibrele nervoase la intervale de timp T, 2T, 3T etc. Impulsurile produse de un sunet cu
T
2
frecvenţa 2ν = T se vor succeda la intervalele de timp , T,3
T T
, 2T, etc. Sunetele de frecvenţă ν şi 2ν vor avea
2 2
în comun succesiunea de impulsuri la intervalele de timp T, 2T etc. Această caracteristică comună a propagării
impulsurilor ar putea sta la baza înţelegerii perceperii notelor cu aceeaşi denumire (de exemplu nota la) din
diferitele octave ca având o anumită similaritate. Un bun muzician recunoaşte intervalele melodice dintre două
sunete succesive în domeniul de frecvenţe 60 - 5.000 Hz. Peste frecvenţa de 5.000 Hz recunoaşterea devine dificil
de realizat. Posibilitatea de recunoaştere a intervalelor muzicale este asociată cu calitatea de croma. Domeniul de
frecvenţe în care se realizează coincide cu cel în care a fost observată transmiterea potenţialelor de acţiune în mod
corelat cu frecvenţa sunetului. Prin urmare intervalul de frecvenţă asociat cu croma este mai restrâns decât cel
corelat cu înălţimea tonală, codificată spaţial.