Continuitatea dintre studiul experimental al atracției și întâlnirea pe calculator în viața

reală.

DONN BYRNE CHARLES R. ERVIN

Universitatea din Purdue Universitatea din Texas

Și JOHN LAMBERTH
Universitatea din Purdue

Ca un test a generalităţii în afara laboratorului a cercetărilor asupra atracției, un

studiu în domeniul întâlnirilor pe calculator a fost efectuat. Un chestionar de 50 de itemi de
atitudini și personalitate a fost dat unui număr de 420 de studenți și 44 de perechi femeie –
bărbat au fost selectate pe baza similarității minime sau maxime a răspunsurilor. Fiecare
pereche a fost prezentată și fiecăreia i s-a dat informații diferențiale despre baza potrivirii
lor și au fost rugați să petreacă 30 de minute împreună la Uniunea Studenților la ‚o
întâlnire la o cola’. După aceea, s-au întors la experimentator și au fost evaluați individual
pe baza unei serii de măsurători. S-a descoperit că atracția a fost relaționată semnificativ
cu similaritatea și cu atracția fizică. Atracția fizică a fost de asemenea relaționată
semnificativ cu evaluări ale dezirabilității ca o persoană cu care te întâlnești, ca un soț/o
soție, și cu atracția sexuală. Atât similaritatea cât și atractivitatea au fost relaționate cu
proximitatea fizică a celor doi indivizi în timp ce vorbeau cu experimentatorul după
întâlnire. Într-o investigație ulterioară, la sfârșitul semestrului, similaritatea și atracția
fizică au fost descoperite ca prezicând amintiri corecte a numelui celui cu care s-au întâlnit,
faptul de a fi vorbit unul cu altul în perioada de la întâlnirea la o cola și dorința de a se mai
întâlni cu acea persoană în viitor.

O problemă cu orice descoperire experimentală, problemă familiară, dar niciodată

rezolvată pe deplin, este măsura în care pot fi generalizate în situații înafara laboratorului.
Pot fi discernate cel puțin trei puncte de vedere în privința acestei probleme. Prima, și
poate cea mai familiar, este generalizarea instantă de la condițiile specifice și adesea
limitate a unui experiment la orice decor ce este câtuși de puțin relaționat cu acesta.
Această tendință este văzută cel mai frecvent la cocktailuri după al treilea martini și la
showuri de televiziune înfățișându-i pe cei care popularizează psihologia. A doua, și
aproape la fel de familiară, este noțiunea că laboratorul este un rău necesar. Este văzut ca
un substitut adecvat al lumii reale, numai în măsura în care reproduce lumea. De exemplu,
Aronson și Carlsmith (1968) au întrebat: ‚De ce, atunci, ne mai deranjăm cu aceste imitații
palide și inventate ale interacțiunilor umane când există tehnici mai sofisticate pentru a
studia chestia reală (pag. 5)?’ Ei enumeră avantajele experimentelor asupra studiului de
teren, dar pun accent pe faptul că experimentele bune trebuie să fie realiste pentru a
implica subiectul și a avea un impact asupra lui. Preocuparea în ceea ce privește realismul
experimental este adeseori exprimată în contextul susținerii unor diferențe calitative între
laborator și lumea reală; se arogă că în procesul de mutare de la simplitate la complexitate,
principiile noi și diferenţe sunt emergente. O a treia, și mai puțin familiară în psihologia
socială și a personalității, este o viziune destul de comună în alte domenii. Cercetările de
laborator nu sunt văzute ca fiind rele neapărat, ci ca o procedură esențială care ne face să

1
ajungem la izolare și la controlul variabilelor și astfel face posibilă formularea unor
principii de bază într-un decor de complexitate redusă. Dacă experimentele reproduc
realistic complexitățile din afara laboratorului, ele furnizează puține avantaje asupra
studiului de teren. Continuitatea este preluată între laborator și lumea de afară, și
complexitatea este văzută ca fiind cantitativă și nu calitativă. Mutarea de la o situație
simplă la una complexă cere cunoștințe detaliate despre variabilele relevante și
interacțiunea lor. Aplicarea și dobândirea tehnologiei depinde de o asemenea abordare.

Privitor la un anumit fenomen psihologic, problema generalizării și aplicării în

afara laboratorului poate fi examinată mai concret. Investigația de laborator a atracției
interpersonale într-o paradigmă de reîntărire (Byrne, 1969) a urmat o strategie în care
efectul unei varietăți de variabile ale stimulului asupra unei singure variabile a răspunsului
a fost punctul central al interesului nostru. S-a dezvoltat un model care tratează toți
stimulii relevanți ca fiind reîntăriri pozitive sau negative de magnitudine diferențială.
Atracția asupra oricărui obiect-stimul (inclusiv o altă persoană) se găsește apoi a fi o
funcție liniară pozitivă a proporției de reîntăriri pozitive cântărite asociate cu acel obiect.
Afirmații cu privire la atitudine au fost cel mai adesea stimuli reîntăriți întrebuințați, dar
alte elemente ale stimulului au inclus variabile de personalitate (ex. Griffitt, 1966),
atractivitatea fizică (ex. Byrne, London & Reeves, 1968), variabile economice (Byrne, Clore
& Worchel, 1966), rasă (ex. Byrne & Ervin, 1969) preferințe comportamentale (Huffman,
1969), evaluări personale (ex. Byrne & Rhamey, 1965), temperatura camerei (Griffitt,
1970a), și stârnire sexuală (Picher, 1966).
Luând în considerare doar una din aceste variabile, similaritatea – disimilaritatea
atitudinii, de ce să nu fie rezonabil să propunem o paralelă directă și imediată între
răspunsurile din laborator și din afara laboratorului? Un motiv este simplu și destul de
evident, dar se pare că deseori este trecut cu vederea. Cercetarea de laborator se bazează
pe izolarea variabilelor astfel că una sau un număr limitat de variabile pot fi manipulate, în
timp ce, dacă este posibil, celelalte variabile ale stimulului sunt controlate. În lumea de
afară, sunt prezenți mai mulți stimuli necontrolați. Astfel, dacă tot ce știe un subiect al unui
experiment despre un străin este faptul că are opinii similare cu ale sale în 6 din 6 chestiuni
politice, străinul va fi agreat (Byrne, Bond & Diamond, 1969). Nu putem, oricum, să
spunem că oricare doi indivizi care interacționează și care sunt de acord pe aceste șase
chestiuni vor deveni repede prieteni deoarece (a) ar putea să nu ajungă niciodată să discute
aceste subiecte și (b) chiar dacă aceste subiecte sunt discutate, șase reîntăriri pozitive pot
deveni o parte nesemnificativă a unei gazde a altor elemente de reîntărire pozitive și
negative în interacțiune. O a doua barieră în calea aplicabilității imediate a unei
descoperiri de laborator stă în natura răspunsului. Este o bună strategie de cercetare
limitarea variabilei dependente (în acest caz, suma celor două scale de 7 puncte), dar
răspunsurile din afara laboratorului pot fi la fel de variate și necontrolate ca și stimuli.
Relația dintre măsurătoarea atracție pe hârtie și alte răspunsuri interpersonale abia începe
să fie explorată (ex. Byrne, Baskett și Hodges, 1969; Efran, 1969). O a treia barieră stă în
natura relației investigate. Dintr-un număr de motive practice, studiul de laborator al
atracției este limitat în intervalul său de timp și din acest punct poate fi etichetat în mod
legitim studiul primelor impresii. Dacă determinanții primelor impresii sunt chiar aceiași
cu determinanții unei prietenii lungi, iubiri, sau unei fericiri în căsnicie este o întrebare
empirică și una care necesită multă cercetare.

2
 În vederea acestor bariere către aplicația în afara laboratorului ale descoperirilor
experimentale, cum poate cineva să înceapă aventura inginerească? Cercetarea de față
sugerează o încercare de a căuta o soluție. Mai exact, este creată o situație de întâlnire
limitată, în care barierele către aplicație sunt minimizate. Variabilele independente
identificate în laborator (similaritatea atitudinii, similaritatea personalității și
atractivitatea fizică) sunt variate într-o situație din viața reală și se face o încercare de a
face variabilele să fie proeminente și de a minimiza apariția altor evenimente ale
stimulului. Chiar dacă similaritatea a fost punctul central al unei mari părți din munca
experimentală asupra atracției, descoperirile referitoare la atractivitatea fizică au
demonstrat în mod consistent influența puternică a înfățișării asupra răspunsurilor celor
de sex opus și chiar a celor de același sex. Ambele studii de teren (Megargee, 1956; Perrin,
1921; Taylor, 1956; Walster, Aronson, Abrahams & Rottmann, 1966) și investigații de
laborator (Byrne et al., 1968; McWhirter, 1969; Moss, 1969) au arătat că aceia care sunt
atractivi fizic produc răspunsuri mai pozitive decât cei care sunt neatractivi. Măsurătoarea
răspunsului în laborator a fost reținută astfel încât un punct comun de referință să fie
valabil, dar au fost folosite și variabile de răspuns adiționale pentru a extinde generalitatea
și înțelesul construcției atracției. În final, în acest experiment, interacțiunea a fost deliberat
limitată în timp pentru a rămâne apropiată de o relație de primă impresie. Date fiind
aceste condiții limitate deliberat, s-a propus ca relația pozitivă dintre proporția
reîntăririlor pozitive cântărite și atracție să fie direct aplicabilă unei interacțiuni de
nonlaborator. Mai exact, s-a emis ipoteza că într-o situație de întâlnire pe calculator (a)
atracția este o funcție comună a similarității și atractivității fizice și (b) cu cât este mai
mare măsura în care anumite elemente de similaritate sunt făcute mai proeminente, cu atât
mai mare este relația între similaritate și atracție.
Varietatea de moduri în care similaritatea și atracția ar putea fi investigate într-o
situație de teren ridică o întrebare interesantă de strategie. Trebuie ținut minte că nu există
magie în ceea ce privește efectul de similaritate. Similaritatea nu este eliminată prin pori;
mai degrabă, anumite atitudini și alte caracteristici trebuie să fie exprimate fățiș. Ar fi
relativ simplu de conceput un experiment de întâlnire pe calculator în care să nu fie găsită
niciun efect al similarității. De exemplu, se poate minți asupra gradului de similaritate, și,
într-o interacțiune scurtă, subiecții e posibil să nu descopere decepția. O altă alternativă ar
fi să nu se dea nicio informație despre similaritate și apoi să li se interzică subiecților să
vorbească în timpul întâlnirii. Rezultatele negative în asemenea studii nu ar fi de nicio
importanță ca test, din moment ce sunt dincolo de condițiile limitate ale teoriei. Un alt
studiu posibil nu ar da nicio informație inițială despre similaritate și apoi ar cere o
perioadă de interacțiune mai mare, dar aceasta a fost deja făcută. Adică oamenii în viața
reală fac asta în fiecare zi, și numeroase studii corelate indică faptul că sub asemenea
condiții, similaritatea este asociată cu atracția. Strategia cercetării de față a fost, sincer,
maximizarea posibilității asigurării unui efect precis al atracției similarității într-un decor
din viața reală; în cercetări ulterioare, condițiile limitante ale efectului pot fi determinate.

METODĂ

Chestionarul Atitudine – Personalitate

3
 Pentru a furniza o bază relativ solidă pe care să potrivim cuplurile pentru procesul
de întâlnire, un chestionar cu 50 de itemi a fost construit utilizând 5 variabile. În cercetări
anterioare, un efect de similaritate semnificativ s-a descoperit pentru autoritarism
(Sheffield & Byrne, 1967), represiune – sensibilizare (Byrne & Griffitt, 1969; Byrne,
Griffitt & Stefaniak, 1967), atitudini (Byrne, 1961, 1969), itemii EPPS (date nepublicate
colectate de Donn Byrne și John Lamberth) și conceptul de sine (Griffitt, 1966, 1970b).
Fiecare variabilă a fost reprezentată de 10 itemi aleși să reprezinte cel mai puțin probabile
intercorelații între dimensiuni; argumentarea a fost aici dorința de a maximiza numărul de
răspunsuri la scală independentă pe baza cărora potrivirea se putea baza.

Condiția de străin simulată

Pentru a furniza un nivel de referință pentru similaritate în condiții controlate, o

condiție a străinului simulată a fost pusă în aplicare, în care cealaltă persoană era
reprezentată doar de răspunsurile sale semnificative la chestionarul atitudine –
personalitate. Studiul a fost descris ca o investigație a efectivității procedurilor de potrivire
a organizațiilor de întâlniri pe calculator. Subiecților li s-a spus: ‚În loc de a aranja o
întâlnire propriu-zisă, le dăm cuplurilor informații unuia despre celălalt și le cerem
reacțiile’. Scalele simulate au fost pregătite să arate fie o proporție de .33, fie una de .67 de
răspunsuri similare între străin și subiect. Subiectului i s-a cerut să citească răspunsurile
unui străin de sex opus și să facă o serie de evaluări pe o versiune extinsă a Scalei de
Judecată Interpersonală. Această scală constă 10 scale de 7 puncte. Măsurătoarea atracției
în paradigma experimentală (Byrne, 1969) constă în suma a două scale: plăcerea și
dezirabilității ca partener de muncă. Acest index de atracție variază de la 2 la 14 și are o
siguranță împărțită în jumătate de .85. În plus, patru scale tampon se ocupă de evaluările
inteligenței, cunoștințelor asupra unor evenimente prezente, moralității și corectării
celeilalte persoane. Aceste variabile se corelează în mod pozitiv cu atracția, dar au
antecedente oarecum diferite și sunt incluse în analiză doar ca informații suplimentar. Trei
scale noi, adăugate pentru studiul de față pentru a explora răspunsuri variate sexului opus,
i-au cerut subiectului să reacționeze la cealaltă persoană ca la o potențială persoană cu care
își dă întâlnire, ca un partener de căsătorie și ca atractivitate sexuală. În final, o a zecea
scală a fost adăugată pentru a evalua o variabilă a stimulului, atractivitatea fizică a
celeilalte persoane. În plus, atractivitatea fizică a fiecărui a fost evaluată de experimentator
pe aceeași scală de 7 puncte pe care subiecții s-au evaluat uniul pe altul.

Condiția de Întâlnire pe Calculator

Selecția cuplurilor. Chestionarul atitudine – personalitate a fost dat unui grup de

420 de studenți la psihologie introductivă la Universitatea din Texas. Și fiecare item a fost
evaluat într-o metodă binară. Prin mijloacele unui program special pregătit, răspunsurile
fiecărui bărbat au fost comparate cu cele ale fiecărei femei; pentru orice cuplu dat,
numărul de posibile răspunsuri asortate ar putea varia teoretic de la 0 la 50. Variația
propriu-zisă a fost de la 12 la 37. De la aceste distribuții ale potrivirilor, perechi femeie –
bărbat au fost selectate pentru a reprezenta fie cel mai mare, fie cel mai mic număr de
răspunsuri asemenea. A mai existat o restricție ca bărbatul să fie la fel de înalt sau mai
înalt decât femeia. Din perechile rezultate, câteva au fost eliminate deoarece (a) unii dintre

4
indivizi erau căsătoriți, (b) perechea rezultată era mixtă din punct de vedere rasial sau (c)
din cauza unui eşec în a continua experimentul. Cei 88 de subiecți rămași au format 24 de
perechi foarte similare, ale căror proporție de răspunsuri similare a variat de la .66 la .74,
și 20 de perechi mai puțin similare, ale căror proporție de răspunsuri similare a variat de la
.24 la .40.
Nivele de proeminență a informațiilor. Experimentul a fost efectuat cu câte o
pereche selectată pe rând. În camera experimentală, ei au fost introduși unul celuilalt și li
s-a spus:

‚În ultimii ani, a existat foarte mare interes în fenomenul întâlnirilor pe calculator
ca mijloc pentru studenți de a se întâlni unul cu altul. În prezent, încercăm să învățăm cât
de mult se poate despre variabilele care influențează reacțiile unui individ la celălalt.’

Pentru a crea nivele diferențiate de proeminență cu privire la elementele potrivirii,

subiecților din condiția proeminentă li s-a spus:

‚Mai devreme în acest semestru, unul dintre formularele – test pe care le-ați
completat a fost foarte asemănător cu cele folosite de unele organizații de întâlniri pe
calculator. Pentru a vă reîmprospăta memoria cu privire la acest test și la răspunsurile pe
care le-ați dat, vă vom ruga să petreceți câteva minute uitându-vă peste întrebări și la
răspunsurile la ele.
Răspunsurile a câteva sute de studenți au fost plasate pe cartele IBM și introduse în
computer pentru a determina numărul de răspunsuri asemenea la cele 50 de întrebări
pentru toate posibilele perechi între studente și studenți. Potrivit computerului, voi doi ați
dat aceleași răspunsuri la aproximativ 67% (33%) din întrebări.’

În condiția neproeminentă, li s-a spus:

‚Imaginați-vă pentru scopul acestui experiment că ați aplicat pentru una dintre
organizațiile de întâlniri pe calculator și ați completat unele dintre formularele lor. Apoi,
imaginați-vă că ați fost anunțat că, conform computerului, vă potriviți aproximativ la 67%
(33%) din factorii considerați importanți’

Apoi tuturor subiecților li s-a spus:

‚Pentru experimentul nostru am vrea să creem o situație oarecum asemănătoare cu

cea a unei întâlniri pe calculator. Adică ați răspuns la o serie de întrebări, computerul a
indicat că voi doi ați dat aceleași răspunsuri la unele dintre întrebări și acum am vrea ca
voi să petreceți puțin timp împreună obișnuindu-vă unul cu altul. Mai exact, vă cerem să
petreceţi următoarele 30 de minute împreună la ‚o întâlnire la o cola’ la Uniunea
Studenților. Iată 50 de cenți pentru a-i cheltui pe ce vă doriți. Sperăm să învățați cât mai
multe unul despre altul în următoarea jumătate de oră deoarece veți fi întrebați câteva
lucruri despre celălalt când vă întoarceți.’

Măsurătorile atracției. Când s-au întors de la întâlnire pentru a primi instrucțiunile

finale, a fost obținută o măsurătoare discretă a măsurătorii atracției: distanța fizică dintre

5
cei doi subiecți în timp ce stăteau în fața biroului experimentatorului. Distanța a fost notată
pe o scală simplă variind de la 0 (atingerea reciprocă) la 5 (poziționarea la colțuri opuse ale
biroului). Subiecții au fost apoi separați și au fost rugați să evalueze persoana cu care s-au
întâlnit pe Scala Judecății Interpersonale.
Măsurători ulterioare. La sfârșitul semestrului (la 2-3 luni după întâlnire), a fost
posibilă localizarea a 74 din cei 88 de subiecți originali care au dorit să răspundă la cinci
întrebări adiționale. Fiecare a fost rugat să scrie numele celei/celui cu care s-au întâlnit și
să indice dacă au mai vorbit de la experiment, dacă s-au mai întâlnit de la experiment sau
dacă o întâlnire era dorită sau plănuită în viitor. În final, fiecare a fost întrebat dacă
evaluarea întâlnirii a fost influențată mai tare de atractivitatea fizică sau de atitudini.

REZULTATE

Condiția de străin simulată

Răspunsurile la atracție a celor două condiții de străin simulate 4 care au fost

efectuate separat de experimentul de întâlnire pe calculator sunt arătate în Tabelul 1.
Analiza variației a indicat că variabila similarității a produs singurul efect semnificativ (F
= 4.00, df = 1/46, p = aproximativ .05). [ 4Inițial, planul a fost să efectuăm grupurile de
străin simulat imediat după grupurile de întâlnire pe calculator. O descoperire neaşteptată
a fost că aproape toate răspunsurile au fost pozitive și că subiecții au fost îmbrăcați mai
atractiv decât este normal printre studenți într-o sesiune experimentală. Din evidențele
olfactive povestite, chiar și nivelul parfumului și a loțiunii de ras a fost mai ridicat. În
retrospectivă, a părut clar că datorită faptului că studiul asupra întâlnirii pe calculator a
fost larg discutat și deoarece acest experiment a fost atât de etichetat, o majoritate
copleșitoare de 34 de subiecți se așteptau să meargă la o întâlnire ca parte a sarcinii lor. A
devenit apoi necesar să refacem grupurile de străin simulat la sfârșitul semestrului, când
așteptările de întâlnire se diminuaseră. Cele două niveluri de similaritate au fost realizate
sub două titluri experimentale diferite, ‚Întâlnirea pe calculator’ și ‚Procese de Evaluare.’
Datele raportate în această lucrare sunt din aceste ultime două experimente.]

Asupra itemilor rămași a Scalei Judecății Interpersonale, singurul alt efect

semnificativ de similaritate a fost asupra evaluării inteligenței (F = 7.30, df = 1/46, p < .01).
Destul de interesant, au existat câteva diferențe între experimentele etichetate diferit pe
ceilalți itemi ai Scalei Judecății Interpersonale. Mai multe răspunsuri pozitive au fost date
în experimentul ‚întâlnirii pe computer’ decât în experimentul ‚proceselor evaluative’ cu
privire la cunoașterea evenimentelor curente (F = 8.07, df = 1/46, p < .01), ajustării (F =
6.10, df = 1/46, p < .02), și cu privire la dezirabilitatea ca un partener de mariaj (F = 6.57,
df = 1/46, p < .02). Itemul de atractivitate sexuală a produs un efect de interacțiune
semnificativ (F = 4.93, df = 1/46, p < .03), cu străinul disimilar evaluat ca fiind mai atractiv
sexual în experimentul de întâlnire pe calculator și cu străinul similar ca fiind mai atractiv
sexual în experimentul proceselor evaluative. În timp ce aceste ultime descoperiri sunt
gratuite, ele sugerează importanța variațiilor minore în contextul stimulului și
sensibilitatea itemilor Scalei Judecății Interpersonale la asemenea variații.

Prezicerea atracției în condiția de întâlnire pe calculator.

6
 Răspunsurile de atracție pentru subiecții femei și bărbați la două nivele de
proeminență a informației și două nivele de similitudine a răspunsului sunt arătate în
Tabelul 2. Analiza variației a indicat că singurul efect semnificativ este acela a proporției
de răspunsuri similare (F = 13.67, df = 1/40, p < .001). Încercarea de a face stimulii
asemenea să fie proeminenți în mod distinctiv nu a afectat atracția, și nu au existat
diferențe în funcție de sex.
Cealaltă variabilă ce s-a așteptat să influențeze atracția a fost atractivitatea fizică a
celui/celei cu care s-a ieșit la întâlnire. Este interesant de notat în condiția de străin simulat
că în timp ce manipularea similarității a influențat atracția, nu a avut niciun efect asupra
ipotezelor cu privire la atractivitatea fizică a celeilalte persoane (F < 1). Astfel, datele în
condiția de întâlnire pe computer care au indicat că o relație între atractivitate și atracție
ar apărea ca rezultat al efectului primei asupra celei de-a doua. Două măsurători ale
atractivității au fost disponibile: evaluări ale experimentatorului când subiecții au ajuns
prima dată și cele ale fiecărui subiect asupra persoanei cu care s-a întâlnit, după
interacțiunea lor. Corelația dintre aceste două măsurători a fost semnificativă; corelația
dintre evaluările experimentatorului asupra subiecților de sex masculin și evaluările
femeilor asupra persoanelor cu care s-au întâlnit a fost de .59 (p < .01) și între evaluările
experimentatorului asupra femeilor și evaluările bărbaților asupra celor cu care s-au
întâlnit a fost de .39 (p < .01). După cum se poate aștepta, propriile evaluări ale subiecților
s-au dovedit a fi prezicători mai buni decât au fost evaluările experimentatorului. În
Tabelul 3 sunt arătate aceste corelații dintre evaluările atractivității fizice și răspunsurile
Scalei Judecății Interpersonale care au fost conforme pentru ambele sexe.
Astfel, prima ipoteză a fost clar confirmată, dar nu a existat nicio susținere pentru a
doua ipoteză.
Cu privire la predicția atracției, a părut posibil ca o combinație de variabile ale
similarității și atractivității să furnizeze informațiile optime. În Tabelul 4 sunt arătate
răspunsurile din punctul de vedere al atracției către persoanele cu care s-au întâlnit și au
fost atractive (evaluări de la 5 la 7) și neatractive (evaluări de la 1 la 4) la două nivele de
similaritate a răspunsului. Pentru ambele sexe, fiecare dintre cele două variabile
independente a afectat atracția. 5[5Folosirea termenului de ‚variabilă independentă pentru
atractivitatea fizică poate fi o sursă de confuzie. În acest experiment, nu a existat nicio
manipulare a înfățișării fizice, dar atractivitatea a fost conceptualizată ca unul dintre
stimulii ce au determinat atracția. În alte experimente, atractivitatea a fost cu succes
manipulată ca o variabilă independentă (ex. Byrne et al., 1968; McWhirter, 1969; Moss,
1969). În absența vreunei dovezi că atracția determină percepția atracției fizice (și câteva
dovezi împotrivă), pare rezonabil să considerăm atractivitatea ca o variabilă antecedentă în
studii ca cel de față sau cel al lui Walster et al. (1966).] Variabilă atractivității fizice a fost
semnificativă atât pentru bărbați (F = 3.85, df = 1/39, p < .05), cât și pentru femei (F =
10.44, df = 1/40. P < .01). Cel mai pozitiv răspuns în fiecare caz a fost către persoanele cu
care s-au întâlnit, atractive similar, iar cel mai puțin pozitiv răspuns a fost cel către
persoanele disimilare inatractive. O analiză adițională nu a indicat nicio relație între
atractivitatea fizică proprie a unui individ (după cum a fost evaluată de către cel/cea cu
care s-a întâlnit) și răspunsul la atractivitatea fizică a celeilalte persoane.

7
Alte efecte de similaritate și atractivitate.

Asupra unor itemi adiționali de pe Scala Judecății Interpersonale, similaritatea a

părut să aibă un efect pozitiv semnificativ asupra evaluărilor inteligenței celui/celei cu care
s-au întâlnit (F = 4.37, df = 1/40. P < .05), dezirabilitatea ca persoană cu care să ai o
întâlnire (F = 8.92, df = 1/40, p </01), și dezirabilitatea ca partener de căsnicie (F = 4.76, df
= 1/40, p < .05).
Cea mai simplă și mai puțin indiscretă măsurătoare a atracției a fost proximitatea
celor doi indivizi după întâlnire, în timp ce primeau instrucțiunile finale ale
experimentului. Dacă distanța fizică poate fi considerată un index alternativ al atracției,
aceste două variabile independente ar trebui corelate. Pentru femei, corelația a fost -.36 (p
< .01) și pentru bărbați, -.48, (p < .01); în oricare din aceste cazuri, cu cât a fost mai mare
gradul de agreere al partenerului, cu atât mai aproape au stat aceștia. Un alt mod de a
evalua variabila proximității este determinarea a dacă aceasta este influențată de aceleași
variabile independente ca măsurătoare de pe hârtie. Pentru ambele sexe, separarea fizică s-
a corelat - .49 (p < .01) cu similaritatea. Altfel, cu cât mai similare erau cuplurile, cu atât
mai aproape stăteau. Pentru că similaritatea și proximitatea sunt în mod necesar identice
pentru fiecare membru al perechii, nu este posibil să determinăm dacă femeile, bărbații
sau ambele sexe sunt responsabile pentru relația de similaritate – proximitate. Când
măsurătoarea atractivității fizice a fost examinată, oricum, au fost dovezi indirecte că
proximitatea în această situație a fost controlată mai mult de bărbați decât de femei.
Pentru femei, nu a existat nicio relație între evaluările înfățișării bărbatului și separarea
fizică (r = -.06). Pentru bărbați, corelația a fost -.34 (p < .05).
În investigația de după, de la sfârșit de semestru, 74 dintre cei 88 de subiecți
originali au fost disponibili și dornici de a participa. Pentru această analiză, fiecare subiect
a fost plasat în una din trei categorii în funcție de cele două variabile ale stimulului
similarității și atractivității. Pe baza acelorași diviziuni ce au fost folosite în analiza din
Tabelul 4, subiecții au fost fie într-o condiție de similaritate ridicată cu un partener atractiv
fizic, într-o condiție de similaritate redusă cu un partener fizic inatractiv sau într-o condiție
mixtă de ridicată – scăzută sau scăzută – ridicată. Pentru a maximiza efectul posibil,
analiza de frecvență a fost folosită în compararea celor două grupuri omogene (N = 40). 6[6
Când cei 33 de indivizi heterogeni cu privire la similaritate și atractivitate au fost
incluși în analiză, s-au simțit la mijloc între grupul similar – atractiv și disimilar –
inatractiv pentru fiecare item. Nivelele de probabilitate au fost consecvent reduse la .02
nivelul de aducere aminte a numelui celui/celei cu care s-au întâlnit și .10 nivelul itemilor
asupra discuției și dorinței de a se întâlni.] Ca răspuns la întrebarea despre numele
celei/celui cu care s-au întâlnit, cu cât condițiile stimulului au fost mai pozitive la timpul
întâlnirii, cu atât mai posibil a fost ca subiectul să-și amintească numele corect (χ2 = 8.47, df
= 1, p < .01). Cu privire la discuția cu celălalt individ în perioada de după experiment,
relația a fost din nou semnificativă (χ2 = 4.95, df = 1, p < .05). Același efect a fost găsit cu
privire la dacă individul ar dori sau nu să se întâlnească cu cealaltă persoană în viitor (χ2 =
5.38, df = 1, p < .05). Singura întrebare de după care nu a arătat niciun efect semnificativ
pentru manipularea experimentală a fost aceea ce avut de-a face cu întâlnirea propriu-zisă;
deși acolo, se poate nota că singurele întâlniri au fost raportate de subiecții din condiția de
similaritate ridicată, atractivitate ridicată.

8
 Singură altă întrebare din chestionarul de după a reprezentat o încercare de a afla
dacă subiecții pot verbaliza cu acuratețe stimulii la care răspunseseră. Din 74 de
respondenți, o treime au indicat că atât atitudinea, cât și atractivitatea fizică au determinat
răspunsul lor la partener, în timp ce o șesime din subiecți au simțit că nu au răspuns la
niciuna din aceste variabile. Cu jumătatea de eșantion rămasă, a apărut o diferență
interesantă între sexe. Atractivitatea fizică a fost identificată ca fiind cel mai important
stimul de către 14 din cei 18 bărbați, în timp ce atitudinile au fost văzute ca cel mai
important stimul de 16 din cele 19 femei (χ2 = 14.30, df = 1, p < .001). Subiecții de față au
părut să fi acceptat observația lui Bertrand Russell că ‚În mare, femeile tind să îi iubească
pe bărbați pentru caracterul lor, în timp ce bărbații tind să iubească femeile pentru
înfățișarea lor.’ În contrast cu aceste sentimente verbale, se poate nota că atractivitatea
fizică a partenerului/ei a corelat .60 cu răspunsurile la atracție ale femeilor și doar .39
printre bărbați. O analiză mai detaliată a comparat efectul similaritate – atracție și efectul
atractivitate – atracție pentru acei subiecți care au indicat una sau mai multe variabile a
stimulului ca fiind mai importantă/e. Efectul de similaritate – atracție nu a diferit între cele
două grupuri (z < 1). S-a raportat anterior că conștiința similarității nu este o componentă
necesară a efectului similarității (Byrne & Griffitt, 1969). A existat, oricum, o diferență în
efectul de atractivitate. Pentru subiecții ce au identificat atractivitatea ca fiind
determinantul major, atractivitatea fizică a corelat .63 (p < .01) cu răspunsurile la atracție;
pentru subiecții ce au identificat similaritatea ca fiind determinantul major, atractivitatea a
corelat -.04 (ns) cu atracția. Diferența a fost una semnificativă (z = 2.16, p < .05).

CONCLUZII

Poate cel mai important aspect al descoperirilor de față este dovadă care indică
continuitatea dintre studiul de laborator al atracției și manifestarea în condiții de teren. Cel
puțin la fel de operaționalizate în investigația de față, variabilele ca atractivitatea fizică și
similaritatea atitudinilor și caracteristicilor personalității s-a găsit că influențează atracția
într-o manieră foarte previzibilă.
Descoperirile cu privire la măsurătoarea distanței fizice sunt importante în două
privințe. Prima, ele furnizează mai multe dovezi că proximitatea voluntară este o
măsurătoare utilă și indiscretă a atracției interpersonale. A doua, validitatea și
generalitatea conceptuală a măsurătorii pe hârtie a atracție dată de Scală Judecății
Interpersonale este foarte sporită. Relația semnificativă între două astfel de măsuri –
răspuns diferite este confortabilă pentru utilizatorii oricăreia dintre ele. În plus, procedura
de după a furnizat dovezi al efectului de durată al manipulărilor experimentale și a relației
măsurilor de atracție la astfel de răspunsuri diverse ca amintirea numelui partenerului și
angajarea într-o conversație în săptămânile de după terminarea experimentului.
Imposibilitatea de a confirma a doua ipoteză este oarecum enigmatică. Este posibil
că procedurile prezente, făcute să varieze proeminența elementelor similarității, au fost
inadecvate și ineficiente, că replicile comportamentale propriu-zise la similaritate și
disimilaritate au fost suficient de puternice pentru a nega efectele manipulării
experimentale sau că ipoteza a fost incorectă. Nu există nicio bază în experimentul prezent
cu ajutorul căreia să decidem dintre aceste alternative.
În concluzie, trebuie accentuat că continuitatea izbitoare a fost demonstrată în
experimente folosind materiale pe hârtie pentru a simula un străin și pentru a măsura

9
atracția (Byrne, 1961), prezentări audio și audiovizuale mai realiste ale persoanei stimul
(Byrne & Clore, 1966), confruntări dramatice elaborate în care un confederat
portretizează persoana stimul (Byrne & Griffitt, 1966) și un experiment cvasi – realist, ca
cel de față, în care doi străini autentici interacționează și în care măsurile de răspuns includ
comportamente nonverbale. Asemenea descoperiri sugerează că încercări de mutare
înainte și înapoi între artificialitatea controlată de laborator și decorul natural necontrolat
sunt realizabile și indică aplicațiile potențiale ale cercetării atracției de bază într-o varietate
de probleme interpersonale.

10