Țiganiada

de ​Ion Budai Deleanu

(...) De când Tandaler bucate-adusă,
Tot în jocuri, în cântări ș-ospețe
Multe zile vesele petrecusă,
Iară cele mai de vârstă fețe
Tot întins sfătuiea cum să facă
Rânduială-în țara lor săracă.

Însă din acele sfaturi toate

În urmă nu să-alegea nimică,
Căci, care cum vinea, pe-apucate,
Necăutând alta numa să zică
Și el ceva, sau bine sau rău,
Spunea de-împrotivă sfatul său.

Unul zicea că nu-i trebuință

De-a face vreo rânduială-în țară
Căci, după direapta socotință,
Toată rânduiala-i o povară
Și nu s-ar cădea să să supună
Ei nimene de voie bună.

„Rânduiala-i bună păntru hăi mari

(Zicea) ce-în frâu țin pă hăi mai mici,
Păcum păntru vozi, vornici, spătari,
Logofeți, visternici și păharnici,
Care prin rânduială sânguri
Iau și-împart a țării venituri."​[1]

Altul striga: „Ba să hie-în țară

O tocmală, dar' nu dă hele
Care nu plătesc nice o piară
Putrădă, dar cării pe su stele
Asemenea-alta să nu mai hie,
Că-amintrele faceți nebunie.

Adecă să him toți de preună

Țărani sau boieri făr' osăbire;
Asta-i rânduiala ha mai bună!...
Toți avem ahălaș' trup și fire,
Toți dară-asemene vrednicie
S-avem într-a noastră țigănie."

Era și care poftea pe-un vodă

Ș-un divan cu toată boierimea,
Pentrucă-așa fu pănă-acu modă,
De care mândra țigănie
Nu să cade să să depărteze,
Ci mai vârtos are să-i urmeze.​[2]

Unii poftea ca nice-un sărac

Să nu fie-în țara țigănească,
Alții, ca de bir și dare-în veac
Nimic să nu să mai pomenească.
Ceștea, ca nice-o slujbă să fie,
Ceia, ca-alții să le lucre moșie!...

Destul că nu-i acea minunată

Părere-a minții buiguitoare
Care să nu fie fost lăudată
Într-acea pre cinstită-adunare;
Dar' ce folos... când ce-astăzi le plăcea,
Aceaiaș mâne toți o hulea!​(...)

Barorèu, unul din delegați,

Să sâli cu multă-învățătură
Ca să-arete celor adunați,
Din istorie și din Scriptură,
Cum că stăpânia monarhică
Este dintru toate mai harnică.

„Unul este-adevărul (el zisă),

Un Dumnezieu, un suflet, un soare
(Precum și mândru Solomon scrisă).
Deci numai o vâlvă stăpânitoare
Și-împărăția unui să fie
Ș-întru d-alba noastră țigănie.

Cea prenaltă vecinică ființă

Ne-au dat pildă-în toate vederată,
De-a cunoaște sfânta sa voință.
Însăș' mama natură ne-arată
Că toată chivernisirea bună
Vine și spânzură dintr-o mână.

Cum trupul omenesc un cap are,

Care poartă și povățuiește
Toate celelalte mădulare,
Așa noi voind înțălepțește
A tocmire-o dreaptă stăpânire,
Un cap s-așezăm de temelie;​[3]

Adecă trupul cetățenesc

 Prin sângur unul să să cârmeze,
Așa, buni bărbați, vă sfătuiesc,
Și de-ar fi pănă mâne să vă-ureze
Cineva pentru-altă stăpânire,
N-eți afla mai bună, după fire.

Unde unul trebile direge,

Toate merg în bună rânduială:
Voia lui pentru toți este lege,
La toți e poruncă-a lui clipeală,
Toate-orânduielile făcute
Să duc în fârșit lesne și iute.
(...)
Acel pe care-ursita neblândă
L-au predeștinat ca să slujască,​[4]
Au n-are el mai multă dobândă
Când unui a șerbi să voiască
Decât la mai mulți? Pentru ce dară
Să voim noi mai mulți domni în țară?

Precum n-au fost niciodinioara

Mulțimea bună sfătuitoare,
Așa ș-aristocrația, doară
Încă și mai păgubitoare
Totdeuna fu pentru cetate
Ș-întru societățile toate.

Care-au cetit istoria vechie

De la-început, din epoca-întie,
Sau de la cea mai dintii părechie,
Când încă nu era vreo domnie,
Va băga de samă că-într-întii
Era numa părinții și fii.​[5]

Adecă stăpânia firească

Care-au părinții-asupra fiilor.
Astă-oblăduire părintească
Nu era pusă de nici un sobor,
Ci cădea fără de-împrotivie
Pre cel mai bătrân din familie.

Atuncia, prin legături de sânge

Și prin de-aproape frățietate
Era supuși fără de-a să plânge
Oamenii, supt astă-autoritate,
Unei, ceii mai bătrâne fețe,
Și să chivernisea cu binețe.
Iar' după ce foarte să mulțiră,
La familiile deosăbite
Legături de sânge să răciră,
Frățietăți fură răslățite,
Apoi fără-enèrghie rămasă
Ș-această stăpânie de casă.

Pentru că dreptul celui mai tare

Începu cu dârza volnicie
A face-un feliu de domnie care
Să chiamă-anárhia, pe grecie:
O idră cu capete mai multe
Ce nici unul de-altul vra s-asculte.

Această namilă sângeroasă

Lung răzvrăti neamul omenesc,
Păn' prin o tâmplare norocoasă,
Prin un sfat de obște bărbătesc,
Pământenii de vrajbe-obosiți
De-a-și face pravile fură sâliți.

Note:
1. Dintru aceste socoteli să vede că bine au zis oarecând neștine, că nu este așa de fără minte
socotință în lume, care să nu fie avut patronul ș-apărătoriul său.
a)​ Preadevărat! că multe foarte sunt socotințe de acel feliu, care certate bine, după arătarea minții
ceii mai lămurate, s-află în urmă că sunt himere și izvodiri buiguitoare; și totuș, să primesc de
neamuri întregi! Alitofilos.

2. Curios lucru! Deac' ar fi toți boieri, cine ar fi atunci slugă? Mândrilă.

a)​ Numa să fiu eu boieriu, sluga să află îndată, pe bună leafă. Onoch.
b) C​ ă nu-i așa, vere! Căci cându-s toți boieri, atuncia nu poți avea alt slugă
fără pe boieriu; însă care-i boieriu ca și tine, nu va merge să slujască la altul. Idiot.
v)​ Mi să pare că aceasta-i totuna: ori să fie toți țărani, ori toți boieri; osăbirea este numa întru
numire. C. Criticos.

3. Baroreu adecă grăiește pentru monarhie sau stăpânia unui și ia dovada sa din fire, zicând că firea
întru toate ne-arată că toată oblăduirea bună stă întru o putere cârmuitoare și nu întru mai multe;
precum zice că capul la om cârmuiește toate celelalte mădulări, așa și întru o țară, numai unul să
fie care cârmuiește, iar nu mai mulți. M. P.

4. Predeștinat​ este cuvânt lătinesc, și poetul ne având asemene cuvânt romănesc ca să-ș tălmăcească
gândul său, au împrumutat de la lătenie. Acest cuvânt va să zică: ​mai nainte orânduit sau hotărât
spre ceva.​ Deci va să zică poetul cu alte cuvinte: a cărui este ursita să slujească, acel mai bucuros
voiește a sluji unùi decât la mai mulți. C. Filologos.

5. Baroreu începe tocma de la Adam și Eva, și zice: istoria vremilor ne arată că la epoca (adecă
începutu vremii) întie a neamului omenesc, n-au fost nice o stăpânie pe lume, numa stăpânia
firească ce au părinții asupra fiilor săi; atuncia fiind toți cei mai mici supuși din firea celui mai
bătrân, bucuros să supunea și cu voia lor, fiind între dânșii și legătură de sânge, căci să oblăduiea
de cătră cel mai bătrân părintește și cu blândețe. Iară, după ce oamenii să mulțiră pe fața
pământului, atunci și familiile să înmulțiră, că să născură feciori din feciori și din nepoți
strănepoți; acestor strănepoți le era mai aproape tatul lor și frații, decât strămoșul și al triile veri;
deci mearsă răcindu-să legătura de sânge întru dânșii, și iară să împărțiră în mai multe familii
părințești. Atunci (zice Baroreu) începu ​dreptul celui mai tare​, adecă dreptatea mergea după tărie,
căci cel mai tare făcea ce-i plăcea și nime nu putea să-l contenească, nefiind încă legile; iar' vâlfa
părintească rămasă fără enèrghie (putere). M. P.