Se dă textul:

Stătea nucul cela nalt și zâmbăreț, cu o aripă de gard la subțioară - și, cum mă zărea, șoptea
blajin:
- Las că-i bine, Ioane...
Era bine, firește, cu toate că nu prea înțelegeam ce înseamnă pentru dânsul bine.
De unde s-a luat nucul la noi în ogradă, nu știu. Nu știa nici mama, nici tata. Poate l-a sădit
vreun bunel, vreun străbunel, poate... Da, se poate că nici nu l-a sădit nimeni – a văzut
ograda noastră, i-a plăcut și a venit la noi să crească...
Apoi venea primăvara și-i aducea nucului un rând de straie nou-nouțe. Nucul își desfăcea
poalele, dregându-și șoapta și asculta cum se miră trecătorii, contenind pe lângă poarta
noastră:
- Bre, bre! Ia ce haiduc verde are Pentelei!
Era o zi de primăvară. Nucul abia își potrivise pe umeri o haină nouă și frumoasă cum n-a
mai avut alta. Am venit să-mi iau rămas bun, dar nucul stătea mort în picioare și nici o
frunză nu fremăta în împărăția verde...
Sărmanul nucul, îl durea că rămâne, îl durea că mă duc... Stătea mut, urmărindu-mi fiecare
suflare, fiecare gând, fiecare pas.
Încerca să mă uite, să nu mă vadă, să nu mă știe, iar de sub poalele lui verzi mă urmărea
frumoasa mea copilărie cu ochii plânși.
Și când a fost să deschid ultima oară portița, pentru ca să nu mai vin s-o închid înapoi, un
șopot moale ca un fior a pornit printre frunzele nucului:
- Bine, măi Ioane... Drum bun și las c-o să fie bine...
(...) Tata a scos nucul. Cică îmbătrânise și nu mai rodea. Și chiar dacă aș vrea, nu pot crede,
fiindcă nucul cela mai trăiește și azi. L-am purtat toți anii împreună cu mine. Ca și altădată,
atunci când mi-i greu și când mi-i bine, când încep ori duc la capăt ceva, aud alături șoapta
lui blajină:
- Bine, Ioane... Să știi că-i bine...
Realizează un eseu structurat de două pagini în care să prezinți relația naratorului cu
nucul, copacul destinului său, așa cum reiese dinfragmentul dat.

În eseu vei ține cont de:

- Simbolistica generală a nucului;

- Aspectul nucului, așa cum este prezentat în fragment, comentând și metafora ”ce haiduc
verde are Pentelei”;
- Stabilirea, prin exemplificare, a stărilor de spirit ale naratorului declanșate de copacul
de nuc;
- Determinarea stării sufletești a nucului așa cum se desprinde ea din fragmentul
subliniat;
- Formularea opiniei proprii cu privire la posibilitatea existenței unei apropieri sufletești
dintre un om și un copac. Argumentare.
Nucul – considerat arborele regalității, fiind parte integrantă a vieții noastre și a vieții lui
Ion. Nucul a stat aproape de el, tot acest timp, ia fost un prieten adevărat care credea în el și
îl sprijinea întotdeauna.

Nucul a fost considerat un simbol al belșugului, avuției și longevității. Din punct de vedere
al naratorului, nucul era mâna dreaptă a lui, un cadou de la natură care l-a ajutat în cele mai
grele momente. Copilăria lui a fost una mai deosebită, datorită lui. În text, aspectul nucului
se modifică o data cu schimbarea anotimpului, când venea primăvara , el “își potrivise pe
umeri o haină nouă și frumoasă cum n-a mai avut alta” .

În text observăm metafora ”ce haiduc verde are Pentelei” , ea ne demonstrează faptul că
primăvara nucul își desfăcea poalele, dregându-și șoapta și asculta cum se miră trecătorii,
contenind pe lângă poarta lor. Anume acest anotimp îi aducea straie nou-nouțe, oprindu-i
din bătrânețea lui și făcândul mai verde, mai frumos, mai umbros și arătos.

Ion însă era o fire mai sensibilă, nucul fiind copacul destinului său. Chiar dacă avea o
copilărie frumoasă, ochii lui erau plânși. Plângea sub nuc, îmbiind adierea vântului. Simțea
căldură, susținere și alinare alături de el. Naratorul declanșează iubire și mândrie față de
nucul “cela nalt și zâmbăreț, cu o aripă de gard la subțioară”.

În decursul anilor, între cei doi s-a format o relație strânsă de prietenie, de familie.
Deoarece Ion a fost nevoit să plece, nucul s-a întristat, a simțit cum lumea lui a fost dată
peste cap, nici n-avea chef să deie din crengi și frunze “sărmanul nucul, îl durea că rămâne,
îl durea că mă duc... Stătea mut, urmărindu-mi fiecare suflare, fiecare gând, fiecare pas”
El avea suflet, chiar dacă era un copac nevinovat avea un suflet atât de mare încât orice
plecare sau orice ignor de-a lui Ion îi provoca durere.

Eu personal, îmi împart durerile, trăirile sufletești, emoțiile cu natura. Când eram copil,
aveam și eu un nuc lângă gard, mare, înalt și zglobiu. Cât de straniu n-ar suna, el mă făcea
fericită. Aveam agățat un scrânciob de el și toată ziua eram în brațele lui. Duceam un
dialog cu crengile lui, îl admiram tot mai mult pe zi ce trece. Dar acum l-am părăsit, uneori
când plec la bunica, mă duc lângă el și îi zâmbesc. El e prietenul copilăriei mele și cu
siguranță poți fi aproape nu doar fizic de un copac dar și sufletește. El niciodata nu te va
trăda, mereu va fi de partea ta, de va asculta și te va primi oricând cu brațele ( crengile )
deschise.