Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CERCETĂRII JURIDICE
- note de curs practic -
Cuvânt înainte
Obiectivele unui asemenea demers didactic le constituie formarea
deprinderilor de investigare ştiinţifică a fenomenelor juridice şi adoptarea
modelului
de învăţare activă. Studenţii vor opera cu principalele metode şi tehnici de
cercetare
juridică, vor construi ipoteze şi modele ipotetice, vor proiecta metodologii de
testare
a acestora.
Într-o manieră sintetică, este oferit suportul teoretic necesar pentru asimilarea
limbajului specific cercetării ştiinţifice, pe baza celor mai importante lucr ări
teoretice consultate.
Pentru fiecare dintre seminariile programate în primul semestru al anului I sunt
propuse planuri tematice, urmărind ca la colocviul sau examenul final,
evaluarea să
se realizeze şi printr-un test grilă, dar, mai ales, prin sus ţinerea public ă a
lucrării
ştiinţifice elaborate în acest semestru.
Apreciem utilitatea acestei discipline încă din primul an de studen ţie, deoarece
capacităţile de investigare ştiinţifică, de redactare şi prezentare oral ă a
rezultatelor
cercetării formate încă din această etapă vor fi utile în realizarea referatelor,
comunicărilor ştiinţifice, dar, mai ales, în elaborarea lucr ării de licen ţă, a
dizertaţiei
de masterat şi a tezei de doctorat.
Olga Duţu
4
METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE
PARTEA I
Cap. 1 Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte
Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiin ţei juridice. Ea
poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode,
tehnici şi
instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care
înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liber ă „ştiin ţa
metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de
investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este
format
din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul
care-ţi
asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia
sunt
în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te las ă s ă te
rătăceşti în
jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.
Metodologia cercetării ştiinţifice (ca de altfel, şi a altor ştiin ţe) este alc ătuit ă
din trei niveluri de metode:
- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiin ţelor;
- metode proprii unui grup de ştiinţe;
- metode specifice fiecărei ştiinţe.
Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiin ţific ă poate fi mai
bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care o
serveşte în totalitatea laturilor acesteia.
Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de
vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a con ştiinţei sociale,
o
componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care
este
definită în cele mai diferite formule. Ştiinţa îşi dezv ăluie conţinutul dac ă vom
spune
că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practic ă”, „o
cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoa ştere care se
ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza c ărora se
elaborează
previziuni ştiinţifice”.
Ştiinţele juridice se împart în:
a. Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică,
concretă, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, istoria
dreptului românesc.
5
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la
drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice
sau
istoria doctrinelor politico-juridice.
b. Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite
categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice,
determinate de
particularităţile relaţiile sociale pe care le reglementeaz ă, constituie criteriul
principal
de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza c ărora se formeaz ă
ştiinţele
juridice de ramură.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în
general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal,
dreptul
funciar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl
ocupă
dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.
Ştiinţa este întotdeauna imperfectă pentru că este drumul general al
cunoaşterii, de la fenomenul practic la esenţă, de la o esenţă mai puţin
profundă la o
esenţă mai profundă, un drum de la simplu la complex, o cunoaştere mai
aprofundată care se aproprie asimptotic de infinit, de adevăr.
O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei fa ţă de art ă; în timp
ce ştiinţa redă realitatea, eliminând orice aspect subiectiv, arta red ă realitatea
obiectivă raportată la om, la subiectivitatea lui.
Orice ştiinţă are zestrea sa, un nucleu paradigmatic şi o structur ă alc ătuit ă din
patru componente:
a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate şi neconfirmate;
c) rezultatele observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma
abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţifice: limbaj, concepte şi no ţiuni;
principii, legi, teorii, axiome confirmate de practic ă;
d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realit ăţii
practice.
Această structură (în special prin componentele c şi d) îi confer ă ştiin ţei
superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comun ă
este
superficială, rod al învăţării prin ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o arm ătur ă
teoretică, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi,
în fine,
are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu
flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie s ă se
subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar aceasta nu
înseamnă că
metodologia este un produs secundar al ştiinţei; metodologia este calea ştiin ţei,
ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaşterii ştiin ţifice.
6
Cap 2. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice
2.0 Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită să
sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi
utilizarea
acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.
Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii:
2.1 Cercetarea ştiinţifică fundamentală
Aceasta este o activitate teoretică sau experimental ă fundamental ă care are ca
scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebit ă
sau
specifică.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocup ă cercetarea
fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor.
2.2 Cercetarea ştiinţifică aplicativă
Reprezintă o activitate de investigare originală în scopul acumul ării de noi
cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic
specific.
Cap 3. Structura instituţională a cercetării ş____________tiinţifice juridice
3.0 Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul Academiei
Române, instituţia supremă, care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile
ei
mari.
Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice
şi de Sociologie există:
3.1. Institutul Naţional de Cercetări Juridice care are în alcătuirea sa un
număr de institute de cercetare ce acoperă o mare parte din sfera cercet ării
ştiinţifice,
cum sunt:
• Institutul Naţional de Cercetări Juridice;
• Institutul de Criminologie şi Criminalistic ă;
• Institutul Naţional de Expertize Judiciare;
• Institutul Naţional de Medicină Legal ă „Mina Minovici”;
• Institutul Naţional de Administraţie;
• Agenţia Naţională Antidrog.
7
3.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul
Ministerului Educaţiei şi Cercetării
Cercetarea ştiinţifică juridică românească s-a extins şi s-a concentrat mult,
începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o dat ă cu crearea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Ea se desfăşoară în universit ăţi publice şi
private, în marile centre universitare cu învăţământ juridic (Bucureşti, Ia şi,
Cluj,
Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii unde înv ăţământul juridic, dup ă
anul
1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat.
De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de tip
fundamental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile
învăţământului, ale
perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ, cât şi nevoile ştiin ţei în
general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă, în înv ăţământul superior, o
pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de extindere, o de ţine şi
cercetarea
ştiinţifică aplicativă.
3.3. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă academică,
aparţinând altor ministere desfăşoară de asemenea, activităţi de cercetare
ştiinţifică
aplicativă în domeniile specifice fiecărui minister.
Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universit ăţi a
Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi de unele edituri şi reviste, în care
se
publică toate realizările ştiinţifice ale cercetătorilor români şi str ăini, aspecte
din
activitatea depusă în fiecare an.
• Revista de studii şi cercetări juridice
• Revista de drept comercial
• Curierul judiciar
• Revista Dreptul
• Pandectele romane
• Revista de dreptul muncii
• Revista de drept penal
• Revista de drept public
• Revista de criminalistică
• Revista de drept comunitar
• Curentul juridic
8
Cap. 4.Etapele metodologice şi principalele lor instrumente
Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În general,
specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consider ă c ă num ărul de etape se
situează
între 3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodologia de cercetare în patru
etape:
• Problematizarea sau percepţia problemei;
• Incubarea (documentarea – învăţarea);
• Iluminarea (explicarea, momentul creativ);
• Verificarea ipotezelor şi concluziilor.
În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape,
însă într-o terminologie diferită, şi anume:
a. alegerea temei de cercetare;
b. documentarea – învăţarea;
c. explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zis ă), cu dou ă
subetape importante: formularea ipotezei (momentul creatorconstructiv)
şi verificarea ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice
(momentul critic – valorizator);
d. redactarea şi susţinerea publică a lucrării.
Cap. 5 Managementul cercetării ştiinţifice
Etapele cercetării ştiinţifice juridice sunt şi trebuie privite nu numai drept
părţi ale metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale
managementului
activităţii de cercetare ştiinţifică.
Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cercetare implic ă
un management al celor care realizează o muncă de creaţie, dar şi pentru c ă
aceasta
se poate realiza individual sau în echipă. Se înţelege că atunci când o lucrare se
desfăşoară doar individual este important ca fiecare cercetător s ă ştie să- şi
conducă
lucrarea cu succes la bun sfârşit. Fiecare trebuie să ştie că trebuie s ă- şi asigure
nu
numai succesiunea etapelor (cu metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea
resurselor
disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de elaborare a lucr ării)
şi în
celelalte resurse materiale, umane şi financiare.
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alc ătuit din patru
subsisteme, între care: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al
metodelor
şi tehnicilor specifice de gestiune.
9
Cap. 6 Alegerea temei de cercetare juridică
6.0 Alegerea temei de cercetare este prima etapa a oricărei investiga ţii
ştiinţifice; ea nu are nimic formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul
lucrării
de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă.
Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau,
de regulă, la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.
6.1. Principii generale de alegere a temei de cercetare:
- temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai
mari;
- temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredin ţate unor
echipe mai mici sau unor persoane individuale;
- cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca
aspiraţie, pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile;
- cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
- riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activit ăţi; alegerea
temei poate majora sau micşora acest risc.
6.2. Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii,
dintre care reţinem:
• cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o tem ă poate s ă
implice un mare volum de documentare – învăţare, iar termenul de realizare
a temei nu-i îngăduie să aprofundeze cunoştinţele necesare;
• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în vederea
alegerii temei;
• înclinaţiile cercetătorului să se potriveasc ă, într-un grad cât mai înalt, cu
cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare;
• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretic ă şi practic ă a temei de
cercetare;
• necesitatea încheierii la termenul stabilit;
• diminuarea riscului în cercetare, în general, şi în alegerea temei, în special,
reclamă ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subestimarea
posibilităţilor cercetătorului de documentare – informare, de analiz ă şi de
verificare a concluziilor.
10
6.3. Teme de cercetare juridică:
Drept procesual penal:
1. Participanţii în procesul penal
2. Probele şi mijloacele de probă
3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal
4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penal ă
Drept administrativ:
1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale
2. Instituţia primarului
3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective
4. Statutul juridic al funcţionarului public
Drept constituţional:
1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România
2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială
3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecembristă
Dreptul Uniunii Europene:
1. Procedura integrării în Uniunea Europeană
2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările dreptului
Uniunii Europene
3. Sistemul juridic al Uniunii Europene
Drept civil – Contractele civile speciale:
1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vânzarecump ărare
2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale
3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică
4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de mo ştenitori legali în
contextul jurisprudenţei actuale
Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile:
1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la structurile Uniunii
Europene
11
2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia revendic ării
imobiliare – consideraţii teoretice şi practice
3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale
4. Răspunderea pentru fapta proprie
Drept penal special:
1. Uciderea din culpă
2. Violarea de domiciliu
3. Traficul de droguri
Drept civil – partea generală, persoanele:
1. Nulitatea actului juridic civil
2. Cursul prescripţiei extinctive
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Dreptul familiei:
1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei
2. Violenţa în familie: soluţii socio-juridice
3. Tutela minorului
Drept comercial:
1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridic ă a societ ăţii
comerciale
2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale încheiate pe
suport electronic
Dreptul penal:
1. Extrădarea în dreptul penal român
2. Concursul de infracţiuni
3. Prescripţia în dreptul penal
Teoria generală a dreptului:
1. Jurisprudenţa ca izvor de drept
2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice
12
Drept funciar:
1. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune
2. Regimul juridic al fondului funciar
Dreptul mediului:
1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător
2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridic ă a apei
Criminologie:
1. Criminalitatea „gulerelor albe”
2. Natura şi cauzele criminalităţii
Penologie:
1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii
2. Reforma sistemului penitenciar român
Cap. 7 Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a
temei
7.0 Este o activitate de management complexă, care are în vedere: stabilirea
subetapelor şi a termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor
cu
termenele parţiale şi cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea
valorificării
potenţialului de creaţie al cercetătorului; o bună gestionare a tuturor resurselor
disponibile; o bună organizare, astfel încât să se evite orice surs ă de majorare a
riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.
Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune
complexă de definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei
componente:
7.1. Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea
temei de cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echip ă,
schiţa proiectului de cercetare cuprinde:
- termenul de predare la beneficiar;
- principalele operaţiuni de documentare – învăţare;
- sursele de informare – documentare importante, greutăţi de ob ţinere, locul
unde se află şi cum pot fi consultate;
- timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.
13
7.2. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea
documentării bibliografice, când cercetătorul ajunge s ă realizeze şi o prim ă
formulare
a ipotezei. Proiectul temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii – cauze care
determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale;
- modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice;
- termenul de redactare a lucrării şi termenul de susţinere public ă;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de
realizare a lucrării;
7.3. Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan
preliminar capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de
explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structur ă a lucr ării
cuprinde:
principalele teze, idei şi concluzii; principalele ipoteze confirmate şi
neconfirmate;
modele de analiză ; argumentaţia teoretică şi practică; argumenta ţia juridic ă şi
social
– politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice; sursele de informare şi
modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii
lucrării:
părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.
Planul definitiv al lucrării se realizează după modific ările care se aduc planului
preliminar. Însă planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etap ă –
redactarea
şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.
Cap. 8 Documentarea bibliografică şi documentarea de teren
8.0 Documentara ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare
ştiinţifică. Ea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiin ţifice
privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt: noţiunile şi
conceptele, în
genere limbajul ştiinţific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele
confirmate
şi neconfirmate; datele şi informaţiile necesare asupra fenomenului din practica
juridică; metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei, formul ării şi
verificării ipotezelor.
Documentarea – învăţarea constituie o latură important ă a crea ţiei ştiin ţifice:
- a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni;
- a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte
interconexiuni.
Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei ştiinţifice; bine
realizată, documentarea – învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de
14
creaţie (iluminare). Ea începe prin consultarea câtorva surse care oferă
informaţii
despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formul ării deciziei de
alegere. Documentarea sistematică, desfăşurată pe întregul front al
problematicii
menţionate, are loc însă după alegerea temei de cercetare.
Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite:
- informaţia ştiinţifică este un produs specific al cercetării ştiinţifice, este o
marfă sub forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adic ă cerere, ofert ă
şi
preţ). Bateson spunea că informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creeaz ă
diferenţă”, adică este o idee care, utilizată corespunzător, creează o alt ă idee; pe
baza
informaţiei ştiinţifice se perfecţionează continuu ştiinţa;
- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile
ştiinţifice necesare învăţării – documentării.
Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte dificil,
deoarece volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi al ţi purt ători) a
crescut
enorm, având de-a face cu o adevărată explozie; cresc disparităţile
terminologice;
multe lucrări nu se publică sau se publică parţial; informaţia ştiin ţific ă este
perisabilă
datorită creşterii cercetărilor ştiinţifice şi perfecţionării calit ăţii informa ţiei
ştiinţifice;
accesul la informaţie este dificil.
Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informa ţia
ştiinţifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care
îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcţii de triere, clasificare, depozitare,
inclusiv
de prelucrare.
Cu toate acestea , beneficiarii sectorului de informare trebuie s ă- şi însu şeasc ă
un minim de cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul
reţelelor de
informare – documentare; să cunoască reţeaua de informare, locul unde se afl ă
şi
serviciile pe care le asigură.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu
documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire
activă
a tuturor informaţiilor procurate despre tema aleasă.
Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importan ţa
prin cele patru etape pe care le cuprinde:
- informare asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare,
locul depozitării);
- culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor,
notarea şi fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;
- studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii
ideilor şi fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi
stabilirea
limitelor şi valorilor în general şi în raport cu tema cercetat ă în special;
- utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub
forma confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze,
metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumentat ă.
15
În concluzie, documentarea – învăţarea este o etapă importantă a cercetării
ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordoneaz ă cercet ării
ştiinţifice a temei alese; etapele documentării – înv ăţării nu sunt rigide, ele se
adaptează şi se diferenţiază în funcţie de domeniu, de temă, de experienţă şi
vocaţia
cercetătorului. Oricât ar fi de importantă, documentarea – învăţarea este cel
mult un
proces de incubare, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea
ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate
aceste
privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiin ţific ă în
ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.
Formele documentării – învăţării:
Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit, complex şi prin
cele trei forme de bază pe care le cuprinde:
- documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi
cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a cea ce au creat înaintaşii din toate
timpurile,
din ţară şi din afara ţării;
- documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea
fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigur ă perspective de
a
contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiin ţei;
- documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate
realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea pân ă la încheierea ei.
8.1. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a
documentării bibliografice.
Surse documentare bibliografice
Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
- documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice
sau neperiodice; (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurispruden ţă);
- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze
documentare;
ghiduri bibliografice;
- documente terţiare, periodice şi, mai ale, neperiodice, rezultate din
prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de
traduceri;
sinteze de referate;
- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet etc.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare
– documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul
acestora
din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se limiteaz ă la
documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul
unor instrumente specifice, astfel:
- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe
materii, existente în toate bibliotecile;
16
- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe
bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucr ării, locul
publicării, denumirea editurii, anul apariţiei şi numărul de pagini;
Fişă bibliografică, 10 cm/14 cm
- etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a
fiecărei surse, ceea ce presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefeţei şi
postfeţei, a bibliografiei, a activităţii autorului, a editurii care o public ă; a
metodei
folosite pentru analiză, a mesajului şi contribuţiei personale a autorului fa ţă de
alte
surse; a grupării după criterii de importanţă a tuturor surselor; elaborarea de
referate
documentare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de
sinteză
(pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte,
adnotări şi
fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficien ţa
cercetării
pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură
idee, pe
o singură faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a
sursei
din care s-a extras conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se
adnotează
pagina de la care s-a extras ideea.
Fişă de idee, 10 cm/14 cm
Diaconescu, Gh., C. Duvac, DREPT PENAL. Partea specială.
Curs. III., Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mare, 2005,
432 p.
Duţu, Olga, RETORICĂ, Constanţa: Ed. Europolis, 2000,
192 p.
p. 173 – manipularea prin minciună şi taxonomia minciunii
17
Fişă de citat, 10 cm/14 cm
Etapa utilizări surselor nu include nici o particularizare special ă fa ţă de
recomandările generale făcute anterior pentru toate formele de documentare.
8.2. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cunoaşterea
fenomenului juridic real, aşa cum se prezintă el în practic ă, în totalitatea
însuşirilor
şi trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte
normative, monografii, studii de caz.
O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, de structură, a
indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor –
factori
independenţi. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organiz ării
prin
efort propriu al cercetătorului (anchete, chestionare).
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţifice:
ele trebuie să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; preg ătirea datelor s ă se
realizeze în raport cu scopul lucrării; datele s ă aibă completitudine.
Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună observare a
datelor; calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului;
ierarhizarea,
agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativ ă şi
calitativă a fenomenului juridic.
Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică,
dacă susţin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; s ă
corecteze
vechea teorie şi să asigure noi enunţuri teoretice, noi concluzii ştiin ţifice.
8.3. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în
toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor teoretice,
conceptuale,
metodelor de analiză şi interpretare a datelor şi formul ării concluziilor.
Cercetătorul
trebuie să cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care
efectuează
studii şi cercetări juridice, care dispune de toate sursele de informare, teoretic ă
şi
practică, inclusiv prin Internet.
Puşcaş, Nicolae, DREPT CIVIL. Teoria generală a obligaţiilor.
Constituţia, Ed. Europolis, 2003, 520 p.
p. 10 „Obligaţia de a da înseamnă a constitui sau a transmite un
drept real”
18
Cap 9. Explicarea fenomenului juridic
9.0 Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complex ă etap ă
a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alc ătuit ă din dou ă momente
importante:
• formularea ipotezei sau momentul constructiv- creativ;
• verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.
Ambele momente ale explicării fenomenului juridic graviteaz ă în jurul
ipotezei.
Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe
operaţiuni importante.
9.1. Ipoteza: definiţii şi funcţii
Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmeaz ă s ă se explice
problema juridică, diferenţa constatată între teoria juridic ă existent ă şi practic ă
juridică; cauza (cauzele) şi factorul (factorii) care determin ă evolu ţia unui
fenomen
juridic.
Ipoteza poate fi comparată cu o punte plasată între cunoscut şi necunoscut,
între ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar
vrem
să ştim.
Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cuno ştin ţe existente în propor ţii
diferite, în funcţie de poziţia pe care i-o dăm din formulare, între cunoscut şi
necunoscut.
Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezult ă
în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul
documentării
bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe, în procesul de analiz ă şi
sinteză a
tuturor datelor şi informaţiilor studiate.
Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice,
întemeiate mai mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de suprafa ţă (de aceea,
ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar) şi reprezentaţionale –
formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza structurii interne a
sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale
ale
cercetării.
Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de
formulare pot să rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enun ţuri)
concrete, care urmează să fie testate şi verificate.
Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
• să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;
• să satisfacă exigenţa de noncontradicţie;
• să aibă un mare conţinut informaţional;
• să genereze cât mai multe consecin ţe testabile;
19
•să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi de evaluare
a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridic ă (diferen ţa dintre
teorie şi practică).
O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic –
valorizator, cel de verificare a ipotezei.
9.2. Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei
Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia cauzal ă este cea
mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic.
„A şti
cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas
scire)
(Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” ( Ex
causa
data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).
Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracteristicile
sistemului (fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este o leg ătur ă
obiectivă
între două fenomene, două procese sau două elemente care se succed, unul în
calitate
de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme: relaţia de
condiţionare: ea nu este determinată în raport cu efectul, dar este
indispensabilă
pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o gr ăbe şte sau o
încetineşte,
o stimulează sau o frânează; relaţia de interdependenţă – când un fenomen în
calitate de cauză determină un alt fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca
este
valabilă; cauza îşi schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauz ă.
Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.
Cap. 10 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice
10.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiin ţifice constituie
al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic
valorizator).
Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) în confruntare cu
faptele empirice constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare
a
ipotezei şi concluziei ştiinţifice.
Dacă faptele empirice arată compatibilitate cu teoria rezultat ă din ipoteze,
conchidem că ipoteza nu este infirmată; că ea este acceptată provizoriu.
Dacă apar dezacorduri între fapte şi teorie, ipoteza fie se respinge, fie se
modifică până când teoria concordă cu faptele.
Deci procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice este un complex de operaţii, implicând:
- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele);
- confruntarea rezultatelor ipotezei cu observaţiile empirice ;
20
- testarea trăiniciei relaţiilor dintre rezultatele ipotezei şi observa ţiile
empirice.
10.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice:
10.1.1. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale,
modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice
de
acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi
perfecţionare. În
acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele
metode
şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul.
Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă aceast ă metod ă, considerând-
o
potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind
o
observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a
fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul
interdependeţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi acea
metodă
de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut s ă se
manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu scopul
precis al
descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui.
Experimentul poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiin ţelor
juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul
criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales
în
domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativ ă reprezint ă un pas
înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a rela ţiilor
sociale.
Forme de experiment:
• naturale – din sistemele micro, mezo, macro;
Mijloace:
- informare;
- studiu documentar;
- exigenţele beneficiarilor;
- consultarea unor specialişti.
14.3 . Elaborarea schiţei proiectului de cercetare
• termenul de predare a lucrării;
• volumul surselor de documentare bibliografic ă, întocmirea unei bibliografii
minimale (în continuă extindere);
• timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice;
• surse bibliografice puţin accesibile şi problemele care se ridic ă;
• o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercet ării:
• documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi sus ţinere public ă.
44
Mijloace:
- eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată;
- stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cuno ştin ţe de
informatică, limbi străine;
- sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al institutului de cercetare, al
centrului de informare-documentare.
14.4. Studiul surselor bibliografice
Este direcţionat spre:
• cunoaşterea particularităţilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în
alte zone geografice şi studii realizate de către cercet ătorii români;
• explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor şi factorilor lui;
• efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de
specialitate;
• întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine
realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite);
• precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele
amânate şi cauzele acestora;
• inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere;
• metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora;
• precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele
acestora date.
Mijloace:
- surse terţiare (referate documentare de sinteză);
- surse secundare (sinteze documentare);
- surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dic ţionare, legisla ţie,
jurisprudenţă;
- cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse;
- consultarea unor specialişti.
14.5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică
Are drept obiect:
- precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice şi metodologice, analize
concrete);
- evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului juridic;
În acest demers trebuie să aibă în vedere:
• definirea şi delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercet ării;
• evidenţierea trăsăturilor şi particularit ăţilor fenomenului juridic;
• principalele erori pe care le s ăvâr şesc juri şti în sfera temei cercetate
(domeniului);
45
14.5.1. Observarea fenomenului juridic
- o parte a observării fenomenului juridic se realizeaz ă cu ajutorul cercet ării
bibliografice;
- cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizeaz ă prin
documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informa ţii privind
geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;
- pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoa ştere a
fenomenului juridic.
- precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta
ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea
concluziilor şi soluţiilor;
- relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determin ă fenomenul
juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasifica ţi din
cele mai diferite puncte de vedere (criterii).
14.5.2. Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor)
Este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiin ţifice a
fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate
următoarele abordări:
- conceptul de sistem a fenomenului juridic şi identificarea variabilelor;
- stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente şi
independente;
Mijloace şi procedee:
Alegerea lor se face în raport cu:
- calitatea fenomenului şi cu rezultatele analizei cauzale;
- datele necesare şi datele disponibile;
- cu opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale speciali ştilor din domeniu;
- consultarea specialiştilor cu privire la:
• modelul ales;
• rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor);
- rezervarea timpului necesar celorlalte etape;
- evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific realizat; c ăile de
eliminare a acestor neajunsuri.
14.6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării
Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice, prin:
• verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificat ă);
• utilizarea unor mijloace şi modalit ăţi de verificare a ipotezei, cum sunt:
- o formă de experiment;
46
- stimularea;
- scenariul;
- prognoză.
• analiza temeinică a implicaţiilor şi consecin ţelor ipotezei în vederea
fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei);
• precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu men ţionarea
cauzelor corespunzătoare;
• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juridice;
• relevarea problemelor nesoluţionate şi a c ăilor de dep ăşire a variatelor
neajunsuri;
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procur ării şi
asigurării unor date calitativ superioare;
• timpul necesar celorlalte etape.